Mareste imaginea.

"Omul este ceea ce mananca". Cu aceasta afirmatie, filosoful materialist german Feuerbach a crezut ca a pus capat tuturor speculatiilor "idealiste" despre natura umana. De fapt insa, el exprima, fara sa o stie, cea mai religioasa idee despre om. Pentru ca, mult inainte de Feuerbach, aceeasi definitie a omului a fost data de Biblie.

In relatarea biblica despre Creatie, omul este prezentat mai intai ca o fiinta infometata, si intreaga lume, ca hrana a sa. Indemnului de a se inmulti si de a stapani pamantul, potrivit primului capitol al Facerii, ii urmeaza porunca lui Dumnezeu data oamenilor de a manca din cele ale pamantului: "Iata va dau toata iarba, ce face samanta... si tot pomul ce are rod cu samanta intr-insul.  Acestea vor fi hrana voastra...".

Omul trebuie sa manance pentru ca sa traiasca; el trebuie sa primeasca lumea in trupul sau si sa o transforme in propriul sine, in trup si sange. El este, intr-adevar, ceea ce mananca, si intreaga lume apare ca o atotcuprinzatoare masa de ospat pentru om. Si aceasta imagine a ospatului ramane in tot cuprinsul Bibliei imaginea centrala a vietii. Este imaginea vietii de la crearea ei si, la fel, imaginea vietii la sfarsitul si implinirea ei: "... ca voi sa mancati si sa beti la masa Mea in imparatia Mea".

Dar ce mananca si de ce? Aceste intrebari par naive si irelevante nu numai pentru Feuerbach. Ele au parut si mai irelevante pentru oponentii lui religiosi. Pentru ei, ca si pentru el, a manca constituie o functie materiala, si singura chestiune importanta era daca, pe langa aceasta, omul poseda o "suprastructura" spirituala. Religia a raspuns: da. Feuerbach a raspuns: nu. Dar ambele raspunsuri au fost date in cadrul aceleiasi opozitii fundamentale, a spiritualului fata de material. "Spiritual" contra "material", "sacru" contra "profan", "supranatural" contra "natural" - acestea au fost, timp de secole, singurele tipare si categorii inteligibile ale gandirii si experientei religioase. Iar Feuerbach, in pofida materialismului sau total, a fost de fapt un mostenitor firesc al "idealismului" si "spiritualismului" crestin.

Insa, asa cum am vazut, si Biblia incepe cu omul ca fiinta infometata, cu omul care este ceea ce mananca. Perspectiva insa este total diferita, pentru ca nicaieri in Biblie nu gasim dihotomiile care pentru noi sunt cadrul evident al tuturor abordarilor religiei. In Biblie, hrana pe care omul o mananca, lumea din care trebuie sa se impartaseasca pentru a trai ii este data de Dumnezeu si ii este data ca si comuniune cu Dumnezeu.

Lumea, ca hrana a omului, nu este ceva "material" si limitat la functii materiale, diferita, deci opusa functiilor specific "spirituale" prin care omul este legat de Dumnezeu. Tot ceea ce exista este darul lui Dumnezeu pentru om, si totul exista pentru a-L face pe Dumnezeu cunoscut omului, pentru a face din viata omului comuniune cu Dumnezeu. Este iubirea divina devenita hrana, devenita viata pentru om. Dumnezeu binecuvanteaza tot ceea ce El creeaza, iar in limbaj biblic aceasta inseamna ca El face din intreaga creatie semn si mijloc al prezentei si al intelepciunii, al iubirii si revelatiei Sale. "Gustati si vedeti ca bun este Domnul" (Ps. 33, 8).

Omul este o fiinta infometata. Dar el este infometat de Dumnezeu. Dincolo de toata aceasta foame a vietii noastre este Dumnezeu. Toata dorinta este, in cele din urma, o dorire a Lui. Cu siguranta omul nu este singura fiinta flamanda. Tot ce exista traieste mancand. Intreaga creatie depinde de hrana. Insa pozitia unica a omului in univers este data de faptul ca el singur binecuvanteaza pe Dumnezeu pentru hrana si viata pe care le primeste de la El. El singur raspunde binecuvantarii lui Dumnezeu cu propria sa binecuvantare.

Semnificativ pentru viata din gradina raiului este faptul ca omul da nume lucrurilor. De indata ce au fost create animalele, ca sa-i tina tovarasie lui Adam, Dumnezeu i le aduce pe acestea pentru a vedea cum le va numi: "...asa ca toate fiintele vii sa se numeasca precum le va numi Adam". Dar, in Biblie, un nume este infinit mai mult decat un mijloc prin care sa se distinga un lucru de altul. El descopera esenta insasi a unui lucru, sau mai degraba dezvaluie esenta acestuia, ca dar al lui Dumnezeu. A numi un lucru inseamna a arata intelesul si valoarea pe care i le-a dat Dumnezeu, a-l cunoaste ca venind de la Dumnezeu si a-i cunoaste locul si functia in cosmosul creat de Dumnezeu.

A numi un lucru inseamna, cu alte cuvinte, a-L binecuvanta pe Dumnezeu pentru el si prin el. Si, in Biblie, a-L binecuvanta pe Dumnezeu nu este un act "religios" sau "cultic", ci chiar mod de viata. Dumnezeu a binecuvantat lumea, l-a binecuvantat pe om, a binecuvantat ziua a saptea (adica timpul), si aceasta inseamna ca a umplut tot ce exista cu iubirea si bunatatea Sa, le-a facut pe toate, adica, bune foarte. Asa incat singura reactie naturala ("si nu supranaturala") a omului, caruia Dumnezeu i-a dat aceasta lume binecuvantata si sfintita, este de a-L binecuvanta si el pe Dumnezeu, de a-i multumi, de a vedea lumea asa cum o vede Dumnezeu si - in acest act de recunostinta si adorare - de a cunoaste, a numi si a stapani lumea.

Toate calitatile rationale, spirituale si de alt fel ale omului, care-l disting de celelalte creaturi, isi au centrul si realizarea finala in aceasta capacitate de a-L binecuvanta pe Dumnezeu, de a intelege, asa-zicand, sensul setei si foamei care constituie viata lui. "Homo sapiens", "homo faber"..., dar, mai intai de toate, "homo adorans".

Prima definitie a omului, cea de baza, este ca el este preotul El sta in centrul lumii si o unifica prin actul sau de binecuvantare a lui Dumnezeu, primind lumea de la Dumnezeu, oferind-o lui Dumnezeu. Si umpland lumea cu aceasta Euharistie, el transforma viata sa, cea pe care o primeste de la lume, in viata in Dumnezeu, in comuniune cu El.

Lumea a fost creata ca "materie", material al unei euharistii atotcuprinzatoare, si omul a fost creat ca preot al acestei cosmice slujiri sacramentale. Iar oamenii inteleg toate acestea, chiar daca instinctiv, si nu rational. Veacuri de secularism au esuat in stradania de a transforma actiunea de a manca in ceva strict utilitarist. Hrana este inca tratata cu veneratie.

A manca este inca o ceremonie - ultimul "sacrament natural" al familiei si prieteniei, al vietii care este mai mult decat "a manca" si "a bea". A manca continua sa fie inca ceva mai mult decat a mentine functiile organice. Desi oamenii poate nu inteleg ce este acest "ceva mai mult", totusi ei simt nevoia sa-l celebreze. Ei sunt infometati si insetati de viata sacramentala.

Nu este deci intamplator faptul ca relatarea biblica despre cadere se concentreaza din nou asupra hranei. Omul a mancat din fructul oprit. Fructul acelui pom, indiferent de semnificatia lui, era diferit de oricare alt fruct din gradina raiului; el nu i-a fost oferit ca dar omului. Pentru ca n-a fost dat, pentru ca n-a fost binecuvantat de Dumnezeu, era o hrana a carei consumare a fost condamnata a fi comuniune doar cu ea insasi, si nu cu Dumnezeu. Fructul oprit este imaginea lumii care este iubita doar pentru ea insasi, iar mancarea lui este imaginea vietii inteleasa ca scop in sine.

A iubi nu este usor, si omenirea a ales sa nu raspunda iubirii lui Dumnezeu. Omul a iubit lumea, dar ca scop in sine, si nu ca transparenta spre Dumnezeu. Si omul a facut acest lucru intr-un mod atat de consecvent, incat acesta a devenit ceva care pluteste "in aer". Este firesc pentru om sa experieze lumea ca opaca, si nu patrunsa de prezenta lui Dumnezeu. Pare firesc a trai o viata care sa nu fie multumire pentru darul lui Dumnezeu, care este lumea. Pare firesc a nu fi euharistic.

Lumea este o lume cazuta pentru ca s-a indepartat de constiinta ca Dumnezeu este totul in toate. Acumularea acestei lipse de cinstire fata de Dumnezeu este pacatul originar care vatama lumea. Chiar si religia acestei lumi cazute nu o poate vindeca sau rascumpara, pentru ca a acceptat restrangerea lui Dumnezeu la o zona numita "sacra" ("spirituala", "supranaturala"), opusa lumii, care este "profana". Ea a acceptat secularismul atotcuprinzator care incearca sa sustraga lumea de la Dumnezeu.

Dependenta fireasca a omului de lume era menita sa fie transformata in mod constant intr-o comuniune cu Dumnezeu, in care se afla toata viata. Omul era menit sa fie preot al unei euharistii, aducand lumea in dar lui Dumnezeu, si prin aceasta daruire el urma sa primeasca viata ca dar. Dar. in lumea cazuta omul nu are puterea preoteasca de a face acest lucru. Dependenta lui de lume devine un circuit inchis, si capaci: tatea lui de a iubi este abatuta de la tinta ei. El inca iubeste, este inca infometat. El stie ca este dependent de ceva ce este dincolo de el. Totusi dragostea si dependenta lui se raporteaza doar la lumea in sine. El nu stie ca a respira poate fi comuniune cu Dumnezeu. El nu-si da seama ca a manca poate insemna a primi viata de la Dumnezeu, mai mult decat in intelesul ei fizic. El uita ca lumea, aerul ei, mancarea ei nu pot aduce viata prin ele insele, ci doar in masura in care sunt primite si acceptate pentru Dumnezeu, in Dumnezeu si ca purtatoare ale darului divin al vietii. Luate in sine, ele pot produce doar aparenta vietii.

