Când am ajuns prima oară în Biserica Ortodoxă eram însetat să cunosc tot adevărul, să citesc cât mai mult, să descopăr toate tainele lumii. Citeam tot felul de cărţi duhovniceşti, citeam din Sfânta Scriptură, din Proloage, din Vieţile Sfinţilor. Când intram în biserică citeam ce scrie în dreptul fiecărui sfânt, vroiam să înţeleg care e mesajul pe care-l transmite textul pe care-l au ei scris într-o carte deschisă în mână. Vroaiam să recunosc toate scenele biblice pictate pe pereţii bisericii şi toate personajele care luau parte la acele evenimente.

Totuşi în drumul meu de a recunoaşte şi înţelege tot ce oferă vizual Biserica Mântuitorului Hristos, m-am împiedicat de ceva. De obicei când intru într-o biserică, mă închin la icoanele din pronaos şi cele de la iconostas, din faţa intrării altarului. Când mă închin, fac câteva mătănii mici (plecăciuni) în faţa icoanei şi apoi spun "Sfinte a lui Dumnezeu Nicolae (de ex.) roagă-te pentru noi păcătoşii". Se întâmplă uneori să nu recunosc faţa sfântului doar din câteva priviri şi trebuie atunci să citesc numele lui pe icoană. Mare mi-a fost mirarea când închinându-mă am început să spun acea mică rugăciune şi când am ajuns la numele sfântului, încercând să-l citesc am observat că numele este scris în altă limbă, şi am rămas cu rugaciunea suspendată: Sfinte al lui Dumnezeu.... roagă-te pentru mine păcătosul. Am plecat fără să ştiu cui mă închinam.

Citind vieţile sfinţilor daca aş fi aflat numele din icoană, mi-aş fi aminitit repede şi câteva caracteristici din viaţa sfântului şi m-aş fi putut ruga altfel. De exemplu ştiind că Sfântul Mina este ajutătorul celor ce-şi pierd diferite lucruri, poate l-aş fi rugat să găsesc ceva pierdut. Dacă aş fi văzut că e Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei i-aş fi cerut să mă ajute să înţeleg mai bine cuvintele Mântuitorului din Sfânta Scriptură. Dacă era Sfânta Parascheva i-aş fi cerut ajutorul pentru întreaga familie. Dacă ar fi fost Sfântul Stelian l-aş fi rugăat să aibe grijă de copiii noştri şi de toţi copiii bolnavi şi necăjiţi.

În acel moment a apărut prima frustrare în inima mea: cum să mă închin unui chip necunoscut, unui om căruia nu-i cunosc nici numele şi nici viaţa. O frustrare nu în sensul negativ, în sens de blam pentru Biserică, ci un minus pentru mine că nu ştiu limba greacă sau slavonă ca să pot citi numele sfântului. Din acea zi mi s-a mai întâmplat de multe ori să intru în fel de fel de biserici şi mănăstiri şi să văd că în toată pictura bisericii totul e scris în greacă veche şi eu nu înţeleg nimic.

Pe atunci eram la Facultatea de Teologie Ortodoxă în primul an dar nu începusem să studiem greaca veche ci doar latina. Totuşi auzisem de la colegii mai mari că limba vechilor eleni este una foarte grea şi dificil de asimilat. Dar totuşi m-am gândit că măcar alfabetul să-l învăţ ca să pot citi şi poate aşa mă lămuresc de numele sfinţilor, fonetica pronunţării numelor proprii în greaca veche fiind nu departe de fonetica limbii noastre.

Printre colegii mei majoritatea făcuseră seminarul ortodox unde studiaseră ceva timp greaca veche. Din acest motiv în timpul cursurilor când profesorii făceau apel la cuvinte din limba greacă pentru a scoate în evidenţă anumite înţelesuri, eu eram total pe dinafară, iar colegii mei înţegeau destul de bine mesajul lor.

Prima speranţă că pot învăţa şi eu greaca veche am avut-o în timpul unui curs de Noul Testament în care profesorul nostru, părintele Constantin Coman ne-a prezentat un soft de studiu biblic: Bibleworks. El ne explica cum acest program conţine biblia în toate limbile lumii şi în special versiunile Sfintei Scripturi în greaca veche, aramaică şi latină, limbile originale în care au fost scrise.

Curios şi foarte dornic să învăţ măcar alfabetul am început să folosesc şi eu acest program. Marele avantaj a lui era că atunci când citeai Sfânta Scriptură în greaca veche, dacă mergeai cu mouse-ul deasupra unui cuvânt apărea automat traducerea lui în engleză, fără să dai niciun click. Şi uite aşa mergeam cu mouseul din cuvânt în cuvânt şi începeam să învăţ câte ceva.

Pe atunci citeam foarte des Sfânta Scriptură şi ştiam bine textele evanghelice. Din acest motiv când citeam Evanghelia după Ioan în greacă ştiam ce ar trebuie să urmeze în limba română şi făceam analogii şi astfel reuşim să învăţ cuvinte noi. Am stat luni de zile aproape în fiecare zi cu programul în faţă, câte 30 de minute - o oră pe zi şi făcusem progrese destul de mari. Ajunsesem să citesc Evanghelia după Ioan şi s-o înţeleg fără să mai mă uit la traducerea cuvintelor. Citeam la fel de repede ca în engleză... mi-era uşor.. recunoşteam cuvintele în mod facil. Îmi cumpărasem unul dintre cele mai bune manuale de gramatică de pe Amazon: Basics of biblical Greek scrisă de Bill Mounce, luam notiţe, făceam vocabulare cu cuvinte noi şi tot aşa.

M-a ajutat Dumnezeu foarte mult, încât nu-mi vine să cred nici acum. Totuşi gramatica n-am reuşit s-o învăţ, mi se pare grea, dar cu puţin efort se poate. Scrierile Sfântului Apostol Pavel mi se par destul de greu de tradus, iar cele din Vechiul Testament par mai accesibile. Astăzi au trecut vreo doi ani de când nu mai citesc zilnic ceva în limba greacă, dar totuşi sunt mulţumit că pot citi tot ce scrie pe icoane, pe pereţii bisericilor, pe manuscrise...

La un moment dat eram la Mănăstirea Hurezi cu Florin, cel mai bun prieten al meu, şi ne uitam la picturile din pridvorul bisericii şi nu prea ştiam ce scene sunt acolo defapt. Am început să citesc mesajul din jurul lor scris în greaca veche şi am descoperit că erau de fapt sinoadele ecumenice şi fiecare avea câte un mesaj reprezentând articole din mărturisirea noastră de credinţă (crezul).  Am fost foarte încântat pentru că era singura parte a picturii din pridvor pe care n-o înţelegeam. După ce am descoperit asta, am putut avea o privire de ansamblu asupra întregii picturi de la intrarea în biserică şi asupra mesajului general pe care-l transmite.

E o satisfacţie mare să înveţi o limbă care are un alt alfabet, a cărui mesaj e ascuns pentru mulţi cei din lumea aceasta. Din acest motiv m-am îndrăgostit de limba greacă şi abia aştept să vizitez şi Grecia la un moment dat.

Greaca veche este limba în care au fost scrise cărţile Noului Testament, deci este limba originală. Toate traducerile în celelalte limbi sunt traduceri şi aşa vor rămâne. Sensul deplin al scrierilor poate fi aflat doar citind cărţile în limba în care au fost scrise. Diferenţele nu sunt foarte mari între traduceri şi original dar există destul de multe greşeli de interpretare şi exprimare. Părintele Coman spunea că nu se compară a citi scrierile Sfântului Ioan Gură de Aur în greaca veche, în care au fost scrise, cu traducerile acestor scrieri în limba română. În greacă simţi puterea de convingere a Sfântului Ioan, percepi mesajul într-un mod diferit, e ca şi cum ar fi lângă tine şi ţi-ar vorbi. Limba maternă păstrază mereu originalitatea mesajului exprimat, dându-i un caracter aparte.

Vă recomand şi vouă tuturor, mai ales studenţilor la teologie, sau celor râvnitori, să învăţaţi măcar alfabetul şi apoi vă veţi bucura descifrând fiecare cuvânt de pe pereţii bisericilor sau din cărţi.

Ca instrument de studiu vă recomand siteul Bible web app care face acelaşi lucru pe care-l făcea şi Bibleworks, doar că e la nivel online şi e gratuit.

P.S În fotografie este rugăciunea "Tatăl nostru"

doamne ajuta...slava domnului..amin

Dumnezeu este mai presus de spaţiu, întrucât spaţiul mărgineşte. Dar în acelaşti timp e prezent în tot spaţiul, fără ca părţile spaţiului să înscrie în EL părţi corespunzătoare. El e mai presus de acestea, căci e mai presus de orice sistem de referinţe, ca supraexistent sau apofatic. Dar e în toate în mod neaşteptat şi netemporal, căci toate îşi primesc existenţa prin El.

Aşa cum timpul e dat pentru libertatea subiectelor create, aşe e dat şi spaţiul pentru libertatea lor de a se apropia sau depărta, dau de a rămâne la distanţele la care sunt între ele. E dat un timp şi un spaţiu, pentru a întreţine "dorul" sau "dorinţa" între ele, însă pentru a le da şi putinţa de a se depărta când nu se iubesc.

Înţelegerea spaţiului dintr-o perspectivă pur individualistă este imposibilă. E drept că fiecare persoană umană se consideră oarecum un centru al spaţiului, dar pe de altă parte gravitează spre celelalte persoane, realizând un echilibru între sine, ca şi centru al spaţiului, şi celelalte persoane, ca şi centre ale aceluiaşi spaţiu. O persoană umană singură n-ar avea nevoie de spaţiu şi s-ar simţi străină în el, sau l-ar considera ireal.

Corespunzător cu aceasta, când spunem că Dumnezeu a conceput şi a creat spaţiul, trebuie să avem în vedere pe Dumnezeu în Treime. Într-un Dumnezeu unipersonal n-ar exista un temei suficient pentru crearea spaţiului. Spaţiul e strâns legat de comuniunea interpersonală. Spaţiul îşi capătă şi-şi menţine o realitate mai sigură când îl refer nu numai la mine, ci şi la alte persoane, când pot spune şi trebuie să spun: de la mine până la cutare e atâta distanţă. Spaţiul e o relaţie interpersonală ca şi timpul. El ne distinge şi ne uneşte şi indică perspectiva unei mai mari apropieri. Astfel spaţiul se dovedeşte o realitate existenţială. El nu e o teorie sau o formă a intuiţiei, cum nu e nici timpul (Kant).

