Oarecand, niste corabieri din Egipt calatoreau spre tara Ciliciei. Deci, cand li s-a intamplat lor sa strabata noianul marii lui Adrian, atunci a cazut peste ei o furtuna mare si niste valuri cumplite, cat si panzele li s-au rupt si toata corabia, de sila valurilor mari, s-a zdruncinat si acum toti desnadajduiau de a lor mantuire. Iar de vreme ce se instiintasera ei de slava marelui Arhiereu Nicolae, cel din Mira Lichiei, ca este grabnic ajutator, mai presus de nadejde, toti s-au intors la rugaciune catre dansul. Si in furtuna fiind, pe acela il chemau si numai de la dansul asteptau scapare. Iar Sfantul deloc zabovind, indata a venit in corabie si l-au vazut aceia cu ochii lor si le-a zis: "Iata, m-ati chemat si am venit voua in ajulor". Si asa le-a poruncit lor sa indrazneasca si, luand carma, se arata ca indrepteaza corabia. Iar, dupa aceea, a certat marea si a potolit primejdia cumplitelor valuri si era ca Insusi Domnul, Care a zis; "Cel ce crede in Mine va face si el lucrarile pe care le fac Eu" (Ioan 14, 12). Deci, dupa aceea, purtati de vant lin, au sosit la liman. Si toti, din corabie iesind, indata s-au dus ca sa afle pe acela ce i-a mantuit pe ei din primejdie. Si instiintandu-se ca el a intrat in biserica, au mers dupa dansul

Iar Sfantul se ferea de dansii si sta printre altii. Insa ei, dupa ce l-au vazut pe el, macar ca niciodata nu-l cunoscusera mai inainte, ci numai de la aratarea cea de pe mare, il stiau, alergand, au cazut la picioarele lui. Si isi pornira limba lor spre cuvinte de lauda si multumire pentru izbavirea din rele ce patimisera.

Dar minunatul Nicolae ii izbavi pe ei nu numai de primejdiile trupesti, ci se arata cu vrednicie si duhovniceasca ingrijire fata de dansii. De vreme ce, prooroc fiind cu dar duhovnicesc, si stiind ca ei cazusera in spurcaciunea desfranarii, care instraineaza pe oameni departe de Dumnezeu si de poruncile Lui, a zis catre dansii: "Cunoasteti-va pe voi, o fiilor, rogu-ma voua, cunoasteti-va si inimile voastre, si miscarile si ganduriie mintii voastre si indreptati-le spre buna placere a lui Dumnezeu, ca chiar daca ne vom tainui fata de oameni si vom parea ca suntem buni de Dumnezeu nicidecum nu pot sa se ascunda faptele noastre. Pentru aceasta, sarguiti-va cu toata osardia sa va paziti sfintenia sufleteasca si curatia trupeasca, biserica sunteti a lui Dumnezeu, precum zice Pavel, dumnezeiescul Apostol: "Nu stiti, oare, ca voi sunteti templu al lui Dumnezeu si ca Duhul lui Dumnezeu locuieste in voi? De va strica cineva templul lui Dumnezeu, il va strica Dumnezeu pe el, pentru ca sfant este templul lui Dumnezeu, care suteti voi" (I Corinteni 3,16-17). Deci, asa invatandu-i Sfantul pe oamenii aceia, prin cuvinte folositoare de suflet, i-a slobozit pe ei la casele lor, cu pace; pentru ca era in obiceiul fericitului sa dojeneasca, asa ca un tata iubitor de fii. Iar vederea chipului sau era ca a unui inger al lui Dumnezeu, stralucind cu darul dumnezeiesc. Ca ieseau din chipul lui oarecare raze prea luminoase si mai mult decat fata lui Moise stralucea fata lui. Si din vederea lui, daca cineva ar fi fost ingreunat de vreo patima sau necaz sufletesc, unul ca acesta, numai cautand la dansul, isi afla din destul mangaiere in necazul sau. Ori, daca cineva vorbea cu dansul, multa sporire spre bine indata aceluia i se facea. Pana si din cei necredinciosi, de se intampla cuiva sa auda un cuvant din izbavitoarea lui gura, apoi si unii ca acestia se hraneau cu dulceata cuvintelor lui si, lepadand ratacirea ce din tinerete crescuse intru dansii, primeau in inima cuvantul cel adevarat si drept.

doamne ajuta...

Nu socotesc cu dreptate nici cu vrednicie sa tac si sa nu graiesc acest cuvant, despre o alta minune a Sfantului si Cuviosului Parintelui nostru Nicolae.

Era un om oarecare, anume Agricola, cu bunatati si evlavie vietuind si avand un fiu, unul nascut, anume Vasile si care traia in tara Antiohiei, aproape fiind de saracini. Ci, cu darul lui Dumnezeu fiind impodobit, era imbelsugat si cu avutie multa. Si avea credinta multa spre Sfantul Parinte Nicoale. Pentru aceasta, in toti anii, la pomenirea Sfantului petrecea ziua aceea cu praznuire si punea mese pentru saraci si pentru vecini, prieteni si altii. Insa era o biserica zidita in numele Sfantului Nicolae, departe fiind de cetate ca la cinci stadii, si acolo, in tot anul, se adunau noroadele la pomenirea Sfantului Nicolae.

Iara intr-un an, la slavita lui pomenire, mult popor venind la praznic in sfanta lui biserica, atunci si binecredinciosul acela isi trimise pe fiul sau Vasile cu slugile sale, si zise lui: "Mergi, fiule, la biserica Sfantului Nicolae si sa faci dupa obicei, precum te-ai invatat de la noi in anii trecuti, adica la cantarea de seara, cu frica stand, sa iei aminte, asisderea la Utrenia toata si la dumnezeiasca Liturghie; dupa aceea sa te intorci in casa noastra la masa, iar eu si maica ta vom randui cele ce sunt de trebuinta saracilor". Deci, Vasile, acestea auzindu-le de la tatal sau, s-a dus cu bucurie. Iar cand a fost in vremea cantarii Utreniei, iata, fara de veste, au navalit saracinii si, inconjurand biserica, au robit tot poporul, asemenea si pe Vasile, fiul lui Agricola, si l-au dus in insula Creta si l-au dat pe el lui Amira, dregatorul, ca era foarte frumos. Si i-a poruncit lui domnul saracinilor sa se afle pururea inaintea fetei lui, iar pe altii i-a vandut, ba pe unii si in temnita i-a inchis.

Parintii lui Vasile, auzind aceasta, spre plangere si Unguire s-au intors. Si asa, ca doi ani petrecand, pomenirea Sfantului nu o mai faceau, ci se topeau de necaz si cu lacrimi se tanguiau, zicand: "Fiule al nostru preaiubite, cum nu te mai vedem pe tine acum, impreuna cu cei de varsta ta, ca sa te cuprindem cu mainile si cu buzele sa te sarutam. Mai bine ne-ar fi fost noua de te vedeam zacand in boala sau sa ti se fi intamplat tie moarte; inima noastra nu s-ar fi rupt ca acum." Deci unele ca acestea, graind ei, au auzit vecinii lor si toate rudeniile si s-au adunat toti, spre mangaierea necazului si a tanguirii lor. Si le ziceau lor: "Pentru ce va aratati, ca niste neincercati in necazuri? Au nu cunoasteti voi pe minunatul Nicolae, cat de multe minuni face pe uscat si pe mare? Inca si de sabie si de robie si de toate mortile cele nedrepte pe multi izbaveste". Si alte multe le graiau lor spre risipirea intristarii.

Deci, Agricola, auzind acestea, de la vecinii sai, si mangaindu-se putin din necazul sau, sculandu-se, a mers la femeia sa si i-a zis: "Oare, avem noi vreun folos din tot plansul acesta mult? Ci, iata, al treilea an avem de cand ne aflam in aceasta intristare si am uitat de pomenirea Sfantului Nicolae si n-am iesit la praznicul lui. Acum, dar, asculta-ma pe mine; sa luam lumanari si untdelemn si tamaie si sa mergem la Sfantul si sa ne rugam lui cu credinta, ca sa luam de la dansul mangaiere pentru Vasile, fiul nostru, si cu mare nadejde ne vom intoarce. Ca poate sa ne dea noua in maini pe fiul nostru, sau cu totul ne va adeveri noua de este el viu sau mort". Deci, acestea auzindu-le femeia lui, i-a zis: "Bine zici, stapane, sa facem precum voiesti, de vreme ce si praznicul Sfantului Nicolae a sosit". Si, asa sfatuindu-se, s-au sculat si cu bucurie au mers la biserica Sfantului Nicolae. Si au facut dupa obiceiul praznuitorilor, apoi s-au intors la casa lor si, chemand la cina pe rudele lor si pe toti vecinii cei de aproape, au pus masa si au inceput a manca si a bea intru slava lui Dumnezeu, pomenind minunile Sfantului Parinte Nicolae. Iar cand era in vremea cinei lor si sedeau la masa, au inceput cainii a latra cu mare pornire. Si a zis Agricola slugilor sale: "Mergeti si vedeti la ce navalesc cainii, poate o fiara este, sau altceva", iar slugile, iesind afara, n-au vazut nimic. Insa cainii mai mult se repezeau, latrand. Deci, Agricola a luat lumina si a mers ca sa vada cu ceilaiti si au vazut un om, in mijlocul curtii stand, in haine turcesti, si s-au speriat, ca nu se pricepeau ce putea sa fie. Iar dupa ce Agricola, a venit aproape de dansul, a vazut un tanar voinic, stand si tinand in mana un pahar plin de vin. Si cauta Agricola la dansul, nimic zicand, si cu frica si cu bucurie era cuprins. Apoi, abia a putut grai in spaima mare: "O, fiul meu, Vasile, iata acum te vad cu adevarat; oare tu esti, fiul meu, sau o naluca mi se arata mie, prin tine?" Iar tanarul Vasile degraba a raspuns: "Eu sunt tata, fiul tau, pe care saracinii l-au robit si in Creta l-au dus". Acestea auzind, Agricola, tatal sau, imbratisandu-l, il saruta pe el si zicea: "Spune-mi mie fiule, cum ai scapat din mainile saracinilor, celor fara Dumnezeu, sau cine te-a ajutat, spune-mi toate mie, tatalui tau". Iar tanarul a zis catre el: "Nimic tata, nimic din toate acestea, de care ma intrebi, nu stiu. Numai aceasta stiu, ca eu acum stam inaintea dregatorului saracinilor. Ca dupa ce m-au robit pe mine si m-au dus in Creta, saracinii m-au dat lui Amira, mai marele lor. Si dintru acea vreme, Amira dregatorul m-a pus pe mine ca sa dreg vin si sa-i tin paharul, stand inaintea fetei lui, precum ma vezi pe mine tata, acum. Si, iata, nu stiu cine, cineva puternic m-a rapit asa cum ma aflam, cu paharul acesta pe care inca il tin in mana, si ca un vant m-a adus si m-a pus aicea; si am vazut pe Sfantul Nicolae, care m-a asezat pe mine la locul acesta".

Deci, Agricola auzind aceasta, de bucurie, s-a umilit pentru aceasta mare minune si, luandu-l de mana, l-a dat maicii sale. Iar ea, vazand pe fiul ei, plangea de bucurie si, multe cuvinte graind si cu mainile cuprinzandu-l, il saruta zicand: "Acum te vad pe tine, Vasile, iubitul meu fiu. Acum pe tine, pe care nu mai nadajduiam sa te vad, in mainile mele te tin. Acum, din nou, pe tine, te am mangaiere sufletului meu si toate mahnirile mele se desleaga". Acestea si alte multe cuvinte de mangiiere graia catre dansul. Si, auzind vestea aceasta, oamenii cei ce locuiau imprejurul locului aceluia s-au adunat degraba la veselia acestei minuni negraite. Inca si cinstit praznic au facut Sfantului si Marelui Parintelui nostru Nicolae, slavind pe Preasfanta Treime, pe Tatal, pe Fiul si Sfantul Duh, acum si pururea si in vecii vecilor! Amin.

doamne ajuta..

Un om oarecare din Constantinopol, cu frica de Dumnezeu si credincios in Hristos, care iubea pe Sfantul acesta si era iubit si el de dansul, vrand oarecand sa faca o calatorie in alta tara, grabindu-l treaba ce avea, s-a dus la biserica Sfantului de si-a facut rugaciunea dupa obicei si, luandu-si ziua buna de la rude si de la prieteni, a intrat in corabie. Iar cand a fost la 9 ceasuri din noapte, s-au sculat corabierii sa intoarca si sa intinda panzele, incepand alt vant. Deci, intru acea vreme, s-a sculat si acest smerit om sa mearga dupa apa si, avand toti de lucru cu intinsul panzelor, s-a intamplat ca s-a impiedicat si a cazut in mare. Si, fiind intuneric si vantul pornind corabia inainte, n-au putut corabierii sa-l ajute cu nimic, ci plangeau de amara moarte a acelui om. Iar el, cazand in mare, cum era imbracat, si aflandu-se acum in largul marii, a zis: "Sfinte Nicolae, ajuta-mi!" Si, strigand catva timp acest cuvant, o, minune!, s-a aflat omul in mijlocul casei sale, parandu-i-se ca este in adancul marii. Iar vecinii, auzindu-i glasul, s-au sculat, la fel si cei din casa, aprinsera lumina si, strangandu-se si vecinii de afara, l-au vazut cu totii stand in mijlocul casei si strigand; si apa de mare curgea din hainele lui. Deci, incremenind au ramas muti de groaza, iar el a zis: "O, fratilor, ce este aceasta ce vad?" Ca stiu bine ca ieri, la noua ceasuri, cand mi-am luat ziua buna de la voi, de la toti, intrand in corabie, am purces la drum, ca avand vant bun, am mers catva timp, iar cand a fost la a doua si a treia straja de noapte, adica la noua ceasuri, m-am dus pentru apa si m-am impiedicat de corabieri si am cazut in mare. Si chemam pe Sfantul Nicolae intru ajutor, iar acum nu stiu unde ma aflu, ci spuneti-mi voi ca eu mi-am iesit din fire si sunt uimit". Iar aceia, luand seama la cuvintele lui si vazand si apa marii, care curgea de pe dansul, strigau: "Doamne, miluieste!"

Deci, dezbracandu-se si luandu-si alte haine, s-a dus la biserica Sfantului Nicolae. Si acolo a petrecut cealalta parte de noapte, cazand cu lacrimi si cu rugaciuni, la icoana Sfantului. Si, venind vremea Utreniei si strangandu-se poporul, s-a facut cunoscut la toti minunea si s-au umilit toti si s-au minunat de acele dulci aromate ce le adusese acel om, spre multa multamita, Sfantului Nicolae, vazand si biserica plina de lumanari aprinse, slavind pe Dumnezeu si laudand pe Sfantul, vestindu-se aceasta mare si peste fire minune prin tot Constantinopulul. Si a ajuns pana si la urechile imparatului celui de atunci si ale Patriarhului, care, facand sfat, au zis sa cheme pe acel om. Si, mergand el si istorisind inaintea multora cele pentru dansul, toti au strigat: "Mare esti, Doamne, si minunale sunt lucrurile Tale si nici un cuvant nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale". Si asa, facand Litii si Privegheri la care se strangea mult popor, mergea el la biserica Sfantului, slavind si binecuvantand pe Dumnezeu si dand multumire credincioasei Sale slugi, Sfantului Nicoale.

doamne ajuta...

Auzim pe Sfantul Duh graind prin Proorocul David: "Precum doreste cerbul izvoarele apelor, asa Te doreste sufletul meu pe Tine, Dumnezeule". Cu adevarat in acelasi chip doreste si sufletul credinciosului crestin auzirea cuvintelor lui Dumnezeu si cele ce se lucreaza prin Sfintii Sai. Deci, iata si alta minune a Sfantului Nicolae: Era un oarecare, cu numele Nicolae, in cetatea numita Constantinopol, hranindu-se din osteneala mainilor lui si era credincios lui Dumnezeu si avea randuiala lui sa nu treaca ziua Sfantului Nicolae fara de pomenire. Si aceasta, cu neobosire o facea el, ca auzea in Sfintele Scripturi graind: "Cinsteste pe Domnul prin toate ale tale drepte osteneli!" Si avea aceasta in mintea sa totdeauna.

Si a ajuns la adanci batranete, dar si la saracie, nemaiputand lucra. Deci, apropiindu-se ziua Sfantului Nicolae, gandea intru sine ce va face. Si a zis batranul catre sotia sa: "Femeie, iata, a sosit la noi ziua cea iubita a Arhiereului lui Hristos, Nicolae; deci ce vom face, ca fiind lipsiti, nu avem cele de trebuinta pentru aceasta zi sfanta?" Iar acea credincioasa femeie a raspuns barbatului ei: "Stii, domnul meu, ca, iata, ne-au ajuns batranetele si astazi sau maine va veni sfarsitul; deci, sa nu-ti abati mintea ta de la dragostea cea spre Domnul si catre Sfantul Nicolae". Si, aceasta zicand, i-a aratat lui un covor si a zis: "Ia-l pe acesta si mergand, vinde-l si te du de cumpara toate cele de trebuinta la pomenirea Sfantuiui Nicolae. Ca alta nimic nu avem si nu-l vom lasa mostenire copiilor pe care nu-i avem". Auzind aceasta, credinciosul batram a laudat foarte pe Dumnezeu si, luand covorul, a iesit.

Si, mergand el prin mijlocul ulitii, unde este stalpul Sfantului si marelui Constantin, si trecand de biserica Sfantului Platon, l-a intampinat pe el cineva, cu chipul ca un oarecare batarn cinstit, care i-a zis: "Prietene, unde te duci?" I-a raspuns cel ce ducea covorul: "Am trebuinta sa ma duc pana la targul de vanzari". Si i-a zis cinstitul batran: "Buna este socotinta ta, prietene, dar, spune-mi, cu cat voiesti sa dai covorul tau? Pentru ca eu voiesc sa cumpar un covor ca acesta". A zis batranul: "Cand l-am luat intai, am dat pe el opt galbeni, iar acum, cat imi vei da, atata voi primi". Si a grait cinstitul acela, catre batran: "Au, luavei sase galbeni?" Si a zis batranul: "Daca imi vei da, voi lua cu bucurie!" Deci, indata, punand mana in buzunarul sau si scotand galbenii, Sfantul Nicolae, ca el era, i-a dat sase galbeni mari in mainile batranului, zicandu-i: "Primeste, prietene, acesti galbeni si da-mi covorul". Si a luat batranul galbenii cu bucurie, pentru ca nu facea covorul atata.

Deci, luand Sfantul Nicolae covorul din mana batranului, s-a dus de la el. Si, cand s-au despartit unul de altul, ziceau cei de pe ulita care vedeau pe batran: "Oare, naluciri vezi, batranule, ca vorbesti de unul singur?" Pentru ca ei pe batran il vedeau si glasul lui il auzeau, dar pe Sfantul nicidecum; nici glasul nu-i auzeau, nici pe el nu-l vedeau, fara numai pe batran. Iar Sfantul Nicolae a mers indata la casa batranului, ducand covorul la femeia acestuia si zicandu-i: "Fiindca barbatul tau imi este prieten de demult, intalnindu-ma cu el, m-a rugat, zicand: "Fii bun si du acest covor la femeia mea, ca eu, zicea el, am alta treaba. Deci, iata covorul, pazeste-l pe el". Si, aceasta zicand, s-a facut nevazut. Si femeia, luand covorul, de frica, vazand in fata ei pe un asa barbat cinstit si cu lumina stralucind, nici n-a indraznit sa intrebe: "Tu cine esti?"

S-a aprins insa de manie asupra barbatului sau si, socotind ca el a uitat sfatuirea ce o facuse cu dansa si dragostea pentru Sfantul, a zis: "Vai mie, patimasa ce sunt, ca m-am insotit cu acest barbat calcator de lege si plin de minciuni". Si multe asemenea acestora zicand, nici nu vrea sa se uite la covorul ei, aprinsa fiind de dragoste pentru Sfantul.

Deci, barbatul ei, nestiind cele petrecute, a cumparat cele de trebuinta de ziua Sfantului Nicolae si se intorcea la casa sa, bucurandu-se pentru intamplarea cu vinderea covorului si ca si-a implinit dorinta sa. Si, ajungand el la casa lui, femeia sa vazandu-l, s-a aprins de manie asupra lui, si-l ocara cu cuvinte grele si zicea: "Sa te duci de la mine, din ziua aceasta, tu care ai mintit Sfantului Nicolae. Ca nu-i mincinos Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce a zis: Nimeni care pune mana pe plug si se uita indarat nu este potrivit pentru Imparatia lui Dumnezeu" (Luca 9, 62). Acestea si altele asemenea zicandu-le, a adus covorul inaintea barbatului sau si i-a zis: "Ia-ti covorul, dar pe mine nu ma vei mai avea, ca ai mintit Sfantului".

Acestea auzindu-le si vazand covorul sau, batranul, se minuna si nu se pricepea ce sa raspunda femeii sale; si stand el, indelung, a inteles a fi o minune facuta de Sfantul Nicolae. Deci, a suspinat dintru adancul inimii sale si, umplandu-se de bucurie, a ridicat mainile sale spre cer, zicand: "Slava Tie, Hristoase Dumnezeule, Cel ce faci minuni prin minunatul Tau Sfant Nicolae." Si a zis batranul catre sotia sa: "Femeie, asa te jur, in frica lui Dumnezeu, sa-mi spui mie, cine ti-a adus tie acest covor, barbat sau femeie, batran sau tanar?" Si a raspuns femeia: "Un om luminat. in chipul unui om cinstit batran, cu stralucitoare haine a venit, purtand covorul acesta al nostru si zicand catre mine: "Femeie, barbatul tau imi este prieten; pentru aceasta, intalnindu-ma, m-a rugat ca sa aduc la tine acest covor; deci pazeste-l. Iar eu, luandu-l, nu indrazneam a-l intreba pe el: Tu cine esti?"

Deci, auzind acestea de la femeia sa si aratand femeii sale aurul cel ramas si cele cumparate, bucate si vin, prescuri si lumanari spre trebuinta zilei Sfantului, a zis batranul: "Viu este Domnul, ca cel ce a cumparat covorul de la mine, acela este cu adevarat Sfantul Nicolae, ca el a adus covorul, iarasi, la casa noastra, pentru noi, saracii si smeritii robii sai. Ca si cei ce ma vedeau pe mine vorbind cu el imi ziceau: "Au vreo nalucire vezi?, vazandu-ma ei numai pe mine unul, iar pe dansul nicidecum". Si indata au strigat ca dintr-o gura ammdoi, multumind lui Dumnezeu si laudand pe marele Arhiereu Nicolae, ajutatorul cel grabnic al tuturor celor din nevoi, care-l cheama pe el cu credinta. Si, umplandu-se de bucurie au alergat la biserica Sfantului Nicolae si, tuturor celor ce s-au intamplat acolo, le-au istorisit minunea. Si toti care auzeau proslaveau pe Dumnezeu si Sfantul Nicolae, cel ce face asemenea minuni cu robii sai.

Ci tu, Parinte cinstite, Sfinte Nicolae, nu uita pe robii tai, care fac cu credinta pomenirea Sfintiei tale, ca, prin facerile tale de bine, sa proslavim pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh. Amin.

doamne ajuta...

Pe făcătorul cel mare de minuni, ajutătorul cel grabnic şi mijlocitorul cel prea ales către Dumnezeu, pe arhiereul lui Hristos, Nicolae, l-au odrăslit părţile Lichiei, în cetatea ce se numeşte Patara, din părinţi cinstiţi şi de bun neam, dreptcredincioşi şi bogaţi. Tatăl său se chema Teofan, iar mama sa Nona. Această binecuvîntată pereche, petrecînd cu bună credinţă în însoţirea cea legiuită şi împodobindu-se cu obiceiul cel bun, pentru viaţa lor cea plăcută lui Dumnezeu şi pentru multele milostenii şi faceri de bine mari, s-au învrednicit a odrăsli această odraslă sfîntă - singuri ei fiind rădăcină sfîntă - şi s-a făcut cum zice psalmistul : Ca un pom răsădit lîngă izvoarele apelor, care şi-a dat rodul său la vremea sa. Deci, născînd pe acest dumnezeiesc prunc, l-a numit Nicolae, care se tîlcuieşte "biruitor de popor"; şi cu adevărat s-a arătat biruitor al răutăţii, aşa binevoind Dumnezeu spre folosul de obşte al lumii.

După acea naştere, maica sa Nona a rămas stearpă, pînă la dezlegarea din legăturile cele trupeşti, mărturisind singură firea că nu este cu putinţă a se mai naşte alt fiu ca acela, ca numai pe acesta să-l aibă şi întîi şi pe urmă, care din pîntecele maicii sale s-a sfinţit cu darul cel de Dumnezeu insuflat. Căci n-a început a vieţui decît cinstind pe Dumnezeu cu bună cucernicie, nici n-a început a suge ţîţă, făcînd minuni din pruncie, nici nu s-a deprins mai întîi a mînca, ci a posti. Căci după naşterea sa, fiind în baie, a stat trei ceasuri pe picioarele sale, singur de sine, nesprijinindu-l nimeni, dînd prin această stare, cinste Sfintei Treimi, Căreia mai pe urmă avea să-i fie mare slujitor şi întîi-stătător. Cînd se apropia de pieptul maicii sale, se cunoştea a fi făcător de minuni, hrănindu-se nu după obiceiul pruncilor celorlalţi - pentru că numai din ţîţa cea dreaptă sugea lapte - avînd să dobîndească cu cei drept-credincioşi starea cea de-a dreapta. Apoi a început a fi şi postitor ales, căci miercurea şi vinerea numai o dată sugea lapte din ţîţă şi atunci seara, după săvîrşirea obişnuitei rugăciuni creştineşti, de care lucru părinţii lui se mirau foarte şi se minunau şi mai dinainte pricepeau ce fel de postitor va fi Nicolae mai pe urmă. Acel obicei de a posti, deprinzîndu-l Fericitul din scutece şi l-a păzit în toată viaţa sa, pînă la fericitul său sfîrşit, petrecînd miercurea şi vinerea în post. Deci crescînd pruncul cu anii, creştea împreună şi cu înţelegerea şi cu obiceiurile cele bune, pe care le învăţa de la părinţii săi cei buni; fiind ca o holdă roditoare, care primeşte în sine sămînţa învăţăturii celei bune, care odrăsleşte şi aduce în toate zilele roade noi de fapte bune.