Atunci cand vedem lumea ca un scop in sine, totul capata o valoare in sine si, prin urmare, pierde orice valoare, pentru ca doar in Dumnezeu se gaseste intelesul (valoarea) a toate, si lumea este plina de sens doar atunci cand ea este "sacrament" al prezentei lui Dumnezeu. Lucrurile tratate doar ca lucruri in sine se distrug pe ele insele, pentru ca doar in Dumnezeu au ele viata. Lumea naturii, separata de izvorul vietii, este o lume muribunda. Pentru cel care considera ca hrana in sine este izvorul vietii mancarea este comuniune cu aceasta lume muribunda, este comuniune cu moartea. Hrana in sine este moarta, este viata care a murit si de aceea trebuie pastrata in frigidere, ca si un cadavru.

Pentru ca "plata pacatului este moartea". Viata pe care omul a ales-o a fost doar o aparenta a vietii. Si Dumnezeu i-a aratat ca el insusi a decis sa manance paine intr-un fel care pur si simplu il va reintoarce in pamantul din care atat el, cat si painea au fost luati. "Pentru ca tarana esti si in tarana te vei intoarce". Omul a pierdut viata euharistica, el a pierdut viata vietii insesi, puterea de a o transforma in Viata. El a incetat sa fie preotul lumii, si a devenit sclavul ei.

In relatarea biblica ni se spune ca aceasta s-a petrecut in "racoarea serii", adica noaptea. Si Adam, atunci cand a parasit gradina raiului, unde viata era menita sa fie euharistica - o oferire a lumii cu multumire lui Dumnezeu, a aruncat intreaga lume in intuneric. Intr-una din frumoasele cantari din imnologia bizantina, Adam este infatisat stand in afara raiului si plangand la portile lui. Aceasta este imaginea omului insusi.

Extras din "Pentru viata lumii" -  Parintele Alexander Schmemann

doamne ajuta..

Mareste imaginea.

A existat sau nu Regele David?

Regele David este unul dintre cele mai cunoscute personaje biblice. Despre acesta Sfanta Scriptura spune ca a fost un om "dupa inima lui Dumnezeu”. Este prezentat ca cel mai mare dintre imparatii israeliti, iar intruparea Mantuitorului avea sa se realizeze pe calea liniei sale genealogice. In pofida acestui rol fundamental pe care l-a avut pentru istoria Israelului, pana recent, nu s-a cunoscut nicio dovada in afara Bibliei, care sa ateste existenta sa. Din acest motiv multi cercetatori s-au indoit de existenta Regelui David.

In vara anului 1993, un arheolog avea sa faca o descoperire uimitoare. Dr. Avraham Biran si echipa sa efectuau sapaturi in locul numit Tell Dan, situat in nordul Galileei ,la baza Muntelui Hermon. Dovezile au indicat ca acesta este locul tinutului lui Dan mentionat in Vechiul Testament.

Echipa a descoperit ruinele unei impunatoare curti regale. De asemenea, au fost descoperite fragmente dintr-o lespede din bazalt, continand inscriptii in limba aramaica. Lespedea contine treizeci de linii scrise insa niciuna din aceste propozitii nu este completa. Literele pastrate sunt usor de citit. Doua dintre linii incud expresiile "Imparatul lui Israel” si "Casa lui David”.

Aceasta este prima referire la Imparatul David gasita in afara Bibliei. Descoperirea a facut ca multi cercetatori sa-si reconsidere perspectiva asupra istoricitatii regatului davidic.

Ceramica descoperita in apropiere, i-a permis lui Biran sa argumenteze ca acea lespede dateaza din primul sfert al sec. al IX  i.Hr , aproape la o suta de ani dupa moartea lui David.

Echipa de traducatori a descoperit ca aceea inscriptire facea referire la un razboi intre israeliti si aramei, despre care Biblia afirma ca s-ar fi desfasurat in aceasta perioada. Potrivit inscriptiei, un conducator al arameilor, probabil Hazael, este biruitor asupa lui Israel si Iuda. Lespedea a fost realizata pentru a celebra infrangerea celor doi regi.

In 1994 alte doua piese au fost descoperite continand inscriptii ce fac referire la Ieroham, fiul lui Ahab, conducator peste Israel, si Ahaziah, care era conducator peste "Casa lui David” sau Iuda. Aceste nume si fapte corespund informatiilor pe care le gasim in capitolele 8 si 9 din II Regi.

Dr. Hershel Shanks afirma: "Lespedea aduce la viata textul biblic intr-o maniera foarte dramatica. Ne ofera de asemenea mai multa incredere in realitatea istorica a textului biblic”.

Aceasta descoperire a confirmat o serie de lucruri. Mai intai, utilizarea expresiei „Casa lui David” implica faptul ca a existat o dinastie davidica care a condus Israel. Putem conclude, atunci, ca regele David a existat ca personaj istoric.  In al doilea rand, imparatiile lui Iuda si Israel apar ca importante entitati politice dupa cum Biblia le descrie. Cercetatorii le-au perceput pe aceste o buna vreme ca state insignifiante.

Dr. Bryant Wood rezuma importanta acestei descoperiri astfel: ”In zilele noastre, multi cercetatori, au o perspectiva extrem de critica si rezervata fata de acuratetea istorica a multor intamplari consemnate in Biblie. Multi oameni de stiinta au afirmat ca nu au existat David sau Solomon, dar acum avem o dovada clara, in afara textului biblic, care il mentioneaza pe David.”
doamne ajuta..

Mareste imaginea.

Nu de putine ori mi-a fost dat sa nu reusesc sa compostez biletul in mijlocul de transport in comun, pentru ca deasupra perforatorului era lipita guma de mestecat. Am avut sansa de a nu avea parte de control. Nu m-am bucurat ca am ramas cu o calatorie, ci ca am scapat de explicatii inutile si de ce nu, poate si de o amenda.

Se intampla sa merg pe trotuar si sa fiu inecat de praf. Nu trebuia sa ma supar, cineva facea curatenie, scutura de la balcon presul de la intrarea in casa. Oricum mai bine prafuit, decat sa calci in rahatul cainilor plimbati de stapani. Asa ca mi-am zis ca nu trebuie sa ma intristez, ci mai degraba sa ma bucur ca nu am mers privind in sus.

Platesti destul de bine niste meseriasi ca sa-ti puna gresie. Dupa ce termina, observi ca usa nu se mai inchide. Si ca sa nu ai parte de un derapaj serios, spui ca e bine si asa, nu am pus decat pe hol.

Te duci sa te odihnesti si surpriza, nu reusesti pentru ca vecinii nu mai tin cont de ora, folosesc la doua noaptea masina de spalat, fac dus avand televizorul dat la maxim, chipurile sa nu piarda ceva din transmisie sau pregatesc carnea pentru un snitel, o bat ca sa fie frageda. Pentru ca ai mai fost patit, nu mai alergi sa dai telefon la politie, sa astepti o ora pana sosesc, ci apelezi la o metoda care nu aduce deranj, iti pui in urechi dopuri. La inceput te jeneaza mai rau decat vecinii, dar ce nu faci pentru liniste.

Sunt doar cateva ganduri, asa ca nu voi mai aminti de cum esti tratat de functionari, de gropile din sosele, de mizeria pe care o intalnesti in multe locuri, de gesturile obscene si actele de violenta. Si in toate aceste cazuri nu-i vorba de nestiinta, ci de lipsa bunului simt.

Bunul simt este un nume general pentru relatiile cinstite, sincere, lipsite de ganduri de inselare. A fi lipsit de bun simt, inseamna a fi “lepra”, adica o persoana de care ceilalti trebuie sa se fereasca. Lipsa bunului simt il face pe om capabil de orice, caci pentru el nu mai exista nimic demn de respect. Cruzimea, desconsiderarea, calcarea in picioare a celorlalti, sunt doar cateva atribute ale celui fara de bun simt. Dar asta inseamna golirea omului de tot ce este sfant in el, adica gatirea de suferinta vesnica.

doamne ajuta

Mareste imaginea.

Sfintii Adrian si Natalia, sot si sotie, au trait in Nicomidia, in vremea imparatului Maximian. Adrian era pagan si pretor al Nicomidiei, iar Natalia era crestina. In timpul unei persecutii, vazand curajul si blandetea a 23 de barbati crestini, Adrian, un tanar de 28 de ani, a ales sa devina crestin.

Cand imparatul a auzit cele petrecute, l-a intrebat pe Adrian: "Ti-ai iesit din minti?”. Pretorul Adrian i-a raspuns: "Nu, abia acum mi le-am aflat”.

A fost aruncat in temnita impreuna cu ceilalti barbati crestini. Nu trecuse decat treisprezece luni de la casatoria lor. Cand l-au torturat pe Adrian, Natalia a stat langa el, intarindu-l in credinta.

Inainte de a fi omorat, temnicerii i-au permis sa mearga acasa si sa-si ia ramas bun de la sotie si familie. Natalia, cand a vazut ca Adrian vine acasa, a incuiat usa. Se temea ca acesta a lepadat credinta in Hristos si pentru acest lucru a fost eliberat. Dar cand a aflat scopul venirii sale, de indata supararea i s-a schimbat in bucurie. Dupa ce si-a luat ramas bun, s-a intors impreuna cu ea la temnita. Pe drum ea l-a indemnat sa nu se ingrijeasca de cele pamantesti, ci sa cugete la bunatatile ceresti.

L-a intarit in suferinta spunandu-i: "Scurte sunt caznele, dar cele ce urmeaza sunt fara de sfarsit; scurta este suferinta, dar slava muceniciei vesnica. Sufera durerea numai putina vreme si curand te vei bucura cu ingerii”.

Dupa torturi prelungite, imparatul a poruncit ca bratele si picioarele mucenicilor sa fie zdrobite cu ciocanul pe nicovala. In aceste chinuri si-au dat duhul Adrian si cei 23 de crestini.

Dupa cateva zile de la trecerea lor la cele vesnice, Natalia l-a vazut pe Adrian in vedenie si acesta i-a descoperit ca in curand va veni si ea in lumina cereasca. Dupa ce timpul s-a implinit conform celor vestite, Natalia si-a dat duhul, alaturandu-se sotului ei in imparatia lui Dumnezeu.