Spaţiul depinde şi de celălalt eu, sau depăşirea distanţei depinde şi de el, cum depinde şi de depăşirea duratei temporale de realizarea iubirii cu el. Căci dacă numai eu vreau să merg spre el, iar el fuge, distanţa persisită. Dar persistă pentru că ştiu de el.

Spaţiul poate fi astfel o realitate chinuitoare - dacă e folosit pentru evitarea comuniunii, şi o realitate pozitivă - când serveşte ca mediu de manifestare a unei comuniuni, care nu se confundă. Ca şi de timp, tot aşa şi de spaţiu se poate face un uz ambiguu, dar totdeauna ca de o formă a relaţiei. Spaţiul dă posibilitatea retragerii unui om din faţa altuia şi a apropierii lui de acela. Spaţiul e dat ca un interval, dar şi ca o legătură între om şi om, ca şi timpul. Putem conserva şi mări acest interval, dar îl putem şi reduce şi copleşi cu totul, cum putem face şi cu intervalul timpului.

Dar spaţiul, ca realitate pentru lume, e dat pentru ca să fie depăşit prin realizarea unei comuniuni perfecte între noi şi Dumnezeu şi între noi înşine, după asemănarea Sfintei Treimi. Astfel spaţiul îşi are originea şi sfârşitul în Sfânta Treime, ca şi timpul.

Este paradoxal că, pe măsură ce cineva are mai mult timp pentru alţii, cu atât învinge mai mult timpul şi totodată şi spaţiul. Durata se învinge prin spirit. Şi o dată ce e învinsă durata, e învins şi spaţiul prin spirit.

Căutând să învingem timpul în mod exterior prin viteză, rămânem închişi în el, rămânem în durata goală de comuniune. Chiar dacă clipele duratei sunt parcurse repede, planul duratei nu poate fi depăşit. Dacă terminăm repede drumul spre ţinta propusă, găsim mereu alte ţinte, sau rămânem în durata chinuitoare a singurătăţii. Viteza exterioară ne poate duce repede la cineva, dar dacă n-am învins distanţa interioară, lunecăm repede pe lângă persoana la care am ajuns.

Timpul şi spaţiul ne sunt date ca drum inevitabil spre eternitatea şi infinitatea vieţii în Dumnezeu şi deci nu ne putem dispensa de ele ca daruri ale lui Dumnezeu.

În general în relaţia iubitoare dintre persoane spaţiul e transfigurat, copleţit de subiectivitatea acelei persoane. Din persoana iubită radiază peste spaţiu o lumină transfiguratoare, care face spaţiul din jurul ei plin de subiectul ei, plin de ea însăşi, personalizat. E o copleşire a spaţiului prin lumina lăuntrică a persoanei, o copleşire care poate avea diferite grade, până la o înghiţire a lui pentru experienţa noastră. Cântecele de dragoste pun în evidenţă acest lucru.

Sfântul Simeon Noul Teolog repetă continuu că atunci când i Se arată Hristos în lumină nu mai ştie de are loc aceasta în spaţiu, sau în fara de spaţiu. Dimpotrivă, când nu te iubeşte nimeni nu mai simţi decât spaţiul, te mănâncă urâtul în spaţiu. Iar când o persoană te urăşte, tot spaţiul din jurul ei devine neplăcut, insuportabil, că nu mai ştii unde să fugi ca să scapi de iradierea prezenţei ei insuportabile.

Chiar când o persoană lipseşte din spaţiul în care eram obişnuiţi să o vedem, absenţa ei se simte ca o absenţă specială, sau spaţiul se resimte amputat prin absenţa ei. E e prezentă chiar în absenţă. Într-un anumit fel, ea continuă să fie prezentă prin energia specială a subiectivităţii ei. Dar această prezenţă nu e deplină şi deci trezeşte mai mult dorul după prezenţa ei deplină.

Această "prezenţă absentă" naşte cu o deosebită putere "dorul" după împlinirea locului cu persoana respectivă. De aici se vede că spaţiul nu e făcut pentru a fi de sine. Lipsa oricărei persoane din el îl face oarecum lipsit de viaţă, mort. El nu conţine sensul deplin în sine, sau numai pentru eu-l izolat. El este ambianţa unei alte persoane, în relaţia cu mine. E făcut să se umple de plinătatea comuniunii, pentru a fi contextul, mediul comuniunii, locul de întâlnire şi de relaţie interpersonală, mediul revelării reciproce, împlinindu-şi rostul deplin într-o transfigurare şi copleşire a lui de către comuninea interpersonală.

Spaţiul există prin relaţia între noi, e "al nostru", nu al meu. Spaţiul pentru mine singur n-ar avea nici un rost; ar fi chinuitor.

(Părintele Dumitru Stăniloae - Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul I)
 

doamne ajuta..slava domnului..amin

Nasterea Maicii Domnului

Mareste imaginea.

Nasterea Maicii Domnului este prima sarbatoare din anul bisericesc care incepe pe 1 septembrie. Ea este praznuita pe data de 8 septembrie. A fost fixata in a opta zi din anul bisericesc, pentru ca cifra opt simbolizeaza ziua vesniciei, viata fara de sfarsit. Datorita ei, Fiul cel Vesnic al lui Dumnezeu S-a intrupat, a biruit moartea si a daruit oamenilor viata vesnica in Imparatia Cerurilor.

Sfanta Scriptura nu ne ofera informatii despre Nasterea Maicii Domnului. Acest eveniment este relatat in scrierile apocrife. Protoevanghelia lui Iacov, o lucrare iudeo-crestina din secolul al II-lea, ofera mai multe amanunte despre originea si copilaria Maicii Domnului. Potrivit cercetatorilor, fragmentul care face referire la Fecioara Maria, a fost scris in jurul anului 140. Desi nu este considerata o scriere canonica, informatiile oferite pot fi considerate veridice, cu rezervele de rigoare.

Firea lui Ioachim si a Anei este biruita de har

Tatal Fecioarei Maria se numea Ioachim si era din semintia lui Iuda. Sotia lui Ioachim se numea Ana si era fiica preotului Matthan. Erau in varsta si fiind lipsiti de copii erau priviti de ceilalti ca blestemati. Astazi, atat de mult si-a schimbat lumea "fizionomia”, incat considera ca esti blestemat daca ai prea multi copii. Lumea e intoarsa si asta pentru ca nu mai vede dincolo de ea. Ioachim si Ana nu sunt resemnati, nu-si spun "nu mai avem ce face”, ci indraznesc sa-i ceara lui Dumnezeu, ceea ce noi definim a fi imposibil: sa fie parinti la o varsta inaintata. Acestia depasesc rigorile stiintei - "nu ai voie sa nasti decat pana la varsta X”. Nu se tem ca vor naste un copil cu handicap si asta pentru ca Il aseaza pe Dumnezeu in aceasta lucrare. Sfantul Ioan Damaschin spune ca firea celor doi s-a biruit prin har si a ramas supusa. Nu a luat-o inaintea harului. A asteptat neroditoare, pana cand harul a inflorit rodul.

Arhanghelul Gavriil aduce vestea cea buna

Evanghelia apocrifa a vietii Maicii Domnului ne spune ca Ioachim a zis catre sotia sa, Ana: "Pe mine nu ma indeamna inima sa mai intru in casa mea. Ma duc la munte si acolo voi posti si ma voi ruga lui Dumnezeu, sa ne daruiasca un copil". Ceea ce este minunat e faptul ca Ioachim nu spune cat va sta. Nu se duce sa-i ceara lui Dumnezeu cu jumatati de masura.

Iar Ana devenind una cu sotul ei, nu ramane indiferenta fata de gestul lui Ioachim, ci incepe si ea sa se roage lui Dumnezeu cu durere si cu multe lacrimi, zicand: "Doamne, Atottiitorule, Cela ce numai cu cuvantul ai facut cerul si pamantul si toate cate se vad; Cela ce ai zis fapturilor Tale sa traiasca si sa se inmulteasca; Cela ce ai binecuvantat pe Sarra, femeia lui Avraam si a nascut pe Isaac la batranete si ai daruit Anei fiu, de a nascut pe Samuel prorocul, da-mi si mie roada pantecelui meu si nu lasa sa fiu de ocara intre oameni, ca de voi naste fiu, sau fiica, il voi inchina Tie cu toata inima si-l voi da sa slujeasca in biserica slavei Tale" (I Regi 1, 11).

Ingerul Gavriil se va arata fiecaruia, spunandu-le ca rugaciunea lor nu a fost trecuta cu vederea si ca Dumnezeu le va trimite binecuvantarea Sa. Tot el le-a vestit ca acest prunc se va umple de Duh Sfant din pantecele mamei sale si ca va fi un vas ales lui Dumnezeu. (Luca 1, 4-23).

 

Talcuirea numelui Maria

Provenind din ebraicul "Aia“, Maria se talcuieste "Doamna“, dar numele evreiesc Maryam sau Miryam ar putea fi si de straveche origine egipteana, tragandu-se din verbul mri, "a iubi”, cu sufixul afectiv ebraic - am, deci "cea draga”, "cea iubita”.

Maica Domnului are in calendarul ortodox 9 zile de pomenire

Maica Domnului are in calendarul ortodox 9 zile de pomenire: 8 septembrie - Nasterea Maicii Domnului, 1 octombrie - Acoperamantul Maicii Domnului, 21 noiembrie - Intrarea in biserica a Maicii Domnului, 9 decembrie - Zamislirea Sfintei Fecioare de catre Sfanta Ana, 26 decembrie - Soborul Maicii Domnului, 25 martie - Buna Vestire, 2 iulie - Asezarea vesmantului Nascatoarei de Dumnezeu in Vlaherne, 15 august - Adormirea Maicii Domnului si 31 august - Punerea in racla a braului Maicii Domnului.

La multi ani celor ce poarta numele Sfintei Fecioare Maria.

Teribilism. Moda. Curiozitate. Stres. Plăcere. Persuasiune. I se spune Magazinul de vise, însă în el nu se vând decât iluzii... care mai devreme sau mai târziu îţi transformă viaţa într-un coşmar.