Sosind vremea de şcoală, a fost dat la învăţătura dumnezeieştii Scripturi, iar el cu agerimea cea firească a minţii şi cu povăţuirea Sfîntului Duh, în puţin timp, a ajuns la multă înţelepciune. Apoi, atît de mult a sporit în învăţătura cărţii, pe cît era de trebuinţă bunului cîrmaci al corabiei lui Hristos şi păstorului celui iscusit al oilor celor cuvîntătoare. Deci, făcîndu-se desăvîrşit în cuvîntul învăţăturii, s-a arătat desăvîrşit şi în lucrul vieţii; de la prietenii deşarte şi de la vorbe nefolositoare cu totul se abătea şi a vorbi cu femeile sau a căuta cu ochii la faţa femeiască, foarte mult se ferea, căci fugind, se depărta de petrecerea împreună cu femeile.

Avînd adevărată înţelepciune şi minte curată, de-a pururea vedea pe Dumnezeu şi totdeauna zăbovea în sfintele biserici, după cum zice proorocul: Voit-am a fi lepădat în casa Dumnezeului meu. De multe ori, cîte o zi întreagă şi cîte o noapte, petrecînd în rugăciunile cele gînditoare de Dumnezeu şi în citirea dumnezeiştilor cărţi, învăţa înţelegerea cea duhovnicească şi se îmbogăţea cu dumnezeieştile daruri ale Sfîntului Duh, cu care se pregătea pe sine locaş vrednic, precum este scris: Voi sînteţi biserica lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu vieţuieşte în voi.

Deci tînărul cel îmbunătăţit şi curat, avînd în sine Duhul lui Dumnezeu, se arăta cu totul duhovnicesc, arzînd cu duhul şi slujind Domnului cu frică, încît nu se vedea la dînsul nici un fel de nărav tineresc, ci numai obiceiurile omului bătrîn pentru care tuturor s-a făcut minunat şi slăvit. Căci precum omul cel bătrîn, dacă are obiceiul celor tineri, este luat în rîs de toţi, tot aşa şi tînărul, dacă are năravul bărbatului celui bătrîn, se cinsteşte de toţi cu mirare; pentru că sînt nepotrivite tinereţile pentru bătrîneţe, dar cinstite şi frumoase sînt bătrîneţile în tinereţe.

Fericitul Nicolae avea un unchi episcop cu acelaşi nume ca şi dînsul. Unchiul său, văzînd pe nepot sporind în viaţă cu fapte bune şi cu totul înstrăinîndu-se de lume, a sfătuit pe părinţii lui să-l dea să slujească lui Dumnezeu. Iar ei nu s-au lepădat a dărui pe fiul lor Domnului, pe care ei l-au primit ca pe un dar de la dînsul. Pentru că scrie în cărţile cele vechi pentru dînşii, cum că fiind neroditori şi deznădăjduindu-se de a mai avea copii, cu multe rugăciuni, cu lacrimi şi cu multe milostenii au cerut de la Dumnezeu pe acest fiu; iar ei l-au dat în dar Celui ce l-a dăruit pe dînsul.

Primind episcopul pe "tînărul bătrîn", care avea înţelepciunea ca o cărunteţe şi viaţa cea mai curată, l-a suit pe treptele cele sfinţite ale preoţiei, iar cînd s-a hirotonisit, episcopul întorcîndu-se către poporul care era în biserică şi umplîndu-se de Duhul Sfînt, a proorocit zicînd: "Iată, fraţilor, văd un nou soare răsărind marginilor pămîntului, arătîndu-se către cei întristaţi ca o milostivă mîngîiere. O! fericită este turma care se va învrednici a avea pe acest păstor! Căci acesta va paşte bine sufletele celor rătăciţi şi la păşunea buneicredinţe îi va aduce pe dînşii; apoi se va arăta şi ajutător fierbinte celor ce sînt în nevoi". Această proorocire s-a împlinit mai pe urmă, precum vom arăta în istorisirea ce o vom face.

Deci, primind Sfîntul Nicolae asupra sa treapta preoţiei, adăuga osteneală la osteneală, petrecînd în post şi în neîncetate rugăciuni, iar cu trupul său cel muritor sîrguindu-se a urma celor fără de trupuri. Astfel, vieţuind întocmai ca îngerii, din zi în zi înflorea mai mult cu podoaba sa cea sufletească şi se arăta vrednic de cîrmuirea Bisericii.

În acea vreme unchiul său, episcopul Nicolae, vrînd a se duce în Palestina ca să se închine acolo sfintelor locuri, a încredinţat toată cîrmuirea bisericii nepotului său. Deci acesta, împlinind locul aceluia, avea toată purtarea de grijă pentru rînduiala bisericilor, ca şi episcopul unchiul său. În acea vreme, părinţii fericitului, părăsind această viaţă vremelnică, s-au mutat la cea veşnică, iar Sfîntul Nicolae, rămînînd moştenitorul averii lor, a împărţit-o celor săraci. Pentru că nu se uita la bogăţia ce curge alăturea, nici se îngrijea pentru înmulţirea ei; ci, lepădîndu-se de toate poftele lumeşti, se sîrguia cu toată osîrdia a se uni cu Dumnezeu, către care grăia: Către Tine, Doamne, am ridicat sufletul meu; învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu; către Tine sînt aruncat din pîntecele maicii mele, Dumnezeul meu eşti Tu. Deci mîna lui era întinsă către săraci, ca un rîu cu apă multă ce curge cu îndestulare.

Pentru ca multele lui milostenii să fie mai cu lesnire cunoscute, să arătăm una şi anume: Era un bărbat în cetatea aceea, dintre cei slăviţi şi bogaţi, care mai pe urmă a rămas sărac şi neslăvit, căci viaţa veacului acestuia este nestatornică. Bărbatul acela avea trei fete foarte frumoase şi acum, fiind lipsit de toate cele de trebuinţă, nu avea nici hrană, nici îmbrăcăminte şi cugeta să-şi dea fetele sale spre desfrînare, iar casa sa să o facă casă necurată, pentru sărăcia lui cea mare, ca doar astfel să aibă ceva de folos şi să cîştige pentru el şi fetele sale îmbrăcăminte şi hrană. Vai, în ce fel de gînduri necuvioase alungă pe om sărăcia cea mare! Deci bătrînul acela fiind în astfel de cugete rele şi gîndul său cel rău vrînd acum a-l aduce cu ticăloşie în fapt, Dumnezeu Care nu voieşte a vedea în pierzare firea omenească, ci cu iubire de oameni, se pleacă spre nevoile noastre, a pus bunătate în inima plăcutului Său, Sfîntul Nicolae şi l-a trimis spre ajutor către bărbatul care era să piară cu sufletul, prin însuflare tainică, mîngîind pe cel ce era în sărăcie şi scăpîndu-l din căderea păcatului.

Deci, auzind Sfîntul Nicolae de lipsa cea mare a bărbatului aceluia şi prin dumnezeiască descoperire înştiinţîndu-se de cugetarea lui cea rea, i-a părut foarte rău pentru dînsul şi a cugetat ca astfel cu mîna sa cea făcătoare de bine, să-l răpească împreună cu fetele sale ca din foc de la sărăcie şi de la păcat. Însă n-a vrut să fie de faţă cu bărbatul acela, ca să-i spună despre facerea sa de bine, ci, în taină a cugetat să-i dea aceluia milostenia sa cu îndurare. Şi aceasta vrea s-o facă pentru două pricini: întîi ca să scape de slava omenească, pentru că ţinea seama de ce zicea Evanghelia: Luaţi aminte, să nu faceţi milostenia voastră înaintea oamenilor; şi, al doilea, ca şi pe bărbatul acela, care odinioară era bogat iar acum ajunsese în mare sărăcie, să nu-l ruşineze, căci ştia că sînt grele unele ca acestea, celor ce din bogăţie şi din slavă cad în sărăcie, fiindcă se ruşinează sufletele acelora, aducîndu-le aminte de bogăţia cea mai dinainte. Pentru aceasta, a gîndit a face aşa, după cuvîntul lui Hristos: Să nu ştie stînga ta, ce face drepta ta. Căci atît de mult fugea de slava omenească, încît chiar de acela căruia îi făcea bine se sîrguia a se tăinui pe sine.

Aşadar, luînd o legătură mare de galbeni, a mers în miezul nopţii la casa acelui bărbat şi, aruncînd-o înăuntru pe fereastra acelei case, degrabă s-a întors la casa sa. Dimineaţă, sculîndu-se bărbatul şi aflînd legătura, a dezlegat-o şi văzînd galbenii s-a înspăimîntat, căci socotea că este vreo nălucire, temîndu-se ca nu cumva aurul ce vedea să fie vreo înşelăciune, de vreme ce nu aştepta de la nimeni şi de nicăieri vreun făcător de bine. Drept aceea, întorcînd galbenii cu vîrful degetului, privea cu dinadinsul şi cunoscînd că este adevărat, se veselea şi se minuna, iar de bucurie, plîngea cu lacrimi fierbinţi şi, cugetînd mult în sine cine i-ar fi făcut lui o asemenea facere de bine, nu se dumirea. Deci, socotind a fi purtarea de grijă a lui Dumnezeu, îi mulţumea neîncetat, dînd laudă Domnului Celui ce se îngrijeşte de toţi. Apoi îndată pe una din fetele sale, pe cea mai mare, a măritat-o după un bărbat şi i-a dat aurul cel primit din destul pentru zestrea ei.

Despre aceasta înştiinţîndu-se minunatul Nicolae, că a făcut după voia lui, bărbatul acela, i-a părut bine. Şi iarăşi se arăta gata a face aceeaşi milă cu a două fiică a bătrînului, sîrguindu-se a păzi şi pe fecioara aceasta prin nunta legiuită de păcatul cel fărădelege. Deci, pregăti şi altă legătură de galbeni, asemenea cu cealaltă şi, peste noapte, ferindu-se de toţi, a aruncat-o pe aceeaşi fereastră, în casa bătînului aceluia.

Dimineaţă, sculîndu-se acel om sărac, a găsit iarăşi aur, asemenea ca întîia oară. Apoi a început a se minuna şi de acela şi, căzînd cu faţa la pămînt, cu lacrimi fierbinţi mulţumea, zicînd: "Dumnezeule, voitorul milei şi chivernisitorul mîntuirii noastre, care mai întîi m-ai răscumpărat cu Sîngele Tău şi acum casa mea şi pe fiicele mele izbăvindu-ne prin aur din cursa celui rău, Însuţi arată-mi pe cel ce slujeşte voii Tale celei milostive şi bunătăţii Tale celei iubitoare de oameni. Arată-mi pe îngerul Tău cel pămîntesc, pe cel ce ne păzeşte pe noi de pierderea păcatului, ca să ştiu cine este unul ca acela, care ne scoate pe noi din sărăcia ce ne întristează şi care ne izbăveşte de gîndurile cele rele, că iată, după mila Ta, Doamne, cu îndurarea cea făcută în taină, cu mîna plăcutului al Tău, voi da şi pe a doua fiică a mea cu nuntă legiuită după bărbat şi aşa voi scăpa de cursele diavolului, care vrea prin cîştig necurat să-mi aducă mare pierdere.

Apoi bărbatul acela, rugîndu-se Domnului şi mulţumind bunătăţii Lui, a făcut nuntă şi fiicei sale de a doua, avînd nădejde în Dumnezeu - căci neîndoită nădejde şi-a pus în El - cum că va purta grijă şi pentru a treia fiică a lui şi-i va da şi acesteia să aibă vieţuitor iubit, după lege, trimiţîndu-i iarăşi aur din destul, tot cu acea mînă făcătoare de bine. De aceea, nu dormea noaptea străjuind, ca să poată simţi pe făcătorul de bine şi să se învrednicească a vedea de unde îi aduce aurul acela. Şi iată, nu după multă vreme, a sosit cel aşteptat. Căci a venit şi a treia oară plăcutul lui Hristos, Nicolae şi, ajungînd la locul cel obişnuit, tot aşa a aruncat o legătură de galbeni pe aceeaşi fereastră şi îndată s-a întors la casa sa. Tatăl fecioarelor găsind aurul aruncat pe fereastră, a alergat îndată cît putea în urma celui ce se întorcea la casa sa, pe care, ajungîndu-l şi cunoscîndu-l cine este - căci sfîntul nu era necunoscut pentru fapta lui cea bună şi pentru neamul lui cel luminat -, a căzut la picioarele lui, sărutîndu-le şi numindu-l izbăvitor, ajutător şi mîntuitor sufletelor, celor ce ajunseseră întru pierderea cea mai de pe urmă. Apoi zise: "De nu m-ar fi ridicat pe mine Domnul cel mare întru milă, prin îndurările tale, de mult aş fi pierit eu, ticălosul tată, împreună cu fiicele mele, prin căderea în focul Sodomei, vai mie! Şi iată, acum prin tine sîntem mîntuiţi din amara cădere în păcat". Acestea şi mai multe grăia cu lacrimi către sfînt. Iar el abia l-a ridicat pe picioare şi cu jurămînt a zis aceluia, că în toată viaţa lui să nu spună nimănui ceea ce s-a făcut. Apoi sfîntul, spunînd multe spre folosul omului aceluia l-a trimis la casa sa.

Iată una din faptele cele multe ale milostivirii ale Sfîntului Nicolae, ce s-a povestit aici, ca să cunoască oricine cît era de milostiv către cei săraci. De s-ar fi povestit milele lui una cîte una şi cîte îndurări a arătat către cei săraci, pe cîţi flămînzi a hrănit, pe cîţi goi a îmbrăcat şi pe cîţi a răscumpărat de la datornici, apoi nici vremea n-ar fi de ajuns a le povesti.

După aceasta Cuviosul Părinte Nicolae a voit a se duce în Palestina, spre a vedea Sfintele Locuri şi a se închina acolo, unde a umblat trupeşte Domnul nostru Iisus Hristos, cu prea curatele Sale picioare. Deci, plutind corăbierii împrejurul Egiptului şi neştiind ce avea să li se întîmple, Sfîntul Nicolae, care era împreună cu dînşii, vedea mai bine că are să fie întuneric, vifor şi lovire de vînturi cumplite. Apoi le spuse că, mai înainte a văzut pe vicleanul vrăjmaş intrînd în corabie, vrînd să o scufunde împreună cu oamenii. După aceea a năvălit asupra lor o furtună mare, fără veste şi ridicîndu-se un nor, s-a făcut vifor pe mare. Iar cei ce pluteau s-au temut foarte mult de groaza morţii şi rugau pe Sfîntul Nicolae să le ajute şi să-i izbăvească de nevoia cea fără de veste ce căzuse asupra lor zicînd: "Sfinte al lui Dumnezeu, de nu ne vei ajuta cu rugăciunile tale către Dumnezeu, îndată ne vom cufunda în această adîncime şi vom pieri". Iar el, zicîndu-le să îndrăznească şi să-şi pună nădejdea în Dumnezeu şi fără îndoială să aştepte grabnică izbăvire, însuşi a început cu sîrguinţă a se ruga către Domnul. Şi îndată s-a liniştit marea şi toată groaza s-a prefăcut în bucurie, iar ei, trecînd necazul, s-au bucurat mult şi au mulţumit lui Dumnezeu şi plăcutului său, Sfîntului Nicolae şi foarte mult se minunau de proorocirea furtunii şi de scăparea nevoii.

Tot atunci, unul din corăbieri s-a suit în vîrful catargului, precum este obiceiul celor ce îndreptează corabia, şi, cînd era să coboare de acolo, a alunecat de sus şi a căzut în mijlocul corăbiei, zăcînd fără suflet. Iar Sfîntul Nicolae, mai înainte de a-l chema în ajutor, l-a înviat cu rugăciunea pe acel om şi, nu ca pe un mort, ci ca pe cel cuprins de somn, l-a sculat şi l-a dat viu corăbierilor. Apoi, ridicînd toate pînzele şi fiind vînt cu bună sporire, au plutit în linişte şi au sosit la limanul Alexandriei, unde plăcutul lui Dumnezeu, Sfîntul Nicolae, a tămăduit pe mulţi bolnavi. Izgonind diavolii din oameni şi pe mulţi necăjiţi mîngîind, a pornit iarăşi pe cale spre Palestina şi ajungînd la Sfînta Cetate a Ierusalimului, s-a suit la Golgota, unde Hristos Dumnezeu a lucrat mîntuirea neamului omenesc, întinzîndu-Şi pe Cruce prea curatele Sale mîini. Acolo a înălţat fierbinţi rugăciuni din inima sa, care ardea de dragoste, dînd mulţumire Mîntuitorului nostru. Apoi, a înconjurat toate sfintele locuri, făcînd multe închinăciuni pretudindeni. Iar cînd era să intre noaptea în sfînta biserică la rugăciune şi uşile erau închise, s-au deschis singure, dînd intrare aceluia, căruia, chiar porţile cereşti îi erau deschise.

Zăbovind în Ierusalim vreme îndelungată, se pregătea a merge în pustie, dar, printr-un glas dumnezeiesc de sus, a fost sfătuit să se întoarcă în patria sa. Pentru că Dumnezeu, Cel ce toate le rînduieşte spre folosul sufletelor noastre, nu vrea să fie ascunsă sub obrocul pustiei acea făclie, pe care o pregătise să fie pusă în sfeşnicul mitropoliei din Lichia. Deci, aflînd o corabie, s-a tocmit cu corăbierii să-l ducă în patria sa.

Aceştia au gîndit însă să facă lucrul cu vicleşug, adică să îndrepteze corabia lor în altă parte, nu spre Lichia. După ce s-a aşezat în corabie, plecînd de la mal, Sfîntul Nicolae a văzut că corabia nu pluteşte spre patria sa. Atunci degrabă a căzut la picioarele corăbierilor şi-i ruga să îndrepteze calea spre Lichia, dar ei, nebăgîndu-l în seamă, mergeau în partea unde gîndeau ei, neştiind că Dumnezeu nu va lăsa pe plăcutul Său să fie în mîhnire. Deci, suflînd un vifor împotrivă, a întors corabia în altă parte şi degrabă a dus-o în Lichia, iar pe corăbieri îi îngrozea cu nevoia cea mai mare. Aşa Sfîntul Nicolae, cu puterea lui Dumnezeu fiind dus pe mare, a sosit în patria sa. El însă, fiind fără de răutate, n-a făcut nici un rău acelor vrăjmaşi, nici s-a pornit spre mînie şi nici măcar vreun cuvînt aspru nu le-a zis, ci cu binecuvîntare i-a liberat în părţile lor. Iar el a mers în mănăstirea pe care o zidise moşul său, episcopul Patarelor şi o numise Sfîntul Sion. Acolo, Sfîntul Nicolae s-a arătat foarte iubit tuturor fraţilor, care, cu mare dragoste, primindu-l ca pe îngerul lui Dumnezeu, se îndulceau de cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate şi se foloseau de viaţa lui, cea întocmai ca a îngerilor şi urmau obiceiurile lui cele bune, cu care împodobise Dumnezeu pe credinciosul robul Său.

Aflînd Sfîntul Nicolae în această mănăstire viaţă liniştită şi loc mai lesnicios pentru gîndurile sale către Dumnezeu, ca un liman de linişte, nădăjduia ca şi cealaltă vreme a vieţii sale să o petreacă acolo. Dar Dumnezeu îi arăta calea, voind ca acea comoară bogată, a tuturor faptelor bune, cu care avea să se îmbogăţească toată lumea, să nu fie ascunsă, ca într-o ţarină acoperită de pămînt, într-o mănăstire deosebită şi într-o cameră mică închisă; ci să fie la vederea tuturor, ca prin acea comoară duhovnicească, să se facă neguţătorie duhovnicească, care pe multe suflete le va afla.

Astfel sfîntul, stînd odată la rugăciune, a auzit un glas de sus: "Nicolae, să intri în nevoinţa poporului, dacă doreşti să fii de Mine încununat". Acest glas auzindu-l, Nicolae s-a spăimîntat şi cugeta întru sine: Ce voieşte glasul acela şi ce cere Domnul de la dînsul? Şi iarăşi auzi glas, spunîndu-i: "Nicolae, nu este aceasta holda pe care trebuie să Mi-o aduci roadă şi pe care o aştept de la tine; ci întoarce-te către oameni, ca să se preamărească prin tine numele Meu". Atunci Sfîntul Nicolae a cunoscut voia lui Dumnezeu, ca, lăsînd liniştea, să meargă să slujească la mîntuirea omenilor. Deci cugeta încotro se va duce: la patria sa, în cetatea Patara, la cunoscuţi, sau în altă parte. Dar, temîndu-se şi fugind de slava omenească cea deşartă, a gîndit să se ducă în altă cetate, unde nu-l va cunoaşte nimeni.

În acea latură a Lichiei este o cetate slăvită, care se numeşte Mira, mitropolia Lichiei. Deci, într-acea cetate a venit Sfîntul Nicolae, fiind condus de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, încît nimeni nu-l ştia. Acolo trăia ca unul din săraci, neavînd unde să-şi plece capul. El nu se ducea decît în casa Domnului, avînd liman numai pe Dumnezeu.

În acea vreme, s-a mutat la Dumnezeu arhiereul cetăţii Mira, Ioan arhiepiscopul şi mai întîi şezător pe scaun în toată ţara Lichiei. Atunci s-au adunat toţi episcopii ţării aceleia, în Mira, ca să aleagă un bărbat vrednic pentru acel scaun. Deci, fiind acolo bărbaţi cinstiţi şi cu bună înţelegere, erau nedumeriţi între ei, pe care să-l aleagă. Unii, fiind porniţi dîn rîvnă dumnezeiască, au zis că lucrul acela nu este al alegerii omeneşti, ci al rînduielii lui Dumnezeu. Deci se cuvine a se face rugăciune pentru aceasta, ca însuşi Domnul să arate cine este vrednic să primească o treaptă ca aceasta şi să fie păstor peste toată Lichia.

Toţi, ascultînd acel sfat bun, au făcut rugăciune cu sîrguinţă şi cu post. Iar Domnul, făcînd voia celor ce se tem de El şi ascultînd rugăciunea lor, a descoperit bunăvoirea Sa, unuia din episcopii aceia care era mai bătrîn, într-acest chip; stînd el la rugăciune, i s-a arătat un bărbat luminat, poruncindu-i să meargă de cu noapte şi să stea lîngă uşile bisericii şi să ia seama cine va intra mai înainte decît toţi în biserică, acela - zicea el - este îndemnat de Duhul Meu şi, luîndu-l cu cinste, să-l puneţi arhiepiscop. Iar numele bărbatului aceluia este Nicolae. Această vedenie dumnezeiască avînd-o episcopul acela şi auzind ceea ce i se poruncise în vedenie, a vestit celorlalţi episcopi, iar aceia, auzind, s-au îndemnat mai mult spre rugăciune, cu iubire de osteneală.

Atunci episcopul care a văzut descoperirea a stat la locul acela, unde i s-a poruncit în vedenie şi aştepta venirea bărbatului dorit. Deci, cînd a fost vremea Utreniei, Sfîntul Nicolae, îndemnat de Duh, a ajuns mai înainte decît toţi la biserică, pentru că avea obicei de se scula în miezul nopţii la rugăciune şi venea la începutul cîntării Utreniei, mai întîi decît toţi la biserică. Intrînd în pridvor, l-a luat episcopul care se învrednicise acelei vedenii şi i-a zis: "Cum te cheamă, fiule?" Dar el tăcea. Acela îl întreabă iarăşi. Sfîntul i-a răspuns cu blîndeţe: "Nicolae mă cheamă pe mine, stăpîne, robul sfinţiei tale". Acel dumnezeiesc bărbat, care a auzit acel glas blînd, a priceput pe de o parte, după numele care i se spusese în vedenie, că se numeşte Nicolae; iar pe alta, prin smerenia lui, că sfîntul a răspuns cu blîndeţe. Deci a cunoscut că acela este cel pe care îl binevoieşte Dumnezeu a fi mitropolit al bisericii din Mira. Căci ştia spre cine caută Domnul, cum zice Scriptura: Pe cel blînd şi tăcut şi spre cel ce se cutremură de cuvintele Mele. Atunci s-a bucurat foarte, ca şi cînd a descoperit o comoară ascunsă şi, îndată, luîndu-l de mînă i-a zis: "Urmeză-mă, fiule". Deci l-a dus cu cinste la episcopi. Iar ei umplîndu-se de mulţumire dumnezeiască şi de mîngîiere duhovnicească pentru aflarea bărbatului celui de Dumnezeu arătat, l-au adus în mijlocul bisericii.

Străbătînd vestea aceasta pretutindeni, s-au adunat mai degrabă decît păsările, mulţime de oameni fără număr. Episcopul, care văzuse vedenia, a zis cu glas mare către toţi: "Primiţi, fraţilor, pe păstorul vostru, pe care vi l-a ales vouă Duhul Sfînt şi căruia i-a încredinţat desăvîrşit povăţuirea sufletelor voastre; pe care nu alegerea omenească, ci judecata lui Dumnezeu l-a adus aici. Iată acum avem pe cel pe care l-am dorit şi căutat, l-am aflat şi l-am primit. Deci, prin acesta fiind bine povăţuiţi, nu vom cădea din nădejde, ca, astfel, să stăm bine înaintea lui Dumnezeu în ziua arătării Lui şi a descoperirii.

Poporul dădea mulţumire lui Dumnezeu şi se bucura, dar Sfîntul Nicolae se lepăda a primi acea treaptă, nesuferind lauda omenească. Însă, fiind rugat de tot soborul cel sfinţit şi de cel mirenesc, chiar fără voia lui l-au ridicat pe scaunul arhieresc, căci printr-o vedenie dumnezeiască a fost îndemnat la aceasta, pe care a avut-o mai înainte de moartea arhiepiscopului. Despre această vedenie Sfîntul Metodie, patriarhul Constantinopolului, scria astfel: "Într-o noapte, Sfîntul Nicolae a văzut pe Mîntuitorul nostru întru slavă, stînd aproape de dînsul şi dîndu-i Sfînta Evanghelie, care era împodobită cu aur şi cu mărgăritare; iar de partea cealaltă a văzut pe Sfînta Născătoare de Dumnezeu, punînd pe umerii lui omofor arhieresc". După vedenia aceea trecînd puţine zile şi răposînd Ioan, arhiepiscopul Mirelor, Nicolae a fost ales arhiepiscop al acelei cetăţi.