"O, pereche fara de prihana si aleasa Domnului! O, preadorita doime si lui Hristos preaiubita! O, insotire preabuna si lui Dumnezeu fericita! Cine nu se va spaimanta de aceasta, auzind faptele cele mai presus de om? Cum femeia s-a imbarbatat asupra tiranului celui amar, si pe barbatul ei l-a intarit a nu slabi in cele cumplite, ci sa aleaga a muri pentru credinta mai degraba decat a trai. O, graiuri impletite de Dumnezeu ale inteleptei Natalia! O, sfatuiri dumnezeiesti care au strabatut cerurile si au facut pe maritul Adrian cunoscut catre insusi scaunul Imparatului Celui mare! O, insotire sfanta! Rugati-va lui Hristos pentru noi, care din dragoste savarsim pomenirea voastra, sa ne mantuim din ispite si de tot necazul.“ (Mineiul pe August, p. 300)

Tot astazi, facem pomenirea:
- Sfintilor douazeci si trei de Mucenici care au fost chinuiti impreuna cu Sfantul Adrian;
- Sfintilor Mucenici Atic si Sisenie;
- Sfantului Cuvios Ivistion;
- Sfantului Mucenic Adrian, printul;
- Sfantului Cuvios Ioasaf, fiul lui Avenir, imparatul Indiei;
- Sfantului Cuvios Titoe.
 

Mareste imaginea.

Pana in secolul al IX-lea casatoria a fost recunoscuta pentru oamenii liberi, iar pentru sclavi pana in secolul al XI-lea, acestia din urma neavand dreptul la casatorie religioasa. Prin introducerea casatoriei civile ca obligatorie, cununia ramanand numai facultativa, de constiinta dupa spiritul laic al rationalistilor, Biserica a luat pozitie fata de aceasta situatie, casatoria civila nefiind recunoscuta fara binecuvantarea Bisericii, ci numai efectele sale civile.

Fundamentul acestei pozitii este biblic, casatoria fiind instituita de Dumnezeu in rai, Mantuitorul Hristos intarind prin participarea Sa la nunta din Cana legatura dintre barbat si femeie in casatorie, ridicand-o "din ordinea naturii in ordinea harului divin".

Biserica este aceea care vegheaza asupra sensului autentic al casatoriei, aparand intr-o lume secularizata atributele sale, unitatea si indisolubilitatea, precum si caracterul sau de Taina a Bisericii, instituita de insusi Dumnezeu. In consecinta, Biserica are dreptul sa ceara credinciosilor sai aplicarea legislatiei bisericesti, adica celebrarea Sfintei Taine a Cununiei, respectandu-se conditiile canonice pentru evitarea impedimentelor.

Toate unirile nebinecuvantate de Biserica, chiar daca a fost incheiata in prealabil casatoria civila cu observarea legislatiei civile in vigoare, nu pot fi recunoscute sub aspect canonic si moral, ele fiind considerate concubinaj.

In Romania, Constitutia din 2003 nu impune casatoria religioasa pentru validitatea unirii barbatului cu femeia, fiind suficienta casatoria civila care produce efecte juridice, garantandu-se in acelasi timp libertatea de constiinta si libertatea religioasa, fiecare fiind liber sa opteze pentru casatoria religioasa, dar aceasta numai dupa incheierea casatoriei civile.

Articolul 48 din Constitutie precizeaza: "Familia se intemeiaza pe casatoria liber consimtita intre soti (casatoria civila, n.n.), pe egalitatea acestora si pe dreptul si indatorirea parintilor de a asigura cresterea, educatia si instruirea copiilor (alin. 1). Conditiile de incheiere, de desfacere si de nulitate a casatoriei se stabilesc prin lege. Casatoria religioasa poate fi celebrata numai dupa casatoria civila (alin. 2)."

Putem observa cu usurinta caracterul facultativ al casatoriei religioase in legea fundamentala a tarii noastre si aceasta dupa incheierea actului juridic al casatoriei civile. Cu toate acestea, pentru Biserica, nu legiuitorul secular stabileste adevarata legislatie pentru casatorie, ci Dumnezeu insusi care a creat prima pereche de oameni si a intarit legatura casatoriei dintre ei.

Casatoria binecuvantata de Dumnezeu este inceputul adevaratei vieti de familie, este taina unirii barbatului cu femeia, avand ca icoana unirea lui Hristos cu Biserica Sa, pentru acest motiv Apostolul neamurilor, Sfantul Apostol Pavel, numind-o "taina mare", caci "prin casatorie (casatoria religioasa, n.n.) vin la viata urmasii imparatiei lui Dumnezeu, ai Cerului. Casatoria este creatia. Parintii sunt impreuna creatori. Casatoria, prin Iisus Hristos, este bucurie, viata, iubire, inceputul vietii vesnice. Ea este, totusi, pentru un mare numar de oameni, nu bucurie, ci interes; nu sarbatoare, ci o viata fara organizare; nu inceputul vietii vesnice, ci al sterilitatii".

Astfel, toate pasiunile omului contemporan, instrainarea sa de adevaratul sens al casatoriei, pot sa dispara daca el primeste, constient de importanta si de impartasirea harului divin, Sfanta Taina a Cununiei, unirea barbatului cu femeia nemaifiind privita ca o placere, „ci ca dragoste, bucurie, organizare, inceput al vesniciei".

Prin Sfanta Taina a Cununiei, ca mijloc obiectiv de impartasire harica, se administreaza primitorilor, sotilor, harul divin, prin mijlocirea preotului ca savarsitor. Invocarea faptului ca unii preoti, prin pacatele lor, nu sunt capabili sa savarseasca aceasta Sfanta Taina si ca nu exista, astfel, efecte harice, determinandu-i pe unii sa renunte la casatoria religioasa dupa casatoria civila, este de neacceptat.

Preotul este un organ vazut al lui Dumnezeu si mijlocitor al tainei, efectele tainei producandu-se independent de vrednicia preotului, adevaratul Savarsitor si Izvor al harului fiind insusi Domnul nostru Iisus Hristos.

Deci, casatoriile care nu sunt binecuvantate de Biserica prin Sfanta Taina a Cununiei, prin care se sfinteste legatura de iubire dintre barbat si femeie, nu sunt considerate valide conform dreptului canonic, pentru ca "orice legatura in afara celei binecuvantate de ea (de Biserica, n.n.), in vederea intemeierii unei familii si a nasterii de prunci este faradelege".

Biserica trebuie sa tina cont de legislatia de Stat privind dreptul matrimonial dar si Statul trebuie sa respecte dispozitiile bisericesti care se refera la casatorie, ca Taina a Bisericii. Bunele relatii existente intre Stat si Biserica, armonia intre canoanele bisericesti si legile civile au servit de-a lungul timpului ca regula. in istorie au existat perioade in care imparatii sau conducatorii diferitelor popoare au dat caracter de legi civile anumitor canoane bisericesti, unandu-le in slujba interesului comun al statelor respective Si astazi se impune cu necesitate armonizarea celor doua legislatii, existand doua casatorii, a Statului si a Bisericii. in contextul actual, in Biserica Ortodoxa, in ceea ce priveste conditiile si impedimentele la casatorie, practica bisericeasca trebuie sa respecte dispozitiile civile in materie, dar fara sa depaseasca limitele extreme ale iconomiei bisericesti.

Privind situatia din Occident, putem spune ca in Franta, in sanul Catolicismului, Codul napoleonian a impus obligativitatea incheierii formalitatilor civile ale casatoriei, ceremoniile religioase fiind facultative si fara implicatii in viata publica. Asadar, legea civila nu considera casatoria decat un contract civil, cum era precizat in acesti termeni in Constitutia franceza din 1791. Separarea intre cele doua casatorii, civila si religioasa, a-vea sa duca la o adevarata "ignoranta si indiferenta fata de celebrarile religioase". Conform articolelor organice (nr. 54), adaugate la concordatul din 1801: "Preotii nu vor da binecuvantarea nuptiala decat acelora care vor justifica contractarea casatoriei inaintea oficialului civil."

Pentru preotii care nu respectau reglementarile civile cu privire la obligativitatea casatoriei civile inaintea celei religioase, Codul penal din 1810 s-a aratat foarte sever atat pentru sotii care acceptau casatoria religioasa tara incheierea celei civile, cat si pentru preoti. Se prevedeau amenzi, iar pentru cei ce recidivau erau prevazute chiar pedepse privative de libertate (cf. art. 200), pentru prima recidiva inchisoarea era de la doi la cinci ani, iar pentru a doua recidiva inchisoare de la zece la douazeci de ani.

Separarea dintre Biserica si Stat prin legea din 9 decembrie 1905, i-a facut pe unii sa se intrebe asupra validitatii articolelor din Codul penal, 199 si 200, cerand chiar o abrogare tacita. Au existat voci care au cerut public abrogarea celor doua articole din Codul penal, cum ar fi deputatul Alain Madelin (29 iulie 1981), acesta sustinand ca prezenta celor doua articole in Codul penal al unui stat laic este nedemna, trebuind totusi sa se permita celor ce vietuiesc in uniuni libere, recunoscute legal in Franta, si care doresc evitarea consecintelor patrimoniale prin casatorie, sa celebreze casatoria religioasa pentru pacea constiintei lor.

Emil Poulat a subliniat ambiguitatea acestui punct al dreptului francez, intrebandu-se cum se poate impune casatoria civila celor care doresc sa primeasca doar ceremonia religioasa, cand Statul nu poate impune casatoria acelor persoane care traiesc in concubinaj notoriu. Aceasta situatie duce la existenta casatoriilor clandestine, prevazute de Biserica Romano-Catolica pentru cazuri extraordinare (La Croix, 26/27 august 1990).

Precizam ca pentru cazurile in care casatoriile religioase nu pot fi celebrate public, dreptul canonic catolic prevede forme discrete, secrete sau extraordinare pentru validitatea casatoriei religioase care nu poate beneficia de prezenta publica a preotului competent (can. 1116 si 1130-1133).