Forţa, curajul şi cerbicia de a se opune nedreptăţii şi de a înfrunta lumea făceau parte din sufletul unui tânăr. Visele păreau împlinite de cum se gândeau la ele... erau idealuri aşa cum orice tânăr are. Însă azi visele au devenit prafuri, fumuri şi ierburi. Azi ele se cumpară şi nu mai sunt nicidecum idealuri.

Magazinele de vise le găseşti fără efort, la distanţă de un click, pe internet sau pe strada când ai ieşit la o plimbare cu prietenii. Culorile ţipătoare, desenele distorsionate, panourile sau sfatul amicilor te aduc uşor în faţa tejghelei. Conştiinţa care tocmai dorea să îţi amintească de pericolul drogurilor este asigurată cu uşurinţa de aparenta inofensivitate, legalitatea şi popularitatea pe care o au aceste pliculeţe cu prafuri în rândul tinerilor. Dacă mai exista în mintea ta o izbucnire de împotrivire ce nu a fost încă anihilată, vânzătorul sau chiar prietenii tăi intervin cu argumente solide. Ideea ca nu sunt droguri te linişteşte, altfel de ce ar mai fi fost legale?!

Totuşi legalizarea unui act imoral are puterea de a convinge oamenii să-l accepte ca pe ceva moral. Nu produc dependenta deci te poţi lăsa oricând de ele. Ceea ce tu nu ştii e ca tocmai gândul că te poţi lăsa oricând te va înrobi în jocul acesta. Masca ierburilor naturiste, a ceaiurilor calmante şi a beţişoarelor parfumate sunt pentru cei ce încă nu au descoperit „adevarata distracţie” şi se simt oarecum stingheriţi când intră într-un magazin de vise. Astfel, aflând ca nu e chiar cum se zvoneşte, pot începe de la nivelul de jos ajungând mai apoi să vorbească cu florile, să atingă fericirea maximă sau chiar să intre în propriul paradis... şi totul pe banii părinţilor. Întrebarea iese la iveală chiar dacă agitaţia febrilă după vise pare să o înăbuşe...De ce ai cumpara praf şi fum pentru a simţi o fericire care îţi distruge creierul şi sufletul legal şi în toată siguranţa?!

Poate ca teribilismul e singurul pentru care te sacrifici atunci când tragi pe nas cu străşnicie praful sau când fumul îţi pătrunde în piept, în toată fiinţa ta... supunându-te cu un tremur de plăcere. Ideea de a face ceva ieşit din comun ca mai apoi să ai cu ce te lăuda merită orice încercare. Nu conteaza dacă vei primi reacţii negative, ele te satisfac; te simţi cineva oricum. Daca teribilismul nu e motivul atunci distracţia viselor ce a devenit o modă te duce pe val cu siguranţă; sau poate curiozitatea de a încerca senzaţii noi provenită din plictiseala de viaţă, naşte dorinţa unei stări euforice nemaiîntâlnite. Cultul plăcerii se dezvolta sorbând toată viaţa ce curge prin venele tale, mai apoi vlăguindu-te.

Persuasiunea prietenilor de a lua pliculeţe cu vise devine o punte catre amăgire. Te hăituiesc, convingerea lor te acaparează... tu cu ochii larg închişi alergi în mâinile lor.
O alta cauză poate fi aşa zisul stres, problemele de zi cu zi. Aspiraţia de a fi într-o altă lume, de a te simţi fericit te copleşeşte. Vrei o scăpare, o ieşire din tot noianul grijilor sau al greşelilor... şi te pierzi printre himere, iluzii şi lumi deformate ca mai apoi să te trezeşti mai nefericit.

Colţurile gurii mai strâmbate, cu ochii în gol şi inima zvâcnind în timpane...căutând fericirea în fum şi praf. E adevărat, te-ai distrat, dar oare era râsul tău?
Era rânjetul care îţi schimonosea faţa şi râsul care îţi muşca din suflet lăsând în urmă răni de nebunie.
Acum în pieptul gol de suflet se mai aude ecoul unei strigăt. Un urlet sfâşie bezna şi se stinge în lacrimi. .... Începe să bată, dar nu sunt bătăile inimii tale, ci sunt bătăile Celui care stă la uşa ei...

Îi vei deschide?....

doamne ajuta...

Unul dintre ei, învăţător de Lege, ispitindu-L pe Iisus, L-a întrebat: Învăţătorule, care poruncă este mai mare în Lege? El i-a răspuns: Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este marea şi întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată Legea şi proorocii.

Şi fiind adunaţi fariseii, i-a întrebat Iisus, zicând: Ce vi se pare despre Hristos? Al cui Fiu este?

Zis-au Lui: Al lui David.

Zis-a lor: Cum deci David, în duh, Îl numeşte pe El Domn? - zicând:

"Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale". Deci dacă David Îl numeşte pe El domn, cum este fiu al lui?

Şi nimeni nu putea să-I răspundă cuvânt şi nici n-a mai îndrăznit cineva, din ziua aceea, să-L mai întrebe.  (Evanghelia după Matei 22, 35-46)

Iubiți frați și surori întru Domnul,

prima Evanghelie a noului an bisericesc – fapt pentru care vă urăm, din nou, la mulți ani și multă fericire dumnezeiască în viața dumneavoastră – are în prim-plan nu recunoștința sau bunul simț, din păcate, ci tupeul, îndrăzneala fără limită. Pentru că e o lecție deschisă, dumnezeiască, despre ceea ce înseamnă impertinență bădărană, pe de o parte iar, pe de altă parte, ne învață cum să răspundem celor care nu cred că au probleme și întrebări reale ci doar aflări în treabă.

Iar Sfântul Matei a scris astfel de pasaje zdrobitoare din viața Domnului (după cum au făcut-o și ceilalți Evangheliști) care sunt pline de un penibil desăvârșit vizavi de condiția omului păcătos, pentru că nu a vrut să aseptizeze viața Domnului, să lase numai evenimentele pline de  frumusețe dumnezeiască ci a lăsat la vedere și murdăria extremă din oameni.

Iar dacă ar fi scos aceste pasaje  nu ar fi făcut decât să o falsifice și să dea viitorimii o perspectivă proastă asupra a ceea ce înseamnă viață ortodoxă. Pentru că am fi crezut că viața ortodoxă e numai bucurie dumnezeiască și pace interioară și deloc nefericire, tristețe, tracasări multiple, experiențe dezgustătoare, desfigurante.

Sfinții Scriitori ai Scripturii și Dumnezeieștii Părinți ai Bisericii ne-au lăsat murdăria la vedere. Ba, mai mult, au pus-o alături de cea mai covârșitoare iubire și frumusețe, pentru ca urâciunea interioară, în banalitatea ei respingătoare, să nu fie plăcută de nimeni.

Numai că, în istorie, per total, lucrurile nu s-au schimbat prea mult și urâciunea interioară, înfumurarea e tot la fel de idioată și azi, cum a fost și ieri. Iar Evanghelia de astăzi e prima, e mai întâi de toate, cu ea deschidem anul bisericesc, tocmai pentru că în această atmosferă, a nesimțirii perpetue, a imundei nesimțiri ne ducem existența de zi cu zi.

Adică Domnul începe propovăduirea duminicală anuală față de noi cu adevărul: voi, iubiții Mei,  nu trăiți într-o lume ideală și primitoare, în ansamblul ei, ci în una în care, majoritatea, vă urăște, vă detestă, nu pentru că sunteți niște oameni de nimic (dacă sunteți plini de sfințenie) ci, dimpotrivă, tocmai pentru că sunteți prea serioși, prea profunzi cu viața și intențiile voastre! Iar lor nu le place seriozitatea ci viața la întâmplare.

Da, Evanghelia zilei începe cu mult tupeu…Să vii la Fiul lui Dumnezeu cu intenția de a-L ispiti, de a-L prinde în cuvânt (tu având în subsidiar ideea, că Dumnezeu gândește la fel ca tine) e dovadă de mult tupeu dar, în același timp și de multă prostie. Pentru că numai un om care nu se cunoaște pe sine nu se simte penibil, atunci când spune și face lucruri necugetate.

Cel plin de sfințenie, de cugetare, de prevedere, de sensibilitate…întreabă lucruri profunde, folositoare, durabile, pentru că dorește să primească experiențe veritabile, adevăruri ontologice, măsura propriei tale persoane. Însă prostul întreabă după prostia minții lui, neinteresându-l să afle lucruri noi sau adevăruri, ci el vrea să includă în discuție propriile lui sofisme.

Se bagă în seamă nu pentru ca să raționeze și să dialogheze, adică să relaționeze, să fie o ființă permeabilă la noul real, ci pentru ca să își arunce în altul propriul său eșec existențial, propriile grimase seci, propriile glume expirate, propriile inutilități.

Iar când unul, fără nume, un oarecare ambițios și arogant, plin de trei cunoștințe scolastice, vine și vrea să Îl ispitească pe Dătătorul Legii despre Lege, atunci, ca într-o oglindă retrovizoare, îl  avem pe semidoctul secolului nostru în față, care se întreabă despre lucruri mai presus de puterea lui de înțelegere ca și acela.

Pentru că nu trebuie să ne ferim să ne punem întrebări sau să căutăm răspunsuri, ci trebuie să ne punem întrebări și să căutăm răspunsuri care încap în noi, care să ne facă apți să ne umplem de frumusețe și de vitalitate duhovnicească.

Dacă Evanghelia de astăzi ar fi fost de doar un verset (v. 35) era de ajuns ca să înțelegem penibilul absolut: să Îi dai lecții lui Dumnezeu sau să Îl tragi la rost pe Dumnezeu. Însă Evanghelia e în curs…Nu e doar atât.

Pentru că Domnul acceptă  o întrebare fără rost, fără sens real, folosește acest pretext jalnic pentru a exprima o teologie incomparabilă. Și îi vorbește și lui, și nouă, despre fundamentele vieții noastre și ale întregii constituții a Bisericii: iubirea lui Dumnezeu și iubirea aproapelui nostru.