De acea vedenie aducîndu-şi aminte Sfîntul Nicolae şi văzînd bunăvoirea lui Dumnezeu, încă şi rugăciunile soborului netrecîndu-le cu vederea, a primit păstoria Lichiei. Iar sfinţita adunare a episcopilor, împreună cu clericii, săvîrşind toate cele ce se cuvin sfinţirii sale, a făcut praznic de bucurie, veselindu-se de păstorul lor, cel dat de Dumnezeu, de arhiereul lui Hristos, Nicolae. Astfel, Biserica lui Dumnezeu a primit pe făclia cea luminată, care n-a fost pusă la o parte, nici ascunsă sub obroc, ci stînd la locul cel cuviincios, în sfeşnicul arhieriei şi al păstoriei, unde strălucea luminos, drept îndreptînd cuvîntul adevărului şi toate poruncile cele dreptcredincioase, sănătos cugetîndu-le şi învăţîndu-le.

Chiar de la începutul păstoriei sale, plăcutul lui Dumnezeu grăia în sine astfel: "O! Nicolae, pentru această dregătorie şi pentru acest loc, trebuie alte obiceiuri; deci de acum să nu mai vieţuieşti ţie, ci altora". Apoi, vrînd a învăţa pe oile sale faptele cele bune, nu-şi mai ascundea viaţa sa cea cu fapte bune, ca mai înainte. Căci mai înainte, numai unul Dumnezeu îi ştia viaţa, slujindu-I în taină. Iar după ce s-a făcut arhiereu, era arătată tuturor vieţuirea lui, nu pentru mărire deşartă, ci pentru folosul şi înmulţirea slavei lui Dumnezeu, încît s-au împlinit cele scrise în Evanghelie: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzînd faptele voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru, care este în ceruri.

Sfîntul Nicolae era oglinda turmei sale prin toate faptele cele bune şi model credincioşilor, după cum zice Apostolul: "Cu cuvîntul, cu viaţa, cu dragostea, cu credinţa, cu duhul şi cu curăţia". Apoi era blînd, fără de răutate şi smerit cu duhul, ferindu-se de îngîmfare. Hainele lui erau simple şi hrana pustnicească pe care o gusta totdeauna numai o dată pe zi şi aceea seara. Toată ziua, se îndeletnicea cu lucrurile ce se cuveneau dregătoriei sale, ascultînd nevoile celor ce veneau la dînsul, iar uşile casei lui erau deschise tuturor, căci era bun către toţi şi apropiat. Sărmanilor le era tată; săracilor, milostiv; mîngîietor celor ce plîngeau, ajutător celor năpăstuiţi şi tuturor mare făcător de bine. Apoi, şi-a cîştigat spre ajutor în ostenelile sale cele păstoreşti şi pentru îndreptarea Bisericii, pe doi sfetnici cu fapte bune şi cu bună înţelegere, cinstiţi cu treapta preoţiei, adică pe Pavel de la Rodos şi pe Teodor Ascalonitul, bărbaţi cunoscuţi de toată Grecia.

Astfel, bine păştea turma cea încredinţată lui, a oilor lui Hristos cele cuvîntătoare. Iar ochiul cel zavistnic al diavolului celui viclean, care niciodată nu încetează a ridica război asupra robilor lui Dumnezeu, nerăbdînd a vedea credinţa cea bună înflorind în oameni, a ridicat prigoană asupra Bisericii lui Hristos, prin păgînii împăraţi ai Romei, Diocliţian şi Maximian. De la ei a ieşit atunci poruncă prin toată lumea, ca toţi credincioşii să se lepede de Hristos şi să se închine idolilor; iar cei ce nu se vor supune, să fie siliţi, cu chinuri, prin temniţe şi cu munci grele, apoi, în sfîrşit, cu moarte silnică să fie pedepsiţi.

Un asemenea vifor pustiitor degrabă a ajuns şi pînă în cetatea Mira, dus fiind de doritorii păgînătăţii celei întunecate. Iar fericitul Nicolae, în cetatea aceea fiind căpetenie a tuturor creştinilor, cu limbă slobodă propovăduia credinţa cea bună a lui Hristos şi se arăta gata a pătimi pentru El. Pentru aceea a fost prins de muncitorii păgîni şi băgat în temniţă, dimpreună cu mulţi creştini. Petrecînd aici multă vreme, a pătimit multe rele, răbdînd foame, sete şi strîmtorarea temniţei. Pe cei împreună legaţi îi hrănea cu cuvîntul lui Dumnezeu şi-i adăpa cu apele cele dulci ale bunei credinţe, sporind într-înşii credinţa în Hristos Dumnezeu şi punînd picioarele acelora pe temelia cea nezdrobită. Apoi, întărindu-i întru mărturisirea lui Hristos, îi îndemna cu osîrdie a pătimi pentru adevăr.

După aceea, iarăşi s-a dăruit pace creştinilor şi ca soarele după norii cei întunecaţi, aşa a strălucit dreapta credinţă sau ca o răcoreală ce vine după furtună. Căci, căutînd Hristos cu dragoste de oameni asupra moştenirii Sale, a pierdut stăpînirea păgînilor, izgonind de la împărăţie pe Diocliţian şi Maximian; iar cu dînşii a izgonit pe cei ce slujeau păgînătăţii elineşti şi a ridicat poporului său corn de mîntuire, prin arătarea Crucii marelui împărat Constantin, căruia i-a încredinţat stăpînirea Romei.

Constantin, cunoscînd pe Unul Dumnezeu şi punîndu-şi nădejdea în El, a biruit pe toţi potrivnicii săi cu puterea Sfintei Cruci şi a pierdut nădejdea cea deşartă, a celor ce împărăţiseră mai înainte, poruncind să risipească capiştile idolilor şi să zidească biserici creştine; iar pe cei ce erau închişi în temniţe pentru Hristos, i-a liberat şi cu mari laude i-a cinstit ca pe nişte eroi; şi toţi mărturisitorii lui Hristos s-au întors în patria lor.

Atunci şi cetatea Mirelor a primit iarăşi pe păstorul său, pe acest mare arhiereu Nicolae, mucenic cu voia şi fără sînge încununat. Acesta, avînd darul lui Dumnezeu într-însul, vindeca patimile şi neputinţele oamenilor, nu numai ale celor credincioşi, ci şi ale celor necredincioşi. Deci, pentru darul cel mare al lui Dumnezeu care petrecea într-însul, multora s-a făcut slăvit, minunat şi foarte iubit; căci strălucea cu curăţia inimii şi era împodobit cu toate darurile lui Dumnezeu, slujind Domnului său în cuvioşie şi dreptate.

Pe atunci erau încă multe capişti idoleşti, în care poporul păgîn slujea cu dragoste diavolească şi nu puţin popor pierea din cetatea Mirelor. Dar dumnezeiescul arhiereu, aprinzîndu-se cu rîvnă, a străbătut toate locurile acelea, risipind capiştile idoleşti, iar pe turma sa curăţind-o de necurăţiile diavoleşti. Sfîntul Nicolae, luptîndu-se asupra duhurilor celor viclene, a venit şi asupra capiştei Artemidei, care fiind locaş al idolilor, era mare şi foarte împodobită. Pornirea sfîntului era îndreptată mai mult asupra idolilor decît asupra necuratei capişti, pe care a dărîmat-o pînă la temelie, iar zidirea cea înaltă a risipit-o pînă la pămînt; atunci duhurile cele viclene, neputînd nicidecum răbda venirea sfîntului, scoteau glasuri de plîngere, strigînd foarte tare, căci erau biruite şi izgonite din locul lor, prin arma rugăciunilor nebiruitului ostaş Nicolae, arhiereul lui Hristos.

După aceasta, binecredinciosul împărat Constantin, vrînd să întărească credinţa în Hristos Dumnezeu, a poruncit să se ţină soborul a toată lumea în cetatea Niceii. Acolo adunîndu-se Sfinţii Părinţi, au propovăduit luminat dreapta credinţă, iar pe Arie, rău cugetătorul şi semănătorul de neghină, împreună cu eresul lui, l-a dat anatemei. Apoi pe Fiul lui Dumnezeu întocmai de o cinste şi de o fiinţă cu Tatăl mărturisindu-L, a dat pace dumnezeieştii şi apostoleştii Biserici.

Atunci şi minunatul Nicolae fiind la sobor, unul din cei 318 Sfinţi Părinţi, cu mare vitejie a stat împotriva hulelor lui Arie şi împreună cu Sfinţii Părinţi a arătat dogmele credinţei celei drepte şi tuturor le-a făcut cunoscut cu adeverinţă.

Despre dînsul povesteşte unul dintre istorici, că, aprinzîndu-se cu rîvnă dumnezeiască ca al doilea Ilie, a îndrăznit în mijlocul soborului a ruşina pe Arie, nu numai cu cuvîntul, ci şi cu fapta, lovindu-l pe Arie peste faţă. De acest lucru, s-au întristat Sfinţii Părinţi şi, pentru aceea a luat de la dînsul semnele cele arhiereşti. Iar Domnul nostru Iisus Hristos şi

Preabinecuvîntata lui Maică, privind din înălţime la nevoinţele Sfîntului Nicolae, au binevoit spre fapta lui cea cu îndrăzneală şi au lăudat rîvna lui cea dumnezeiască. Aceeaşi vedenie a avut şi oarecare din Sfinţii Părinţi cei mai vrednici, precum însuşi Sfîntul Nicolae a văzut mai înainte de alegerea sa la arhierie, adică, stînd de o parte a lui, Hristos Domnul cu Evanghelia, iar de altă parte Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu cu omoforul, au dat înapoi cele luate de la dînsul, cunoscînd din aceea că a fost plăcută lui Dumnezeu acea îndrăzneală a sfîntului. Deci, părinţii au tăcut şi ca pe un plăcut al lui Dumnezeu, foarte mult l-au cinstit.

Întorcîndu-se Sfîntul Nicolae de la sobor, a venit la turma sa aducînd pace, binecuvîntare şi învăţătură sănătoasă la toată mulţimea poporului, cu gura sa cea de miere izvorîtoare. Apoi pe turma cea nesănătoasă şi străină a tăiat-o din rădăcină şi pe ereticii cei împietriţi şi nesimţitori, care îmbătrîniseră în răutate, mustrîndu-i, i-a izgonit de la turma lui Hristos, ca un lucrător de pămînt înţelept, care curăţă toate cele ce sînt pe arie şi în teasc, iar pe cele mai bune le alege, apoi pleava o scutură.

Astfel preaînţeleptul lucrător al ariei lui Hristos, Sfîntul Nicolae, umplea cu roduri bune hambarul cel duhovnicesc, iar pleava vicleşugului nălucitor şi ereticesc o vîntura şi o lepăda departe de grîul Domnului. Pentru această pricină Sfînta Biserică îl numeşte lopată care vîntura învăţăturile lui Arie ca pleava. El era cu adevărat lumina lumii şi sarea pămîntului, de vreme ce viaţa lui era luminată şi cuvîntul lui dres cu sarea înţelepciunii. Căci avea bunul păstor mare purtare de grijă pentru turma sa în nevoile ce i se întîmplau, nu numai cu păşunea cea duhovnicească hrănind-o pe dînsa, ci şi de hrana cea trupească purta grijă.

Altă dată, întîmplîndu-se în ţara Lichiei foamete mare şi cetatea Mirelor lipsindu-se de tot felul de hrană, iar poporul fiind în mare lipsă, arhiereul lui Dumnezeu, milostivindu-se spre poporul cel sărac care pierea de foame, s-a arătat noaptea în somn unui neguţător din Italia, care umpluse o corabie cu grîu, vrînd să meargă cu ea în altă ţară şi dîndu-i trei galbeni arvună, i-a poruncit să meargă în cetatea Mira şi acolo să-şi vîndă grîul cu preţ. Deşteptîndu-se neguţătorul din somn şi aflînd în mîna sa trei galbeni, s-a înspăimîntat, minunîndu-se de un vis ca acela.

Pentru minunea aceea nu s-a arătat neguţătorul neascultător, spre a face ceea ce i s-a poruncit. Ci, s-a pogorît în cetatea Mira şi a vîndut grîul celor ce erau într-însa, netăinuind arătarea Sfîntului Nicolae, ce i s-a făcut lui în somn. Iar cetăţenii, aflînd mîngîiere în acea foamete şi auzind cele istorisite, au dat slavă şi mulţumire lui Dumnezeu şi fericeau pe marele arhiereu Nicolae, pe hrănitorul lor cel minunat.

În vremea aceea, s-a făcut o tulburare în Frigia cea mare, de care auzind împăratul Constantin a trimis trei voievozi împreună cu ostaşii cei ce erau sub dînşii să liniştească acea tulburare. Iar numele voievozilor sînt acestea: Nepotian, Ursul şi Erpilion. Aceştia, cu multă sîrguinţă, plecînd din Constantinopol au venit în oarecare liman al eparhiei Lichiei, care se numeşte malul Andrian, unde era o cetate. Şi de vreme ce nu le da mîna să meargă, pentru că marea era învolburată, aşteptau la limanul acela liniştirea mării. Atunci, unul din ostaşi ieşind din corabie ca să cumpere cele de trebuinţă, lua cele străine cu sila, precum este obiceiul ostaşilor. Adeseori făcînd acestea, făceau pagubă celor ce vieţuiau acolo. Pentru această pricină s-a făcut gîlceavă şi tulburare, ba şi război era să se facă din amîndouă părţile, la locul ce se numea Placomata.

Înştiinţîndu-se de aceasta, Sfîntul Nicolae nu s-a lenevit a merge singur către ţărmul acela şi în cetate, ca să potolească cearta dintre dînşii. Apoi, îndată, toată cetatea şi voievozii, auzind de venirea sfîntului, i-au ieşit în întîmpinare şi s-au închinat lui. Sfîntul a întrebat pe voievozi de unde sînt şi unde merg? Ei au zis că sînt trimişi de împărat în Frigia să potolească tulburarea ce s-a făcut acolo. Sfîntul i-a sfătuit să dea învăţătură ostaşilor lor ca să nu facă supărare poporului. Apoi, luînd pe voievozi în cetate, i-a ospătat cu dragoste. Iar ei, certînd pe ostaşi, au potolit tulburarea şi s-au învrednicit de binecuvîntarea sfîntului.

Făcîndu-se aceasta, au venit oarecari cetăţeni din Mira, care, plîngînd cu lacrimi şi căzînd la picioarele sfîntului, cereau ajutor pentru nişte oameni osîndiţi fără de vină. Ei spuneau cu mîhnire, că, nefiind sfîntul acolo, a venit Eustatie ighemonul şi, umplîndu-şi mîinile cu bani de la oarecari oameni răi, a osîndit la moarte pe trei bărbaţi din cetatea lor, care n-au greşit nimic, "de care lucru toată cetatea se mîhneşte şi plînge, aşteptînd întoarcerea ta, stăpîne; că de ai fi fost tu acasă, n-ar fi îndrăznit ighemonul a face o judecată aşa nedreaptă".

Arhiereul lui Dumnezeu, auzind unele ca acestea, s-a mîhnit cu sufletul şi, luînd împreună cu dînsul pe voievozi, îndată a plecat. Ajungînd la locul ce se numeşte Leu, au întîlnit pe nişte oameni venind şi i-au întrebat dacă ştiu ceva de acei trei bărbaţi care sînt osîndiţi la moarte. Ei au zis către dînsul: "I-am lăsat în cîmpul lui Castor şi al lui Polux, fiind aduşi acolo ca să-i taie". Atunci sfîntul s-a îndreptat în grabă la locul acela, sîrguindu-se a ajunge mai înainte de uciderea cea nevinovată a acelora. Ajungînd la locul acela, a văzut popor mult stînd acolo şi pe cei trei bărbaţi osîndiţi, avînd mîinile legate şi feţele acoperite şi plecate la pămînt şi cu grumazii goi, aşteptînd desăvîrşita tăiere. Atunci a văzut pe gealat scoţînd sabia spre a-i ucide, arătîndu-se tulburat şi cu chip sălbatic, pentru care motiv acea privelişte era tuturor înfricoşată şi de plîngere. Atunci, arhiereul lui Hristos, tulburîndu-se în suflet, a intrat cu îndrăzneală prin popor şi, apucînd sabia din mîna gealatului, a aruncat-o la pămînt, netemîndu-se de nimic, iar pe bărbaţi i-a dezlegat din legături.

Toate acestea le făcea sfîntul cu mare îndrăzneală şi nu era nimeni care să-l oprească; căci cuvîntul lui era cu stăpînire şi lucrul său cu putere dumnezeiască, fiind mare înaintea lui Dumnezeu şi a tot poporul. Acei trei bărbaţi, izbăviţi de moarte, văzîndu-se întorşi din ghearele morţii către viaţă, plîngeau de bucurie cu lacrimi fierbinţi şi strigau cu mulţumire toţi cei ce se adunaseră acolo. Apoi a venit şi ighemonul Eustatie, iar plăcutul lui Dumnezeu l-a trecut cu vederea şi, cînd se apropia de el, îi întorcea faţa, iar cînd cădea la picioarele lui, nu-l primea. Zicea sfîntul că-l va spune la împărat şi va ruga pe Dumnezeu spre a-l pedepsi; apoi, cu desăvîrşite munci îl îngrozea foarte, ca pe unul care nu-şi ocîrmuieşte cu dreptate stăpînirea. Iar el, fiind mustrat de conştiinţă şi înfricoşat de îngrozirea sfîntului, cu lacrimi cerea milă şi se ruga din tot sufletul, căindu-se pentru nedreptatea sa, căutînd să se împace cu marele părinte Nicolae. Vina o arunca asupra lui Simonit şi a lui Eudoxie, cei mai de frunte ai cetăţii, dar minciuna nu putea să se tăinuiască, pentru că sfîntul ştia cu dinadinsul că, fiind mituit cu aur, a osîndit la moarte pe cei nevinovaţi şi tot poporul dădea mare mulţumire Sfîntului părinte Nicolae. Abia fiind îmblînzit plăcutul lui Hristos, a iertat pe ighemon, fiindcă acum singur, cu smerenie şi cu multe lacrimi, mărturisea greşeala sa şi nu mai arunca pe altcineva.

Voievozii cei mai sus pomeniţi, împreună cu cei ce veniseră cu dînşii, văzînd toate cele ce s-au petrecut, s-au minunat de rîvna şi de bunătatea marelui arhiereu al lui Dumnezeu. Apoi, învrednicindu-se de sfintele lui rugăciuni şi, primind binecuvîntarea sa ca pe un dar, s-au dus în Frigia ca să împlinească porunca împăratului. Deci, mergînd acolo, au alinat tulburarea ce era şi săvîrşind toate cele poruncite lor de împăratul, s-au întors cu bucurie în Vizantia şi au avut cinste şi multă laudă de la împărat şi de la toţi dregătorii. De atunci, pentru slava lor cea mare, petreceau în palat, unde au şi fost învredniciţi a fi în sfatul împărătesc. Dar ochii cei zavistnici şi vicleni ai oamenilor răi, neputînd a-i vedea într-o mărire ca aceea, s-au pornit spre răutate şi vrăjmăşie.

De aceea, împletind cei răi sfat viclean, s-au apropiat de Avlavie, eparhul cetăţii, urzind cumplite clevetiri asupra bărbaţilor acestora şi zicînd: "N-au sfătuit bine voievozii, nici nu va fi bun sfîrşitul sfatului lor, că ei încep lucruri noi, care acum au intrat în urechile noastre şi meşteşugesc cele viclene asupra împăratului". Astfel, clevetind asupra lor, mulţime de aur au dat eparhului şi au dus acea clevetire şi în urechile împăratului. Auzind, împăratul îndată a poruncit, ca, fără altă întrebare, să-i arunce în temniţă pe cei trei voievozi, ca să nu fugă pe ascuns şi să săvîrşească sfatul lor cel rău. Deci voievozii erau în legături şi în temniţă, neştiind pentru ce sînt aruncaţi acolo, că nu se ştiau a fi vinovaţi cu nimic.

Trecînd puţină vreme, clevetitorii s-au temut ca nu cumva să se vădească clevetirea lor cea mincinoasă şi să iasă la iveală răutatea lor, încît să se întoarcă asupra lor toată nevoia. Pentru aceea, cu multe rugăciuni s-au apropiat de eparh, sfătuindu-l să nu lase mai multă vreme în viaţă pe acei bărbaţi, ci degrabă să facă judecată de moarte, după hotărîrea cea dintîi. Iar eparhul, care se îndulcise cu iubirea de aur, auzind acestea a pus sfîrşit făgăduinţei. Deci, îndată s-a dus la împărat cu faţă mîhnită şi cu chip posomorît, ca un vestitor de rău, vrînd a se arăta că se îngrijeşte mult pentru viaţa împăratului şi cu credinţă se sîrguieşte pentru dînsul. Apoi a început, în felurite chipuri, a-l înşela cu cuvinte viclene şi meşteşugite, pornindu-l spre mînie asupra celor nevinovaţi şi zicînd: "Nici unul din cei ce stau în temniţă nu vor a se pocăi, împărate, ci, petrecînd în cel dintîi gînd rău, nu încetează a cugeta vicleşug şi a gîndi asupra ta cu răutate. Deci, porunceşte mai iute să-i omoare, ca nu cumva apucînd ei înainte, să săvîrşească răutatea pe care au pornit-o asupra ta, astfel vor ajunge la sfîrşit scopurile lor cele rele".

Cu aceste cuvinte fiind tulburat împăratul, a osîndit la moarte pe cei nevinovaţi; dar fiind seară, s-a amînat uciderea lor pînă a doua zi dimineaţă. Înştiinţîndu-se despre aceasta, străjerul temniţei şi plîngînd mult pentru o năpastă ca aceea, pusă asupra acelor nevinovaţi, a venit la voievozi, zicînd: "Mai bine ar fi fost de mine să nu vă fi cunoscut pe voi, nici să mă fi îndulcit de dragoste şi cu vorbe la masă, căci mai cu înlesnire aş fi răbdat acum despărţirea de voi şi mai puţină jale mi-ar fi pricinuit năpasta ce a venit asupra voastră. Apoi n-ar fi venit o mîhnire ca aceasta asupra sufletului meu, pentru că mîine dimineaţă, vai mie! ne vom despărţi unul de altul cu amar şi de acum nu voi mai vedea prea iubitele voastre feţe, nici vă voi mai auzi vorbind, căci s-a poruncit să vă omoare. Deci să rînduiţi dacă vreţi ceva, pentru averea voastră, că acum este vremea, ca să nu apuce moartea voinţa voastră".

Zicînd acestea cu tînguire, iar ei ştiindu-se nevinovaţi faţă de împărat şi deci nevrednici de moarte, şi-au rupt hainele şi cumplit îşi smulgeau părul, zicînd: "Ce vrăjmaşi au pizmuit asupra vieţii noastre şi pentru ce să murim noi ca nişte tîlhari? Că n-am făcut nimic vrednic de moarte". Atunci chemau pe ai lor pe nume, pe rude şi pe cunoscuţi şi puneau martor pe Dumnezeu că nimic rău n-au făcut şi plîngeau amar.

Unul dintr-înşii, cu numele de Nepotian, şi-a adus aminte de Sfîntul Nicolae, care, stînd în Mira înaintea celor trei bărbaţi, li s-a făcut lor ajutător preaslăvit şi preabun apărător, izbăvindu-i pe aceia de moarte. Despre aceasta zicînd, unul către altul se rugau: "Dumnezeule al lui Nicolae, care ai izbăvit pe cei trei bărbaţi de moartea cea nedreaptă, caută acum şi asupra noastră că nu avem alt ajutor între oameni; pentru că iată ne-a cuprins mare nevoie şi nu are cine să ne izbăvească din această năpastă. Iată şi glasul nostru a amorţit, mai înainte de ieşirea sufletului şi limba noastră se usucă, aprinzîndu-se de focul inimii, iar acum nici rugăciuni nu mai putem să-Ţi aducem. Degrabă să ne întîmpine îndurările Tale, Doamne, şi ne scoate pe noi din mîinile celor ce vor sufletele noastre, că iată mîine de dimineaţă vor să ne omoare; sîrguieşte spre ajutorul nostru şi ne izbăveşte pe noi, cei nevinovaţi de moarte".

Dumnezeu, auzind rugăciunile celor ce se temeau de El şi, ca un tată miluind pe fii, le-a trimis spre ajutor pe sfîntul şi plăcutul Său, pe marele arhiereu Nicolae. Căci în acea noapte, dormind împăratul, i s-a arătat în vis arhiereul lui Hristos, zicînd aşa: "Scoală-te iute şi eliberează pe cei trei voievozi, care sînt ţinuţi în temniţă, pentru că fără de vină sînt clevetiţi şi cu nedreptate pătimesc". Şi, spunînd tot adevărul, i-a zis: "De nu mă vei asculta şi de nu-i vei elibera pe dînşii, apoi voi ridica asupra ta război precum a fost în Frigia şi rău vei pătimi". Mirîndu-se împăratul de îndrăzneala Sfîntului Nicolae, se gîndea cum a îndrăznit noaptea fără de vreme a intra înăuntrul palatului său şi i-a zis: "Cine eşti tu care îndrăzneşti a aduce o îngrozire ca aceasta asupra stăpînirii noastre?". El i-a răspuns: "Nicolae îmi este numele şi sînt arhiereul mitropoliei Mirelor".

Împăratul s-a tulburat de acea vedenie şi, sculîndu-se, se gîndea ce este aceasta? Asemenea şi lui Avlavie, eparhul, într-acea noapte, dormind el, i s-a arătat în vis sfîntul şi tot acelaşi lucru i-a spus pentru acei bărbaţi. Deşteptîndu-se, Avlavie s-a temut şi se îngrozea în mintea sa de ceea ce văzuse. Apoi a venit oarecine de la împărat spunîndu-i ce a văzut şi acesta în vis. Iar el degrabă mergînd la împărat i-a spus vedenia şi ceea ce i s-a arătat lui şi se minunară amîndoi de acea vedenie preaslăvită, care deopotrivă li s-a făcut la amîndoi.

Îndată a poruncit împăratul să aducă înaintea sa pe voievozii din temniţă şi a zis către dînşii: "Ce vrăjitorii aţi făcut de aţi trimis asupra noastră asemenea vedenii? Căci arătîndu-se un bărbat ne-a îngrozit foarte rău, lăudîndu-se că degrabă va aduce război", iar ei neştiind nimic se întrebau unul pe altul, de ştie vreunul ceva - că nici unul nu ştia nimic - şi cu ochii umiliţi au căutat unul spre altul.