Codul penal din 1994 a adus o modificare, tinand cont de contestarea celor doua articole (199 si 200), inlocuindu-le cu articolul 433.21 care prevede inchisoare de sase luni si o amenda de 50.000 franci pentru preotii care „de o maniera obisnuita" celebrau casatoriile religioase fara justificarea primirii actului de casatorie civila. Prin introducerea expresiei „de maniere habituelle" (de maniera obisnuita), se observa un compromis al legislatiei penale la reactiile existente, presupunandu-se posibilitatea celebrarii religioase a casatoriei inaintea celei civile, dar pentru a se evita consecintele penale ale legii, nu trebuie ca preotul sa celebreze deliberat si aceasta pentru inaplicarea regulei privind anterioritatea casatoriei civile, ci din ratiuni serioase .

Prin urmare, Biserica nu dicteaza si nu blocheaza aplicarea legislatiei civile, asemenea unui "grup de presiune" , ea accepta legislatia civila in masura in care aceasta nu vine in contradictie cu normele sale religios-morale, iar Statul trebuie sa accepte legislatia bisericeasca in materie matrimoniala, avandu-se in vedere faptul ca Biserica este o institutie care se organizeaza si functioneaza in cadrul Statului, ca institutie recunoscuta de Stat, dar, in acelasi timp, nu trebuie ignorat de Stat si caracterul Bisericii de institutie divino-umana care se deosebeste fiintial de celelalte institutii laice ale Statului.

In final, precizam ca sustinem si in tara noastra importanta si necesitatea casatoriei religioase cu efecte civile pentru credinciosii Bisericii, modificarea art. 48 din Constitutie fiind necesara, casatoria civila putand fi celebrata pentru necredinciosi, precum si pentru cei care nu sunt membri ai Bisericii.

doamne ajuta..

Mareste imaginea.

Exista in lumea in care traim persoane care desi se casatoresc, isi propun sa traiasca precum ar fi frati. Astfel, cele doua persoane renunta voit la a practica actul intim necesar procrearii sau nasterii de copii. Desi in cadrul slujbei cununiei preotul slujitor cere "sa li se dea lor viata cumpatata si nastere de prunci buni“, "dar de prunci, semintie cu viata indelungata si sa-i invredniceasca a-si vedea pe fii fiilor lor“, sunt persoane care renunta voit la unirea trupeasca. Asa ajungem sa vorbim de o casatorie in care nu exista intalnire trupeasca. Ma intreb de ce este nevoie sa aratam ca suntem in stare sa traim in feciorie, vietuind cu o sotie in acelasi pat? Daca iubesc , ma pot calugari. Acest mod de vietuire imi pare a ascunde in sine inselaciune. Nici sot nu ma pot numi, dar nici monah.

Daca sunt persoane care aleg "casatoria alba”, atunci ar trebui ca ele sa-i ceara preotului sa renunte la cererea "da-le lor roada pantecelui, dobandire de prunci buni“. E adevarat ca au fost cazuri cand unele persoane au nascut ca urmare a rugaciunii. Dar acele persoane, precum Rebeca, sotia lui Isaac, a nascut astfel pentru ca "era stearpa”. Din Sfanta Scriptura aflam ca Isaac "s-a rugat Domnului pentru Rebeca, femeia sa, ca era stearpa; si Domnul l-a ascultat, iar femeia lui, Rebeca, a zamislit" (Fac. 25, 21).

Mi se pare un non sens ca Biserica sa ceara lui Dumnezeu sa le daruiasca copii sanatosi si buni celor ce se casatoresc, iar acestia sa traiasca precum "fratii“.

Daca intalnim in cadrul slujbei cununiei si cererea de a se "pazi nespurcat patul”, preotul cere prin aceste cuvinte ferirea celor doi de infidelitate, cere ca iubirea lor sa fie deplina.

Asadar crestinismul ramane realist. El nu exclude unirea trupeasca dintre barbat si femeie, dar marturiseste ca numai in casatorie ea devine un mijloc de unire sufleteasca deplina.

Se invoca adesea cuvintele Sfantului Apostol Pavel, dar intr-un mod nedeplin, caci acest sfant nu spune doar „e bine pentru om sa nu se atinga de femeie”. El marturiseste si ca „fiecare barbat sa-si aiba femeia lui si fiecare femeie sa-si aiba barbatul ei....Daca nu pot sa se infraneze, sa se casatoreasca. Fiindca mai bine este sa se casatoreasca decat sa arda” (1 Cor. 7, 1, 2, 9)

In concluzie, pentru mine nu exista decat doua atitudini corecte fata de pofta trupeasca: infranare totala de la ea in afara casatoriei sau folosirea ei ca mijloc de unire sufleteasca si de inaintare in ea. Deci, omul nu trebuie sa ramana la pofta trupeasca, el trebuie sa transfigureze unirea trupeasca. Daca va ramane doar la pofta trupeasca, el se va plictisi repede de celalalt si isi va cauta satisfactia in alta parte.
 

Mareste imaginea.

Taina Casatoriei  si semnificatia ei

In ce priveste randuiala savarsirii Tainei, ea are o introducere in logodna, adica in fagaduinta ce si-o dau viitorii soti de a se uni in casatorie, fagaduinta binecuvantata si ea de preot. Ea se producea si se mai produce si azi uneori cu oarecare timp inainte de cununie, ca cei doi tineri sa se pregateasca pentru ea, dar si pentru a se angaja reciproc inainte de a fi gata pentru cununie. Dar intrucat Biserica considera pe cei logoditi ca fiind obligati unul fata de altul ca si prin casatorie, astazi de cele mai multe ori logodna se savarseste imediat inainte de cununie.

Logodna se savarseste prin schimbarea inelelor intre viitorii soti, dupa ce preotul i-a insemnat cu ele in semnul crucii, spunand la barbat cuvintele: "Se logodeste robul lui Dumnezeu (N), cu roaba lui Dumnezeu (N), in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh". Acelasi lucru il face si la femeie, indicand-o si pe ea pe nume, ca sa se arate egalitatea personala a lor si libertatea fiecaruia in savarsirea acestui act. Dar la fiecare se aminteste si numele celuilalt si cu fiecare inel e insemnat la frunte fiecare din ei, ca sa se arate ca prin inele ei sunt legati unul de altul pe toata viata in numele Sfintei Treimi, tinandu-se seama si de semnificatia puterii spirituale a crucii pentru intarirea unitatii lor.

Inca de la inceputul randuielii logodnei, barbatul si femeia, sau nunii in numele lor, tin cate o lumanare aprinsa, aratand ca vor umbla in lumina lui Hristos si a voii Lui, facand prin aceasta din casatoria lor o casatorie plina de un sens superior. Daca logodna a inceput-o preotul cu "Binecuvantat este Dumnezeul nostru...", ca pe o ierurgie, cununia o incepe cu "Binecuvantata este imparatia Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh", ca la orice Taina, prin care se da harul. Caci de abia acum incep obligatiile convietuirii, care au nevoie de ajutorul harului. Si de abia acum cei doi se incadreaza ca o unitate a iubirii si roditoare de prunci in imparatia lui Dumnezeu, sau in Biserica, menita sa creasca. In prima rugaciune preotul cere lui Hristos ca El insusi sa vie de fata ca la nunta de la Cana si sa dea celor ce se cununa "viata pasnica, lungime de zile, minte intreaga, dragostea unuia fata de altul, sa-i mentina in lungime de zile, dar de prunci, cununa cea nevestejita a slavei..., sa pazeasca patul lor neispitit", belsug din roadele pamantului, "ca sa dea si celor lipsiti". Deci toate lucrurile pozitive de care are nevoie unirea celor doi, dar mai presus de toate dragostea intre ei si ferirea de ispita infidelitatii, al carui gand se poate furisa in unul sau altul. Dar nu se uita nici de obligatia darniciei fata de cei lipsiti. Casatoria nu e o monada preocupata cu zgarcenie numai de ea insasi.

In a doua rugaciune, dupa ce se aminteste ca Dumnezeu a creat pe om ca "imparat al zidirii" si, socotind ca nu este bine sa fie singur, i-a dat femeia ca sa fie un trup nedespartit cu ea, preotul cere lui Dumnezeu mai mult pazirea de tot felul de primejdii a celor ce se cununa. In legatura cu aceasta, cere lui Dumnezeu sa le dea bucuria pe care a avut-o imparateasa Elena cand a aflat crucea si sa-si aduca aminte de cei doi, precum si-a adus aminte de cei 40 de mucenici, trimitandu-le cununi din cer. Se face deci aluzie la greutatile care pot surveni in familie si la crucea pe care ele o reprezinta si pe care ei trebuie sa o poarte cu rabdare, ca sa ia cununa din cer. Se arata prin aceasta si acest inteles al cununilor cu care vor fi incununati cei doi, care reprezinta si necesitatea unui efort plin de fermitate in viata de familie. Si iarasi preotul cere de la Dumnezeu pentru ei "prunci buni", "o intocmire de gand a sufletelor si a trupurilor", sporire spre tot lucrul bun. Casatoria fericita implica armonia sufletelor si a trupurilor, care amandoua depind de "unitatea de gand" a celor doi.

In rugaciunea a treia, preotul cere: "Si acum, insuti Stapane, trimite mana Ta din sfantul Tau locas si uneste pe robul Tau (N), si pe roaba Ta (N), pentru ca de la Tine se uneste barbatul cu femeia. Uneste-i pe dansii intru unirea gandului, incununeaza-i intr-un trup, daruieste-le lor roada pantecelui, castigare de prunci buni". Unirea lor trupeasca izvoraste dintr-o unitate de gand, dintr-un acord al inimilor, care concura spre aceasta unire. Ea e "simfonia" de care vorbea mai inainte P. Florensky. Fiecare din cei doi se pastreaza ca persoana, caci fiecare gandeste si voieste si simte, dar gandeste, voieste si simte in acord cu celalalt, pentru acela, in convergenta cu acela. Nici un gand contrar celuilalt nu-si face loc in legatura lor. Prin aceasta, unirea lor e ca o cununa de marire si de cinste. Dar numai pentru ca accepta eventualitatea zamislirii pruncilor, spiritualizandu-se si prin aceasta asumare de responsabilitate comuna.

In felul acesta unirea trupeasca dintre barbat si femeie devine, dintr-un act de concupiscenta pacatoasa, cum e in afara de casatorie, un act voit de Dumnezeu si binecuvantat de El.