Pentru că Dumnezeu a făcut toată lumea și pe om dintr-o iubire inexprimabilă iar întreaga viață a omului se sprijină, depinde, se leagă, în definitiv, de toate virtuțile care se termină în iubire, în iubirea ca sfârșit nesfârșit. Tocmai de aceea, cunoașterea, asceza, experiența de viață, tot ceea ce trăim, dacă ne face neoameni, fără sensibilitate profundă față de Dumnezeu și față de semeni suntem niște eșecuri existențiale, pentru că nu am intuit nici fundamentul și nici scopul vieții: rămânerea în iubirea Lui și a confraților noștri.

Când infatuatul cerea o lipsă de răspuns de la Domnul, Acesta se grăbea să îl învețe răspunsul dialogic, responsabilitatea. Pentru că iubirea totală a lui Dumnezeu, acest a fi plin de căutarea și de iubirea lui Dumnezeu și acel a fi la fel de atent cu aproapele tău ca și cu tine, pe care îl presupune iubirea aproapelui, înseamnă relație vie, continuă, suplă și în ea nu apar accesele de frivolitate, de infatuare și de barbarie sentimentală.

Și când iubești nu mai face ierarhizări și nici departajări ci atunci ești plin de prezențele celorlalți, de prezențele lor distincte și care nu se confundă una cu alta. Pentru că iubim pe fiecare într-un mod propriu, pe măsura deschiderii lor față de noi și a tot ceea ce ne leagă pe unii de alții.

Creșterea în relație presupune deschidere reciprocă. Iar când Domnul acceptă să răspundă unei întrebări fără sens o face tocmai pentru ca să umple de sens discuția și să arate ce pierdere de timp sunt întrebările fără sens.

Pentru că întrebările fără sens sunt întrebările care nu vizează o persoană și nu așteaptă de la ea un feedback real, ci doar expresia propriului autism.

Se aștepta ca Domnul să îi răspundă cu propriul răspuns îngust. Însă Domnul i-a dat un răspuns care i-a întrecut așteptările: unul foarte serios și personalist. Pentru că răspunsul Său i-a spus acestuia ce nu era el: o persoană care să crească, în mod liber, în iubire și în cadrul unei relații pline de profunzime.

Și ne spune și nouă Domnul: nu fiți ipocriți când vă întrebați duhovnicii sau când citiți cărți teologice, ci faceți-o cu toată seriozitatea, pentru că numai această seriozitate epuizantă e mântuitoare!

Nu a primit niciun răspuns la șiretlicul lui…Seriozitatea absolută a Domnului i-a tăiat piuitul, adică i-a tăiat cheful să Îl mai întrebe ceva, văzând că Domnul nu tratează lucrurile în mod frivol, cu merge și așa…

De aceea, când El Însuși a vrut să dea lecții de teologie celor care se considerau experți în Tradiție (v. 42-45), ne-a învățat cum se întreabă și cum se răspunde la lucruri grele. Și întrebările fundamentale au legătură cu mântuirea noastră iar răspunsurile la lucruri teologice și experențiale  profunde nu sunt apanajul doar al intelecției ci și al sinuosului drum al ascezei, da, aici, într-o lume profund coruptă.

Și dacă profețiile mesianice erau problema numărul 1 a omenirii de la acea dată, problema noastră e problema încorporării reale a credinței ortodoxe, a dreptei viețuiri în viața noastră. Cum facem viața ortodoxă  ca să ne fie propria viață: aceasta e grija fundamentală.

Iar dacă ne facem ai lui Hristos, în mod continuu și real, atunci știm să răspundem dragostei Domnului și știm să îl avem pe aproapele nostru ca pe propria noastră grijă, atenție, concentrare. Și nu mai suntem oamenii tupeului grosolan ci ai atenției iubitoare, ai concentratei atenții iubitoare.

Însă, după cum observăm, Domnul a răsturnat pesimismul incipient al Evangheliei de astăzi. L-a făcut să fie un optimism realist și personalist, pentru că, pe de o parte, aproapele e asumat și integrat în dragostea de Dumnezeu iar, pe de altă parte, viața are un sens veșnic, profund și spațios, pentru că nu e plină de întrebări fără sens și nici de râsete obscene și zevzece, ci de cuvinte de dragoste și de atenție iubitoare.

Dumnezeu să vă umple de puterea de a înțelege dragostea Lui și de a împărtăși această înțelegere preaminunată cu toți cei care se sufocă de neiubire și de neînțelegere în această lume. Amin!

doamne ajuta...,,

Avocatul X nu era un bun crestin. Adesea radea de legea noastra crestineasca. Altfel, nu era un om rau; dimpotriva, era larg la inima, indatoritor, iubitor, marinimos chiar. Dar nu tinea la legea lui. Intr-o zi trebui sa se schimbe si iata cum:

Avocatul avea un baietas frumusel ca de 5-6 ani, pe care-l iubea nespus de mult,asa cum iubesti pe singurul tau copil venit pe lume dupa multa asteptare. Micutul Georgica (asa il chema pe copil) iubea mult pe taticul lui, dar era neastamparat si pentru asta era certat de-atatea ori. I se spunea adesea ca ingerii, in Cer, scriu intr-o carte tot ceea ce fac copiii neascultatori.

Am lucrat în câteva locuri până acum şi la mai toate am intrat în conflict cu şefii. Se întâmpla acest lucru şi din vina personalităţii şi încăpăţânării mele dar şi din vina lor. Fiind în Biserică am vrut ca şefii să fie aşa cum zice Domnul Hristos: "cine din voi vrea să fie primul să slujească tuturor". M-am aşteptat ca şefii să ne ajute, să ne ierte, să ne înţeleagă, să ne sprijine când ne este greu, dar am observat că şefii vor mai mult să beneficieze de avantajele şefiei, uitând de responsabilităţi.

Am lucrat în 7 firme şi la 3 din ele am plecat din cauza certurilor cu şefii. Am rămas de multe ori dezamăgit de ce fel înţeleg unii să conducă o echipă de oameni. De multe ori şefia este văzută ca o oportunitate de a avea puterea în mână şi de a fi mai tare decât toţi. Ajungi şef, eşti respectat, ai bani, ai putere, eşti invidiat... Dar ajungând şef răspunzi în faţa conducerii companiei de toţi oamenii pe care-i conduci. Eşecurile echipei sunt eşecurile tale. Responasabilitatea care vine cu şefia este uneori copleşitoare, dar noi nu conştientizăm asta.

Priviţi astăzi cum în cazul maternităţii Giuleşti este pus sub acuzare penală directorul maternităţii, care ar fi trebuit să se asigure că fiecare angajat îşi respectă atribuţiunile de serviciu. Deşi el nu a greşit în mod direct, ci asistentele care au lipsit din sala în care se aflau copiii, totuşi în faţa legii este tras la răspundere pentru neglijenţă în serviciu cu efecte deosebit de grave. Ce mai valorează acum salariul de director şi laudele celor din jur când şi din vina ta au murit 6 copii ? Se observă clar că responsabilitatea de a conduce eclipsează în importanţă beneficiile faptului de a fi şef în ochii oamenilor.

Filmul Invictus regizat de Clint Eastwood pune în scenă viaţa unui leader care a schimbat istoria ţării pe care a condus-o: Nelson Mandella.

Filmul este inspirat dintr-o poveste reală şi ecranizează viaţa lui Nelson Mandella, preşedintele Africii de Sud între anii 1994 şi 1999, jucat excelent de Morgan Freeman. Filmul mi-a plăcut în mod deosebit pentru că Mandella şi-a condus ţara cu multă înţelepciune, căutând mereu interesele întregului popor, decât interesele de partid sau cele politice. A venit la putere într-un moment în care ţara era în pragul unui război civil, când negrii şi albii nu se înghiţeau unii pe alţii. Mandella reuşeşte să unească cele două tabere printr-o pasiune comună: rugby-ul.

La un momendat preşedintele întreabă pe unul din bodyguarzii săi ce-i mai face familia. Acesta răspunde politicos şi îi intoarce întrebarea: "Dar familia dumneavoastră cum este? Iar El răspunde: Familia mea... e mare... 40 de milioane de locuitori...

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here -->Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here -->

Fost-a trimis pe pământ

sfântul şi ceresc cuvânt

ca dragostea, virtute mare,

să izvorască din altare.

Şi, veşnic de neînfruntată,

nu e simţire deşartă,

ea pe om îl preamăreşte,

însăşi viaţa o sfinţeşte.

Dragostea nu e vorbită,

însă este numai simţită,

ea se poate împărtăşi

din altarul inimii.

Dragostea este o cale

spre ceruri înălţătoare,

este un miracol sfânt

de la Domnul izvorând.

Agonisire de comoară,

iubirea-i bogăţie rară,

din simţirile sufleteşti

uneşte legături trupeşti.

Dragostea-i o lege sfântă,

i-o poruncă neclintită

cu lauri împodobită

şi-n tot timpul preţuită.

Însă-n veacul de acum

în altar se-aşterne scrum,

flacăra iubirii sfântă

nu mai arde, e-ntreruptă.

Este o dragoste deşartă,

nu ca-a lumii de-altădată,

sentimentele nu mai sunt vii,

iar templele – tot mai pustii.

Dragostea adevărată

buna cuviinţă poartă.

Iubeşte iar şi vei trăi

în curăţia inimii!

doamne ajuta...nicolae----veselin

In zilele acestea am vorbit cu un prieten care era foarte suparat pentru ca unii tineri din oras sunt plini de bani si ii cheltuiesc aiurea. Imi spunea ca parintii lui nu au reusit sa ii daruiasca decat o masina veche de aproape 20 de ani si un apartament in care o sa locuiasca in timpul facultatii, iar altii au numai Mercedesuri, BMW-uri si vile de lux. El are o viata atat de simpla, in timp ce unii prieteni de-ai sai isi petrec vacantele in statiuni luxoase si au tot ce isi doresc.

Din nefericire tot mai multi dintre noi ii invidiem pe cei bogati si ne dorim viata lor. Suntem siguri ca viata lor este perfecta. Suntem siguri ca oamenii bogati traiesc ca in rai, dar oare chiar este asa?

Mulţi scriitori ortodocşi au vorbit despre natura lumii secularizate, forma definitorie a lumii noastre moderne. O să încerc să fac o comparaţie între omul secularizat şi omul creştin.

Omul secularizat crede de obicei că există Dumnezeu, dar crede deasemena că întâmplările şi cursul vieţii în lumea aceasta, sunt dependente de acţiunile fiinţelor omeneşti.