Văzînd împăratul una ca aceasta, s-a schimbat în blîndeţe şi a zis către dînşii: "Netemîndu-vă de rău, spuneţi adevărul". Iar ei cu ochii plini de lacrimi şi foarte mult tulburîndu-se, au zis: "Noi, împărate, vrăjitorii nu ştim, nici am plănuit ceva rău asupra stăpînirii tale, nici am gîndit ceva, martor ne este nouă ochiul cel a toate văzător al Domnului. Iar de nu va fi aşa şi vei afla vicleşug întru noi, apoi să nu faci cu noi nici o milă; şi nu numai cu noi aceşti trei, ci chiar pe neamul nostru să nu-l cruţi. Noi ne-am învăţat de la părinţii noştri a cinsti pe împărat şi, mai vîrtos decît toate, a avea credinţă către dînsul. Drept aceea, acum cu credinţă am păzit viaţa ta, iar cele încredinţate nouă, precum s-a căzut dregătoriei noastre, bine le-am cîrmuit, slujind cu osîrdie poruncii tale; căci tulburarea cea din Frigia am potolit-o şi războiul cel plănuit de vrăjmaşi l-am risipit, arătînd prin aceasta vitejia noastră cu fapta înaintea ta, precum vor spune cei ce ştiu bine. Iar stăpînia ta mai înainte ne-ai dăruit cinste, iar acum cu asprime te-ai înarmat asupra noastră, fiind cumplit judecaţi şi cu groază aşteptăm a pătimi. Aşadar, precum ni se pare nouă, o, împărate, osîrdia noastră către tine a fost pricinuitoare nouă de mari munci, căci în loc de slavă şi de cinstea pe care am nădăjduit-o, frica morţii şi osîndirea ne-a cuprins pe noi".

Umilindu-se împăratul de aceste cuvinte, se căia de batjocura adusă bărbaţilor acelora; fiindcă se cutremura de judecata lui Dumnezeu şi se ruşina de porfira cea împărătească; căci cel ce se nevoieşte a pune altora legi, vede însuşi că face judecăţi fără de lege. Deci, într-acel ceas a căutat mai cu milă asupra lor şi a început a vorbi către ei cu blîndeţe. Iar ei, uitîndu-se cu umilinţă către împărat, îndată au văzut chipul Sfîntului Nicolae şezînd împreună cu împăratul şi făcîndu-le milostivire şi iertare. Aceasta însă nimeni nu o vedea, fără numai cei trei voievozi. Atunci, luînd ei îndrăzneală au zis cu glas tare: "Dumnezeule al lui Nicolae, care ai izbăvit odinioară pe cei trei bărbaţi în Mira de la moartea cea nedreaptă, scoate-ne şi pe noi, robii tăi, din această nevoie, ce ne stă asupra". Iar împăratul, luînd cuvînt, a zis: "Cine este Nicolae şi pe care bărbaţi a izbăvit? Spuneţi-mi cu de-amănuntul aceasta". Iar Nepotian i-a povestit toate.

Atunci împăratul, cunoscînd pe Sfîntul Nicolae că este mare plăcut al lui Dumnezeu şi minunîndu-se de îndrăzneala şi de rîvna lui pentru cei năpăstuiţi, a liberat pe voievozii aceia, zicîndu-le: "Nu eu vă dăruiesc viaţa, ci marele slujitor al lui Dumnezeu, Nicolae, pe care voi l-aţi chemat spre ajutor. Deci să mergeţi la dînsul şi să-i daţi mulţumire, apoi spuneţi-i lui din partea mea: "Iată am făcut cele poruncite de tine; deci nu te mînia asupra mea, plăcutule al lui Hristos!". Acestea zicînd, le-a încredinţat o Evanghelie ferecată cu aur, o cădelniţă de aur, împodobită cu pietre scumpe şi două sfeşnice, poruncindu-le să le dea bisericii din Mira.

Astfel, cei trei voievozi dobîndind preaslăvita mîntuire, îndată au pornit pe cale şi cu bucurie au venit la sfînt, pe care cu veselie l-au văzut. Apoi mare mulţumire i-au dat, ca unuia care le-a făcut o bunătate ca aceea şi cîntau, zicînd: Doamne, Doamne, cine este asemenea Ţie Cel ce izbăveşti pe săracul din mîna celor mai tari decît dînsul?" Apoi, nici pe cei săraci nu i-au lăsat nemiluiţi, ci şi pe aceia i-au îndestulat din averile lor, iar după aceea, cu bună sporire s-au întors la ale lor.

Acestea sînt lucrurile lui Dumnezeu, care măresc pe plăcutul Său. De aceea, ca o pasăre ducîndu-se vestea despre dînsul pretutindeni, a străbătut luciul mărilor şi toată lumea, încît nici un loc nu rămăsese, unde să nu fi fost auzite minunile cele mari ale slăvitului arhiereu Nicolae, după darul cel dat lui de la Atotputernicul Dumnezeu.

Odată nişte corăbieri plutind de la Egipt spre părţile Liciei, li s-a întîmplat o furtună mare, încît şi pînzele au fost aruncate jos, iar corabia era să se sfarme de tulburarea valurilor celor mari. Atunci toţi se speriară de moarte. Iar cînd şi-au adus aminte de marele arhiereu Nicolae - pe care niciodată nu-l văzuseră, decît numai auziseră de dînsul, că este grabnic ajutător celor ce-l cheamă întru nevoi -, s-au îndreptat cu rugăciunile către dînsul şi l-au chemat în ajutor. Iar sfîntul, îndată s-a arătat lor şi a intrat în corabie, zicînd: "Iată, m-aţi chemat şi am venit ca să vă ajut; deci nu vă temeţi". Apucînd cîrma, se vedea cum cîrmuieşte corabia. Apoi a certat vîntul şi marea, precum şi Domnul nostru odinioară Care a zis: Cel ce crede în Mine şi lucrurile care le fac Eu, acela le va face. Astfel, credinciosul rob al Domnului poruncea mării şi vîntului şi acelea îi erau ascultătoare.

După aceea corăbierii, purtaţi de vînt lin, au sosit în cetatea Mira şi, ieşind din corabie, au mers în cetate, vrînd să-l vadă pe cel ce i-a izbăvit din nevoi. Văzîndu-l mergînd la biserică, au cunoscut pe făcătorul lor de bine şi, alergînd, au căzut la picioarele lui, dîndu-i mulţumire. Iar Minunatul Nicolae, nu numai din nevoia cea trupească şi de moarte i-a izbăvit pe aceia, ci şi pentru mîntuirea sufletelor lor a avut purtare de grijă; căci, fiind mai înainte-văzător a văzut într-înşii cu ochii cei duhovniceşti gîndul păcatului, care depărtează pe om de Dumnezeu şi-l abate de la poruncile lui. De aceea a zis către dînşii: "Cunoşteţi-vă pe voi, rogu-vă, o, fiilor, cunoaşteţi-vă inimile voastre şi gîndurile vi le îndreptaţi spre bună plăcere de Dumnezeu, pentru că, deşi ne tăinuim şi ne socotim a fi buni de către ceilalţi oameni, dar de Dumnezeu nimic nu se poate tăinui. De aceea sîrguiţi-vă cu toată osîrdia a păzi sfinţenia cea sufletească şi curăţenia cea trupească, căci sînteţi biserică a lui Dumnezeu, precum grăieşte dumnezeiescul Apostol Pavel: De va strica cineva casa lui Dumnezeu, pe acela strica-l-va Dumnezeu.

Astfel, mustrînd pe bărbaţii aceia cu cuvinte folositoare de suflet, i-a eliberat cu pace, căci fericitul avea obiceiul de mustrare, ca un tată iubitor de fii, iar faţa lui era ca a îngerului lui Dumnezeu, strălucind cu darul cel dumnezeiesc. Din faţa lui ieşea o rază preastrălucită, ca şi din a lui Moise şi vederea lui aducea mult folos celor ce priveau spre dînsul; căci dacă cineva ar fi fost îngreuiat cu orice fel de patimă sau cu întristare sufletească, numai dacă ar fi privit spre sfîntul, îndată afla îndestulată mîngîiere întristării sale. Sau de vorbea cineva cu dînsul, mult sporea întru cele bune. Aşa că nu numai cei credincioşi, dacă se întîmpla a auzi ceva din limba cea dulce şi izvorîtoare de miere, ci şi cei necredincioşi se umileau şi se povăţuiau spre mîntuire, lepădînd răutatea necredinţei cea din tinereţe şi primind în inimă cuvîntul cel drept al adevărului.

Marele plăcut al lui Dumnezeu a vieţuit ani destui, strălucind în mijlocul cetăţii Mirelor cu dumnezeieştile podoabe, după cum zice dumnezeiasca Scriptură: "Ca un luceafăr de dimineaţă prin mijlocul norilor, ca luna plină de zilele sale şi ca soarele ce străluceşte asupra Bisericii Dumnezeului Celui prea înalt, ca un crin lîngă izvoarele apelor şi ca nişte mir de mult preţ, bine mirosind tuturor".

În adînci bătrîneţe, fiind plin de zile bune, şi-a dat datoria cea de obşte a firii omeneşti, bolind puţin cu trupul, apoi şi-a săvîrşit bine viaţa sa vremelnică. Deci a fost petrecut cu bucurie şi cu psalmi la viaţa cea neîmbătrînită şi fericită, însoţindu-l sfinţii îngeri şi întîmpinîndu-l cetele sfinţilor.

Lîngă cinstitul lui trup adunîndu-se episcopi de prin toate cetăţile, în mulţime fără număr, l-au pus cu cinste în biserica cea sobornicească a mitropoliei Mirelor, în ziua a şasea a lunii decembrie. Apoi se săvîrşiră multe minuni de către sfintele moaşte ale plăcutului lui Dumnezeu. Pentru că a izvorît mir cu bună mireasmă din moaştele lui, cu care, ungîndu-se cei bolnavi, dobîndeau sănătate. Din această pricină, de la marginile pămîntului alerga lumea la mormîntul lui, căutînd tămăduirea bolilor şi nu se lipseau de ceea ce căutau, căci toate neputinţele se vindecau cu acel sfînt mir, nu numai cele trupeşti, ci şi cele sufleteşti, iar duhurile cele viclene se îngrozeau, nu numai în viaţă, ci şi după moartea sa le biruia pe acelea, cum şi acum le biruieşte.

Odată, nişte bărbaţi temători de Dumnezeu, de la gura rîului ce se numeşte Tanais, auzind de moaştele cele izvorîtoare de mir şi vindecătoare ale arhiereului lui Hristos, Nicolae, care se afla în Mira, cetatea Lichiei, s-au sfătuit să meargă pe mare, acolo, pentru închinăciune. Umplînd corabia cu grîu, voiau să plutească. Dar vicleanul diavol, care era sălăşluit mai înainte în capiştea Artemidei şi pe care îl izgonise de acolo Sfîntul Nicolae, risipind capiştea, simţind că vrea să plece corabia către marele părinte, mîniindu-se pentru risipirea capiştei cum şi pentru izgonirea sa de acolo, se sîrguia cu toată puterea să se răzbune asupra sfîntului.

Astfel, diavolul s-a gîndit să facă împiedicare bărbaţilor acelora din calea pe care o plănuiseră şi să-i lipsească de sfinţenie, făcîndu-le piedici dorinţei lor. Deci s-a prefăcut în chip de femeie şi se făcea că poartă un vas plin cu untdelemn, apoi a zis către bărbaţii aceia: "Aş fi vrut să duc aceasta la mormîntul sfîntului, dar foarte mult mă tem pe mare, că nu este cu putinţă unei femei neputincioase ca mine şi bolnavă cu stomacul, a îndrăzni să călătorească pe atîta noian. Pentru aceea, rogu-vă pe voi ca, luînd vasul acesta, să-l duceţi la mormînt şi să turnaţi untdelemn în candela sfîntului". Zicînd diavolul acestea, a dat vasul în mîinile acelor iubitori de Dumnezeu. Nu se ştia însă cu ce fel de vrăji era amestecat acel untdelemn, ca să vatăme şi să prăpădească pe cei din corabie. Dar aceia, neştiind lucrarea vicleanului, au ascultat cererea lui şi au luat vasul cu untdelemn diavolesc şi, pornind de la mal, în ziua aceea au plutit bine. Însă a doua zi a început a sufla vîntul dinspre miazănoapte şi a face plutirea cu anevoie; deci, multe zile primejduindu-se de valuri, se gîndeau să se întoarcă înapoi. Întorcînd corabia, li s-a arătat Sfîntul Nicolae, plutind într-o barcă mai mică şi le zise: "Unde mergeţi, bărbaţilor? Pentru ce aţi lăsat calea ce vă stă înainte şi vă întoarceţi? În mîna voastră este a potoli viforul şi a face corabiei calea uşoară, căci este diavolească acea rea măiestrie care vă împiedică în călătoria voastră. Că nu o femeie v-a dat vasul, ci însuşi diavolul; deci aruncaţi-l în mare şi îndată veţi avea calea cu bună sporire".

Auzind acestea, bărbaţii aceia au luat vasul şi l-au aruncat în adîncul mării. Şi făcînd aceasta, îndată a ieşit de acolo fum negru şi pară de foc, care a umplut văzduhul de miros greu, iar marea se desfăcu şi fierbînd apa din adînc, clocotea. Iar picăturile apei erau ca nişte scîntei de foc, încît foarte mult s-au temut cei ce erau în corabie şi de frică ţipau. Dar ajutorul care se arătase lor, poruncind să îndrăznească şi să nu se teamă, a alinat marea; apoi pe călători, izbăvindu-i de frică, i-a făcut a pluti fără primejdie spre Licia. Atunci, îndată, venind o răcoreală cu bună mireasmă, a suflat asupra lor şi s-au bucurat; apoi au plutit cu bine pînă la cetatea cea dorită. Acolo, închinîndu-se moaştelor celor izvorîtoare de mir ale grabnicului ajutător şi apărător, mulţumeau Atotputernicului Dumnezeu. Apoi, înălţînd rugăciuni marelui părinte, s-au întors în ţara lor, povestind tuturor, cu lacrimi de bucurie, ceea ce li se întîmplase pe cale.

Multe, mari şi preaslăvite minuni a făcut Sfîntul Nicolae, acest mare plăcut al lui Dumnezeu, pe uscat şi pe mare, ajutînd celor ce erau în primejdii, izbăvind de înecare şi scoţîndu-i din adîncul mării la uscat; răpindu-i din robie şi aducîndu-i la casele lor; izbăvind din legături şi din temniţe, apărînd de tăierea de sabie şi scăpînd de la moarte, apoi multora le-a dat tămăduiri: orbilor, vedere; şchiopilor, umblare; surzilor, auz; muţilor, grai. Pe mulţi, din cei ce pătimeau în sărăcia cea mai mare, i-a îmbogăţit, iar celor flămînzi le-a dat hrană. Şi la toată nevoia, s-a arătat gata ajutător, apărător cald, grabnic folositor şi sprijinitor; iar acum, deasemenea, ajută pe cei ce-l cheamă şi din primejdii îi izbăveşte. Ale cărui minuni precum este cu neputinţă a le număra, tot aşa cu anevoie este a le descrie. Pe acest mare făcător de minuni îl ştie Răsăritul şi Apusul, şi toţi creştinii cunoasc nenumăratele lui minuni. Deci, să se slăvească printr-însul Dumnezeu Cel Unul în Treime lăudat: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, Căruia se cuvine laudă în veci. Amin. ...

doamne ajuta...veselin--nicolae...

Acesta a trait pe vremea tiranilor imparati Diocletian si Maximilian (284-305) si a stralucit mai inainte in viata pustniceasca si, pentru nespusa lui bunatate, a fost facut arhiereu. Si, fiind cu frica lui Dumnezeu, cinstind crestinatatea si propovaduind cu indrazneala si cu glas slobod dreapta credinta, a fost prins de mai marii cetatii Lichiei si dandu-l la osanda si la cazne l-au inchis in temnita, impreuna cu alti crestini. Si de vreme ce marele si bine credinciosul Constantin, din voia lui Dumnezeu, s-a facut imparat al romanilor, cei ce erau inchisi au fost sloboziti din legaturi si, cu ei impreuna, a fost slobozit si marele Nicolae. Si, mergand la Mira, n-a trecut multa vreme si s-a strans de catre marele Constantin, intaiul Sinod de la Niceea, la care a luat parte si minunatul Nicolae. Si i s-a dat lui darul facerii de minuni, precum arata istoria vietii sale. Scos-a din temnita pe trei oameni napastuiti, care prinzand de veste ca sunt osanditi pe nedrept, au chemat pe Sfantul in ajutor, ca, precum a izbavit pe cei din Lichia, asa si pe dansii sa-i izbaveasca. Pentru aceasta, dar, Sfantul Nicolae, ca unul ce era grabnic si fierbinte spre ajutor, s-a aratat in vis imparatului Constantin si eparhului Avlavie. Pe acesta l-a mustrat pentru para nedreapta ce facuse oamenilor la imparatul, iar pe imparat l-a instiintat cu amanuntul, aratandu-i ca erau nevinovati, parati din pizma. Si asa prin visul acesta i-a izbavit din primejdia taierii. Si alte multe minuni facand, pastorea dumnezeieste pe dreptcredinciosul sau popor. Deci, venind la adanci batraneti, s-a mutat catre Domnul, neuitand, nici dupa moarte, turma sa, ci in toate zilele dand cu indestulare ale sale faceri de bine celor lipsiti si izbavindu-i de tot felul de primejdii si de nevoi. Inca si pana astazi, Dumnezeu, prin mijlocirea lui, lucreaza minuni si cei ce-l roaga cu adevarata si neindoita credinta, nu numai mici binefaceri, ci si minuni mari dobandesc. Din anul 1087, luna mai in 9 zile moastele Sfantului Nicolae se afla la Bari, in sudul Italiei, luate din Mira, ca sa nu cada in mainile musulmanilor. Acolo ele sunt in mare cinste din partea credinciosilor, care vin la el, cu credinta, din toate partile crestinatatii.

doamne ajuta....nicolae...veselin

"Şi, răspunzând, Iisus a vorbit iarăşi în pilde, zicându-le: Împărăţia cerurilor asemănatu-s-a omului împărat care a făcut nuntă fiului său. Şi a trimis pe slugile sale ca să cheme pe cei poftiţi la nuntă, dar ei n-au voit să vină. Iarăşi a trimis alte slugi, zicând: Spuneţi celor chemaţi: Iată, am pregătit ospăţul meu; juncii mei şi cele îngrăşate s-au junghiat şi toate sunt gata. Veniţi la nuntă.

Dar ei, fără să ţină seama, s-au dus: unul la ţarina sa, altul la neguţătoria lui; Iar ceilalţi, punând mâna pe slugile lui, le-au batjocorit şi le-au ucis. Şi auzind împăratul de acestea, s-a umplut de mânie, şi trimiţând oştile sale, a nimicit pe ucigaşii aceia şi cetăţii lor i-au dat foc. Apoi a zis către slugile sale: Nunta este gata, dar cei poftiţi n-au fost vrednici. Mergeţi deci la răspântiile drumurilor şi pe câţi veţi găsi, chemaţi-i la nuntă.

Şi ieşind slugile acelea la drumuri, au adunat pe toţi câţi i-au găsit, şi răi şi buni, şi s-a umplut casa nunţii cu oaspeţi. Iar intrând împăratul ca să privească pe oaspeţi, a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă, Şi i-a zis: Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă? El însă a tăcut. Atunci împăratul a zis slugilor: Legaţi-l de picioare şi de mâini şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini aleşi."

Evanghelia de astăzi, de la Mt. 22, 1-14, este o parabolă care urmează și o dezvoltă pe cea din duminica trecută, pentru că și aici, în cazul nunții Fiului lui Dumnezeu cu creația Sa, ca și în parabola viei sau a Bisericii, avem o discuție despre cei care vin și despre cei care nu au timp de Împărăția lui Dumnezeu.

Și, ca și în duminica trecută, Evanghelia zilei ne obligă să percepem parabola nu numai cu referire la trecut ci, mai degrabă, cu referire la prezent, pentru că cei invitați la cină, la Împărăție își găsesc și astăzi alte treburi.

Pr.Dorin - Teologie Pentru Azi

doamne ajuta....

doamne ajuta...

„Trebuie multă stăruinţă în bine şi multă rugăciune”

doamne ajuta.....slava domnului...amin

Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul

Mareste imaginea.

Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul este praznuita pe 29 august. Este ultima mare sarbatoare din anul bisericesc, pentru ca pe 1 septembrie incepe un nou an. Ziua Taierii capului Sfantului Ioan Botezatorul este o zi de post. Ni se cere sa postim in aceasta zi, pe de o parte ca sa nu ne asemanam cu Irod, care din cauza ospatului fara masura, a cerut ca Salomeea sa-i danseze si drept rasplata i-a oferit capul Sfantului Ioan Botezatorul, iar pe de alta parte, ca sa ne asemanam cu viata infranata a lui Ioan.

Sfantul Ioan Botezatorul

Sfantul Ioan Botezatorul s-a nascut in cetatea Orini, in familia preotului Zaharia. Elisabeta, mama sa, era descendenta a semintiei lui Aaron. Nasterea prorocului Ioan s-a petrecut cu sase luni inaintea nasterii lui Iisus. Nasterea sa a fost vestita de catre ingerul Gavriil lui Zaharia, in timp ce acesta slujea la templu. Pentru ca nu va da crezare celor vestite de ingerul Gavriil, Zaharia va ramane mut pana la punerea numelui fiului sau.

Exista o lunga perioada din viata Sfantului Ioan Botezatorul despre care nu avem informatii. Cunoastem ca s-a retras in pustiu, unde a dus o viata de aspre nevointe, pana in momentul in care a primit porunca sa inceapa sa predice. Rolul lui Ioan nu a fost numai acela de a pregati poporul pentru venirea lui Hristos, ci si acela de a-L descoperi lumii ca Mesia si Fiul lui Dumnezeu.

Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul

Din Evanghelie cunoastem ca Irod, la un ospat prilejuit de sarbatorirea zilei de nastere, a taiat capul Sfantului Ioan Botezatorul, la cererea Irodiadei. In acea vreme, Sfantul Ioan era intemnitat in castelul lui Irod de la Maherus. Ioan il mustrase pe Irod pentru traiul lui nelegiuit cu Irodiada, care era sotia fratelui sau. In ura ei de moarte, Irodiada a sfatuit-o pe Salomeea, fiica ei, care dansase si placuse oaspetilor si indeosebi lui Irod, sa ceara de la acesta capul Botezatorului ca rasplata.

Intelesul duhovnicesc al imbracamintei si hranei Sfantului Ioan Botezatorul

Din Evanghelia dupa Marcu, aflam ca Sfantul Ioan Botezatorul era imbracat in haina din par de camila, incins cu o curea de piele si ca se hranea cu lacuste si miere salbatica.

Camila poate simboliza atat curatia, cat si necuratia. Daca in Vechiul Testament ea putea fi privita ca un animal curat pentru ca era rumegator, ea putea fi vazuta si ca necurata, daca tinem seama ca avea copita despicata. Daca ramanem la prima semnificatie, cea de animal curat, camila simbolizeaza poporul ales, in timp ce necuratia prefigura neamurile pagane.

Faptul ca Ioan purta o haina din par de camila, simbolizeaza chemarea evreilor si a paganilor la Hristos.

Cureaua, provenita de la un animal mort, semnifica prin incingerea cu ea, omorarea patimilor.

Cat priveste hrana sa, trebuie sa stim ca albinele si lacustele erau considerate a fi curate in Vechiul Testament, semn ca Ioan se hranea doar cu cele placute Domnului.

Traditii si obiceiuri in ziua praznuirii sarbatorii Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul

In ziua de 29 august, cand praznuim Taierea capului Sfantului Ioan Botezatorul, exista credinta in popor ca nu trebuie sa se foloseasca cutitul, totul se rupea cu mana. In popor se vorbea si de inceperea unui post, numit "de la cruce pana la cruce", un post care tinea pana pe 14 septembrie (Inaltarea Sfintei Cruci), neconsemnat in calendarul crestin, care avea rolul de a-i curati pe cei care au savarsit omoruri sau alte pacate grave.

Tot in popor era intalnita si interdictia de a taia si manca fructe si legume cu forma rotunda, de exemplu pepenele nu era consumat in aceasta zi.

Sarbatorile inchinate Sfantului Ioan Botezatorul

Biserica a inchinat lui Ioan sase sarbatori: zamislirea lui (23 septembrie), nasterea (24 iunie), soborul lui (7 ianuarie), taierea capului (29 august), prima si a doua aflare a capului lui (24 februarie) si a treia aflare a capului sau (25 mai).

doamne ajuta..

24 august – 230 de ani de la mutarea la cerestile lacasuri a Sfantului Mucenic Cosma Etolul, Apostolul Saracilor

Cosma, acest om cu adevărat al lui Dumnezeu, învă­ţător şi propovăduitor al dumnezeieştii Evanghelii a lui Hristos, era din Etolia, dintr-un mic sat cu numele Megalo Dendro, [născut în 1714 ca] fiu al unor părinţi evlavioşi. Crescut şi educat de aceştia în educaţia şi povăţuirea Dom­nului, potrivit Apostolului [Ef 6, 4], când a fost de 20 de ani, sau poate ceva peste, a început să înveţe gramatica sub povăţuirea ierodiaconului Anania numit şi Dervisanon.

Fiindcă în acei ani [în 1743] începuse la Sfântul Munte [Athos] cu mare faimă Şcoala de la mănăstirea Vatopedi, s-a mutat acolo împreună cu alţi tovarăşi de învăţătură, nu puţini. Aici a terminai studiile de gramatică şi literatură sub povâţuirea dascălului Panaiotis Palama. După cate a primii şi învăţătura logicii de la dascălul Nicola Tzantzulios din Metsovo care a fost director al şcolii după prea-înţeleptul Evghenios [Vulgaris]. Deşi era încă mirean, şi se numea Constas, măcar că era în haine mireneşti, se arăta îmbrăcat cu cuviinţa hainei monahale, se lupta în toate şi se exersa în vederea unei nevoinţe [asceze] desă­vârşite.

După ce însă acea faimoasă şcoală s-a pustiit (în 1759) din nefericire prin plecarea dascălilor şi a ajuns să fie ca la început, arunci bunul Constas plecând şi el de acolo a venit la sfânta mănăstire Filoteu. Iar acolo a fost mai întâi tuns ca monah şi s-a dedat cu multă râvnă ostenelilor vieţii singuratice. După care, mănăstirea având nevoie de preot, la îndemnul şi rugămintea stăruitoare a părinţilor a fost hirotonit ieromonah.