Dupa a treia rugaciune, preotul aseaza cununa pe capul barbatului, dupa ce a atins cu ea fruntea fiecaruia si a facut semnul crucii pe fata barbatului, rostind cuvintele: " Se cununa- robul lui Dumnezeu (N), cu roaba lui Dumnezeu (N), in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin". Apoi aseaza in acelasi fel cununa pe capul miresei. Acesta e actul central al Tainei, act prin care ea se realizeaza de fapt.

Atingand cu fiecare cununa fruntea fiecaruia din cei doi si amintind pe amandoi la asezarea cununii fiecaruia, arata ca cununa fiecaruia este intr-un fel si a celuilalt; fiecare isi poarta cununa sa intrucat e unit cu celalalt, intrucat ea e unita cu a celuilalt. In iubirea intre ei sta cununa si marirea fiecaruia.

Cununa e semnul maririi si al cinstei, o spune preotul indata dupa incununare: "Doamne, Dumnezeul nostru, cu marire si cu cinste incununeaza-i pe dansii". Marirea e legata de cinste si invers. Marirea si cinstea lor e vazuta de Dumnezeu si de oameni. Ea consta in fidelitatea si in iubirea dintre cei doi, in jertfelnicia unuia pentru altul, in exercitiul raspunderii unuia fata de altul, in asumarea straduintelor necesare vietii de familie. In implinirea tuturor acestora consta realizarea unei perechi fericite, atata cat e cu putinta pe pamant. Creatia intreaga castiga de la armonia acestei perechi pe drumul ei spre armonizarea voita de Dumnezeu.

Cununa este in acelasi timp o coroana, semn al cinstei si al demnitatii. Coroana o poarta imparatul; imparat este si Hristos si arhiereul. Ea e semnul unei seriozitati, al unei maturitati si al unei raspunderi ce se incredinteaza cuiva pentru apararea, ocrotirea si calauzirea celorlalti. Prin incoronare se arata ca cei doi au iesit de sub grija parintilor, au primit raspunderea pentru propria lor viata, raspunderea unuia pentru altul, raspunderea comuna pentru familia lor si pentru copiii lor viitori, ca cetate a lor. Omul nu e intreg pana ce nu a ajuns apt sa primeasca aceasta raspundere pentru sine si pentru altii. Daca omul a fost adus la existenta de Dumnezeu ca "imparat al creatiei", el isi realizeaza aceasta demnitate, care-i o demnitate de raspundere, in mod special si concret prin asumarea responsabilitatilor legate de viata de familie, in care sunt implicate si responsabilitati pentru viata sociala si pentru viata lumii in general.

"Sfantul Ioan Gura de Aur vede in cununa simbolul ascezei conjugale, pentru a atinge castitatea, integritatea fiintei". Cununile se dau de fapt mucenicilor pentru rabdarea lor in credinta. Sotii au de rabdat si ei asaltul multor ispite in viata conjugala; trebuie sa rabde multe greutati, ca sa ia cununa iubirii depline. Marirea ce o da cununa este impreunata si cu suportarea unei asceze, a unei infranari si rabdari si cu implinirea plina de eforturi a unor responsabilitati. De aceea se face cu cununa semnul crucii pe fata celor pe al caror cap e asezata.

Dupa citirea Apostolului si a Evangheliei, preotul cere intr-o rugaciune iarasi "pazirea cinstita a nuntii lor" si "pazirea nespurcata a patului", desigur de o libidinozitate oarba si iresponsabila si de un gand de infidelitate, care amandoua ii coboara pe amandoi de la respectul reciproc ca persoane si de la comuniunea ca persoane. Cu cat e dragostea mai deplina, mai adanca, cu atat e mai casta. De aceea preotul cere in continuare lui Dumnezeu ajutor ca "sa fie legatura lor fara de pacat". Numai asa iubirea lor este deplina. Patul nespurcat, ca legatura neprihanita sau casta, consta in spiritualizarea celor casatoriti, in spiritualizarea legaturii lor trupesti prin toata iubirea, respectul si raspunderea de a se rabda si ajuta reciproc si de a progresa in ele, castigand prin aceasta si respectul celorlalti oameni si al maririi de la Dumnezeu.

Li se da apoi sa bea dintr-un pahar comun, aratandu-se ca se vor indulci din dulceata comuna a dragostei si a bucuriei. Preotul ii conduce apoi legati de mana in jurul tetrapodului de trei ori, ceea ce inseamna neintreruperea legaturii si iubirii lor. "Drumul vietii conjugale nu mai e un simplu itinerariu; el este plasat pe axa eternitatii; de acum mersul lor comun este asemenea axei nemiscate a unei roti care se invarteste", a miscarii stabile a sufletelor in Dumnezeu. Nimic nu va intrerupe iubirea si fidelitatea lor, nimic nu se va intercala in ea, nimic nu o va scoate din statornicia ei.

In timpul acestui drum, se canta imnul de bucurie al lui Isaia pentru zamislirea Fiului lui Dumnezeu in pantecele Fecioarei. Acum s-a pus temeiul unor noi oameni, chipuri ale lui Hristos cel intrupat. Cei ce se vor naste din aceasta casatorie vor fi si ei membri ai imparatiei eterne a lui Dumnezeu. Cerul insusi se bucura pentru aceasta sporire a imparatiei lui Dumnezeu. In timpul inconjurarii se mai cere sfintilor mucenici ca prin rugaciunile lor sa se mantuiasca sufletele celor ce se cununa, printr-o rabdare care imita rabdarea lor. Bucuria nasterii de prunci, bucuria iubirii intre soti nu e lipsita de infranari, de suportari de dureri si de stradanii. Sunt aceleasi imne care se canta si la Botez si la Hirotonie pentru aceleasi motive pentru nasterea de noi membri ai imparatiei lui Dumnezeu, pentru cresterea lor viitoare, care nu e lipsita de eforturile infranarii, ale rabdarii si ale stradaniilor.

Luand cununile de pe capul celor incununati, preotul vorbeste iarasi de marirea lor, caci ei vor purta in chip nevazut toata viata cununile lor de vor trai in iubire adevarata, in curatia fidelitatii si in raspundere si respect reciproc. Cu aceste cununi ei vor merge chiar in imparatia cerurilor: "Dumnezeule... primeste cununile lor in imparatia Ta, pazindu-i nespurcati si fara prihana si neispititi".

In otpustul randuielii Nuntii sunt pomeniti imparatii Constantin si Elena si mucenicul Procopie. Cei cununati sunt ridicati la o cinste imparateasca si la conlucrare pentru credinta, asemenea imparatilor Constantin si Elena, si la rabdarea greutatilor asemenea mucenicilor. Bucuria de cele bune, inaltarea la dragostea curata si desavarsita e impreunata cu lupta pentru cele bune, cu greutatile infranarii si ale rabdarii. Greutatile se amesteca cu dulceata unirii trupesti si sufletesti, avand un rol in spiritualizarea ei.

Crestinismul este realist. Nu se avanta in promisiuni de fericire neumbrita de greutati, caci viata e imbinata din amandoua laturile. Dar fericirea are totusi castigul final. Cine asteapta numai fericire de la casatorie, numai placeri, nu o va putea suporta lung timp.

Rezumand, se poate spune ca harul dumnezeiesc e cerut pentru cei ce se casatoresc ca sa poata frana tendinta spre satisfacerea exclusiva a poftei trupesti, care coboara pe fiecare din cei doi la starea de obiect al egoismului patimas al celuilalt, ca sa poata frana orice altfel de egoism si infidelitate a unui sot in raporturile cu celalalt; e cerut pentru intarirea rabdarii fiecaruia fata de insuficientele celuilalt si a vointei de ajutorare a lui, ca sa faca adanca iubirea lor in Hristos, care nu e posibila fara infranarea egoismului fiecaruia; in sfarsit e cerut pentru nasterea de prunci, care echivaleaza si ea cu infranarea egoismului de toate felurile si cu inaintarea spre comuniunea deplina. Toate acestea dau o castitate legaturii casatoriei, o cinste si o noblete fiecaruia din soti, o deschidere reala a unuia spre altul, spre Dumnezeu, spre semeni; prin toate acestea ei isi castiga mantuirea. Toate acestea si le promit si ei unul altuia si pentru toate se roaga si ei si rudeniile lor impreuna cu preotul, in timpul slujbei.

Sau intr-o alta formulare si mai rezumativa: harul acestei Taine se da pentru dragostea totala si deci neprihanita intre cei ce se casatoresc, pentru ajutorul si rabdarea reciproca, pentru suportarea si biruirea cu rabdare a tuturor greutatilor. Viata in doi e complexa, avand parte si de bucurii procurate de dragostea si de daruirea reciproca, care are in ea o anumita infinitate, dar si de greutati si de neputinte legate paradoxal cu indefinitul tainic al persoanelor umane.
 

Mareste imaginea.

Asistam, din pacate, mai ales in randul tinerilor, la o relativizare a Tainei Casatoriei. Opinia potrivit careia dragostea nu se intemeiaza pe un document (casatoria civila) si nici pe primirea binecuvantarii lui Dumnezeu (casatoria religioasa) este tot mai des intalnita. Concubinajul insa, nu face decat sa exprime pe de-o parte, relativizarea relatiei de dragoste, iar pe de alta, neasumarea responsabilitatilor vietii de familie.

“Iubeste si fa ce vrei!”

Concubinajul ar putea fi inteles – in mod gresit insa - ca rezultat al unei cunoscute maxime a Fericitului Augustin: “Iubeste si fa ce vrei!”. In realitate, Fericitul Augustin cand a rostit aceste cuvinte, cu siguranta nu a indemnat la neoranduiala sau dezmat. Nu intamplator, a pus inainte de toate  cuvantul “iubeste”. Acel “fa ce vrei” este conditionat, asadar, de iubire. Iar iubirea la care face referire Fericitul Augustin este cea in Hristos, acea iubire desavarsita si, desigur, reponsabila, pe care o aflam in Biserica. Numai iubirea in Hristos ne reda adevarata libertate, aceea de a voi si savarsi numai binele.

Hristos, Mirele Bisericii

Omul nu poate iubi in chip desavarsit cu de la sine putere. Din acest motiv, este intrucatva absurd sa vorbesti de iubire la nivel uman, fara a te raporta la Dumnezeu, care ni S-a facut cunoscut ca Iubire, sau, mai exact la Sfanta Treime, “structura supremei iubiri”. In Persoana lui Hristos intrupat am ajuns la cunostinta faptului ca si omul poate iubi dumnezeieste.