Creştinul crede că există Dumnezeu şi că toate ale lumii sunt în mâinile Lui.

Omul secularizat crede în progres. Viaţa se schimbă, spre o direcţie bună pentru omenire, se schimbă în mai bine. Orice nouă descoperire are la bază descoperirile făcute anterior. În acest fel, viaţa se îmbunătăţeşte şi mereu merge în direcţia bună.

Creştinul crede că prin orice întreprinde omenirea schimbă în acest fel circumstanţele din jurul ei, dar omul nu se schimbă. Un om modern nu este în niciun fel superior faţă de înaintaşii lui. Bunătatea nu este rezultatul progresului.

Omul secularizat crede în puterea fiinţei omeneşti, şi din acest motiv se poate descurca în orice situaţie, şi în acest fel poate progresa.

Creştinul crede în Dumnezeu, dar se îndoieşte de puterea omului. Soluţiile omeneşti sunt mereu îndoielnice şi pasibile eşecului.

Omul secularizat crede în ultimă înstanţă în progres. Chiar dacă în timp pot apărea obstacole, el crede că urmărind calea progresului va crea o lume mai bună – chiar una aproape de perfectiune.

Creştinul, crezând în Dumnezeu, crede că frâiele istoriei sunt în mâna lui Dumnezeu şi nu a omului. Astfel, chiar şi lucrurile bune făcute de om sunt judecate de un Dumnezeu bun, a cărui scop pentru noi este mereu mult mai mult decât am putea noi să cerem sau să gândim.

Rugăciune la început de an

Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Izvorul vieții și al nemuririi, Făcătorul a toată făptura văzută și nevăzută, Care ai pus vremile și anii întru a Ta stăpânire și îndreptezi toate cu iconomia Ta cea cerească și întru tot bună, mulțumim Ție pentru îndurările minunate pe care le-ai făcut asupra noastră în toată vremea trecută a vieții noastre și Te rugăm, întru tot Îndurate Doamne: binecuvintează cununa anului ce a sosit cu bunătatea Ta și păzește pe binecredincioșii creștini români de pretutindeni, pe păstorii și învățătorii noștri; înmulțește zilele vieții noastre întru sănătate deplină sufletească și trupească și ne dăruiește sporire în toate faptele cele bune. Dăruiește de sus bunătățile Tale întregului Tău popor: sănătate și mântuire și întru toate bună sporire. Sfântă Biserica Ta, țara noastră cu toate orașele și satele, izbăvește-le de toată reaua întâmplare, dăruindu-ne tuturor pace fără de tulburare. Răzvrătirile eresurilor strică-le cu puterea Ta, iar pe noi întărește-ne, Doamne, întru iubirea Cea către Tine și întreolaltă, ca să ne învrednicim cu inimă curată totdeauna a aduce mulțumire Ție, Părintelui Celui fără de început și Unuia Născut Fiului Tău și Preasfântului și bunului și de viață făcătorului Tău Duh, Dumnezeului Celui slăvit întru o ființă, și a cânta preasfântului Tău nume: Slavă Ție, Dumnezeului și Binefăcătorului nostru, în vecii vecilor! Amin.

doamne ajuta...nicolae---veselin

Speranta si credinta

Mareste imaginea.

Cu totii ne-am lovit de esec. Unul a picat examenul de admitere la facultate, altul a gresit o reteta de gatit, altcineva nu a reusit sa fie iertator si s-a pierdut cu firea, un altul desi s-a rugat indelung, nu a dobandit rugaciunea inimii, si in acest mod putem continua sa dam diferite chipuri esecului.

Insa daca unii au renuntat sa mai lupte de indata ce au avut parte de nereusita, altii din cauza esecului s-au indarjit si mai mult sa lupte. Nu si-au spus ca e prea greu ca sa iasa invingatori, ci si-au zis ca nu au facut totul.

Cei care au abandonat lupta au fost definiti ca cei lipsiti de speranta sau de credinta, in vreme ce in a doua categorie sunt persoanele care nu au dat niciodata drumul din mana sperantei sau nu au incetat sa mai creada. Si pentru ca multi au avut parte de izbanda dupa unul sau mai multe esecuri, ne face sa spunem ca ori de cate ori cadem, nu avem dreptul sa credem ca vom ramane la pamant. Nu trebuie sa credem ca sunt numai motive de disperare.

Dar sunt persoane care afirma ca "speranta“ e un fel de "Doamne-ajuta“ al ateilor. Aceste persoane considera ca oamenii au reusit sa iasa biruitori, nu pentru ca au sperat, ci pentru ca au crezut. Ei nu spun niciodata "sper in Dumnezeu”, "ci cred in Dumnezeu”. E adevarat ca si atunci cand Mantuitorul l-a tamaduit pe copilul lunatic, nu i-a spus tatalui sa aiba speranta, ci "De poti crede, toate sunt cu putinta, celui ce crede!” (Mc. 9,23). Si eu impartasesc acest punct de vedere.

Speranta lasa loc lenei, pe cand credinta nu. Un crestin nu va spune niciodata in lupta pentru mantuire: "sper ca diavolul sa fie obosit astazi si sa inceteze sa ma mai ispiteasca”, ci va depune neincetat efortul in a avea puterea sa-i raspunda biruind.

Cu cat punem accentul mai mult pe speranta, cu atat lasam mai mult loc norocului sau sansei, in vreme ce persoana care crede, inlocuieste sansa cu a fi pregatit pentru ce se cere. Credinta nu-l face pe om sa se opreasca la el si sa spuna "mai mult de atat nu pot face, e dincolo de puterile mele”, ci sa spuna ca poate preface imposibilul in posibil, prin unirea cu Dumnezeu. E de ajuns sa ne amintim in acest sens de Moise, care traverseaza Marea Rosie ca pe uscat, de Fecioara Maria care naste si ramane Fecioara, etc.

Lumea zilelor noastre arunca de multe ori pe fereastra ceea ce este esential. In continua ei cautare, omoara chipul lumii celei vechi si odata cu aceasta ajunge sa vorbeasca si de moartea lui Dumnezeu. Asa a ajuns sa-i fie mai drag si sa creada mai mult in cuvantul speranta, decat credinta.

E adevarat ca nu-i putin lucru sa speri fata de cel lipsit de speranta, dar e putin lucru fata de cel ce crede.........

doamne ajuta..

Icoana eretica

Mareste imaginea.

S-a spus despre icoana ortodoxa ca este o "Biblie in imagini”. Cu alte cuvinte, Biserica marturiseste pe cale vizuala, prin intermediul icoanei, adevarul de credinta revelat. Acest fapt ii confera totodata icoanei, un important fundament dogmatic.

Chiar daca imaginatia umana nu are limite, putand din acest punct de vedere reprezenta orice, in ceea ce priveste realitatile dumnezeiesti, trebuie sa admitem ca nu totul e reprezentabil. In acest sens, realismul evanghelic reprezinta fara indoiala un profund temei al intregii iconografii ortodoxe. Potrivit parintelui Grigorie Krug, fundamentul care permite aparitia si existenta icoanelor, consta in faptul ca ele reprezinta ceea ce este vizibil si tangibil.

De aceea, icoana autentica nu poate fi realizata de oricine, oriunde si oricum. Tot din acelasi motiv, de-a lungul veacurilor au fost date anumite dogme si canoane care au condus la definitivarea unei adevarate teologii a icoanei in Biserica. Sinodul VII Ecumenic este reprezentativ in acest sens, fiind convocat in vederea condamnarii iconoclasmul ca erezie si a restabilirii cultului sfintelor icoane.

Icoana insa, - si realitatile istorice au dovedit-o – poate fi pusa din pacate si in slujba invataturii de credinta falsificate, in slujba ereziei. Un astfel de exemplu este legat de incercarile de a reprezenta iconografic pe Dumnezeu Tatal si, in special, Sfanta Treime.

"L-a vazut  cineva pe Dumnezeu Tatal ca sa-L poata picta?"

Reprezentarea lui Dumnezeu Tatal, asa cum apare ea in practica bisericeasca, este un subiect de mare actualitate si importanta dogmatica.

Potrivit Sfintilor Parinti, reprezentarea lui Hristos, a Dumnezeu-Omului, se bazeaza tocmai pe posibilitatea de a infatisa  firea umana a Maicii Sale. La Sinodul VII Ecumenic, aceasta posibilitate de a-L reprezenta pe Hristos conform trupului primit de la Maica Sa este pusa in contrast cu imposibilitatea de a-L infatisa pe Dumnezeu-Tatal.

Poate indrazni cineva sa spuna ca L-a vazut pe Dumnezeu Tatal ca sa-L poata picta, se intreaba Ilarie din Poitiers? In Iesirea 33,20 si in Judecatori 13,22 este scris: ”Fata Mea insa nu vei putea s-o vezi, ca nu poate omul sa vada fata Mea si sa traiasca”. Sfantul Evanghelist Ioan de asemenea afirma: ”Pe Dumnezeu nimeni nu L-a vazut vreodata; Fiul Cel Unul nascut, Care este in sanul Tatalui, Acela L-a facut cunoscut” (1, 18).

Cel mai obisnuit simbol, dar si cel mai des intalnit in Bisericile noastre, este chipul batranului, Celui Vechi de zile. Cei care sustin ca Dumnezeu Tatal poate fi pictat, se bazeaza pe vedeniile prorocilor, in special pe ale prorocului Isaia (6, 5: Domnul Savaot) si Daniel (7, 9 si 13: Cel Vechi de zile).

Chiar si in Erminia picturii bizantine a lui Dionisie din Furna putem citi: ”Noi Il inchipuim pe Dumnezeu Tatal Cel fara de inceput in chipul unui Batran, asa cum L-a vazut Daniel”.

Insa, potrivit talcuirilor facute de Sfintii Parinti la prorociile din Vechiul Testament, putem vedea ca aceste vedenii sunt intelese ca fiind referiri la Dumnezeu Fiul si nu la Dumnezeu Tatal.

Potrivit lui Alexandru Mihaila, lector in cadrul Catedrei de Teologie Biblica a Facultatii de Teologie Ortodoxa din Bucuresti, "regasim si in Traditia Bisericii identificarea Celui Vechi de zile cu Fiul, nu doar cu Tatal. De exemplu, s-a spus: "Cel Vechi de zile S-a facut copil“ (Pseudo-Atanasie, Cuvant la Nasterea lui Hristos, in: PG 28 961).