Dar încă de la început, de pe când era mirean, fericitul avea o mare dorinţă în inima sa; aceea de a-i folosi din cele pe care le învăţase şi pe fraţii săi creştini. Şi spunea de multe ori că fraţii noştri creştini au mare nevoie de cuvân­tul lui Dumnezeu şi că, de aceea, cei care au făcut studii au datoria de a nu alerga spre casele boiereşti şi curţile celor mari, ca să dobândească bogăţie şi demnităţi şi aşa să-şi facă deşarte studiile lor, ci mai degrabă să înveţe poporul simplu care vieţuieşte în multă lipsă de educaţie şi bar­barie, pentru ca să dobândească plată cerească şi slavă neveştejită. Dar cu toată dorinţa atât de mare pe care o avea si marele zel aprins în sfânta lui inimă spre folosul celor mulţi, gândindu-se însă iarăşi şi la cât de mare şi anevoioasă e întreprinderea propovăduirii apostolice, ca unul ce avea smerita cugetare şi modestie nu îndrăznea să întreprindă aceasta de la sine însuşi, fără să primească sfatul lui Dumnezeu. De aceea, vrând să pună la încercare dacă acest lucru e voia lui Dumnezeu, a deschis dumneze­iasca Scriptură şi – o, minune! – în faţa lui s-a aflat numaidecât cuvântul Apostolului care zice: „Nimeni să nu caute cele ale sale, ci fiecare cele ale altuia” [1 Co. 10, 34]; adică: nimeni să nu-şi caute numai interesul propriu, ci şi interesul fratelui său.

Încredinţându-se deci din aceasta şi descoperindu-se intenţia sa şi celorlalţi părinţi duhovniceşti şi luând bine­cuvântare de la ei, s-a dus [în 1760] la Constantinopol ca să-l întâlnească şi pe fratele său, dascălul Hristant, care i-a arătat în parte şi arta retoricii, pentru ca să vorbească cu metodă. Descoperind deci şi preaevlavioşilor arhierei şi dascăli de acolo gândul său, şi găsindu-i pe toţi îmboldindu-l într-un glas spre acest lucru dumnezeiesc, primeşte permisiune în scris de la Patriarhul (Ecumenic) de atunci, Serafim [II, 1757-1761) din Delvinos.

Şi aşa fericitul a început să propovăduiască Evanghelia Împărăţiei cerurilor [Mt 4, 23], mai întâi în bisericile şi satele Constantinopolului. De acolo s-a dus la Naupaktos, la Vrachori, la Mesolonghion şi în alte locuri, după care iarăşi s-a suit la Constantinopol. Şi sfătuindu-se cu Pa­triarhul [Ecumenic] de atunci, Sofronie [II. 1774-1780], şi luând de la el o nouă permisiune şi binecuvântare, a înce­put să propovăduiască iarăşi cuvântul Evangheliei cu şi mai multă căldură şi râvnă. Şi străbătând aproape toate ostroavele Dodekanezului şi învăţându-i pe creştini să se pocăiască şi să facă fapte vrednice de pocăinţă, de acolo s-a întors în 1775 la Sfântul Munte şi, umblând pe la mă­năstirile şi schiturile de acolo şi învăţându-i pe părinţii din ele, a rămas aici puţină vreme citind dumnezeieştile cărţi ale Părinţilor. Dar neputând să rabde mai mult din pricina iubirii care era aprinsă în inima lui pentru folosul creşti­nilor (precum spunea el însuşi de multe ori la mulţi părinţi), a părăsit Sfântul Munte şi, începând de la satele din afara Muntelui, a plecat propovăduind în Tesalonic, în Ve­ria şi aproape în toată Macedonia. A înaintat şi spre părţile Himarei, Akarnaniei şi Etoliei, până la Arta şi Preveza. De aici a luat corabia spre [ostroavele] Aghia Mavra şi Kephalinia. Şi oriunde mergea de trei ori fericitul, se făcea mare adunare a creştinilor, şi ei ascultau cu străpungerea inimii şi evlavie harul şi dulceaţa cuvintelor lui, şi ca urmare se făcea şi o mare îndreptare şi un mare folos sufletesc. Iar învăţătura lui era, precum am auzit-o noi înşine, foarte simplă, ca aceea a pescarilor (Apostolilor). Era senină şi liniştită, şi se arăta în general a fi plină de harul veselului şi liniştitului Duh Sfânt.

Mai cu seamă în ostrovul Kephaliniei, sfinţitul dascăl a adus mare roadă de folos sufletesc cu sămânţa învăţăturii sale dumnezeieşti. Dar şi Dumnezeu lucra de sus împre­ună eu el şi întărea cuvintele lui prin semnele şi minunile care urmau [Mc 16. 20], aşa cum prin asemenea minuni a întărit şi propovăduirea Sfinţilor Săi Apostoli.

Fiindcă în ostrovul acesta era un croitor sărac care avea de mulţi ani mâna sa uscată şi nelucrătoare. Acesta deci, alergând la sfânt, a cerut să-l tămăduiască. Iar el l-a îndemnat să vină cu evlavie la învăţătura lui şi Dumnezeu se va milostivi de el. Săracul l-a ascultat şi când în ziua următoare a ascultat învăţătura lui, o, minune! s-a aflat vindecat. Alt olog, iarăşi, auzind această minune, a pus să fie adus cu patul la ceasul învăţăturii lui şi, după puţine zile a rămas şi el cu totul sănătos, slăvind pe Dumnezeu şi mulţumind sfântu­lui. În cetăţuia Assos era un om de neam bun care suferea de o cumplită boală de urechi şi de mulţi ani auzul îl pă­răsise aproape cu totul. Acesta venind cu evlavie şi credin­ţă acolo unde învăţa sfântul, îndată a început să audă lim­pede şi de atunci a rămas tămăduit. E un sat în Kephalinia cu numele Kuruni. Din acest sat ieşind sfântul în timp de vară, a însetat pe drum şi a cerut să i se dea apă din izvorul secat de lângă drum. Oamenii au spus că nu era momen­tul, dar ca să facă ascultare s-au dus şi au scos din adâncul izvorului apă plină de nămol şi pământ şi i-au adus. Şi ridicând-o el la gura lui, a băut puţin, şi de atunci izvorul acela secat a început să ţâşnească apă curata şi e mereu plin şi iarna şi vara, şi tămăduieşte multe boli.

Din pricina mulţimii poporului, acolo unde biserica nu-i încăpea, îşi făcea de nevoie învăţătura afară pe câmp. Şi acolo unde voia să se oprească să înveţe, mai întâi spunea oamenilor să facă o cruce mare de lemn şi să o ridice acolo. După care, montând în faţa lemnului crucii scăunaşul pe care, cum se spunea, îl pregătise ca pe un tron Kurt Paşa, suindu-se pe el învăţa, iar după învăţătură demonta scăunaşul şi-l lua cu sine unde mergea, iar crucea rămânea acolo spre aducere-aminte de propovăduirea lui. Iar în locurile unde stăteau crucile Dumnezeu lucra multe minuni. Fiindcă în mijlocul pieţei din Argostoli, care era un sat din ace­laşi ostrov al Kephaliniei, acolo unde sfântul a lăsat o ase­menea cruce a ţâşnit o apă minunată, care se vede până astăzi fără să se împuţineze cândva.

Din Kephalinia a trecut în ostrovul Zakyntos însoţit de zece caice pline de kephaliniţi evlavioşi. Dar acolo binecu­vântatul n-a fost bine primit; de aceea, învăţând acolo nu­mai puţin, s-a întors iarăşi in Kephulinia. Şi de aici s-a dus în ostrovul Korfu, unde a fost primit măreţ de toţi, şi mai cu seamă de guvernatorul lui. Dar fiindcă s-a adunat o mare mulţime de pe sate să asculte învăţătura sfântului, întâi-stătătorii cetăţii, temându-se de invidia unora, l-au rugat să plece cât mai degrabă. Şi aşa, ca să nu se facă pricină de scandaluri şi tulburări pentru popor, plecând de acolo a trecut de cealaltă parte a uscatului, adică în părţile Albaniei, la locul numit Aghii Saranda [Sfinţii Patruzeci de Mucenici], şi acolo îi învăţa pe creştini umblând şi străbă­tând acele provincii barbare, în care credinţa şi viaţa creş­tină erau în primejdie să se piardă în chip desăvârşit din pricina marii lipse de învăţătură pe care o aveau creştinii de acolo şi din pricina multelor rele, crime şi hoţii şi a al­tor zeci de mii de fărădelegi în care erau legaţi, fiind cu puţin chiar mai răi în răutate decât necredincioşii. Semă­nând în inimile nedesţelenite şi sălbatice ale acestor creştini sămânţa cuvântului lui Dumnezeu, sfinţitul Cosma a adus cu împreună-lucrarea harului dumnezeiesc multe şi mari roade. Fiindcă pe cei sălbatici i-a îmblânzit, pe tâlhari i-a domolit, pe cei neîndurători şi nemilostivi i-a arătat milostivi, pe cei neevlavioşi i-a făcut evlavioşi, pe cei neîn­văţaţi şi fără educaţie i-a învăţat cele dumnezeieşti şi i-a făcut să alerge la sfintele slujbe şi, simplu spus, pe toţi pă­cătoşii i-a adus la mare pocăinţă şi îndreptare, astfel încât toţi spuneau că în vremurile lor s-a arătat un nou Apostol.

Prin învăţătura sa a înfiinţat pretutindeni şcoli, atât se­cundare, cât şi primare, atât în târguri, cât şi în sate, ca pruncii să meargă la ele şi să înveţe pe gratis sfintele învă­ţături şi din acestea să-şi întărească credinţa şi evlavia şi să fie călăuziţi spre viaţa şi vieţuirea virtuoasă. I-a convins pe cei bogaţi să cumpere peste 4000 de cristelniţe mari din aramă, fiecare costând ca la 12 groşi, şi le-a dăruit bi­sericilor, ca să se afle acolo spre pomenirea lor, pentru ca pruncii creştinilor să fie botezaţi cum se cuvine. De aseme­nea pe cei ce aveau cu ce, i-a convins să cumpere cărţile Sfinţilor Părinţi şi de învăţătură creştinească, mătănii, cru­ciuliţe, basmale şi pieptene, dintre care cărţile le împărţea celor ce ştiau să citească sau celor ce făgăduiau să înveţe, basmalele (peste 40.000) le împărţea femeilor ca să-şi acopere capetele [cf. 1 Co 11, 5], pieptenele le împărţea celor ce făgăduiau să-şi lase să le crească bărbile şi să vie­ţuiască virtuos şi creştineşte, iar mătăniile şi cruciuliţele (peste 500.000) le-a împărţit poporului de rând, ca să-i ierte pe cei ce le cumpăraseră pentru ei. Avea 40 sau 50 de preoţi care îl urmau, şi când voia să meargă dintr-un loc în altul, vestea mai întâi pe creştini să se mărturisească, să postească, să facă priveghere şi să aprindă multe lumini; fiindcă avea pregătiţi suporţi de lemn speciali, fiecare pu­tând ţine ca la 100 de lumânări, pe care după aceea îi de­monta şi îi lua cu el. După care împărţind lumânări la toţi pe gratis, îi trimitea pe preoţi şi ei citeau Sfântul Maslu şi se ungeau toţi creştinii, iar la sfârşit de tot făcea învăţă­tura. Fiindcă îl urma popor mult, ca la 2000-3000 de oa­meni, poruncea de cu seară să se pregătească mulţi saci de pâine şi ciubere cu grâu fiert; acestea erau scoase afară în drumul pe unde avea să treacă poporul, şi aşa toţi gustau din ele şi-i iertau pe cei vii şi pe cei morţi.

Şi acolo, în Albania, ca şi în alte locuri, Dumnezeu a lu­crat prin el minuni ca acestea. Îmboldit fie de evrei, fie de un demon, un ofiţer turc avea atâta ură împotriva sfântu­lui, încât odată încălecându-şi calul a alergat cu el să-l ajungă şi să-i facă rău. Dar alergând, calul l-a aruncat jos şi el şi-a zdrobit piciorul drept, iar când s-a întors la casa lui şi-a găsit copilul mort. De aceea căindu-se, i-a trimis sfântului o scrisoare şi a cerut de la el iertare.

La Filiatis au venit să-l vadă pe sfânt şi să audă învăţătura şi primii agă ai locului; şi fiindcă era vară, au dormit afară în câmp. Iar spre ceasul al cincilea din noapte au văzut o lumină ce­rească ca un nor care acoperea locul unde şedea sfântul, lucru pe care l-au spus creştinilor. De aceea în zori au cerut din inimă, iar nu din buzele lor, ca sfântul să le dea binecuvântarea lui.

Un alt ofiţer turc din Kavaia avea o boală cumplită la băşica udului care nu putea să scurgă udul. Auzind despre sfânt, acesta şi-a trimis sluga rugându-l să se ducă acolo, ca să-l binecuvânteze şi prin el poate să-l tămăduiască Dumnezeu. Dar sfântul n-a vrut să se ducă numindu-se pe sine păcătos. Şi iarăşi turcul l-a trimis pe sluga sa cu un vas cu apă rugându-l pe sfânt să-l bine­cuvânteze. Atunci văzând marea evlavie a turcului, sfântul i-a transmis să facă două porunci: să nu mai bea rachiu şi să împartă a zecea parte din bogăţia lui săracilor, iar când acesta a făgăduit să le facă, a binecuvântat apa; şi luând-o bolnavul, în patru zile s-a tămăduit desăvârşit, şi de aceea a făcut mari milostenii.

Lângă Fanari, în locul numit Lakurisi, un dregător turc din partea locului, văzând crucea pe care a lăsat-o sfântul acolo unde a învăţat, precum avea obiceiul, aşa cum am spus mai înainte, văzând-o deci, a scos-o din locul ei şi a dus-o la casa lui ca să facă din ea doi stâlpi pentru patul pe care-l avea în gospodărie. Dar îndată – o, minune! – s-a făcut ca un cutremur înfricoşător şi, nemaiputând sta pe picioare, a căzut la pământ tăvălindu-se mult, spumegând şi scrâşnind din dinţi ca un demonizat. Ridicat de doi turci care treceau pe acolo si venindu-ţi în sine, a recunoscut că a pătimit aceasta de la mânia lui Dumnezeu pentru îndrăzneala care l-a cuprins de a scos afară cinstita cruce. De aceea a luat-o singur şi a fixat-o iarăşi în locul unde era mai înainte, şi în fiecare zi mergea şi o săruta cu mare evlavie. Iar când sfântul a tre­cut altă dată pe acolo, turcul acesta a alergat să se închine şi a povestit cu îndrăzneală tuturor minunea şi a cerut cu smerenie iertare.

Fiindcă sfântul mustra femeile care purtau podoabe, le-a convins prin învăţătura lui să le lepede pe toate până acolo încât unele umblau îmbrăcate în negru. O femeie bogată din Koritza avea un copil, al cărui cap îl împodobea cu multe salbe şi alte podoabe de prisos. Pe această femeie sfântul o sfătuise de multe ori să le împartă copiilor săraci dacă vrea să-i trăiască copilul. Dar nu l-a ascultat. În cele din urmă, i-a spus că dacă nu scoate podoabele de pe copil, va fi in curând lipsită de el. Şi întrucât nici atunci nu s-a lăsat înduplecată, in ziua următoare şi-a găsit copilul mort în pat, şi atunci a cunoscut că Dumnezeu a pedepsit-o pen­tru neascultarea ei.

Fiindcă, iarăşi, oriunde mergea, sfântul îi învăţa pe creştini ca duminica să nu facă târg, nici alte lucrări, ci să meargă la biserici şi să asculte sfintele slujbe şi cuvintele dumnezeieşti. Pe câţi nu-l ascultau, Dumnezeu îi pedepsea în felurite chipuri. Astfel, într-un loc numit Chalkiades, departe ca la un ceas de Arta, unui neguţător care nu l-a ascultat şi a îndrăznit să-şi facă negoţul duminica, îndată i s-a uscat mâna; şi alergând la sfânt, şi cerând iertare pen­tru păcatul său, după puţine zile s-a vindecat. La fel şi în Parga, proprietarului unui atelier i-a înţepenit mâna fiind­că îndrăznise să vândă ceva duminica. Dar mărturisindu-şi păcatul în faţa sfântului şi fiind povăţuit de el, a primit ier­tare şi vindecarea dorită a mâinii lui. În Xiromeros era o femeie care frământase pâine duminica iar când a scos pâi­nea din cuptor a găsit-o roşie ca şi cum ar fi frământat-o cu sânge. De aceea, căzând la picioarele sfântului, a primit cuvenita îndreptare. Iar în alte părţi, fiindcă nu se păzea cuvenita cinstire a duminicii, unuia t-a crăpat boul, altuia asinul, altul s-a demonizat, iar altul şi-a găsit copilul mort.

Într-un sat din Kastoria cu numele Selitza, o femeie care avea mare evlavie la sfânt a luat apa cu care sfântul şi-a spălat odată faţa şi o păstra într-un vas de sticlă, şi – o, minune! – în ea a crescut o iarbă numai cu două frunze care s-a făcut mare, cât era şi vasul, şi a umplut toată apa fără să aibă rădăcină şi apa nu şi-a pierdut deloc culoarea, ci a rămas proaspătă un an întreg, astfel încât cei ce o ve­deau se minunau; şi apa aceasta a făcut multe vindecări multora, precum spunea această evlavioasă femeie. Aces­tea şi multe altele le-a lucrat prin el Dumnezeu, pe care însă le lăsăm deoparte din pricina scurtimii cuvântului.

Dar fiindcă sfântul spunea de multe ori deschis în învă­ţătura sa că a fost chemat la propovăduirea Bisericii de în­suşi Iisus Hristos şi că din iubire pentru El avea să-şi verse şi sângele, prorocia lui s-a împlinit în cele din urmă. Şi s-a împlinit în acest chip.

Acest învăţător apostolic nu şi-a deschis niciodată gura să spună vreun cuvânt împotriva evreilor, nici în Tesalonic nici în Kastoria, nici în Iannina, nici în vreun alt loc unde erau evrei, ci-i învăţa numai pe creştini cum să vieţuiască ca nişte creştini şi să păzească adevărul şi credincioşia faţă de autorităţile care le-au fost date de Dumnezeu, aşa cum înşişi albanezii care mergeau acolo unde învăţa el pe câmpii au auzit din gura lui şi-l proclamau ca pe un om al lui Dumnezeu. Până într-acolo încât şi Kurt Paşa, auzind de buna lui faimă a poruncit iar el a venit înaintea lui. Şi i-a plăcut atât de mult convorbi­rea cu el, încât i-a pregătit şi tronul acela de care am vorbit mai înainte şi l-a îmbrăcat în catifea, ca el să se urce pe el şi să înveţe poporul de sus. Dar preaticălosul şi întinatul neam al urâtorilor de Hristos evrei, aşa cum în veacurile trecute a arătat întotdeauna o răutate extremă faţă de creş­tini, tot aşa şi acum, nesuportând să se propovăduiască credinţa şi Evanghelia lui Iisus Hristos, evreii care locuiau în Iannina s-au dus şi au spus Paşei locului că sfinţitul Cosma a fost trimis de moscoviţi ca să amăgească raiaua sultanului să meargă spre Moscova. Dar Pronia dumnezeiască l-a păzit atunci de această uneltire aducătoare de moarte. Dar ei aduceau multă pagubă de bani poporului creştinilor. De atunci, aşadar, sfinţitul Coama a început să înfiereze răutatea şi ura neîmpăcată pe care o aveau evreii împotriva creştinilor. Şi fiindcă se arătase în chip vădit că era o plăsmuire şi o defăimare limpede acea învinuire pe care o făcuseră la Paşa, el s-a dus iarăşi la Iannina şi mai întâi, i-a convins pe creştini să mute târgul de obşte din ziua de duminică în ziua de sâmbătă, lucru care le-a adus acestora [evreilor] cea mai mare pagubă. În al doilea rând, i-a proclamat pe faţă vrăjmaşi şi că sunt gata în fiecare ceas să facă orice rău creştinilor. În al treilea rând, vrând să scoată de pe capetele creştinilor lungile moţuri şi alte lucruri asemănătoare pe care le cumpărau de la evrei, i-a învăţat că sunt necurate, că ucigaşii de Dumnezeu le înti­nează din pricina creştinilor, şi să nu le mai cumpere de­loc. Nemaisuportând să-l vadă şi să-l audă pe sfânt mustrându-i, evreii s-au dus la Kurt Paşa şi i-au dat pungi multe ca să-l scoată din viaţă. Acesta, sfătuindu-se cu ho­gea lui, a hotărât să-l omoare prin intermediul aceluia, lu­cru care s-a şi făcut în acest chip.

Sfântul avea obiceiul ca, oriunde mergea să înveţe, să ceară mai întâi permisiunea de la arhiereul locului sau de la epitropii lui; şi de asemenea să trimită oameni creştini să ia aceeaşi permisiune şi de la autorităţile din afară [pă­gâne, otomane], şi aşa propovăduia neîmpiedicat. Ducându-se deci într-un sat din Albania cu numele Kolikontasi, a primit permisiunea de la arhiereul locului. Cercetând însă şi autorităţile din afară [otomane] şi aflând că Kurt Paşa guverna acele locuri, şi că el şedea într-un oraş numit Be­rati, ca la 12 ceasuri departe de Kolikontasi, aflând însă că hogea Paşei şedea acolo în apropiere, a trimis un om şi a luat permisiunea şi învăţa. Dar nu era mulţumit, ci căuta să plece şi el singur la hoge pentru mai multă siguranţă. Creştinii îl împiedicau spunând că niciodată n-a făcut un asemenea lucru, să plece el personal la autorităţi să ceară permisiunea. Dar n-au putut deloc să-l împiedice. Zicându-le deci să nu mai discute, a luat cu el patru călugări şi un părinte ca tălmaci şi a plecat la hoge. Hogea se prefăcea însă spunând că are scrisori de la Kurt Paşa care-i porun­cea să-l trimită la el ca să vorbească cu el. De aceea a po­runcit oamenilor lui să-l păzească pe sfânt până ce-l va trimite la Paşa, şi să nu-l lase să iasă din curtea sa.

Atunci binecuvântatul învăţător a înţeles că au să-l omoare. De aceea a slăvit şi a mulţumit Stăpânului Hristos Care l-a învrednicit să-şi sfârşească alergarea propovăduirii apos­tolice cu un martiriu. După care întorcându-se la călugării care-l însoţeau, le-a spus versetul din psalmi: „Prin foc şi prin apă am trecut, dar Tu m-ai scot la odihnă” [Ps 65, 12] şi toată noaptea aceea a slăvit cu psalmi pe Domnul, fără să arate nici un semn de întristare din pricina lipsirii de viată, ci mai degrabă arătându-se foarte vesel la faţă, ca şi cum ar fi mers la bucurii şi petreceri.

Când s-a făcut dimi­neaţă, l-au luat şapte călăi turci şi l-au urcat pe un animal prefăcându-se că trebuie să-l ducă la Kurt Paşa. Dar când s-au îndepărtat ca la două ceasuri de drum, l-au adus aco­lo unde curge un râu mare, l-au dat jos de pe cal şi i-au arătat porunca pe care o aveau de la Kurt Paşa ca să-l omoare. Sfântul a primit cu bucurie această sentinţă împo­triva lui şi, plecându-şi genunchii, s-a rugat lui Dumnezeu mulţumindu-I şi slăvindu-L pentru că-şi jertfeşte viaţa din iubire pentru El, aşa cum dorea mereu sufletul său. După care ridicându-se a binecuvântat făcând semnul crucii în cele patru zări ale lumii şi i-a binecuvântat pe toţi creştinii care păzesc îndemnurile lui. Călăii l-au aşezat lângă un pom şl voiau să-i lege mâinile. Dar sfântul nu i-a lăsat zicându-le că nu li se va împotrivi, ci-şi va ţine mâinile încruci­şate, ca şi cum i-ar fi legate. După care şi-a plecat sfântul său cap spre pom şi barbarii i-au legat de gâtul său o funie. Şi îndată ce au strâns-o, duhul său dumnezeiesc a urcat la ceruri. Şi aşa de trei ori fericitul Cosma, acel om de cel mai mare folos obştesc şi podoabă bine împodobită a lu­mii”, s-a învrednicit [pe 24 august 1779] să ia de la Domnul îndoite cununi atât ca unul deopotrivă cu Apostolii [isapostalos], cât şi ca un sfinţit mucenic [hieromartys] fiind în vârstă de 65 de ani.

Dezbrăcând cinstitul său trup, călăii l-au târât şi l-au aruncat în râu cu piatră mare în jurul gâtului. Iar creştinii, aflând aceasta, au alergat numaidecât ca să-l scoată şi, cer­cetând cu năvoadele şi în alte feluri n-au putut să-l găseas­că. După trei zile, un preot evlavios, cu numele părintele Marcu, paroh al bisericii Intrării în Biserică a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din satul Kolikontasi, aflată lân­gă râu, intrând într-o barcă şi făcându-şi cruce, s-a dus să-l caute şi – o, minune!- vede trupul sfânt plutind pe apă şi stând drept ca şi cum era viu. A alergat de îndată la el, l-a îmbrăţişat şi l-a scos din apă. Şi cum l-a ridicat, mult sânge a curs în râu din gura izvorâtoare de miere a sfân­tului. L-a îmbrăcat în rasa lui şi l-a adus la biserica de mai sus a Născătoarei de Dumnezeu şi l-a îngropat în cinste în pronaosul aceleiaşi biserici a Intrării în biserică din satul Kolikontasi fiind arhiereu al Velegradului (Berati) Ioasaf care a fost şi de faţă la îngroparea sfântului.