Sfantul Ioan Gura de Aur aseamana unirea Fiului lui Dumnezeu cu firea umana cu cea a unirii unui sot cu o desfranata. Sfantul spune: "Care sot si-ar lua pentru el o desfranata?!” Si, in continuare, arata cum Fiul lui Dumnezeu nu se scarbeste de firea umana cazuta in toate pacatele si murdarita pana peste cap, in a o lua drept sotie, in a deveni una cu ea. Hristos a restaurat firea, a "ridicat-o la slava cea dintai”, devenind astfel Mire al Bisericii.

Provocarea in casatorie, pentru fiecare dintre soti, consta tocmai in faptul ca acestia isi asuma in mod liber vocatia de a exprima in cadrul familiei intemeiate de ei, relatia de taina dintre Hristos si Biserica Sa. De aici, ar trebui sa constientizam ce chemare inalta reprezinta Sfanta Taina a Casatoriei, in timp ce concubinajul, nu numai ca exprima o stare nefireasca, ci si una decazuta din punct de vedere moral.

Concubinajul nu este o alternativa la Taina Nuntii

Este gresit sa vedem in concubinaj o alternativa, chiar si de compromis, la Taina Nuntii. Singurele alternative raman monahismul si celibatul. Tocmai din acest motiv concubinajul se afla sub incidenta canoanelor bisericesti. Potrivit acestora, “cel ce traieste in concubinaj nu poate fi primit, la Sfintele Taine, nu i se poate primi darurile la biserica. De asemenea, concubinii nu pot fi nasi la cununie si botez” (Pravila bisericeasca - V. Casat. a III).

Exista o diferenta extrem de nuantata intre viata de cuplu si viata de familie. Cuplul ramane o monada inchisa, refuzand binecuvantarea lui Dumnezeu. Membrii cuplului isi sunt suficienti lorusi. Familia se intemeiaza tocmai pe deschiderea fata de relatia cu Dumnezeu. Familia, in Biserica, este rod al comuniunii membrilor ei cu Dumnezeu.

Acest fapt se observa cu usurinta din cuprinsul rugaciunilor pe care preotul le rosteste in cadrul Logodnei si al Tainei Cununiei. Inca din timpul Logodnei preotul se roaga lui Dumnezeu sa-i uneasca “ pe ei cu sfanta unire … Intareste logodna lor in credinta, intelegere, in adevar si in dragoste”.

Preotul se roaga lui Dumnezeu apoi, in Taina Nuntii, sa-i binecuvinteze pe miri precum pe Avraam si pe Sara, pe Isaac si pe Rebeca, pe Iacov si pe toti patriarhii, pe Iosif si Asineta, pe Moise si pe Semfora, pe Ioachim si Ana, pe Zaharia si Elisabeta. Iata cum numele mirilor se alatura acestor nume sfinte ale Vechiului Testament. Motivul pentru care se face aceasta asociere il aflam tot dintr-o rugaciune din timpul Cununiei: “precum acolo, si aici, fiind de fata cu ajutorul Tau cel nevazut, binecuvinteaza nunta aceasta.”

Concubinajul, neasumarea voturilor casatoriei

Casatoria si monahismul sunt cele doua cai de aleasa vietuire, binecuvantate de Dumnezeu. Pentru fiecare din ele exista o vocatie anume. Atunci cand luam decizia de a pasi pe una din ele urmam, asadar, unei chemari interioare. Trebuie sa recunoastem ca niciuna din cai nu este lipsita de renuntari, angajamente, responsabilitati. Totodata, nu trebuie sa dam inapoi de la a urma uneia, din cauza acestor obstacole firesti pe care urmeaza sa le intalnim.

Suntem insa obisnuiti sa vorbim in mod curent mai mult despre voturile monahale. Prin depunerea acestora, calugarul se incredinteaza unei vieti traite in ascultare, feciorie si saracie. Astfel, el se face pe sine, pentru intreaga-i viata, dar lui Dumnezeu. Insa, nici Taina Casatoriei nu este lipsita de voturi.

Daca monahul fagaduieste o viata petrecuta in ascultare, mirilor in Taina Nuntii, li se spune :"Supuneti-va unul altuia intru frica lui Hristos. Femeile sa se supuna barbatului lor ca Domnului, pentru ca barbatul este cap femeii, precum si Hristos este cap Bisericii, trupul Sau, al carui mantuitor si este.” Efes. (5; 20-23)

Daca monahul fagaduieste o viata petrecuta in feciorie, mirilor li se fagaduieste nasterea de prunci: "Da-le lor roada pantecelui, prunci buni si buna intelegere sufleteasca si trupeasca.”

Daca monahul fagaduieste o viata petrecuta in saracie, mirilor li se fagaduiesc "roadele pamantului, ca, toata indestularea avand, sa sporeasca spre tot lucrul bun si bineplacut Tie”[...] "Si le da lor din roua cerului de sus si din belsugul pamantului. Umple casele lor de grau, de vin, de untdelemn si de toata bunatatea, ca sa dea si celor lipsiti.”

Monahul renunta la lume prin randuiala intrarii in monahism, pentru ca mirii sa o primeasca pe aceasta prin Taina Cununiei. Toti insa o fac pentru, si in numele lui Dumnezeu. Acest fapt al raportului dintre monahism si casatorie este exprimat intr-un mod evident si in cuvintele Sfantului Apostol Pavel in Epistola catre Romani: “Daca traim, pentru Domnul traim (mirenii), si daca murim, pentru Domnul murim (monahii). Deci si daca traim, si daca murim, ai Domnului suntem.” (Romani 14, 7-8) In timp ce monahii mor lumii iar mirii "traiesc lumii”, pentru a trai lui Dumnezeu, cei ce vietuiesc in concubinaj, raman pe dinafara. Nu traiesc, nici nu mor, lumii, pentru a  trai lui Dumnezeu.

Biserica a stiut dintr-nceput ca aceasta cale a vietii de familie nu este una usoara. Tocmai de aceea in Taina Casatoriei se cere de la Dumnezeu sprijin si ajutor in toate incercarile pe care mirii le vor intampina pe parcurs. Intr-una din rugaciuni se rosteste astfel: "Pazeste-i pe dansii, Doamne, Dumnezeul nostru, precum ai pazit pe Noe in corabie. Pazeste-i pe dansii, Doamne, Dumnezeul nostru, precum ai pazit pe Iona in pantecele chitului. Pazeste-i pe dansii, Doamne, precum ai pazit de foc pe sfintii trei tineri, trimitandu-le lor roua din cer. Si sa vina peste dansii bucuria aceea pe care a avut-o fericita Elena, cand a aflat cinstita Cruce.”

Cei ce traiesc in concubinaj, nu numai ca nu cauta Crucea lui Hristos, dar si fug de ea. In acest fel, ei insisi se lipsesc de aceasta bucurie a dragostei jertfelnice. De aceea, concubinajul este un mod de viata nedeplin, cu o bucurie limitata la cele lumesti.

Concubinajul se intemeiaza pe neasumarea voturilor casatoriei, despre care aflam dintr-una din ultimele rugaciuni rostite in cadrul Tainei Cununiei: “Iata fiilor duhovnicesti, prin punerea mainilor pe Sfanta Evanghelie si pe Sfanta Cruce, ati savarsit juramant inaintea sfantului altar ca veti pazi legatura dragostei si a unirii intre voi pana la mormant, curata, neintrerupta, dreapta si cinstita, si ca nu va veti abate de la datoriile voastre nici unul, nici altul, urmand ce este placut lui Dumnezeu si oamenilor." Asa se face ca cei ce traiesc in concubinaj, sfarsesc insa regretabil, prin a urma ceea ce este neplacut lui Dumnezeu si oamenilor.

Biserica Ortodoxa nu este retrograda atunci cand nu accepta concubinajul. Menirea ei este sa cheme omul la desavarsire. In Taina Cununiei, cuplul este chemat sa devina familie, adica dintr-un element inchis, sa devina eveniment de comuniune. Pentru acest lucru avem insa nevoie de credinta ca Hristos poate si astazi, ca si la nunta din Cana Galileii, sa transforme apa in vin, adica dragostea noastra slaba si nestatornica, in dragoste tare si neclintita.

“Via a fost luată de sub stăpânirea lor şi dată altor lucrători, altui popor, poporului creştin. Acest popor a constituit Biserica şi a devenit via lui Dumnezeu. De la această nouă vie Domnul aşteaptă acum roadele alese ale viei. Şi vai!, dacă nu le va da. Vai, dacă şi noii lucrători nu lucrează cum se cuvine via, pe care cu lacrimi şi cu Sângele Său a adăpat-o Domnul, Dumnezeul-Om”.

VIA LUI DUMNEZEU

„Un om oarecare stăpân al casei sale a sădit vie…” (Matei 21, 33)

Veniţi, iubiţilor, veniţi să vă arăt o vie aleasă. N-a fost aşa dintru început. A fost un loc necultivat. A fost un ogor înţelenit. Era plin de pietre, de ierburi sălbatice, de spini şi de şerpi. Nimeni nu avusese grijă de el. Nimeni nu luase aminte la el. Dar cineva a luat aminte la el. Ştia că sub pietre şi spini se ascunde un pământ ales şi că atunci când acesta avea să fie eliberat de acestea, va putea să devină o vie aleasă. A cumpărat deci acest loc înţelenit şi a început să-l lucreze. A aprins un foc, a ars spinii, a scos pietrele, l-a curăţat de ierburile sălbatice, l-a săpat adânc, a adus viţă de vie şi a sădit-o. L-a îngrădit cu gard din toate părţile, ca să nu poată intra hoţii şi animalele. A săpat un teasc. A construit un turn, unde să stea străjerii, şi de-acolo, ca dintr-un post de observaţie, să urmărească ce se întâmplă în toată via şi dincolo de ea. Omul acesta îşi iubea via şi se îngrijea de toate ale ei. Voia să fie o vie unică. O vie exemplară. A încredinţat-o lucrătorilor, iar el a plecat şi s-a dus departe.