De aceea nici Sinodul al VII-lea Ecumenic nu a prevazut nicio hotarare care sa legifereze pictarea chipului lui Dumnezeu Tatal.

Parintii Sinodului chiar au reluat argumentul Papei Grigorie II din scrisoarea acestuia catre imparatul Leon Isaurul: "De ce nu-L reprezentam si nici nu-L descriem pe Tatal Domnului nostru Iisus Hristos? Pentru ca nu stim cum este. (...) Numai daca L-am fi vazut si cunoscut precum L-am vazut si cunoscut pe Fiul Sau, atunci am fi incercat sa-L descriem si sa-L reprezentam cu ajutorul artei”.

Alti doi mari aparatori ai sfintelor icoane, Sfantul Teodor Studitul si Ioan Damaschin, s-au opus reprezentarii lui Dumnezeu Tatal. Ioan Damaschin afirma: ”Nu Il reprezentam pe Domnul Dumnezeu , deoarece nu Il vedem; daca L-am fi vazut, L-am fi reprezentat”.

SfantaTreime "Paternitate”, o icoana eretica

Aceasta icoana, dealtfel foarte cunoscuta, s-a raspandit in lumea ortodoxa mai ales incepand cu secolul XVII. Despre aceasta icoana, in care Dumnezeu -Tatal apare ca batran, cu Fiul Sau - Hristos in poala si Sfantul Duh ca un porumbel fie intre ei, fie pe un disc tinut de Mantuitorul, Vladimir Lossky sustine ca transpune doctrina Filioque in forma picturala.

Cu trecerea timpului, astfel de reprezentari au devenit din ce in ce mai numeroase. Rezultatul a fost acela ca adevarurile de credinta exprimate in icoanele traditionale au fost din ce in ce mai distorsionate, iar arhetipurile si principiile iconografiei bizantine au fost treptat abandonate.

Imaginea lui Dumnezeu-Tatal a fost interzisa la marele Sinod de la Moscova din 1666-1667. In Actele Sinodale se spune: ”Hotaram ca un pictor iscusit, care sa fie si om vrednic, sa fie numit mai-marele iconografilor conducator si supravetuitorul lor. Ca sa nu mai batjocoreasca cei neinvatati sfintele icoane ale lui Hristos, ale Maicii Sale si ale Sfintilor Lui, infatisandu-i urat si nepotrivit; si sa inceteze orice vanitate a pretinsei intelepciuni de a picta fiecare dupa fantezia sa, fara a avea vreo referinta autentica, adica de a-l zugravi in diferite chipuri pe Domnul Savaot [...]. Hotaram ca de acum inainte chipul Domnului sa nu fie pictat in reprezentarile cele absurde si nepotrivnice pentru ca nimeni nu L-a vazut niciodata in trup. Numai Hristos care a fost vazut in trup este zugravit asa, adica in trup, iar nu dupa Dumnezeire [...].

Este intru totul absurd si necuviincios a-L picta pe Domnul Savaot cu barba alba, iar pe Fiul in sanul Lui, sezand, si un porumbel intre Ei, pentru ca nimeni nu L-a vazut pe Tatal, dupa Dumnezeire; pentru ca Tatal nu a avut trup si nu in trup S-a nascut Fiul din Tatal mai inainte de toti vecii, asa cum zice si David proorocul: ”din pantece mai inainte de luceafar Te-am nascut” (Psalmul 109, 3) aratand ca acea nastere nu este trupeasca, ci negraita si nepatrunsa.”

Sinodul a hotarat definitiv ca reprezentarea ca batran, Cel vechi de zile, nu mai trebuie raportata la Tatal, ci doar la Hristos.

Sfanta Treime si Dumnezeu Tatal in iconografia ortodoxa traditionala

In iconografia traditionala ortodoxa exista doua moduri de reprezentare a Sfintei Treimi: Chipul lui Hristos, si scena numita ospitalitatea lui Avraam

Leonid Uspenski afirma ca "in icoane, nu infatisam deci decat ce ne-a fost dezvaluit: Persoana intrupata a Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos” deoarece El este nedespartit de Celelalte doua Persoane ale Sfintei Treimi: Il cunoastem pe Tatal prin Fiul („Cel ce Ma vede pe Mine Il vede pe Cel ce M-a trimis” – Ioan 12, 45; si "Cel ce M-a vazut pe Mine L-a vazut pe Tatal” – Ioan 14, 9) si pe Fiul prin Sfantul Duh: "Nimeni nu poate sa zica: Domn este Iisus – decat in Duhul Sfant”(I Cor. 12, 3).

Icoana Sfintei Treimi care infatiseaza "ospitalitatea lui Avraam” si care corespunde intru totul invataturii Bisericii, atat in continut, cat si in expresia ei artistica, este Sfanta Treime pictata de Sfantul Andrei Rubliov. Aceasta reprezentare a celor trei Persoane biblice sub forma de ingeri este singura icoana admisa a Sfintei Treimi.

Dumnezeu Tatal este reprezentat in iconografia traditionala ca o mana care iese din cer binecuvantand. Vedem aceasta mana simbolica la Botezul lui Hristos, asa cum apare in mozaicurile de la Hosios Lukas si Daphni. Simbolismul mainii are la baza cuvintele Scripturii:  "Trimite mana Ta din inaltime (Ps. 143, 7)” si "Mana Domnului era cu Dansul”.

Sfantul Duh mai este reprezentat sub urmatoarele trei forme in care s-a manifestat in istoria mantuirii: ca porumbel la Botezul Domnului, ca nor de forma geometrica la Schimbarea la Fata si ca limbi de foc, in icoana Cincizecimii......

doamne ajuta...

Trăim într-o lume de "vis" aş spune.  Ne aflăm pe un câmp "roz" creat de modernitate, pe un câmp al mediatizării şi al reînoirii. Noile tendinţe de modă, creaţiile vestimentare, coafurile faimoase şi moderne sunt doar câteva componente ale acestei lumi văzute prin pupila ochilor adolescentini. Nelipsitele lănţișoare îşi fac si ele apariţia în acest cadru. La gâtul tinerilor întâlniţi pe stradă, de fiecare dată observăm diferite pandantive sau lănţișoare care stârnesc atât atenţia cât şi admiraţia trecătorilor. Fie Swarovski, pietre semipreţioase care aduc noroc sau obişnuitele produse handmade, societatea de astăzi comercializează o gamă largă de bijuterii alese cu grijă astfel încât să satisfacă nevoile oricărui vizitator.

În colecţia de lănţișoare expusă în vitrină, stă neclinitita o cruciuliţă veche, de lemn, agăţată pe un şnur negru de mătase. Nimeni nu se apropie de ea; privirile clienţilor sunt furate de sclipirea mirifică a perlelor etalate pe raftul din stânga. Pe această cruce stă răstignit un Hristos, cu chipul plans şi faţa uscăţivă , cu o privire caldă dar în acelaşi timp cutremurătoare.  Îi priveşte cu o duioşie nemaiîntalnita pe tinerii care se îngrămădesc la noile modele din vitrină . Pe El nimeni nu îl alege. Nimeni nu Îl observă. Se întreabă totuşi …De ce?

Mă întreb dacă în secolul în care trăim ne este ruşine să purtăm Crucea lui Hristos la gât. Dacă ne întreabă cineva ,, porţi Cruce? ” ne panicăm neştiind să oferim persoanei un răspuns cât mai plăcut. Alegem cu uşurinţă un "nu!" rece, secătuit, gol…

"De ce să port o nesemnificativă Cruce? Aproape toţi prietenii mei au pandantive deosebite. Să mă las eu mai prejos?"

Ruşinea, orgoliul acesta pe care îl dovedim în faţa celorlalţi îl dovedim astfel şi în faţa lui Dumnezeu. Purtând Crucea lui Hristos la gât îl purtăm defapt pe Hristos cu noi, pretutindeni; oriunde şi oricând. În acest chip, sub această formă a răstignirii, Hristos ne ocroteşte neîncetat cu puterea Sa nebiruită. Nu semnifică doar o formă simplă a răstignirii; Crucea este ea însăşi forma existenţei noastre, formă care dă sens vieţii noastre, drumului nostru, pelerinajului nostru prin această lume. Pentru că toată viaţa crestinului este un pelerinaj iar fiecare zi este o nouă cruce. Toată viaţa omului este asemenea drumului parcurs de Domnul Hristos, spre Golgota. Prin faptul că purtăm cu noi Crucea de lemn, ne aducem aminte ca trebuie să purtăm patimile Sale, răstignirea şi învierea Sa cea de a treia zi. Crucea este jugul; nu este de ajuns doar să ne închinăm cu semnul Sfintei Cruci cât mai des, ci să o şi purtăm cu noi. Prin asta arătăm că suntem ucenicii Lui, prin asta mărturisim cele trei taine negrăite: pătimirea, moartea şi Învierea Domnului nostru Iisus Hristos.

Purtând  bijuteriile de astăzi ne scăldăm în atmosfera şi în admiraţia păcatului.  Să nu fie ca o judecată, dar ceea ce mă întristează şi mă doare în acelaşi timp, este faptul că sunt tineri care deşi poartă Crucea la gât, totuși o poartă ca semn de împodobire iar atitudinea aceasta nu are nicio legătură cu Dumnezeu. Mai mult decât atât, aţi putut observa cu siguranţă satanişti care poartă Crucea întoarsă, doar ca să o defaime. Mulţi rapperi, manelisti  poartă o cruce de aur la gât cu cât mai grea, cu cât mai valoroasă din punct de vedere material, insă fără nicio semnificație duhovnicească.

Adevărata valoare a Crucii nu stă în foiţa de aur de deasupra sau în nenumăratele karate cu care ne mândrim în tot locul. Priviţi o cruce simplă; priviţi la Crucea ţinută de Sfinţi în icoane; priviţi la simplitatea, modestia, smerenia ei. Priviţi la Mântuitorul supus, răstignit pe Cruce …Doar privind la El simţim cum inima ni se scaldă în nesfârşita milostivire şi iubire a Celui ce S-a răstignit pentru iertarea păcatelor noastre.  Precum spunea un părinte, obiectul de răstignire pentru Mântuitorul, şi anume: crucea, a devenit altar sfânt şi semn al închinării noastre. Să ne lipim sufletele şi trupurile de acest altar prin purtarea Sfintei Cruci, să ingenunchiem în faţă Ei cu o adâncă evlavie şi smerenie. Căci pe ce-I ce-L caută şi ÎL doresc pe Domnul, acestora le va înălţa inimile din orice întuneric , din orice nebunie şi rătăcire.