Iar după moartea sfântului au urmat acestea. Kurt Paşa s-a căit că s-a făcut de râs şi pentru câştig deşert a omorât un om atât de nevinovat şi paşnic. De aceea a trimis un me­saj hogii sale să-i lase pe călugării sfântului pe care îi avea sub strajă să se ducă la mănăstirea de mai sus a Născătoa­rei de Dumnezeu şi să şadă acolo. Mergând aceştia, au gă­sit îngropat sfântul trup, şi ca să afle mai multe despre mu­cenicia lui, l-au dezgropat împreună cu alţi preoţi şi creş­tini. Si deşi fusese trei zile în râu, ca şi Iona în pântecele chitului, totuşi nu avea nici o deosebire sau duhoare, ci re­vărsa întreg bună-mireasmă şi arăta de parcă dormea. Şi după ce l-au sărutat cu evlavie, iarăşi l-au îngropat în ace­laşi loc, unde s-a ridicat şi dumnezeiasca lui biserică închi­nată numelui său. Iar aceasta s-a înălţat în felul următor:

Trecând sfântul pe când era încă în viaţă prin Albania în părţile Tepelenei, s-a întâlnit cu Vizirul Ali Pasa Tepeleneiotul, care pe atunci era numai bei şi, mai mult, era pri­gonit de Kurt Paşa. Deci întâlnindu-se cu el, sfântul i-a spus că stăpânirea [unceacul] lui va creşte mult şi el însuşi va ajunge mare conducător şi numele său va fi cunoscut în lumea întreagă, va stăpâni cetăţi multe şi întreaga Albanie, iar după o vreme va stăpâni şi fortăreaţa lui Kurt Paşa. După treizeci de ani profeţiile sfântului s-au împlinit şi prea puternicul vizir Ali Paşa crescând mult în putere a călcat în însăşi fortăreaţa lui Kurt Paşa, potrivit profeţiei sfântului. Când a intrat in Berati, Vizirul Ali Paşa şi-a adus aminte de cuvântul acela al sfântului şi chemând pe arhie­reul Velegradului, nepotul celui ce fusese arhiereu al Velegradului pe vremea sfântului, i-a poruncit să facă ridicarea moaştelor sfântului şi să zidească o mănăstire închinată numelui sfântului, pentru că din pricina profeţiei şi a altor lucruri îl cunoscuse ca pe un adevărat om al lui Dumne­zeu. După trecerea unui timp a avut loc şi ridicarea moaş­telor sfântului, al cărui cinstit cap a fost de îndată argintat prin porunca preaînaltului conducător vizirul Ali Paşa. Numaidecât acesta a poruncit să se facă o contribuţie pu­blică şi s-a pus temelia faimoasei biserici închinate nume­lui sfântului. Şi aşa s-a înălţat din temelii dumnezeiasca biserică prin contribuţia, îndemnul şi înalta poruncă a preaputernicului şi preaînaltului vizir Ali Paşa Telepeneiotul, pe când era arhiereu in Velegrad Ioasaf, nepotul fos­tului arhiereu Ioasaf al Velegradului.

În ceasul în care l-au îngropat s-a întâmplat să se gă­sească acolo o femeie demonizată care din locuri depărtate îl urmărea pe sfânt pe când era în viaţă dorind tămăduirea ei. Şi cum a văzut că s-a deschis mormântul sfântului, de­monul a tulburat-o puternic, dar după puţin timp s-a vin­decat desăvârşit, slăvind pe Dumnezeu şi pe sfânt. Unul din călăii care l-au omorât pe sfânt i-a luat camilafca şi întorcându-se la hoge, şi-a pus-o pe cap şi-şi bătea joc de sfânt. Şi intrând demonul în el, şi-a scos hainele şi alerga strigând că el l-a omorât pe sfânt. Când a aflat aceasta, Pa­şa a poruncit şi l-au aruncat în fiare şi acolo şi-a dat duhul în chip rău, el cel rău.

Când a făcut ultima învăţătură în satul Kolikontasi mai sus-zis, sfântul a lăsat acolo după obicei o cruce, stând în picioare pe pământ, iar după sfârşitul său creştinii au vă­zut o lumină cerească care strălucea peste cruce în fiecare noapte. De aceea in ziua Înălţării Cinstitei Cruci preoţii s-au dus cu popor şi au luat crucea aceea cu evlavie în pro­cesiune si au pus-o lângă mormântul sfântului spre veşnică aducere-aminte a minunii. Iar când ucenicii lui au pri­mit libertate desăvârşită de la Paşa, au făcut ridicarea tru­pului sfântului şi unii dintre ei au luat părticele din el şi le-au risipit în felurite locuri. Şi mulţi bolnavi şi-au primit prin acelea sănătatea lor. Mai cu seamă în ostrovul Naxos, unde mergând doi ucenici ai sfântului ca să vestească cele despre mucenicia lui, s-a întâmplat să ia cu ei câteva fire din barba sfântului. Pe acestea luându-le cu evlavie o fe­meie din Neochorio, care se găsea în cea mai adâncă şi de moarte aducătoare neputinţă, îndată a cunoscut în ea – o, minune! – o putere mai presus de fire prin care după puţin timp a primit înapoi sănătatea desăvârşită. Dar şi multor altor femei sterpe care au luat după 40 de zile pă­mânt de pe mormântul sfântului cu evlavie şi credinţă li s-a împlinit cererea de a naşte copii cu harul lui Hristos şi prin mijlocirile sfântului sfinţitului mucenic Cosma. Cu ale cărui mijlociri facă-se să ne învrednicim şi noi de împără­ţia cerurilor. Amin”.

(“Viata si invataturile Cuviosului si Sfintitului Mucenic Cosma Etolianul, Luminatorul Greciei si Apostolul saracilor“, Editura Deisis, Sibiu, 2001).

Cititi si:

• Paraclisul Sfantului sfintit Mucenic si intocmai cu Apostolii Cosma Etolianul (24 august)
• Sfantul Cosma Etolul: SA NU AFURISITI PE NIMENI!
• “Vor veni vremuri cand ortodocsii vor fi invrajbiti intre ei…”
  
• Urmatoarea tinta, Grecia?

doamne ajuta...

Prin faptele mele îl influenţez nu numai pe cel de lângă mine ci întreaga societate. Dacă stau şi mă gândesc şi mai profund prin ceea ce fac influenţez întreaga lume, pe cei din prezent dar chiar şi pe cei din viitor. Faptele mele pot avea consecinţe şi după moarte, tocmai de aceea dacă mor astăzi, Dumnezeu îmi rânduieşte temporar un loc în rai sau iad pâna la judecata universală, unde va participa toată omenirea. Până atunci isprăvile mele de pe pământ pot ajuta oamenii sau dimpotrivă, îi pot influenţa în rău. Până atunci Biserica prin preoţii şi credincioşii ei se va ruga pentru iertarea păcatelor şi mântuirea mea. La sfârşitul lumii, faptele mele încetează să mă aibă vreo influenţă asupra cuiva, şi în acel moment pot vedea exact cine am fost eu şi ce am făcut.  În acel moment, cu sentiţă definitivă, Dreptul Judecător îi va aşeza pe drepţi în împărăţia cerurilor, iar pe cei răi în întunericul cel mai din afară.

Ce este păcatul? De ce suntem pedepsiţi când păcătuim? Îl supără pe Dumnezeu faptele noastre, şi din acest motiv El îşi varsă mânia pe noi?

Nu, în niciun caz. Dumnezeu este neschimbat, iar acest lucru îl spune şi Sfântul Apostol Pavel:

"Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi."

Dacă Domnul s-ar supăra când greşim atunci mânia ar fi mai puternică decât El, neputând să se abţină. În acest caz El ar avea o patimă, un păcat care-L stăpâneşte, iar acest lucru nu este adevărat, pentru că Dumnezeu este Unul Sfânt, şi în El nu este urmă de păcat sau răutate.

Păcatul este pedepsit pentru că prin el facem rău aproapelui nostru. Patimele mele îl influenţează negativ pe cel de lângă mine, în mod direct sau indirect. Dacă aş mânca mai puţin aş putea da şi celor care flămânzesc. Dacă n-aş fi aşa mândru şi iubitor de sine, aş putea să-mi cumpăr haine mai puţine oferind şi celui ce stă în frig o pulover şi un pantalon. Dacă n-aş fi aşa egoist aş putea petrece mai mult timp cu cei dragi ai mei, lăsând la o parte tabieturile mele. Dacă nu mi-ar fi gândul numai la cele lumeşti m-ar durea sufletul şi pentru cel bolnav şi l-aş vizita în boala lui la spital, sau în închisoare.

Dacă bărbaţii ar bea mai puţin femeile n-ar mai suferi aşa mult, n-ar mai exista atâtea certuri, bătăi şi divorţuri. N-ar mai fi atâtea accidente rutiere, atâţia oameni răniţi, familii suferinde şi văduvite de inconştienţa unui şofer beat. Dacă femeile s-ar îmbrăca mai decent iar bărbaţii ar fi mai înfrânaţi n-ar mai exista atâtea adultere, divorţuri, vieţi în concubinaj. Dacă pofta noastră ar fi mai astâmpărată poate n-ar mai fi oraşele noastre pline de panouri cu tentă sexuală, influenţându-i pe copii încă de la 8-9 ani.

Dacă n-am fugi aşa de mult după funcţii şi onoruri lumeşti n-ar mai exista atâta ură şi invidie între oameni. Dacă iubirea banilor nu şi-ar găsi loc în inima noastră atunci am vedea cât de  mult s-a apropiat de noi împărăţia cerurilor.

Poate ne gândim, cu ce-l influenţează pe cel de lângă mine dacă eu fumez? Cu ce-i fac eu lui rău? Fumând ne îmbolnăvim, şi la un moment dat nu vom mai avea puterea să-i ajutăm pe cei din jur cu talentul nostru. Fumând sunt un exemplu viu de promovare a ţigărilor pentru toţi cei din jur, şi probabil cineva se va apuca de fumat. Acel cineva va afuma la rândul lui şi pe alţii, se va îmbolnăvi mai mult sau mai puţin, mai devreme sau mai târziu. Patima lui va fi o corvoadă pentru cei apropiaţi, iar atunci când se va îmbolnăvi din pricina tutunului va fi o cruce greu de purtat pentru familie.

Chiar şi gândurile noastre influenţează pe cei din jur. Gândurile pe care le avem în timpul zilei ne schimba puţin câte puţin, în bine sau în rău. La un moment dat comportamentul nostru va refula şi va acţiona aşa cum virtual omul a gândit. Faptele sunt o exprimare reală a personalităţii noastre, o exteriorizare a gândurilor şi năzuinţelor minţii noastre. Iată de ce spune Mântuitorul Hristos:

"Curăţă întâi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, ca să fie curată şi cea din afară."

Adică curaţiţi mai întâi sufletul vostru...

"Căci din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtişaguri, mărturii mincinoase, hule."

Din inimă, însemnând din personalitatea si persoana noastră. Chiar dacă de cele mai multe ori patimile noastre le săvârşim atunci când suntem singuri, fără să ne audă sau să ne vadă cineva totuşi ele ne infectează personalitatea şi ne-o pervertesc în rău. Cu această personalitate vom ieşi în lume şi vom trăi printre oameni. Interacţionând cu cei din jur vom observa cum mintea şi personalitatea noastră infectată ne îndeamnă să facem alegeri greşite, şi să păcătuim.

Sfinţii Părinţi spun că “în mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”. Mintea păcătoasă nu mai percepe realităţile aşa cum ar fi defapt, ci deformat sau deloc. Percepându-le greşit va acţiona în consecinţă, adică tot eronat. De ce spune Domnul Hristos că "luminătorul trupului este ochiul"?

Pentru că ochiul este organul cel mai puternic de percepţie a realităţii înconjurătoate.

"Când ochiul tău este curat, atunci tot trupul tău e luminat; dar când ochiul tău e rău, atunci şi trupul tău e întunecat."

Astfel orice faptă a noastră făcută în ascuns sau printre oameni mă afectează mai întâi pe mine, pe cei din jurul meu, şi intreaga omenire.

Da! faptele mele îl influenţează pe cel din Japonia sau Taiwan. Efectele faptelor mele se vor reverbera şi asupra fratelui meu din Japonia într-un timp mai lung sau mai scurt, depizând de puterea acţiunii noastre dar şi de cât de influenţi suntem. Unii oamenii au putere de a influenţa mai mult, alţii mai puţin, dar un lucru este cert:

Toţi ne înfluenţăm unii pe alţii. Societatea noastră este produsul faptelor înaintaşilor noştri şi al alegerilor făcute de noi până acum. Nimic nu este întâmplător.

La campionatul mondial încheiat acum două luni, în meciul Uruguay - Ghana desfăşurat în sfeturile de finală, dupa reprizele de prelungiri, in chiar ultimul minut de joc (min. 120), scorul era 1-1. Echipe erau la egalitate şi orice gol ar fi adus calificarea în semifinale. În ultima fază a meciului fotbaliştii africani au o ocazie extraordinară, unul din jucători depăşind portarul sutează la poartă pentru a înscrie. În poartă era un jucător de câmp uruguyan care văzând cum mingea se duce în gol şi conştientizând că echipa sa va pierde calificarea, pune mâinile şi apară mingea, făcând henţ. Uruguyanul este eliminat prin cartonaş roşu iar Ghanei i se oferă lovitură de la 11metri.

Culmea culmilor a fost că deşi cel care a executat penalty-ul avea calificarea şi bucuria fanilor din toată Africa în picior, totuşi ratează. Echipele ajung în prelunigi la penalty-uri şi aici Ghana pierde.

Fapta nesportivă a lui Luis Suarez care a salvat neregulamentar mingea cu mâna, a influenţat milioane de oameni din toată lumea, caci daca nu ar fi facut acel hent, echipa Ghanei ar fi mers  fara dubii in semifinale. Dar din cauza unui singur gest nedrept, milioane de fani ganezi au avut de indurat dezamagirea unei infrangeri nedrepte, caci daca nu ar fi fost acel hent totul se termina spre bucuria lor, asa cum ar fi fost firesc.

Mi-aduc aminte că o prietenă care trăieşte în Londra spunea că abia aşteaptă să fie eliminată Anglia de la campionatul mondial, pentru că altfel ea va sta mult mai mult la servici,  deoarece lucreaza într-un bar.

Dacă Luis Suarez nu greşea, atunci sute de mii de fani africani se bucurau si petreceau iar cursul vieţii lor în acele zile se schimba. Cu siguranţă fapta lui a adus şi bucurie mare printre conaţionalii săi de acasă care au sărbătorit calificarea în semifinale. Un singur om, o singură faptă, dar cu consecinţe asupra milioane de oameni.

Gândiţi-vă cât de mult au influenţat lumea în bine marii sfinţii ai Bisericii: apostolii, evangheliştii, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Nicolae, Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Chiril al Alexadriei... şi toţi cei cu viaţă sfântă.

Nu uita niciodată! prin ceea ce faci influenţezi întreagă lume.

doamne ajuta..nicolae---veselin---

Cred în Sfanta Treime. Cred într-Unul Domn Iisus Hristos Care neschimbat, din milă şi iubire pentru noi, S-a întrupat spre a ne mângâia, a ne veni în ajutor şi a ne da simţul demnităţii şi nobleţei. Care pentru noi oamenii S-a urcat vitejeşte pe cruce deoarece n-a fost numai bun, blând şi smerit cu inima ci şi mai presus de orice, curajos. Care a mers către moarte nu numai ca un miel dus la junghiere, ci şi ca un leu hotărât să înfrunte chinul. Care n-a vrut să pătimească măreţ şi solemn, ci să fie batjocorit şi ocarât şi să rabde până la capăt agonia cea mai cumplită şi mai înjositoare din câte pot fi. Pentru ca astfel să asume cel mai caracteristic dintre elementele condiţiei omeneşti: suferinţa.

Care pe cei drepţi îi iubeşte şi de cei păcătoşi se îndură, însă celor netemători le poartă o trainică şi nedezminţită afecţiune, fie ei încărcaţi cu grele trecute poveri. Care nu uită că a fost şi El om pe pământ, unde Şi-a primit stigmatele şi a dobândit o silă anume faţă de turnători, funcţionari straşnici şi birocraţie.

Cred în Duhul Sfânt, care suflă unde şi când vrea, spre scandalul şi zăpăceala fariseilor, angeliştilor şi habotnicilor, care, ca şi Tatăl şi Fiul, vrea altceva decât numai forme, filosofic, dovezi istorice şi scripturale. Căruia îi este lehamite de ţapi şi viţei sub orice chip, pricepându-se a-i desluşi şi identifica în formele lor cele mai moderne şi mai neaşteptate. Carele nu grăieşte pilduitor, serafic şi preţios, Carele ne călăuzeşte modest şi sigur, după dreapta socotinţă şi nu apreciază în mod deosebit stilul voit onctuos, mâinile cucernic împreunate şi morala ostentativă.

Credinţa noastră, sunt convins, nu se confundă cu „înalta spiritualitate”, nu urmăreşte o cunoaştere ocultă, o igienă mintală ori constituirea unei prime de asigurare la Judeţul de Apoi şi este străină de unele intransigenţe naive ca de pildă: orice ar fi, eu un mint (pe când monahul îmbunătăţit din Pateric minte pentru a salva, la nevoie, viaţa unui om). Şi nu se potriveşte cu o concepţie pur organizatorică a Bisericii – organizare juridică şi rece şi, până la urmă, inchizitorială: frunţi încruntate şi grumaji ţepeni; după cum nici cu hlizeala prostesc serafică ori neorânduiala şi neastâmpărul. Nu se lasă înfrântă şi convinsă de toate silniciile, durerile, nedreptăţile şi cruzimile lumii; crede în Dumnezeu adversativ: împotriva, în ciuda, în pofida lor, deşi ele, vai, există cu prisosinţă.

Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor şi dezrobirea de sub jugul prejudecăţilor, micimilor şi meschinăriei, spre adoptarea unor reacţii creştineşti în iureşul vieţii de toate zilele, faptelor şi evenimentelor ei.

Nu aştept ca Dumnezeu să ne rezolve treburile noastre lumeşti, a căror înţeleaptă chivernisire ne revine nouă ca fiinţe înzestrate de El cu minte raţională şi o inimă fierbinte. Nu dau treburilor acestora lumeşti mai multă însemnătate decât se cuvine, dar nici nu le dispreţuiesc deoarece ţin de creaţia divină. Iar viaţa, defaimându-i deşărtăciunile, o iau în serios, pentru că într-însa şi printr-însa ni se joacă soarta de veci.
Cred în Biserică şi în Sfintele Taine, mă aştept ca Biserica să nu se amestece unde nu-i sade bine a interveni şi să păstreze cu sfinţenie cele duhovniceşti spre întărirea noastră. Totodată, contradictoriu şi paradoxal, n-o vreau nici oarbă şi nepăsătoare la păsurile credincioşilor şi la complicaţiile existenţei.

Dau puţină importanţă filosofiei, argumentelor istorice, moralismului, estetismului şi erudiţiei, care toate nu-s de o fiinţă cu dreapta credinţă liberă, nemotivată, pascaliană. Nu-mi fac iluzii, i-am citit pe existenţialişti, dar nici nu văd totul numai în negru, ştiu că lumea e neunitară şi surprinzătoare, că totul – în bine ca şi în rău – se poate petrece în cuprinsul ei.

Mă rog fierbinte să fiu cucerit de Domnul Hristos şi slobozit din mrejele părelniciilor şi de frică, să mă port bine cu semenii, să mă învrednicesc de o ţinută nimerită unuia ce poate fi oricând numit prieten al Domnului şi să-mi fie nu numai faptele ci şi gândurile curate şi onorabile.

Cred în minuni (ca şi eroul lui Mircea Eliade în O fotografie veche de 14 ani) şi că Iisus Hristos cu instinct de vânător, se va milui de mine, deşi mă las atât de greu răpus de nesfârşita Lui iubire.

Aştept, mort de spaimă şi plin de nădejde, Judecata de Apoi, ştiu că nu ştiu nimic, n-am nici o dovadă, nici un argument şi nici o îndreptăţire şi singurul lucru pe care-l ştiu este că Domnul e Calea, Adevărul şi Viaţa. Aflat pe Golgota în vremea răstignirii sunt sigur că nu l-aş fi cerut Domnului să coboare de pe cruce spre a crede că e împărat. Ci, odată cu Dostoievski, cred că măcar de-ar fi adevărul altceva decât Hristos, eu tot voi rămâne, orice s-ar întâmpla, cu Hristos.

Muţumesc puterilor cereşti că m-am învrednicit a crede, că mi s-a fâcut această neasemuită onoare şi din tot sufletul rostesc, strigând cu lacrimi ca la Marcu 9, 24: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”.

doamne ajuta...nicolae---veselin...

Slava lui DUMNEZEU pentru toate !!!

Acatistul Maicii Domnului - Potirul Nesecat

Mareste imaginea.

Potirul Nesecat - Izbavire de patima alcoolului

Icoana Maicii Domnului Potirul Nesecat

Troparul Maicii Domnului

Veniti dreptslavitorilor crestini, la dumnezeiescul si minunatul chip al Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu, care satura inimile celor credinciosi din Potirul Nesecat al milostivirii Sale si arata minuni poporului celui binecinstitor.Acestea vazand si auzind, cu duhul praznuind, cu caldura sa-I strigam: Stapana Prea milostiva, tamaduieste neputintele si patimile noastre, rugand pe Fiul Tau, Hristos, Dumnezeul nostru, sa mantuiasca sufletele noastre!

Condacul 1

Cinstitul tau chip, Stapana de Dumnezeu Nascatoare, ne-a fost daruit ca o izbavire aleasa si minunata , caci prin descoperirea Lui ne slobozeste de neputintele sufletesti si trupesti si de intamplarile cele mahnicioase, pentru aceasta lauda de multumire Iti aducem, Aparatoare Prea milostiva. Tu, dar, Stapana, numita de noi ‘potirul Nesecat’, aplecandu-te cu bunavointa catre suspinele si strigatele noastre cele izvorate din inima, daruieste izbavire celor ce sufera de boala betiei, ca sa-Ti cantam cu credinta: Bucura-Te, Stapana, Potir Nesecat, care ne astamperi setea cea duhovniceasca!

Icosul 1

Ostile ingeresti si cetele dreptilor Te slavesc neincetat, imparateasa de Dumnezeu Nascatoare, mijlocitoarea multpacatosului neam crestinesc, pe care vazandu-L cufundat in nelegiuiri si in pacate, ii daruiesti spre mangaiere si mantuire milostivire prin deosebitele tale icoane facatoare de minuni, care precum stelele cerului, pot fi vazute in tot pamantul. Cazand noi catre aceea dintre ele numita ‘Potirul Nesecat’, din adancul sufletului te chemam astfel:
Bucura-Te, salasul Dumnezeirii cel neajuns;
Bucura-Te, mirarea cea neincetata a oamenilor;
Bucura-Te, Ceea ce prin intristari tamaduiesti neputintele noastre;
Bucura-Te, caci prin intristari tamaduiesti neputintele noastre;
Bucura-Te, caci prin descoperirea lor inveselesti inimile noatre cele mahnite;
Bucura-Te, impacarea prea minunata a oamenilor cu Dumnezeu ;
Bucura-Te, ca ne trimiti de sus milostivire prin icoanele Tale facatoare de minuni;
Bucura-Te, Stapana, Potir Nesecat, care ne astamperi setea duhovniceasca!

Condacul 2

Vazand, Prea Sfanta Stapana, intristarea inimii, chinurile duhovnicesti si pocainta nemincinoasa a celor ce sunt supusi patimii celei pierzatoare a betiei, ai binevoit sa arati orasului celui placut lui dumnezeu, Serpuhov, milostivirea Ta, prin descoperirea icoanei Tale prea minunate , ‘Potirul Nesecat’, pentru ca toti cei care cad la ea cu credinta si cu inima smerita, dobandind vindecarea de cumplita lor boala sa Ii strige din adancul inimilor lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 2

Intelegand, prin intreita aratare in vis s cuviosului Varlaam, porunca de a merge in orasul cel iubit de Dumnezeu, Serpuhov, un oarecare om, supus patimii betiei, a aflat acolo in manastire sfanta ta icoana, numita ‘Potirul Nesecat’. Drept aceea, vazand atata purtare de grija pentru noi, pacatosii, cu evlvie Iti graim unele ca acestea
Bucura-Te, ca prin oamenii cei evlaviosi ne descoperi marirea minunilor Tale;
Bucura-Te, calauza clarvazatoare, care la arati unora ca acestia calea mantuirii;
Bucura-Te, indrumatoare noastra cea buna, care cu dragoste ne apropii de Tine;
Bucura-Te, caci ne indemni la recunostinta pentru binefacerile Tale;
Bucura-Te, ceea ce preschimbi intristarea noastra in bucurie;
Bucura-Te, ca ne inveselesti cu nadejde neclintita;
Bucura-Te, caci nimicesti patimile noastre cele pierzatoare;
Bucura-Te, Stapana, Potir Nesecat, care ne astamperi setea duhovniceasca!

Condacul 3

Puterea Celui Prea Inalt si harul Stapanei l-au pe un oarecare om cuprins de patima betiei atunci cand, avand picioarele slabanogite, mergea in orasul Serpuhov, implinind astfel porunca Maicii Domnului, vestita lui in vis de catre cuviosul Varlaam, staretul manastirii de acolo; ajungand el in acest oras, a aflat icoana Prea Curatei, care l-a vindecat indata de suferinta sa duhovniceasca si trupeasca, plecandu-l sa Ii strige din adancul sufletului, cu multimire, lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 3

Avand ca izvor pururea curgator potirul cel Nesecat al raurilor ceresti, nu numai credinciosii din Serpuhov, ci si dreptslavitorii crestini din alte orase si locuri, care au venit catre minunatul Tau chip, numit ‘Potirul Nesecat’, primind inaintea lui tamaduire, Ti s-au inchinat cu graiuri pline de recunostinta ca acestea:
Bucura-Te, scaldatoare in care se afunda toate necazurile noastre;
Bucura-Te, potirul prin care primim bucuria mantuirii;
Bucura-Te, Ceea ce vindeci neputintele noastre duhovnicesti si trupesti;
Bucura-Te, ca ne stingi patimile prin puterea rugaciunilor Tale;
Bucura-Te, ca dai cele de folos celor ce Iti cer ajutorul;
Bucura-Te, ca daruiesti tuturor daruri nenumarate;
Bucura-Te, ca ne deschizi comoare milostivirii;
Bucura-Te, ca ai inima plina de mila fata de cei cazuti;
Bucura-Te, Stapana, Potir Nesecat, care ne astamperi setea duhovniceasca!

Condacul 4

Vifor de ganduri necredincioase avand intru sine, dar cu pocainta sincera venind la nespusa Ta milostivire, cei cuprinsi de patima betiei capata tamaduire si, din adancul inimii, spun Celui Nascut din Tine, Mantuitorul nostru: Aliluia!

Icosul 4

Auzind Domnul mahnirea adanca, vaiete si plansul sotiilor si mamelor, copiilor si rudelor celor tulburati cu firea de patima betiei, le-a daruit, Stapana, icoana Ta, prin care toti cei care se apropie, capata mangaiere duhovniceasca si-Ti graiesc cu lacrimi unele ca acestea:
Bucura-Te, Mieluseaua care ai nascut Mielul Cel ce a ridicat pacatele lumii;
Bucura-Te, potir ce, pentru noi, te umpli de bucurie din Izvorul Cel fara de moarte;
Bucura-Te, ca esti mangaierea mamelor celor cuprinse de mahnire;
Bucura-Te, nadejdea celor fara de nadejde;
Bucura-Te, aparatoarea plina de har a celor ce vin la Tine;
Bucura-Te, bucuria si inveselirea celor necajiti;
Bucura-Te, Ceea ce potolesti patimile cele izvorate din betie;
Bucura-Te, ca intinzi mana celor ce au nevoie de ajutorul Tau;
Bucura-Te, Stapana, Potir Nesecat, care ne astamperi setea duhovniceasca!