Dar lucrătorii nu erau oameni buni. Nu le-a păsat de vie. Nu au îngrijit-o cum se cuvenea. Credeau că sunt necontrolaţi şi că proprietarul nu se va mai întoarce niciodată, ca s-o vadă şi să ceară socoteală. Dar proprietarul nu şi-a uitat terenul. Şi-a trimis slujitorii, ca să ia roadele. Însă lucrătorii cei răi nu le-au dat acestora niciun ciorchine de struguri. Pe unii dintre slujitori i-au ucis, pe alţii i-au bătut, iar pe alţii i-au ucis cu pietre. Proprietarul trimite alţi slujitori. Dar şi acestora le-au făcut la fel. La sfârşit, îşi trimite copilul. Însă nici pe acesta nu l-au cinstit. L-au luat, l-au scos afară din vie şi l-au omorât.

Aşadar, ce trebuie să facă proprietarul cu aceşti lucrători răi? – a întrebat Domnul pe iudei. Şi aceştia au răspuns că

„Pe cei răi cu rău îi va pierde” (Matei 21, 41).

Adică, pentru că aceştia s-au arătat răi, rău va fi şi sfârşitul lor, iar via o va da altor lucrători, care o vor lucra, iar la vremea potrivită îi vor da roadele.

***

Cele pe care le-am zis sunt o pildă; o pildă, care e cuprinsă în Evanghelia de astăzi, iar noi o prezentăm oarecum dezvoltată. Pildă, care are un înţeles adânc. Pentru că una spune, dar Domnul lasă să se înţeleagă altceva.

Şi se naşte întrebarea: Care este via? Via este poporul iudeu. Acest popor a fost dintru început ales? A fost o vie îngrijită? Nu. A fost un popor, care semăna cu un pământ înţelenit. Trăia în păcat şi în închinarea la idoli ca toate popoarele. Dar Dumnezeu şi-a ales acest popor şi l-a îngrijit cu o deosebită dragoste şi afecţiune. Şi ce nu a făcut pentru acest popor! Câtă învăţătură, câte minuni! Câţi mari dascăli şi prooroci nu au  învăţat acest popor! Dar, din nefericire, poporul iudaic nu a arătat dragostea ce se cuvenea lui Dumnezeu. Nu a preţuit darurile şi binefacerile lui Dumnezeu. S-a arătat un popor nemulţumitor. Vie, care nu a dat roadă Domnului ei. S-a umplut de pietre şi de spini. Şi din spinii aceştia s-a împletit o cunună de spini, pe care soldaţii au pus-o pe capul Unuia-Născut Fiului lui Dumnezeu, pe care nerecunoscătorii iudei L-au răstignit în afara viei, în afara Ierusalimului. Nu struguri, nu vin dulce, ci oţet cu fiere i-au dat lui Hristos, Binefăcătorului lor.

Sfârşitul lor este cunoscut. A fost sfârşitul lucrătorilor celor răi. Au fost pedepsiţi cu o mare pedeapsă. Au fost pedepsiţi cum se cuvenea. Via a fost luată de sub stăpânirea lor şi dată altor lucrători, altui popor, poporului creştin. Acest popor a constituit Biserica şi a devenit via lui Dumnezeu. De la această nouă vie Domnul aşteaptă acum roadele alese ale viei. Şi vai!, dacă nu le va da. Vai, dacă şi noii lucrători nu lucrează cum se cuvine via, pe care cu lacrimi şi cu Sângele Său a adăpat-o Domnul, Dumnezeul-Om.

***

Via este Biserica noastră Ortodoxă. Îngrădită din toate părţile cu poruncile Domnului, cu dogmele, cu dumnezeieştile şi sfintele Canoane ale Sinoadelor Ecumenice şi Locale. Vie, care are ca teascuri, sfinte jertfelnice, unde se oferă Preacuratul Trup şi Cinstitul Sânge al Domnului. Vie cu turnuri, cu biserici, cu amvoane, cu înalte observatoare, de unde străjerii pot să vadă ce se întâmplă nu doar în vie, ci şi în întreaga lume, şi să ia măsurile potrivite. Vie înzestrată cu toate mijloacele, ca să poată aduce roadă aleasă.

Da! Biserica Ortodoxă este via lui Dumnezeu. Dar în tot spaţiul Ortodoxiei, o vie este şi fiecare episcopie cu miile de creştini, care sunt viţele. De aceea, şi când liturghiseşte episcopul, chiar înainte de a citi Evanghelia, iese în afara Uşilor Împărăteşti, ţine dichero-tricherele, îşi înalţă glasul şi zice:

„Doamne Doamne, caută din cer şi vezi şi cercetează via aceasta, pe care a sădit-o dreapta Ta, şi o desăvârşeşte pe ea”.

Ce înseamnă aceste cuvinte? Este o rugăciune. Episcopul Îl roagă pe Domnul să nu lase Biserica, ci să-Şi arunce privirea din cer, să se îndure de noi. Şi dacă creştinii au slăbiciuni şi răutăţi, şi se aseamănă viţelor neroditoare, să nu le dezrădăcineze, ci să le lase şi să le mai îngrijească, cu nădejdea că vor deveni şi acestea într-o zi viţe aducătoare de roadă.

Şi pentru această lucrare duhovnicească a creştinilor este responsabil episcopul. Şi nu doar episcopul, ci după episcop, responsabili sunt şi toţi preoţii. Pentru că fiecare parohie este şi ea o mică vie. Mlădiţe sunt toate sufletele, bărbaţi şi femei, care locuiesc în sat. Mlădiţe care au nevoie de îngrijire. Şi aşa cum mlădiţele din natură au nevoie să fie săpate, de copilire, de stropire, de diferite medicamente, au nevoie de apărare din partea diferiţilor vrăjmaşi şi a hoţilor, aşa şi enoriaşii, aceste mlădiţe duhovniceşti, au nevoie de o continuă supraveghere. Viticultorul cel bun este întotdeauna în via lui. Uneori o va curăţi de  ierburile sălbatice şi de pietre, alteori o va săpa, uneori o va stropi, iar la vremea roadelor rămâne acolo şi noaptea şi păzeşte via. Şi preotul bun nu pleacă niciodată din via lui, nu pleacă din parohia lui. Rămâne lângă enoriaşii săi şi iarna şi vara. Întotdeauna are ceva de făcut. Niciodată nu rămâne fără lucru. Un paraclis, un trisaghion la mormintele morţilor, o vizită în casa celor îndureraţi, o învăţătură, o mustrare, o luptă împotriva ereticilor care vin să sară gardul şi să prade via. O, câte nu poate să facă un preot bun!

O, Doamne! Via Ta este Biserica. Trimite în această vie lucrători buni, preoţi şi episcopi buni, pentru ca din nou fiecare episcopie şi fiecare parohie să devină o vie aleasă.

(TRAD.: Frăţia Ortodoxă Misionară “Sfinţii Trei Noi Ierarhi”, SURSA: „Kyriaki”, Atena, 1998)

(Sursa online: Pelerin ortodox)

doamne ajuta...

DESPRE ECUMENISM

- Încotro mergem?

- De multe ori am scris împotriva ecumenismului. Cred că am spus tot ce puteam eu spune despre această “erezie a secolului nostru”, cum o numesc monahii greci. I-am cunoscut pe mulţi din conducătorii Consiliului Ecumenic şi am văzut compromisul lor sufletesc în faţa politicului şi dorinţa lor nestăvilită de a compromite şi pe alţii, sau alte grupuri ortodoxe care îşi apără puritatea credinţei. Pe unde am fost, monahii se întreabă cu durere şi nelinişte: “Încotro mergem? Şi până unde? Va trebui să căutăm altă jurisdicţie? Va trebui să fugim în munţi şi în păduri, în sihăstrie, spre a ne mântui de ispita satanei? Vom fi oare vânaţi aşa cum îi vânau iconoclaştii pe apărătorii icoanelor?”…

Ceea ce vreau să subliniez aici nu e pericolul ecumenismului în sine – poate că lucrurile nu sunt chiar aşa de grave cum li se par monahilor – ci tulburarea pe care satana, slujindu-se de lupta ecumenică, o pune în sufletele monahilor, şi nu numai în inimile monahilor din România, ci din toată zona ortodoxă. Aşa se nasc neliniştile spaimei, aşa se naşte preocuparea salvării personale de primejdiile lumeşti în detrimentul duhovniciei şi începutul unor compromisuri care, odată pornite, nu se ştie unde se vor opri.

Ceea ce scriu aici, aş fi dorit să scriu direct ierarhilor. Cred însă că o astfel de scrisoare ar fi fost sortită direct uitării şi lipsei de interes şi prilej de mânie. Nu ne rămâne decât rugăciunea pentru paza mănăstirilor, pentru liniştea monahilor şi neprimejduirea vieţii ortodoxe în ţara noastră şi în lume.

Chipul este blând, dar intenţia perfidă

Există un duh care colindă Europa şi lumea în general, un duh proteic care-şi schimbă înfăţişarea şi discursul de fiecare dată şi care atacă din toate părţile lumea creştină. Chipul lui în general este blând, discursul lui este atrăgător, dar intenţia lui este perfidă. Acest duh poate să vorbească despre familie cu cuvinte frumoase, dar intenţia lui este de a distruge familia. Poate să vorbească despre Biserică, plin de dragoste pentru toate bisericile, un fel de sincretism religios, dar dorinţa lui este de a spulbera Ortodoxia în primul rând. Poate să vorbească despre ţară şi despre patrie ca despre ceva pe care încearcă să le susţină, dar intenţia lui este de a distruge şi patria şi Biserica. Acest duh se cheamă ecumenism.

Tot acest discurs frumos şi cu feţe multiple nu are decât un singur scop: distrugerea naţiunilor, desfiinţarea Bisericii Ortodoxe în special şi instituirea unui grup de conducători, unşi nu ştiu de cine, care să inducă tuturor naţiunilor ideile lor, să le încorseteze în anumite tipuri sociale, politice şi religioase în care ei să fie mereu în faţă. Să nu ne lăsăm amăgiţi! Trăiesc în mijlocul acestor emiţători ai discursului prolific şi proteic care cutreieră lumea. Ii cunosc pe toţi. Nu au nici o intenţie bună cu Biserica noastră! Sub iubirea hristică, sub pacea lui Hristos, ei ascund intenţii perfide. De aceea am venit aici, să vă spun: Nu vă lăsaţi ademeniţi! Am observat o puternică tendinţă ecumenistă în interiorul Bisericii Ortodoxe, foarte puternică, începând de sus până jos. Aţi auzit cu toţii de Taize… Acolo a fost centrul acestei mişcări distrugătoare a Ortodoxiei. Acolo a fost centrul New Age-ului. Acolo, într-un cadru aşa, foarte mistic, apărea fratele Roger, îmbrăcat în alb ca un papă, ca Hristos, acolo copiii stăteau cu picioarele sub ei şi se legănau în ritmul unor melodii…

Acolo nu mai era nimic sfânt, sau totul era “sfânt”! Iar pe de altă parte, în New Age-ul acesta despre care vă vorbesc nu există nimic care să aibă valoare absolută.