"Cuvântul crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne

mântuim, este puterea lui Dumnezeu. (1 Corinteni 1:18)"

doamne ajuta...nicolae--veselin....

Parintele Tadei este un calugar ortodox sarb de la Manastirea Vitovnita. Datorita blandetii, dragostei si multelor sale cuvinte cu har, parintele a fost considerat de catre multi, inca din viata. Cum ne sunt gândurile, aşa ne este şi viaţa!

<!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) starts here -->Dim lights Embed <!-- JoomlaWorks "AllVideos" Plugin (v3.3) ends here -->

Partea a 2-a, a 3-a, a 4-a, a 5-a și a 6-a a documentarului.

Mai multe date despre sine…

Creat de Dumnezeu după chipul Său, omul este persoană şi are, prin actul creaţiei („Să facem om...”, Fac. 1, 26), vocaţia comunicării, cu înţelesul de comuniune, dăruire, jertfă. După căderea în păcat, care a însemnat alunecare în egoism şi închidere în sine, comunicarea îşi restrânge înţelesul la transferul verbal sau non-verbal de idei, vizând în principal interesul propriu în mod individualist, exclusivist.

Deşi Mântuitorul Hristos a restabilit adevăratul sens al comunicării în iubire prin jertfa Sa pe Cruce, a lăsat omului în continuare libertatea de a alege. Expresia acestei libertăţi, în vremea noastră, este, din păcate, în ceea ce numim „civilizaţia occidentală”, opţiunea pentru delimitarea de revelaţia divină, confundându-se transcendenţa lui Dumnezeu cu absenţa Lui din creaţie. Principala angoasă a omului contemporan este strâns legată de criza materială, dar şi spirituală tot mai acută, pe care o resimte acum inclusiv ca pe o criză la nivelul comunicării interpersonale.

Deşi în era globalizării se aude tot mai des sloganul „comunici, deci exişti”, comunicarea a devenit, de fapt, un simplu schimb de informaţii, informaţia nefiind altceva decât o armă eficientă în lupta cu celălalt, care este totdeauna un adversar, într-o lume în care principiul competiţiei, al concurenţei are prioritate. În acest context, cuvântul, ca principal vehicul al comunicării interumane, a devenit o marfă, vândută şi difuzată după legile pieţii, şi, de multe ori, o etichetă pentru imaginile transmise prin intermediul ecranului TV sau monitorului, a căror companie impersonală este adesea preferată.

S-a semnalat deja, cu îngrijorare, că în raportul cuvânt – imagine, transmise exclusiv pe cale vizuală, se constată o sărăcire reciprocă: imaginea pune etichete arbitrare, după bunul plac al celui care o transmite prin intermediul ecranului, iar cuvântul care însoţeşte imaginea desemnează exclusiv ceea ce se vede, urmarea fiind o sărăcire de sensurile pe care ar trebui să le poarte.

După cum atrage atenţia prof. Giovanni Sartori într-o carte¹ a sa, cuvântul are un dublu caracter: denotativ – cu referire strictă la un anumit obiect – şi conotativ, acesta din urmă trimiţând către mai multe sensuri şi implicând capacitatea de abstractizare a celui ce receptează cuvântul, adică stimulând inteligenţa. Or, cuvântul receptat doar ca purtător şi auxiliar al imaginii îşi păstrează numai caracterul denotativ, faţă de cuvântul scris, care, prin excelenţă, stimulează gândirea şi puterea de abstractizare prin sensurile pe care le poartă.

Fără a demoniza neaparat televiziunea, care reprezintă un progres tehnologic indiscutabil al veacului trecut, nu putem să nu observăm că ea modifică într-un ritm oarecum lent, dar inexorabil, natura comunicării umane, deplasând-o din contextul cuvântului în contextul imaginii; vederea devine precumpănitoare faţă de vorbire, iar imaginea ajunge să conteze mai mult decât conţinutul mesajului ce se doreşte a fi transmis, transcende deosebirile implicate de limbă şi vederea devine suficientă pentru înţelegerea acestui mesaj. Într-un fel, oamenii au creat cu ajutorul vizualului un nou Turn Babel, iar limbajul conceptual, abstract, este treptat înlocuit de un limbaj perceptiv, concret, cu mult mai sărac. Televiziunea ar putea ajunge astfel dintr-un simplu element de comunicare, cum era percepută la început, un adevărat instrument „antropogenetic”², care modifică structural fiinţa umană.

Se constată cu uşurinţă în ultimele decenii o deplasare dramatică a accentului de pe cultura cărţii, care a devenit una elitistă, a celor puţini, pe cultura audio-vizuală – a celor mulţi. Consecinţa este o atrofiere continuă a stimulilor cititului, ai cunoaşterii transmise prin cultura scrisă. S-ar putea replica prin existenţa multor cuvinte abstracte, traductibile prin imagini, dar aceste imagini rămân doar surogate infidele şi sărăcite ale conceptului desemnat. De exemplu, imaginea unui om tocmai eliberat dintr-o închisoare nu poate explica ce înseamnă conceptul de „libertate”; rămâne o încercare unilaterală şi insuficientă comparativ cu cuvântul scris, care este cu mult mai mult decât o etichetă a unei imagini sau a alteia. Iar faptul că receptarea cuvântului scris în zilele noastre, şi mai ales de către tineri, este evident deficitară duce la o degenerare a intelectului, cu efecte dramatice pentru viitorul omenirii, care trăieşte o adevărată criză a pierderii înţelepciunii, a capacităţii de cunoaştere.

Un rezultat trist al secularizării, accentuat azi de preponderenţa imaginii în preferinţele omului contemporan, îl reprezintă sărăcirea cuvântului, ca vehicul al comunicării, în primul rând de sensul lui sacru. Cuvântul şi-a pierdut treptat conotaţiile din sfera sacrului, inclusiv în limba română, care trăieşte acum drama transferului din zona limbajului de lemn comunist în zona limbajului aşa-zis european. Puţini se mai gândesc acum, de exemplu, la faptul ca atunci când rostim „comunicare” ar trebui să ne gândim şi la „cuminecare”, care înseamnă mai mult decât transfer de idei, înseamnă jertfă, dăruire, împărtaşire. Sensul acesta a fost izolat pe nedrept în sfera arhaismelor, cum se întâmplă de fapt cu multe alte cuvinte care nu mai sunt purtătoare de har, ci doar de imagini seci şi irelevante.

Cuvântul purtător de har este, prin excelenţă, cuvântul Scripturii, descoperit de Dumnezeu profeţilor şi patriarhilor în Vechiul Testament şi apoi întrupat în Persoana Fiului lui Dumnezeu (Evr.1, 1). Sfânta Scriptură este expresia scrisă a acestei Revelaţii împlinită în Mântuitorul Hristos şi, în acelaşi timp, o formă de păstrare a eficienţei acestei Revelaţii. Prin Sfânta Scriptură, Hristos continuă să lucreze cu noi, spre mântuirea noastră, prin Duhul Său cel Sfânt³, ca o dovadă clară a fidelităţii faţă de cei care Îl urmează: „Iată, Eu sunt împreună cu voi până la sfârşitul veacurilor.” (Mt. 28, 20). Cuvintele lui Hristos sunt „cuvintele lui Dumnezeu” (In. 3, 34), sunt „duh şi viaţă” (In. 6, 63), „cuvintele vieţii veşnice” (In. 6, 68).

Prin puterea Duhului, în Sfânta Scriptură, Cuvântul lui Dumnezeu nu slăbeşte atunci când este exprimat în limba omului, iar cuvântul omului capătă astfel o nouă adâncime şi putere, se transfigurează. Omul devine capabil să exprime cuvintele lui Dumnezeu şi să-I vorbească, devine posibilă „teologia”.

Pr. Georges Florovsky semnalează însă tragedia pe care o trăieşte omul modern, incapabil de a-L recepta pe Hristos în cuvântul Scripturii⁴, plângându-se însă adesea că primeşte acest cuvânt ca pe un „idiom arhaic”, care îi este deci străin, resimţind automat o înstrăinare şi fată de Cel care îi transmite acest cuvânt. S-a ajuns până la sugestia de a „demitologiza” Scriptura, printr-o „modernizare” a limbajului, ceea ce ar însemna, de fapt, o coborâre de la înălţimea cuvântului haric la sărăcia cuvântului de azi, singura diferenţă crezându-se a fi doar „învelişul accidental extern” al celui dintâi.

Cuvântul purtător de har nu este prezent oriunde şi oricând; îl aflăm însă, când ascultăm chemarea lui, în Casa Celui care l-a rostit, în Casa lui Dumnezeu, care este biserica. Citind Sfânta Scriptură, omul se transformă, dar pentru aceasta ar trebui să meargă mult mai departe decât să urmărească doar îmbunătăţirea culturii sale generale. Biblia trebuie citită cu credinţă, în stare de rugăciune, pe care nu o putem dobândi decât în Biserică, în comunitatea liturgică unită în iubire⁵. Numai în Biserică găsim în citirea Bibliei căldura, bogăţia, unitatea care vin de la Dumnezeu. Doar cu ajutorul propriei raţiuni, slăbită de păcat, omul nu îl poate înţelege pe Dumnezeu care, din iubire faţă de cel creat după chipul Său, i se descoperă în Persoana lui Hristos, Dumnezeu Cuvântul⁶.