Condacul 5

Ca pe o stea de la Dumnezeu purcezatoare, ne-ai aratat noua, o Imparateasa a lumii, prea cinstita Ta icoana, pe care vazand-o, ne rugam din inima, cu credinta, graindu-ti: Nascatoare de Dumnezeu, tamaduieste betia si orice alta boala sufleteasca si trupeasca a celor aflati in suferinta, iar pe cei credinciosi invata-I sa Ii aduca lui Dumnezeu cantare de lauda: Aliluia!

Icosul 5

Vazand, Maica de Dumnezeu Nascatoare, minunile preaslavite si semnele uimitoare venite nu numaio de la icoana Ta cea descoperita in orasul Serpuhov, ci si de la cele zugravite intocmai cu aceasta icoana, cadem la ele cu smerenie si zicem:
Bucura-Te, grabnica mijlocitoare, ajutatoarea celor ce alearga la Tine cu sarguinta;
Bucura-Te, Ceea ce asculti cu bunavointa rugaciunile noastre;
Bucura-Te, Ceea ce ai luminat orasul Serpuhov cu binecuvantarea Ta;
Bucura-Te, ca imprejurimile Moscovei au aratat slava minunilor Tale;
Bucura-Te, Comoara Nesecata de tamaduiri pentru toti cei aflati intru nevoi;
Bucura-Te, Ocrotitoare atotputernica a celor ce lucreaza pentru dobandirea trezviei;
Bucura-Te, Buna ajutatoare a celor ce se lupta impotriva lumii, a trupului, a diavolului si a betiei;
Bucura-Te, Aparatoare grabnica a dreptcredinciosilor celor ce traiesc in lume;
Bucura-Te, Stapana, Potir Nesecat, care ne astamperi setea duhovniceasca!

Condacul 6

Propovaduind, Nascatoare de Dumnezeu, minunile savarsite prin icoana Ta cea numita “Potiru Nesecat”, Te rugam cu lacrimi:O, Prea Curata, izbaveste-ne pe noi toti de patima bauturii fara de masura a vinului, de caderea in pacat si invata-ne infranarea pe noi, cei ce ne sarguim sa Ii cantam lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 6

Stralucesti de lumina slavei dumnezeiesti, Fecioara, Prunca Dumnezeiasca, uitandu-te cum Copilul, Dumnezeu Cel mai inainte de veci, Domnul nostru Iisus Hristos sta in cupa ca intr-un potir Nesecat, precum Te vedem zugravita in icoana “Potirul Nesecat”care este sortita ca, in chip tainic, sa daruiasca izbavire de patima betiei celor ce cu credinta vin sa I se inchine.De aceea, cu lacrimi Iti aducem aceste rostiri neincetate:
Bucura-Te, cea de carese bucura si pe care o praznuieste neamul omenesc;
Bucura-Te, ca slava Ta este mai mare decat ti-o pot aduce laudele celor pamantesisi celor ceresti;
Bucura-Te, ca prin chipul tainic al Fiului in potir, ne descoperi taina Dumnezeiestii Euharistii,;
Bucura-Te, Ceea ce ne arati in chip minunat Mielul Cel ce se mananca pururea si niciodata nu se sfarseste;
Bucura-Te, Potir al vietii si al nemuririi, care ne duci la portile vietii vesnice;
Bucura-Te, ca adapi sufletele noastre cele insetate din izvorul nestricaciunii si al bucuriei;
Bucura-Te, caci in bunatatea Ta nemarginita nu lepezi nici pe cei mai dispretuiti si mai prigoniti;
Bucura-Te, caci din milostivirea Ta ii rapesti din groapa pieririi pe cei fara de nadejde;
Bucura-Te, Stapana, Potir Nesecat, care ne astamperi setea duhovniceasca!

Condacul 7

Vrand un oarecare om sa Iti multumeasca, Stapana, Maica lui Dumnezeu, pentru vindecarea de suferinta betiei, a impodobit icoana Ta prea minunata ce se gaseste in orasul Serpuhov, cantand din toata inima sa: Aliluia!

Icosul 7

Minune noua vedem, Stapana, prin sfanta Ta icoana, caci un oarecare om, cuprins de suferinta betiei, robul lui Dumnezeu Stefan,venind la mijlocirea Ta cea de Maica, s-a izbavit de boala lui cea grea, pentru aceasta, cu multumire, Ti-a impodobit icoana cu daruri de mult pret si cazand la ea, cu lacrimi graia unele ca acestea:
Bucura-Te, ca esti izvorul cel datator da Viata al vindecarilor;
Bucura-Te, Potirul ceresc al darurilor dumnezeiesti;
Bucura-Te, rau de vindecare cel de-a pururea curgator;
Bucura-Te, ca esti marea care ineci toate patimile noastre;
Bucura-Te, Ceea ce cu mainile Tale de Maica ridici pe cei ce cad zdrobiti de greutatea pacatului betiei;
Bucura-Te, ca primesti darurile recunostintei;
Bucura-Te, caci inveselesti inimile celor binecredinciosi;
Bucura-Te, ca implinesti toate cererile noastre cele bune;
Bucura-Te, Stapana, Potir Nesecat, care ne astamperi setea duhovniceasca!

Condacul 8

Strain lucru si cu anevoie de crezut le este celor necredinciosi sa auda ca la sfanta Ta icoana “Potirul Nesecat” se savarsesc minuni si tamaduiri dumnezeiesti. Noi insa binestiind cuvantul Tau, ce l-ai rostit catre intaia icoana ce Te infatisa, anume ca: “Harul Celei Ce s-a nascut din Mine si al Meu vor fi cu aceasta icoana”, credem ca si cea numita “Potirul Nesecat” izvoraste harul Tau. De aceea, plecandu-ne cu evlavie, o sarutam, cantand lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 8

Toata nadejdea lor in Tine si-o pun, Stapana, cei ce sufera de patima betiei. Pogoara-Te spre neputintele si patimile noatre, caci cine ne va scoate pe noi, pacatosii, din groapa pieririi, a saraciei duhovnicesti si trupesti, fara numai Tu, Stapana. De aceea, plecandu-ne genunchii in fata preacuratului Tau chip, iti graim unele ca acestea:
Bucura-Te, Ceea ce nu iti intorci fata de la rugaciunile pacatosilor;
Bucura-Te, caci trimiti ajutorul Tau ceresc ce Te cheama;
Bucura-Te, Ceea ce arati adancimea milostivirii Tale catre toti pacatosii;
Bucura-Te, Ceea ce ii imbarbatezi pe cei fara de nadejde si cu totul deznadajduiti;
Bucura-Te, caci intinzi mana de ajutor celor supusi patimilor pricinuite de betie;
Bucura-Te, caci prin daruri pline de har ii mangai pe cei ce sufera cu rabdare;
Bucura-Te, Ceea ce vindeci neputintele noastresufletesti si trupesti;
Bucura-Te, ca ne-ai invatat sa socotim intru nimic bucuriile cele desarte ale acestei lumi;
Bucura-Te, Stapana, Potir Nesecat, care ne astamperi setea duhovniceasca!

Condacul 9

Toata firea ingereasca se minuneaza, Doamne, de lucrarea Ta cea plina de milostivire, caci ai daruit mult pacatosului neam omenesc, o Aparatoare si ajutatoare prea puternica. Ea se pleaca spre neputintele noastre si ne slobozeste de groaznica patima a betiei, invatand pe cei credinciosi sa Ii cante lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 9

Ritorii cei intelepti nu stiu, Stapana sa laude dupa cuviinta slavita descoperire a icoanei Tale. Cu atat mai mult noi, pacatosii, cu buzele noatre intinate, nu vom putea sa aducem Aparatoarei noastre laude dupa cuviinta. Insa vazand nenumaratele minuni infatuite prin icoana Ta, bucurandu-ne cu duhul si cu inima, Iti zicem:
Bucura-Te, Ceea ce izvorasti minuni de la sfantul Tau chip;
Bucura-Te, ca degrab ne izbavesti de nenorociri si de intristari;
Bucura-Te, ca ii rusinezi pe cei ce nu Te primesc;
Bucura-Te, ca ii pazesti de orice rau pe cei ce cad la Tine;
Bucura-Te, Ceea ce cu blanda Ta stralucire izgonesti intunericul pacatului si ceata patimilor noastre;
Bucura-Te, Ceea ce umpli sufletele noastre de iubire pentru Tine si pentru Fiul Tau,;
Bucura-Te, ca ne indreptezi cu intelepciune pe calea pocaintei;
Bucura-Te, ca ne esti mijlocitoare osardnica pentru raspunsul cel bun inaintea Dreptului Judecator;
Bucura-Te, Stapana, Potir Nesecat, care ne astamperi setea duhovniceasca!

Condacul 10

Vrand sa mantuiesti, o Maica a lui Dumnezeu, multimea ce sufera de boala betiei, ne-ai daruit icoana Ta cea preaminunata, pentru ca toti cei cuprinsi de aceasta patima sa poata veni la chipul Tau facator de minuni si primind lecuire, cu umilinta sa Ii cante lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 10

Zid esti si pavaza, o Maica a lui Dumnezeu, celor ce sufera de boala betiei si tuturor ce vin la Tine cu grabire si cinstesc cu evlavie sfanta Ta icoana.Caci ne-a daruit-o Domnul, Datatorul bunatatilor, spre ajutor si vindecare de patimile aducatoare de moarte indemnandu-ne astfel sa iti cantam acestea:
Bucura-Te, alinarea mahnirilor noastre si nadejdea celor deznadajduiti;
Bucura-Te, vindecarea suferintelor noastre sufletesti si trupesti;
Bucura-Te, Ceea ce prin curatia Ta cureti intinaciunea noastra;
Bucura-Te, caci prin harul Tau luminezi nemernicia noastra;
Bucura-Te, ca imbraci in nestricaciune stricaciunea noastra cea trupeasca;
Bucura-Te, Ceea ce prin mijlocirea Ta ne intaresti in rugaciune;
Bucura-Te, ca intaresti toata neputinta noastra;
Bucura-Te, ca grabnic risipesti norul patimilor ce ne inconjoara;
Bucura-Te, Stapana, Potir Nesecat, care ne astamperi setea duhovniceasca!

Condacul 11

Cantarea noastra, ce cu smerita dragoste si osardie o aducem Tie, n-o trece cu vederea, Prea Curata si nu-Ti intoarce fata de la cei fara nadejde ce patimesc din pricina betiei, ci ajuta-I pe ei si pe noi sa ne curatim de toata intinaciunea pacatului si sa putem canta cu vrednicie si cu dreptate lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 11

Faclie datatoare de Lumina Te vedem, Prea Sfanta Fecioara, caci sfantul Tau chip goneste cu razele harului Tau ceata pacatelor si ne indruma spre calea luminoasa a virtutii pe noi, cei ce cu credinta Iti graim acestea:
Bucura-Te, caci prin acoperamantul Tau ne izbavesti de desertaciunea acestei lumi mult razvratite;
Bucura-Te, ca ne ajuti sa alungam nelinistea patimilor trupesti ;
Bucura-Te, Ceea ce pui in inimile noastre gandurile cele bune;
Bucura-Te, ca aduci lumina in cugetul cel intinat;
Bucura-Te, ca ii izbavesti pe cei cuprinsi de suferinta chinuitoare a betiei;
Bucura-Te, ca ii chemi pe acestia la pocainta nefatarnica si la intelepciune;
Bucura-Te, Ceea ce imbunezi sufletele celor inraiti;
Bucura-Te, ca mantuiesti pe cei ca Te cheama in ajutor si slavesc numele Tau;
Bucura-Te, Stapana, Potir Nesecat, care ne astamperi setea duhovniceasca!

Condacul 12

Harul lui Dumnezeu, care este daruit prin icoana Ta, Potirul Nesecat, ii apropie de ea, Stapana, pe toti cei intristati si oropsiti: vaduve, batrane, si mai ales pe toti cei cuprinsi de suferinta betiei, care niciodata nu pleaca deserti de la Tine, Prea Curata, de la Potirul Nesecat al darurilor Tale Dumnezeiesti, o, Prea milostiva, si vindecare deplina primind de la chipul Tau facator de minuni, Ii cantam cu multumire Domnului: Aliluia!

Icosul 12

Cantand minunile si marea Ta milostivire aratata celor cuprinsi de patima betiei, Te rugam, Stapana, mantuieste si povatuieste-ne pe cararea cea dreapta si nu ne lasa pe noi, cei ca cautam ocrotirea Ta sio Iti zicem acestea:
Bucura-Te, Ceea ce chemi pe toti la infranarea de la betie;
Bucura-Te, ca prin roua milostivirii Tale ii slobozesti pe acestia de patima bautului fara masura a vinului;
Bucura-Te, Ceea ce esti tamaduirea vesnica a celor ce sufera din pricina greului pacat al betiei;
Bucura-Te, Ajutatoare grabnica a celor ce se chinuiesc din pricina patimilor;
Bucura-Te, imbarbatarea minunata a celor imrutinati cu duhul;
Bucura-Te, ca esti bucuria negraita a celor buni la suflet;
Bucura-Te, ca ii smeresti pe cei trufasi;
Bucura-Te, Ceea ce ridici pe cei smeriti si le doresti tuturor mantuirea;
Bucura-Te, Stapana, Potir Nesecat, care ne astamperi setea duhovniceasca!

Condacul 13

O, Prea milostiva Maica a Prea dulcelui nostru Domn Iisus Hristos! Asculta aceasta rugaciune a noastra si ne izbaveste de toate nevoile sufletesi si trupesti, dar mai ales slobozeste-i pe cei cuprinsi de suferinta betiei, pe robii Tai (numele), ca sa nu piara acestia cuprinsi de rau, ci, mantuiti fiind prin Tine, sa Ii aduca lui Dumnezeu cantarea: Aliluia!

Acest condac se zice de trei ori.
Apoi se zice iarasi Icosul 1 si Condacul 1.
Dupa aceea zicem aceasta rugaciune:

Rugaciune catre Maica Domnului Potirul Nesecat

O, Prea milostiva Stapana! Pentru a dobandi apararea Ta cadem acum la Tine. Cauta spre rugaciunile noastre, auzi-ne cu milostivire pe noi: sotiile, copiii, maicile celor impatimati de boala cea grea a betiei, fratii si surorile noastre, care din aceasta pricina sunt cazuti de la Maica noastra, Biserica lui Hristos, si deci de la mantuire si-i tamaduieste pe acestia! O, milostiva Maica a lui Dumnezeu atinge-te de inimile lor si scoate-i degraba din caderile de pacate, adu-i la infranarea cea mantuitoare. Roaga-l pe Fiul Tau, Hristos Dumnezeu nostru, sa ne ierte greselile, sa nu Isi intoarca milostivirea de la zidirea Sa si sa ne intareasca in trezvie si intelepciune. Primeste, Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu, rugaciunile maicilor ce revarsa siroaie de lacrimi pentru copii lor, ale sotiilor ce plang pentru sotii lor, ale copiilor, orfanilor si neputinciosilor parinti si ale noastre, ale tuturor celor ce cadem la icoana Ta, pentru ca sa ajunga, prin rugaciunile Tale, aceste strigat al nostru la Tronul Celui Prea Inalt. Acopera-ne si ne pazeste ca sa nu fim robiti de cel viclean si de toate cursele vrajmasilor, ajuta-ne in ceasul cel cumplit al mortii, ca, prin rugaciunile Tale, sa trecem vamile vazduhului. Izbaveste-ne de osanda cea vesnica si mijloceste ca milostivirea lui Dumnezeu sa ne acopere in vecii vecilor cei nasfarsiti. Amin!

doamne ajuta...nicolae---veselin

doamne ajuta..

ddoamne ajuta..

Postat de admin pe 24 Aug 2010 la 10:00 am | Categorii: Hrana duhului - cuvinte tari, texte esentiale, Marturisirea Bisericii, Nevoia de discernamant, Portile Iadului, Vremurile in care traim Print

do

Ai citit undeva o istorisire din viata Sfantului Ioan din Bostre. Odata, cand fericitul Ioan statea la rugaciune, i s-au deschis ochii duhovnicesti si i-a vazut pe draci. Nici nu cutezau sa se apropie de omul lui Dumnezeu, nici nu voiau sa plece departe de el. Vazandu-i cuprinsi de frica, Ioan i-a intrebat de ce se tem mai mult. Au raspuns dracii: "De trei lucruri: de cel pe care voi, crestinii, il purtati la gat; de cel cu care va spalati in biserica si de cel pe care il mancati in biserica".Omul lui Dumnezeu a intrebat din nou: "Dar din acestea trei de care va temeti cel mai mult?" I-au raspuns cetatenii iadului: "De cel pe care il mancati in biserica".

doamne ajuta......nicolae---veselin

Sfantul Munte Athos

Mareste imaginea.

Sfantul Munte Athos

Scurta istorie a Sfantului Munte Athos

Locul

Muntele Athos, republica monahilor, e o peninsula din nord-vestul Greciei, situata la aproximativ o suta saizeci de kilometri -trei ore de mers cu masina -sud-est de Tesalonic. Soseaua, veche doar de treizeci de ani, se opreste in orasul Uranopolis la marginea pamantului monahilor. Din acest punct esti obligat sa calatoresti cu vaporul spre principalul port al Muntelui, Dafni, si de aici (daca esti vizitator) in capitala, Careia - Karyes, situata in centrul peninsulei.

Cea mai estica dintre cele trei peninsule care alcatuiesc provincia Chalcidica, peninsula athonita se intinde pe aproximativ saizeci de kilometri spre sud si vest in Marea Egee. Latimea ei variaza de la un kilometru si jumatate, in punctul cel mai ingust, pana la circa opt kilometri in punctul cel mai larg. Pamantul are forma unui acoperis in doua pante, care cresc in inaltime pe masura ce calatorim de la nord spre sud. La nord aceste pante sunt blande si se inalta numai la cateva zeci de metri deasupra marii, insa cresc si se extind pro gresiv spre sud pana cand creasta atinge inaltimea de aproape o mie de metri chiar inainte de a culmina brusc in piscul de marmura (de doua mii de metri), de la care isi trage numele intreaga peninsula.

Vegetatia imbraca cu un covor gros pamantul, compozitia ei variind pe masura ce ne inaltam de la nivelul marii: mediteraneana la poale, ea devine alpina spre varf. Sicomori si lauri de-a lungul paraielor, terase cu maslini si livezi pe pantele inferioare, paduri de stejari mici incepand de la cinci sute de metri, de pini la peste sapte sute de metri si, in cele din urma, trei sute si ceva de metri de pia tra alba pana in varful acoperit de zapada mai mult de jumatate din an.

Frumusetea naturala este coplesitoare. Din punct de vedere natural, Athosul e un pamant care n-a suferit nimic din devastarile formelor care au scrijelit pamantul Greciei continentale. Coastele lui, indeosebi coasta de vest, rivalizeaza -daca nu chiar si intrece -Riviera franceza si italiana. E un adevarat rai pamantesc.

Sfantul Munte Athos - istoria timpurie si perioada bizantina

Un fenomen geografic atat de extraordinar ca acest munte ridicandu-se vertical din mare nu putea sa ramana neobservat in lu mea antica. Astfel, poetul tragic Eschil il mentioneaza in corul ce deschide tragedia Agamemnon, unde aminteste naufragiul flotei persane plecate sa invadeze Grecia, intr-o furtuna violenta la poa lele stancoase ale peninsulei. in primele secole ale erei crestine, pare sa fi ramas mai degraba neobservat.

Legendele monahale atri buie statutul special al Athosului unei vizite facute acolo de Maica lui Dumnezeu, iar istoriile puse in circulatie de cateva din cele do uazeci de manastiri principale vor ca peninsula sa fi fost populata de monahi inca de la inceputurile domniei lui Constantin cel Mare (+ 339), sau chiar sub imparatul pagan Caracala (considerati ca intemeietori ai manastirilor Constamonitu si Caracallu); cu toate acestea, nu exista dovezi istorice ale vreunei prezente monahale inainte de secolul IX.

Incepand cu Sfantul Petru Athonitul, in jurul anului 800 incep sa apara pustnicii. Ei accepta in acelasi secol de la Sfantul Eftimie un fel de organizare destul de libera, "lavra" lor fiind recunoscuta printr-un hrisov al imparatului bizantin Leon VI (886-912). Karyes, "capitala" actuala a Muntelui, pare sa fi existat inca din aceasta epoca cu functia de centru al organizatiei mona hale si resedinta a protosului, sau al celui dintai in onoare din pustnici.

Istoria Athosului, ca mare centru al monahismului ortodox si stat independent sau aproape independent in interiorul unui alt stat, incepe propriu-zis cu figura Sfantului Atanasie Athonitul, in temeietorul celei mai vechi si, in multe privinte inca, cea mai im portanta dintre manastirile Muntelui, Marea Lavra - Meghisti Lavra. Prieten al imparatului bizantin de atunci, Nichifor Focas (963-968), el a obtinut in anul 963 un hrisov al acestuia din urma care stabilea ca Athosul va fi rezervat de acum inainte numai mo nahilor si va fi plasat sub directa protectie imperiala.

Timp de trei sute cincizeci de ani monahii au continuat sa traiasca liberi de orice interventie din afara, inclusiv din partea ierarhiei Bisericii. In anul 1312, supravegherea Muntelui a fost in cele din urma cedata de im parati Patriarhului Ecumenic, unde a ramas pana in ziua de azi. Necontenitele dispute dintre monahi "pe probleme de prestigiu si patrimoniu..., precum si nesfarsite procese privitoare la delimitarea pamanturilor manastirilor..., la data intemeierii manastirilor si po zitia lor in ordinea precedentei..." au epuizat in cele din urma rabdare imperiala. Monahii -vai! -au fost si sunt adeseori nu mai putin inclinati spre dispute ca si ceilalti muritori.

Secolele XI si XII au fost perioade de crestere enorma. Pe langa ctitoriile care disparusera intre timp, s-au infiintat manastiri ce continua pana in zilele noastre. Vatopedi, Sfantul Pavel si Xiropotamu au fost intemeiate de greci. Altele au fost intemeiate de popoare aflate in sfera religioasa si culturala bizantina, ca, de exemplu, Iviron (manastirea georgiana) in secolul X, Xylurgu sau Rusikon (manastirea rusilor) in 1142 si Hilandar (manastirea sarbilor) in 1198, ba chiar si din Occident: manastirea benedictina latina a Amalfitanilor a existat din prima jumatate a secolului XI si pana in secolul XIII. Astfel, inca de timpuriu Athosul a emis pretentii la un statut de centru international al monahismului ortodox.

Aceasta inflorire initiala a fost brusc si sangeros stopata de se colul de haos care a urmat cuceririi si jefuirii Constantinopolului de catre cruciati in anul 1204. Dezmembrarea ulterioara a Imperiului Bizantin intr-o constelatie de state feudale a insemnat o suferinta nesfarsita pentru manastiri, ca si pentru restul populatiei ortodoxe a Imperiului. Monahii erau prada abuzurilor din partea nobililor si prelatilor franci la fel de lacomi dupa bani ca si piratii -o alta problema statornica -ce incepusera sa devasteze apele si coastele bazinului oriental al Mediteranei. in 1213, athonitii au fost pusi in situatia stanjenitoare si extrema de a apela la protectia papei Inocentiu III, cel care sanctionase nefericita cruciada a IV-a (chiar daca nu si jaful ei). Apelul lor a primit recurs favorabil, dar a fost de putin folos. Autoritatea papei in "Romania" (numele dat de cruciati teritoriilor cucerite) era slaba. Roma era departe, in timp ce ma nastirile, bogate si lipsite de aparare, erau la indemana.

Mai multe tulburari, generate de dezbinarea dintre Occidentul catolic si Rasaritul ortodox ca si de posteritatea cruciadelor, aveau sa cada asupra Sfantului Munte la sfarsitul secolului XIII si ince putul secolului XIV. imparatul bizantin Mihail VIII (1259-1282) a incercat in anul 1274 o "unire" politic motivata cu papalitatea. Acest lucru a condus la instalarea unui patriarh unionist, Ioan Vekkos, si la presiuni exercitate asupra comunitatii athonite pentru a accepta "unirea".

Traditia athonita actuala sustine ca imparatul si patriarhul au fost responsabili de moartea deliberata a zeci de mo nahi si de persecutia unei intregi comunitati. Un cenotaf din manastirea bulgara Zografu comemoreaza parintii arsi de vii in ace easi perioada, iar legendele vorbesc despre o pestera a "mortilor ticalosi" in care trupurile monahilor care au permis ca o liturghie latina sa fie cantata la Marea Lavra se afla umflate si neputrezite in chip nefiresc -asemenea vampirilor din romanul lui Bram Stoker -pana in ziua de astazi. E insa mult mai probabil ca aceste legende privitoare la asasinate si ruguri sa provina din memoria raidurilor catalane asupra Athosului din anii 1307 sau 1308. Incursiunile brutale si criminale ale acestor razboinici, o companie de merce nari angajata din greseala de catre imparatul Andronic II in 1302, alaturi de necontenitele atacuri ale piratilor, apararea incapatanata a Ortodoxiei de catre monahi, resentimentele in fata agresiunilor latine si rezistenta fata de tentativele imperiale de "unire" bise riceasca din secolului XIII si XIV, toate par sa se fi impletit in le gendele contemporane. Faptul ca monahii au suferit cumplit nu e desigur o exagerare. Nici una dintre manastiri nu a scapat de devastare.

Apogeul prosperitatii athonite si contributia cea mai importanta a Athosului la teologia ortodoxa avea sa vina in epoca ce a urmat acestor dezastre, respectiv in secolele XIV si XV. Fenomenul cunos cut sub numele de "isihasm" a fost la inceput o dezbatere privitoare la natura experientei anumitor solitari contemplativi -"isihast" fiind un cuvant folosit incepand din secolul IV pentru a desemna anahoretul sau eremitul. Acestia pretindeau ca, urmare a practica rii asidue a "rugaciunii lui Iisus", vedeau Lumina necreata, Slava dumnezeiasca care a stralucit in jurului lui Hristos la Schimbarea la Fata pe Muntele Tabor.

Desi atat practica "rugaciunii lui Iisus", cat si invatatura privitoare la impartasirea crestinilor de Slava lui Dumnezeu erau de multa vreme traditionale in Biserica rasariteana, ele au fost contestate in jurul anului 1330 de catre un monah italo-grec, Varlaam din Calabria. Apararea perspectivei traditionale de catre Sfantul Grigorie Palama (+ 1358, canonizat zece ani mai tarziu) a dus la o dezbatere furtunoasa intre anii 1340 si 1364, dez batere care s-a deplasat rapid, concentrandu-se pe distinctia ope rata de Sfantul Grigorie intre fiinta incognoscibila si inaccesibila a lui Dumnezeu si lucrarile sau "energiile" Sale, respectiv Dumnezeu asa cum ni se daruie cu adevarat si se face cunoscut de noi in Duhul Sfant prin Hristos.

Aceasta invatatura, definita ca dogma oficiala a Bisericii Ortodoxe in trei sinoade tinute la Constantinopol in anii 1341, 1347, 1351, se gaseste exprimata deja in asa-numitul "Tom aghioritic" semnat de principalii reprezentanti ai Muntelui Athos inca din anul 1340. Aceasta invatatura e expresia bizantina finala a intelegerii mantuirii in Hristos implicita in Noul Testament si enuntata mai intai cu claritate de Sfantul Irineu al Lyonului in jurul anului 180: "Cuvantul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos... s-a facut, prin iubirea Sa covarsitoare, ceea ce suntem, ca sa ne aduca la ceea ce este El insusi", iar o suta treizeci de ani mai tarziu de catre Sfantul Atanasie al Alexandriei: "Caci El S-a inomenit ca noi sa ne indumnezeim".

Isihasmul a fost mai mult decat un schimb intre teologi, mai mult decat articularea unui adevar vital. El a implicat politica im periala, relatiile internationale si ecumenice, arta si insasi orienta rea Bisericii Ortodoxe intr-o lume si o epoca in care apropiatul sfarsit al vechiului imperiu si servitutea ulterioara a crestinilor sub turcii otomani deveneau din ce in ce mai limpezi pentru toti. A fost o "retrezire a spiritualitatii bizantine" care a avut "efecte mult din colo de hotarele restranse ale... imperiului..., luminand intreaga lume ortodoxa". Figuri remarcabile, incluzand cativa patriarhi ai Constantinopolului, s-au ivit din mediul isihast athonit conducand spre faurirea "unei noi solidaritati... de natura religioasa si ideo logica..., care lega intreaga lume a crestinismului rasaritean", si a influentat evenimente importante, ca de pilda formarea Rusiei moderne. In anumite privinte, nu este o exagerare a spune ca isihasmul -si astfel Muntele Athos -au salvat Biserica Ortodoxa dandu-i un nou dinamism si unitate chiar in ajunul prabusirii Bi zantului si captivitatii seculare a popoarelor din Balcani sub domi natia musulmana. Forta revigoratoare a Sfantului Munte se va simti insa din nou, in imprejurari in aparenta lipsite de speranta.

Sfantul Munte Athos si "Dominatia otomana" - 1430-1912

"Sub legea noastra ei au ramas la fel de liberi, ba chiar mai liberi decat sub imparatii bizantini. Ne vor regreta, domnule" (raspunsul guvernatorului turc al Athosului, dat unui jurnalist francez in preajma eliberarii Athosului de catre Grecia, in 1912).

Oficialul turc citat mai sus avea in ansamblu dreptate. Cu exceptia perioadei dure care a urmat razboiului grec de independenta din 1821-1829, cand trupe turcesti au fost incartiruite pe Munte si populatia monahala a scazut atingand cote minime, sultanii au "respectat intotdeauna" drepturile barbatilor sfinti ai Athosului. Ceea ce nu i-a impiedicat insa sa exploateze resursele comunitatii prin intermediul unor tributuri si taxe impovaratoare, pe care de altfel le fixasera intregii populatii crestine, si mai cu seama liderilor ei. Aceasta constanta presiune fiscala, cu saracia si datoriile care au urmat, au contribuit semnificativ la un declin general al vietii monahale incepand din secolul XVI si pana in secolul XVIII.

In intreaga lume ortodoxa educatia si cultura ajunsesera la un nivel extrem de rudimentar. Turcii nu incurajau aceasta stare, si Rusia din nord nu-si dezvoltase insa propriile sale resurse intelectuale. Am putea spune cu onestitate ca aceasta perioada din viata Bisericii rasaritene a fost comparabila cu cea pe care Europa occidentala o suferise in secolele imediat urmatoare prabusirii Imperiului Ro man. A fost "epoca intunecata" a lumii ortodoxe.

Daca ar fi sa retinem doar un indiciu specific al acestui declin al vietii intelectuale si spirituale reflectate in viata Athosului, acesta ar fi incontestabil impunerea sistemului "idioritmic" de viata in marile manastiri. Acest cuvant, al carui sens literar este cel de viata dusa dupa un ritm individual, privat, desemneaza o abatere de la sistemul chinovial sau comunitar bazat pe proprietate comuna si ascultare de un singur egumen. Comitete de intai-statatori (proiestamenoi) au luat locul egumenului odinioara atotputernic; mona hilor li s-a ingaduit sa detina proprietati, iar comunitatea s-a scindat dintr-o singura familie, intr-o asociatie de mici grupuri aflate sub conducerea acestor proistamenoi -fiecare la randul lui avand proprii sai discipoli. Inovatia-cheie a fost cea privitoare la proprie tate. Odata admisa proprietatea, autoritatea egumenului a fost sub minata in chip fatal. Noul sistem a aparut in ultimul secol al Bi zantului si pana la sfarsitul secolului XVI s-a extins la toate manas tirile athonite.

Desi comunitatile idioritmice pot de regula numara mai multi asceti autentici printre membrii sai, pe ansamblu se in registreaza o inevitabila pierdere de elan duhovnicesc. Probabil sin gurul lucru bun ivit din aceasta expresie a decadentei a fost reapa ritia "schiturilor", asociatii libere de monahi dupa modelul vechiu lui Sketis din Egipt si a "lavrelor" palestiniene din secolul V si pana in secolul VIII. Primul schit apare la sfarsitul secolului XVI, si, incepand de atunci din sihastrii vor iesi figurile principale ale Athosului pana inclusiv in secolul nostru.

Athosul producea oameni remarcabili, sfinti si luminatori. Ca, de exemplu, Sfantul Maxim Grecul (+ 1550), care a dus o viata ui mitoare ce l-a purtat din Imperiul Otoman pana in Italia renascen tista si Florenta lui Savonalora, inapoi la Athos si in cele din urma in Rusia lui Ivan cel Groaznic. Sfantul Acachie Capsocalivitul, un remarcabil ascet si pustnic cunoscut pentru harismele sale, a inflo rit in secolul XVII si XVIII. Sfantul Cosma Etolianul, un alt athonit, a propovaduit Evanghelia in nordul Greciei, unde se spune ca a reconvertit la crestinism populatia autohtona aflata pe marginea apostaziei, murind ca martir in secolul XVIII. Tema apostatilor tre cuti la islam gasind ulterior sprijin si sfat la Athos si intorcandu-se apoi in "lume" ca sa sufere martiriul printr-o abjurare publica a noii credinte si o declaratie a loialitatii fata de Hristos e frecventa in vietile "noilor martiri" ai perioadei otomane.

Doua figuri ies insa in relief intr-un mod deosebit de pregnant. Aparitia lor marcheaza un punct de cotitura, ale carui efecte se simt pana astazi. Unul a fost grec, celalalt slav. Cel dintai, mai tanar, a primit in 1775 la Athos numele de Nicodim, dedicandu-si urmato rii treizeci si patru de ani ai vietii sale scrisului, opera sa cuprin zand traduceri in greaca contemporana ale unor scrieri duhovnicesti atat rasaritene (Simeon Noul Teolog), cat si occidentale ("Raz boiul nevazut", "Exercitii spirituale"), compilatii de drept canonic, comentarii la ciclul liturgic al sarbatorilor, la Scriptura, o Calauza pentru duhovnici (Exomologhitarion), un Manual duhovnicesc (Symbouleutikon encheiridion), o colectie a Vietilor Sfintilor si di ferite opuscule, unul din ele pledand in favoarea impartasaniei re gulate si frecvente. Era o productie enorma, cu valoare durabila.

Dar de departe cea mai importanta si mai influenta dintre operele Sfantului Nicodim Athonitul (Aghioritul, + 1806) a fost antologia despre rugaciune realizata impreuna cu Sfantului Macarie al Co rintului. Ea cuprindea selectii din scriitorii ascetici si duhovnicesti, patristici si bizantini, incepand din secolul IV si pana in secolul XIV, si a fost publicata la Venetia in 1782 sub titlul Filocalia, deve nind "una din operele cele mai citite ale Bisericii Ortodoxe". Desi adevarata, aceasta apreciere e destul de inexacta. N-ar fi o exagera re sa spunem ca aceasta carte (sau mai degraba aceasta biblioteca de carti in cele cinci masive volume ale editiei sale moderne) e cea mai importanta opera publicata in lumea ortodoxa in ultimii doua sute de ani. Aparitia acestei colectii a readus in prim-plan traditia isihasta si o data cu aceasta reaparitie a sustinut o renastere a vietii monahale la Athos. Dupa dificultatile din anii 1821-1829, manasti rile au reinceput sa revina de Ia sistemul idioritmic la regula tradi tionala a unei vieti chinoviale, sub conducerea unui egumen. Acest proces a durat aproape doua sute de ani, dar astazi nu mai exista la Athos nici un asezamant monahal idioritmic. Toate au revenit la forma traditionala, o rasturnare completa a situatiei gasite de Sfantul Nicodim la sosirea sa la Sfantul Munte, rasturnare datorata in mare parte influentei operei sale.

Acest proces de innoire nu s-a oprit la hotarele Athosului, nici macar la cele ale Greciei si Imperiului Otoman. Asemenea miscarii isihaste spre care privea, inviorarea in care Sfantul Nicodim Aghio ritul a jucat un rol atat de central s-au raspandit pana la marginile cele mai indepartate ale lumii ortodoxe, ajungand chiar si pe coas tele Americii de Nord. Ajungem astfel la cea de-a doua mare figura, si anume la monahul ucrainean Paisie Velicikovski (+ 1784). Aces ta, neputand gasi in Biserica Rusa, paralizata de reformele lui Petru cel Mare, un dascal al rugaciunii mistice, a sosit la jumatatea seco lului XVIII la Athos. Paisie (canonizat in 1988) a realizat o traduce re a Filocaliei in slavona bisericeasca, asa-numita Dobrotoliubie, care oferea o selectie a textelor usor diferita de cea a Sfantului Nicodim. Publicata la Sankt Petersburg in 1782, aceasta opera avea sa aiba acelasi impact asupra slavilor ortodocsi ca si Filocalia Sfantului Nicodim asupra ortodocsilor greci.

Datorita prezentei monahilor romani in manastirile pe care le-a condus in Moldova, Sfantul Paisie a supravegheat si traducerea antologiei Filocaliei in romaneste, contribuind si aici la o innoire, ale carei efecte sunt inca vizi bile in monahismul extrem de viu din aceasta tara ortodoxa. In fine, prin eforturile Sfantului Paisie inviorarea athonita din secolele XVIII si XIX, sau mai degraba spiritul ei, a ajuns sa fie cunoscut in Occident -in primul rand prin efectele ei asupra Bisericii Ruse. Figuri cum sunt faimosul staret Zosima din romanul Fratii Kara-mazov al lui Dostoievski si staretii reali de la sihastria Optina care i-au servit drept modele, Sfantul Serafim din Sarov si autorul anonim al Pelerinului rus, au ajuns sa fie relativ larg cunoscute in Europa occidentala si America. Fiindca rolul Pelerinului rus in ro manul lui J.D. Salinger Franny si Zooey marcheaza aparitia -unica pana acum -a isihasmului in curentul principal al literaturii americane.

Insa, asa cum observa arhimandritul Emilianos, nu e nimic specific rusesc in aceste remarcabile personalitati. Pana si faimoasa convorbire a Sfantului Serafim din Sarov cu Motovilov este numai (dar ce "numai"!) un exemplu al modului de intalnire cu Duhul lui Hristos aflat la baza isihasmului athonit din secolul XIV. Daca exista, desigur, o anumita diferenta de "savoare" intre sfintii rusi si greci, aceasta e extrem de dificil de definit si, mai mult, nu anuleaza cu nimic faptul esential ca si unii si altii sunt fa cuti din aceeasi "substanta" -cu alte cuvinte se ivesc din interiorul aceleiasi traditii ai carei martori au fost atat Sfantul Nicodim, cat si Sfantul Paisie.

Imbratisarea de catre Rusia a innoirii athonite incepute in se colul XVIII ne conduce la doua observatii finale privitoare la aceas ta perioada din istoria Athosului. Prima priveste istoria Ortodoxiei in America, cea de-a doua, din pacate, reveleaza latura umana si slabiciunea vietii athonite cu ecouri ample in Biserica Ortodoxa de astazi, inclusiv in Lumea Noua. Ca sa incepem cu prima observatie, unul dintre ucenicii staretului Paisie, Nazarie, a fost numit in ulti mii ani ai secolului XVIII egumen al manastirii Valaam la nord de Sankt Petersburg. Aici el a pus in practica ceea ce invatase de la staretul sau. indata dupa numirea sa, un tanar si evlavios monah rus a venit sa-si primeasca formatia monahala de la faimosul egumen, si, nu multi ani mai tarziu, a fost insarcinat in 1793 impreuna cu sase alti monahi din manastirea sa sa sprijine misiunea ortodoxa rusa in ultimul teritoriu anexat Imperiului tarilor: Alaska.

Privita din exterior, viata micului monah n-a fost o realizare spectaculoasa. Tot restul celor patruzeci si trei de ani ai vietii sale (a decedat in 1837) si i-a petrecut practic pe o mica insula aflata la cateva ore de mers cu vaporul de Kodiak, ducand o viata extrem de aspra: viata riguros ascetica, izolata in aparenta, a unui pustnic singuratic. insa, asemenea Sfantului Antonie cel Mare din secolul IV sau a isihastilor athoniti din pesteri din secolul XV, Sfantul Herman din Alaska (canonizat in 1970) si-a lasat o amprenta inconfundabila asupra Biserici Americane. Mai mult, aceasta amprenta lasata in urma sa de acest sfant, amintirea sfinteniei sale care a impresionat atat po pulatia crestina, cat si pe cea necrestina din intreaga regiune, si care a fost temelia indispensabila pentru opera ulterioara a marelui misionar si Sfant Inokenti (Veniaminov) din Alaska, a avut un ca racter athonit inconfundabil: "Sfantul Herman n-a fost numai un sfant din Alaska, locul sau de nastere a fost Muntele Athos. A fost rodul Sfantului Munte. Parintii sai au fost athoniti".

Cand ne dam seama ca Sfantul Herman s-a nascut in Rusia, a trait in Lumea Noua si a concentrat in persoana sa o traditie pro venita din Athos si Grecia, dar ale carei ultime obarsii erau in Egip tul Sfantului Antonie cel Mare si in Palestina profetilor si Evanghe liilor, suntem indreptatiti sa vedem in aceasta deopotriva un semn al unitatii Bisericii Ortodoxe, al spiritului ei ecumenic si al conti nuitatii ei neintrerupte.

Din nefericire, un viu simt al acestei continuitati si unitati nu apare intotdeauna in prim-planul vietii Bisericii, cel putin in felul in care aceasta din urma se manifesta in aceasta lume. Sta marturie trista situatie a Ortodoxiei in America, scindata intr-o puzderie de jurisdictii" paralele -greceasca, ruseasca, sarbeasca, romaneasca, araba etc. -Intr-un lamentabil spectacol al exclusivismului etno-centric. Athosul a avut propriul sau echivalent al acestei situatii, daca nu formal (in termeni de episcopate concurente), atunci ma car in spirit. Astfel, "trasatura cea mai evidenta a Athosului de-a lungul secolului XIX" a fost "lupta dintre greci si slavi, si influenta din ce in ce mai crescanda a monahilor rusi. Aceasta batalie -nu i se poate da alt nume -a inceput in jurul anului 1840 si a continuat pana la Revolutia din 1917.

Daca am vrea sa vedem in inviorarea isihasta inceputa de Sfantul Nicodim "trasatura cea mai evidenta" a secolului XIX la Athos, nu poate fi negat faptul ca "explozia demo grafica" a monahilor rusi in cea de-a doua jumatate a secolului trecut -motivata, desigur, atat de o evlavie autentica (care a dus la aparitia unor mari figuri de monahi rusi athoniti, cum au fost sfin tii stareti Siluan, +1938, si Sofronie, +1993), cat si de ambitiile mai putin placute ale guvernului tarist -au trezit pasiuni si au lasat urme adanci resimtite pana in zilele noastre. Unele din aceste urme sunt fizice si tin in principal de cladirile extrem de urate si disproportionate ridicate la Athos in spiritul triumfalismului rus, dar in clud si decoratia interioara a cladirilor cu o arta religioasa nefericit de sentimentala -desi, onestitatea ne obliga sa observam ca aceas ta din urma n-a fost nici pe departe doar o inventie rusa. Iconogra fia proasta a infestat intreaga lume ortodoxa.

Au exista insa si urme spirituale, iar acestea constau in resentimentul perceptibil inca in comunitatea athonita greaca. E o tema relatata de toti vizitatorii Athosului din ultima suta de ani. Si ea poate fi pe buna dreptate considerata ca o amenintare la adresa Muntelui in calitate de re­prezentant al unei Ortodoxii universale si o "subminare a caracte rului panortodox al Sfantului Munte". Date fiind indeosebi domi natia incontestabila a prezentei grecesti si nevoia previzibila a unei marturii athonite din partea recent eliberatelor Biserici Ortodoxe din fostul bloc sovietic, nu putem decat spera ca aceasta plaga sa cedeze. Au fost si exista inca si alte amenintari la adresa existentei milenare a Athosului. Recent, acestea au parut sa duca la un sfarsit definitiv al republicii monahale.

Sfantul Munte si Statul Grec, din anul 1912 si pana astazi: declin si innoire !

"Tara e mai bogata, manastirile mai sarace... Monahii care nu multa vreme inainte erau respectati, acum sunt adeseori ridiculizati ca o gasca de nebuni si per versi... Faptul fundamental incontestabil este ca Mun tele Athos a devenit un anacronism, unul pe care Gre cia moderna nu mai e in stare sa-l tolereze".

Tiparite in 1966, aceste cuvinte pareau la acea data un adevar evident. Aceiasi autori se intrebau cu voce tare "ce s-ar putea intampla atunci cand, probabil in decursul vietii majoritatii citito rilor, istoria milenara a Sfantului Munte s-ar incheia", dupa care adaugau: "N-am facut nici un fel de propuneri privitoare la felul cum ar putea fi evitat dezastrul. Fiindca nu pot fi facute nici unele. Boala e incurabila. Fara speranta".

 

Ca aceasta sumbra profetie nu avea sa se adevereasca, ba, din contra, avea sa fie flagrant dezmintita, nu era deloc evident in urma cu trei-patru decenii. Seria de catastrofe care au afectat lumea or todoxa in secolul XX -incepand cu primul razboi mondial urmat succesiv de revolutia bolsevica, distrugerea prezentei grecesti in Asia Mica, teroarea lui Stalin, invaziile germane si cel de-al doilea razboi mondial cu asasinatele si genocidurile lor, disparitia intregii Europe rasaritene in spatele dominatiei comuniste si razboiul civil grecesc de la sfarsitul anilor '40 -toate si-au avut efectele lor ine vitabile. Pierderea novicilor veniti din Rusia si din Balcani a in semnat vestejirea manastirilor populate anterior de monahi slavi si romani.

Daca in anii '60 Grecia a reusit in cele din urma sa atinga o anumita prosperitate in continua crestere in anii '70 si '80, aceasta s-a facut cu pretul invaziei turistice si expunerii corosive a tinere tului grec apucaturilor vizitatorilor Europei occidentale (care, la randul lor, treceau prin disolutia anilor '60 -si, oricum, arareori oamenii se poarta in strainatate cu tot atat de multe constrangeri cum sunt obligati acasa). Nefericita asociere produsa in constiinta populara intre junta militara care a condus Grecia intre anii 1967-1974 si autoritatile Bisericii a contribuit si ea la o viziune negativa ! asupra credintei traditionale. La sfarsitul anilor '60 si inceputul anilor '70 situatia Athosului parea disperata. Numarul monahilor atinsese nivelul cel mai scazut din 1820 incoace si monahii in con tinua imbatranire pareau sa fie ultimii reprezentanti ai stirpei lor.

Astazi, situatia Muntelui Athos e uimitor de diferita. Ultimii douazeci-treizeci si cinci de ani au fost martorii unei rasturnari uimitoare si neasteptate. La inceputul anilor '80, o statistica inre gistra dupa 1971 cresterea numarului monahilor cu aproape doua sute, prima crestere de acest fel de dupa primul razboi mondial. Mai mult decat neasteptata crestere a populatiei monahale, "mult mai dramatice decat pot sugera cifrele sunt schimbarile atat cele vizibile, cat si cele invizibile survenite in viata Athosului. Media de varsta a monahilor a diminuat considerabil..., calitatea noilor mo nahi e inca si mai remarcabila decat cantitatea lor. In jurul anului 1965 probabil ca nu existau mai mult decat zece-cincisprezece monahi cu studii universitare; acum sunt cateva sute". Ce s-a intamplat? Sau -fapt inca si mai important -de ce s-a intamplat asa ceva? In 1966 doi calatori occidentali profetizasera, involuntar de sigur, despre locul in care avea sa inceapa reinnoirea.

Scriind astfel despre manastirea Stavronikita, ei prevedeau sfar situl ei rapid: "Resursele si locuitorii ei au cazut pana aproape de punctul zero. Afara de tragica conditie in care se gaseste manas tirea rusa Sfantul Pantelimon..., Stavronikita va fi probabil prima manastire care are sa se prabuseasca in ruine si sa dispara".

Aceasta profetie era aproape sa se adevereasca. In 1968 manas tirea a fost abandonata -dar avea sa fie repopulata cateva luni mai tarziu. Condus de tanarul lor egumen cu studii universitare, parin tele Vasilios (Gondikakis), un mic grup de monahi a venit din afa ra Muntelui sa se instaleze in cladirea pustie. Athosul a redevenit din nou "centrul viu al monahismului, fiindca Stravonikita s-a dovedit a fi un inceput cu valoare de exemplu. Cinci ani mai tarziu, parintele Efrem de la Nea Skiti, ucenic al faimosului gheron Iosif Isihastul, si-a adus ucenicii in manastirea Filoteu, practic aban donata. Craciunul aceluiasi an, 1973, l-a vazut pe parintele Emilianos (Vafidis) conducand o alta comunitatea monahala de la marile Meteore din Thessalia la Simonos Petras.

In iulie 1974, parintele Georghios (Kapsanis), fost profesor de teologie la Universitatea din Atena, a condus un alt grup din insula Evvia la manastirea Grigoriu. In 1975 un al doilea grup de monahi de la Nea Skiti, con dusi de parintele Christodulos, s-au asezat la Cutlumusiu langa Karyes, iar in 1976 Xenofontos a fost innoit de un grup sub conducerea parintelui Alexios, care isi incepuse viata monahala la Meteore. Dochiariu, cea mai nordica din manastirile coastei de est a penin sulei, a primit un grup de tineri monahi veniti din afara in 1979, si in cursul acestui proces a revenit, dupa secole de idioritmie, la viata chinoviala. Anul 1980 a marcat reinnoirea a trei manastiri. Xeropotamu si Constamonitu au fost colonizate de monahi plecati de la Filoteu, cea dintai schimband si sistemul idioritmie cu cel chinovial.

Dionisiu a primit un grup din interiorul Muntelui sub calauzi rea parintelui Haralambios, un alt ucenic al gheron-ului Iosif. Ace lasi an a vazut probabil semnul definitiv al innoirii: Marea Lavra a Sfantului Atanasie a devenit, din proprie initiativa, din nou o comunitate cu viata chinoviala ca in zilele intemeietorului ei. Alte schimbari au avut loc in anii '80. Caracalu a primit un al treilea grup de la Filoteu, in timp ce manastirile Hilandar, Vatopedi si, mai recent (1988), Iviron au operat trecerea de la sistemul idioritmic la viata chinoviala. Pantocrator, ultima manastire idioritmica ramasa, a acceptat un nou grup de monahi, precum si statutul de chinovie la inceputul anului 1992. Ciclul e acum incheiat. Deca denta inceputa in ultimii ani ai Bizantului si devenita aproape uni versala la Athos la inceputul secolului XVIII se incheiase. Pentru aceasta disparitie trebuie sa multumim cu siguranta in primul rand operei Sfantului Nicodim si, indeosebi, alcatuirii si publicarii Filo-caliei sale cu doua sute de ani in urma.

Cu aceasta legatura dintre revenirea la viata a Athosului si Filocalie, ajungem la chestiunea "dramaticelor schimbari" si a "radica lei reforme" scontate initial drept o conditie preliminara a supra vietuirii Athosului. Nici una din aceste schimbari si reforme n-au aparut. Innoirea poate fi descrisa mai degraba ca o "inviorare traditionalista". Nimic nu putea fi mai departe de mintile acestor tineri monahi decat angajarea intr-un fel de echivalent athonit al aggiornamento-ulxii initiat in Biserica Romano-Catolica de Conciliul Vatican II. Dimpotriva, ei sunt doritori sa invete si sa traiasca unica traditie pe care o articuleaza Filocalia (si celelalte scrieri pa tristice si bizantine). Dorinta lor e dupa aceeasi spiritualitate veche, dar transfiguratoare, in cautarea careia au ajuns la Athos si monahi occidentali (cazul parintelui Placide Deseille si a grupului sau.

Pana acum repopularea a fost aproape exclusiv greceasca; spun "aproape" datorita surprinzatoarei prezente la Athos, acum "des chis Occidentului asa cum n-a fost cazul cu doua decenii in ur ma, a unui numar de monahi occidentali, europeni si americani. N-au sosit insa noile valuri de novici asteptati din Europa Rasari teana si Rusia. In parte acest lucru se datoreaza regretabilei atitu dini suspicioase si nationaliste a guvernului grec (si a nu putinor monahi -vai!), traumatizati inca de valul rusesc din secolul trecut. Nu este improbabil ca, in virtutea recentelor transformari survenite in spatele cortinei de fier, sa vedem in viitorul apropiat un numar in continua crestere de cereri de rezidenta care sa permita inviora rea substantiala a asezamintelor slave si romanesti de la Athos. Cu voia lui Dumnezeu, aceste cereri vor primi aprobare si Muntele va reaparea tot mai mult -si sa speram cat mai degraba -in vechea sa lumina proprie: in acelasi timp grec prin majoritate si limba, si ecumenic prin compozitie si influenta, un far si o forta modelatoare pentru intreaga lume ortodoxa, si dincolo de ea.

Ieromonah Alexander Simonopetritul

doamne ajuta...