Origen a dezvoltat ideea unui paralelism între cuvântul care se face om şi cuvântul care se face carte. „Cuvântul lui Dumnezeu nu are nici carne, nici trup după natura Sa divină, nu poate fi nici rostit, nici văzut, însă o dată ce se întrupează, putem să-L vedem şi să-L descriem. Deoarece Cuvântul S-a făcut trup, există o carte a genealogiei lui Iisus Hristos (Mt. 1, 1)”⁷. Între vederea lui Hristos şi citirea Scripturii există o analogie, creştinul iubeşte Sfânta Scriptură după cum îl iubeşte pe Hristos şi participă la o transfigurare a înţelegerii textului biblic. „Hainele Logosului sunt cuvintele Scripturii, veşmintele gândirii divine. Precum El părea a fi diferit aici, pe pământ, iar când era transfigurat, când faţa Lui strălucea ca soarele, la fel era şi este şi cu hainele: când eşti aici jos, ele nu ţi se par strălucitoare, nu sunt albe; dar, dacă urci, vei vedea lumina hainelor şi vei contempla faţa lui Iisus transfigurat.⁸”

Făcând un alt paralelism, între Scriptură şi Euharistie, Origen le înfăţişează pe ambele ca fiind două forme ale prezenţei lui Hristos: „Noi bem sângele lui Hristos nu numai în ritul sacramental, ci şi când primim cuvintele care conţin viaţă.” Citirea sau ascultarea Cuvântului poate fi cu adevărat o Euharistie, iar pentru aceasta este necesară rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt, într-o adevărată „epicleză”, pentru ca noi să putem urca la Dumnezeu, Cel ce din iubire coboară către noi. Credincioşii sunt îndemnaţi astfel să acorde aceeaşi cinstire Cuvântului şi Euharistiei şi să conştientizeze că în biserică rugăciunea descoperă adevăratul sens al Scripturii, participarea la Liturghie mai cu seamă înseamnă mult mai mult decât primirea şi înţelegerea unor cuvinte oarecare, înseamnă unirea, ca şi atunci când primim Sfânta Împărtăşanie, cu Cuvântul divin. Sfânta Evanghelie este semnul prezenţei lui Hristos, ieşirea cu Evanghelia înseamnă ieşirea lui Hristos la propovăduire, citirea Evangheliei ni-L arată pe Însuşi Hristos Care ne vorbeşte. Astfel, Evanghelia devine obiect de veneraţie purtat în procesiuni, este citită în mod solemn, iar credincioşii intuiesc misterul sfinţeniei sale în Biserică, ceea ce este foarte important astăzi, când există o tendinţă tot mai accentuată de a pierde simţul sfinţeniei care înconjoară Biblia.

Numai prin citirea Sfintei Scripturi în Biserică descoperim o adevărată bogăţie de sensuri, în lumina Duhului, prin rugăciune, depăşind cu mult sensul strict literal al scrierii sfinte. De altfel, în întregul cult ceea ce nu este textual biblic, ori este o parafrază, ori un comentariu la cuvintele Scripturii. Credincioşii aduc ca ofrandă Cuvântul lui Dumnezeu, care de fapt îl izvorăşte⁹.

În Biserică, Liturghia este mediul divino-uman în care citim Cuvântul, iar Scriptura, fără a fi citită în legătură cu cultul şi Liturghia, rămâne o lectură individualistă. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie citit în Însuşi Trupul lui Dumnezeu, care este Biserica. În Sfânta Liturghie, Dumnezeu vorbeşte şi lucrează prin Cuvânt pentru mântuirea credincioşilor care, comunicând cu Dumnezeu, comunică unii cu alţii desăvârşit, în iubire.

doamne ajuta...

Tata îmi tot spune mereu: "De aia e rău în ţara noastră pentru că după ce facem o treabă spunem: "n-are nevoie, merge şi aşa". Evident că s-ar fi putut mult mai bine dar din cauza lenei sau din graba de a termina mai repede, lăsăm lucrurile aşa cum sunt: neterminate. Profesoara de matematică a fost prima care mi-a spus acum vreo 12-13 ani că-mi place să pun accent mai mult pe cantitate decât pe calitate, făcând aluzie la multele exerciţii pe care le făcusem acasă, reuşind să rezolv doar o mică parte din ele.

"Merge şi aşa" este în contrară opoziţie cu "Fiţi dar voi desăvârşiti, precum Tatăl vostru Cel din ceruri este". Hristos Domnul ne încurajează să fim perfecţi, nu de dragul perfecţiunii ci pentru a ne aduce aminte că noi oamenii suntem creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Omul este mult mai capabil decât o arată, şi are capacităţi fizice şi mentale uneori de neînchipuit. Acestea se activează şi capătă valoare doar în relaţie cu Dumnezeu, Cel ce le-a sădit în fiinţa noastră.

doamne ajuta...nicolae---veselin

"Înviind pe fiica lui Iair, Domnul „a poruncit cu stăruință” părinților ei „ ca nimeni să nu afle de aceasta”. Prin asta ni se arată: „Nu căuta slavă și urechea ta să n-o ciulesti spre ascultarea laudelor de la oameni, chiar dacă faptele tale bune nu pot fi ascunse”. Fă ceea ce te povățuiește frica de Dumnezeu și conștiința, iar vorbele oamenilor să-ți fie ca și cum n-ar fi. Fii cu luare aminte și la suflet: îndată ce se pleacă oricât de puțin spre laudele celorlalți, întoarce-l la rânduiala sa. Dorința ca oamenii să afle faptele tale bune se naște din dorința de a fi lăudat.

Atunci când primești lauda, ți se pare că ți-ai atins țelul, iar asta taie râvna și curmă faptele vrednice de laudă, prin urmare și laudele încetează. De aici reiese că cel care vrea ca oamenii să afle faptele lui bune se trădează pe sine însuși. Faptul că oamenii laudă fapta bună este firesc – cum să nu lauzi un lucru bun? Dar tu să nu ai gândul la laude, să nu le aștepți și să nu le cauți. Dacă îți vei îngădui să primești laude te vei strica de tot. Dacă îți îngădui o dată, îți vei îngădui și a doua oară și așa mai departe. Cel ce face adeseori un lucru caută obișnuință – și vei ajunge iubitor de laude; iar dacă vei ajunge aici, nu toate faptele tale vor mai fi vrednice de laudă, iar lauda va înceta. Lipsind laudele celorlalți, vei începe să te lauzi singur, lucru pe care Domnul îl numește „a trâmbița înaintea ta”. Asta e și mai rău. Sufletul tău va deveni atunci ticălos, va alerga numai după strălucire mincinoasă, și de la el nu mai este de așteptat nici un bine."

Am început cu aceste cuvinte ale Sfântului Teofan Zăvorâtul, luate de pe blogul lui Cristian pentru a înţelege mai bine efectele laudelor în timp pentru viaţa noastră. Deobicei oamenii cărora li se oferă ceva şi nu primesc, nici nu prea ştiu să dăruiască. Dacă dăruieşti des şi din inima atunci îl înţelegi pe cel care-ţi va dărui. Înţelegându-l vei accepta mai uşor ce-ţi oferă pentru că ştii că asta îi bucură inima mai mult decât îi păgubeşte avuţiile. Dăruind înveţi să primeşti.

Câteodată noi oameni nu vrem să primim când ni se oferă ceva, invocând diferite motive, dar defapt în subconştient lucrurile sunt cu totul altele. Când primeşti un dar, acesta te obligă moral ca pe viitor să dăruieşti si tu cel puţin asemenea, dacă nu mai mult. Refuzând să primeşti defapt refuzi ca pe viitor să dăruieşti. Refuzând ce ţi se oferă defapt instaurezi o stare de echitate între tine şi cel ce-ţi oferă. E ca şi cum i-ai spune: "Nu vreau, mulţumesc. Pe viitor nici tu să nu-mi ceri."

Sfantul Ierarh Varlaam

Mareste imaginea.

Sfantul Ierarh Varlaam este praznuit in Biserica Ortodoxa pe 30 august. A fost trecut in randul sfintilor de catre Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane pe 12 februarie 2007. Proclamarea solemna a canonizarii Sfantului Ierarh Varlaam a avut loc pe 29 august 2007, la Manastirea Secu, locul unde a fost ingropat si unde se afla osemintele acestuia.

Desi sunt mai multe ipoteze cu privire la locul nasterii Sfantului Varlaam, cea mai plauzibila este aceea ca ar fi originar din partile Neamtului, din satul Borcesti.

Primul contact cu lumea monahala a fost la "Schitul lui Zosin".

Sfantul Ierarh Varlaam a fost mitropolitul Moldovei intre anii 1632 si 1653. Dintre realizarile sale ca mitropolit amintim:

- dreptul preotilor de a fi judecati numai de instantele bisericesti;

- a zidit la Iasi biserica Sfintii Trei Ierarhi, in care a asezat in anul 1641 moastele Sfintei Cuvioase Parascheva, daruite lui Vasile Lupu de Patriarhia Ecumenica de la Constantinopol;

- sprijinit si de Sfantul Mitropolit Petru Movila al Kievului, Mitropolitul Varlaam a infiintat prima tipografie romaneasca din Moldova, in anul 1640;

- s-a ocupat de organizarea Sinodului de la Iasi din anul 1642, care a indreptat si aprobat Marturisirea de credinta alcatuita de Mitropolitul Petru Movila al Kievului;

- a tiparit Cazania sau Carte romaneasca de invatatura la duminicile de peste an, la praznice imparatesti si la sfinti mari (1643) - prima carte romaneasca tiparita in Moldova;

Amintim ca Mitropolitul Varlaam s-a numarat, in anul 1639, printre cei trei candidati propusi pentru ocuparea scaunului de Patriarh ecumenic al Constantinopolului.

Sfantul Varlaam a trecut la cele vesnice spre sfarsitul anului 1657.

Tot astazi facem pomenirea:
- Sfantului Ierarh Alexandru, Patriarhul Constantinopolului in timpul imparatului Constantin cel Mare (313-337). A participat ca diacon la Sinodul I ecumenic de la Niceea din anul 325, luptand impotriva ereziei lui Arie.
- Sfintilor Ierarhi Ioan si Pavel cel Nou, patriarhii Constantinopolului;
- Sfantului Cuvios Fantin, facatorul de minuni;
- Sfintilor sase mucenici din Meletina;
- Sfantului Cuvios Sarmata din desertul Egiptului;
- Sfintei Cuvioase Vriena;
- Sfintilor saisprezece mucenici Tivei;
- Sfantului Ierarh Evlavie;
- Sfantului Mucenic Felix;
- Sfantului Mucenic Furtinian;
- Sfantului Mucenic Septimin;
- Sfantului Mucenic Ianuarie.

Maine sarbatorim Punerea in racla a braului Maicii Domnului