Dorinţa lor este să distrugă toate elementele de credinţă, toate elementele morale, toate elementele de sânge pe care ne-am bazat, pentru că – zic ei – nu există nimic adevărat în chip absolut. (…) Jocul acesta de ascundere a adevărului este o perfidă invenţie a satanei.

Adevărata faţă a ecumenismului

- Părinte, pot convieţui în pace şi armonie un creştin, un musulman şi un evreu? Care ar fi secretul?

- Respectul reciproc e singura manifestare de bună armonie. în nici un caz rugăciunea împreună sau slujirea împreună. Acestea sunt lucruri care depăşesc acordul dintre religii diferite.

- Se închină toţi oamenii la acelaşi Dumnezeu?

- Nu totdeauna… Noi ştim un singur Dumnezeu care ni se revelează nouă (ni S-a revelat – n.n.) şi numai Lui ne închinăm. Celelalte sunt forme deformate sau greşite.

- Care credeţi că sunt ispitele cele mai mari cu care se confruntă un ortodox astăzi?

- Ecumenismul.

- …Următoarea întrebare era dacă sunteţi de acord cu existenţa dialogului ecumenic, însă...

- Nu. Absolut de loc. Pentru că ecumenismul este o formă mai subtilă a masoneriei. Masoneria încearcă să distrugă credinţa ortodoxă, credinţa creştină în general. Ecumenismul încearcă să subjuge prin câteva idei care par foarte generoase: de ce să ne certăm între noi, hai să trăim ca fraţii, să ne iubim unii pe alţii, putem trăi împreună, putem să ne rugăm împreună… ceea ce nu e permis în cazul Ortodoxiei. Toate Sinoadele ecumenice interzic această co-rugăciune cu toţi care sunt aparte de Ortodoxie. Dacă nu respectăm aceste canoane, sub imperiul ecumenismului, al presiunilor şi promisiunilor din Occident, care toate sunt deşarte, înseamnă că noi încălcăm toate canoanele Bisericii cu adevărat ecumenice.

- În condiţiile actuale în care este mediatizată aşa de mult masoneria, vă rog să punctaţi câteva elemente puternice a ceea ce înseamnă aceasta ca acţiune anti-hristică!

- Masoneria e o organizaţie demonică, se închină lui Lucifer, are nişte secrete pe care le păstrează cu tărie, dar se descoperă lumii ca o organizaţie de binefacere, care se ocupă de săraci. Fiecare Lojă Masonică se ocupă de unitarism, de o ordine, dar dincolo de aceste fapte nu există Duhul lui Dumnezeu şi toate faptele sunt puse pentru înşelare. Aşa că nu vă lăsaţi înşelaţi. Nu tot cel ce vorbeşte prompt în numele lui Dumnezeu, îl şi are în inimă, iar ei cel mai puţin. Pericolul cel mai mare e această globalizare şi ungerea unor persoane care au dreptul să conducă omenirea. Cine i-a uns? Ei sunt unşii Satanei şi nu fiii lui Dumnezeu.

Dar noi, aşa mici şi fără puterea de a învăţa, să ne păstrăm credinţa şi să nu uităm că reprezentăm o linie de adevărată credinţă mântuitoare şi pe cât ne e cu putinţă, să ne împlinim datoriile faţă de neam şi de Biserică.

Despre un congres ecumenist

Am să vă spun o întâmplare chiar cu mine. Când eram arestat a fost un congres ecumenist în România. Şi la congresul acesta, care a durat vreo săptămână, cu plimbări prin diverse locuri, cu cheltuieli enorme, a fost un banchet final la Patriarhie. Ştiu aceasta chiar de la protestanţii din Elveţia, pentru că în momentul acela Lukas era preşedintele Consiliului Ecumenic. Şi elveţienii, care îl cunoşteau pe Lukas, i-au cerut: „Domnule Lukas, când te duci acolo în România şi ajungi la Patriarh [Iustin Moisescu, n.n.], întreabă-l ce este cu părintele Calciu, ce s-a întâmplat cu el? E vinovat, nu e vinovat? Că la noi, în Elveţia, nimeni nu este închis pentru credinţa lui sau pentru propovăduirea lui. De ce e în închisoare? A făcut crime, a omorât pe cineva, a dat foc clădirilor?”... Lukas, când s-a făcut banchetul, s-a gândit să-l întrebe pe Patriarh. Dar n-a avut curajul să-l întrebe de la început, pentru că… era mâncare bună care trebuia mâncată, era vin bun care trebuia băut. Abia la desert s-a gândit să întrebe pe patriarhul Iustin ce se întâmplă cu părintele Calciu.

Probabil Securitatea era de gardă şi atunci reprezentantul Departamentului Cultelor a intrat în vorbă şi a spus: „Vă explic eu, pentru că nu-l puteţi băga pe Prea Fericitul în aşa ceva. Vă explic eu… Părintele Calciu este un neofascist, i-a învăţat pe elevii lui doctrine neofasciste, i-a îndemnat la rebeliune, pentru că în Biserica noastră, ştiţi, este o ordine şi o ascultare. Părintele Calciu a rupt toate aceste îndatoriri ortodoxe, a fost împotriva ierarhiei, a vorbit împotriva Bisericii, a răspândit învăţături neonaziste!”. Cei care aţi citit cuvintele mele, ştiţi cât de neonaziste au fost… Dar asta i-a plăcut foarte mult lui Lukas, care n-a mai întrebat nimic. Şi s-a întors în ţară şi a spus celor din Elveţia: „Părintele Calciu este într-adevăr un răzvrătit. El a stricat relaţia dintre guvern şi Biserică, sau a vrut s-o strice, nu a ascultat de episcopii săi, de legile ţării, a călcat totul în picioare, aşa că dacă stă la închisoare, stă pe drept!”.

Mai târziu, după eliberare, am ajuns în Elveţia. Şi am vorbit acolo, la Zurich, iar între întrebările ce s-au primit era un bilet în care se spunea: „Noi, când a fost Lukas în România, i-am spus să întrebe pe ierarhi de dumneavoastră şi iată care a fost răspunsul lui…”. Le-am răspuns: „Domnilor, eu nu am ştiut de lucrul acesta, dar dacă dumneavoastră vreţi să citiţi cărţile mele, veţi vedea că nu este adevărat. N-am făcut nici un fel de propagandă nazistă pentru că nu mă interesa, n-am făcut nici un fel de răscoală împotriva ierarhiei, pentru că nu acesta era scopul meu. Am cerut ca Biserica să fie respectată, am cerut ca Biserica să nu mai fie subordonată puterii laice, am cerut ca Biserica să aibă dreptul la cuvânt!”. Şi s-a sculat în picioare un cetăţean şi mi-a zis: „Părinte, eu sunt în legătură cu domnul Lukas. Vreţi să vă întâlniţi public cu el, ca să discutaţi problema aceasta?” Şi am răspuns că sigur că da, chiar mi-ar face o mare bucurie să mă întâlnesc cu el. Şi Lukas nu a venit! A refuzat să vină, pentru că ştia că este vinovat. Ziceau că a fost anunţat prea târziu, că ei au fixat întâlnirea fără să-l consulte pe Lukas… Realitatea era că el ştia foarte bine ce făcuse şi că era un eretic. Nu-l interesa nimic, nu-l interesa nici măcar Hristos! Când mergeai într-o adunare de asta ecumenică nu aveai voie să pronunţi numele lui Iisus Hristos. Nu aveai voie să aduci ştirea, de pildă, că există creştini persecutaţi, în special ortodocşi. Dacă cineva a luptat pentru mine, acestea au fost nişte organizaţii catolice sau protestante care nu erau ecumeniste! De aceea tot ce spun aceşti oameni este o minciună. Ei sunt fiii diavolului şi de la început au fost mincinoşi şi ucigaşi şi fac faptele tatălui lor. A sluji lui Hristos înseamnă suferinţă. Ei erau în petreceri şi plimbări. Vreau să spun că ereticii înşişi, când îi iei direct, cu fapte concrete, se ruşinează sau se sperie. La noi, dacă te atingi de un eretic sau de un corupt, e prăpăd! Toată lumea sare să-l apere”.

(in: Parintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii. “A sluji lui Hristos inseamna suferinta”, Editura Bonifaciu, 2009)

doamne ajuta...

Imi amintesc cum ne spuneau profesorii la cursuri: ''trerapia asta nu este cum spune religia, este nevinovata, preotii nu vor sa accepte evolutia'', si vedeam cum profesoara hipnotiza toata clasa, sub pretexul relaxarii, dar cu greu isi mai reveneau bietii mei colegi. Imi amintesc odata ca un coleg era chiar inconstient dupa o sedinta de hipnoza si nu-si mai revenea. Nu m-am lasat niciodata hipnotizata stiind ca e pacat, (cred ca rugaciunile duhovnicului meu m-au salvat de multe ori) dar nu cunosteam pe atunci marile primejdii duhovnicesti ascunse in spatele unor astfel de practici, intrucat nimeni nu ne avertizase asupra usurintei cu care demonii, ca entitati spirutuale, intra pe calea hipnozei in contact nemijlocit cu mintea omului, inselandu-l si amagindu-l treptat, pana la contactul total.

In hipnoza sunt implicate si capacitatile demonilor de a-i induce omului perceptii senzoriale, (puteri pe care psihologul crede ca le dobandeste cu marea capacitate de a se juca cu mintea omului),inclusiv reprezentari vizual - artificiale pe de o parte, iar pe de alta parte de a interveni direct asupra unor evenimente, in sfera realitatii materiale. Terapeutii insa ignora cu desavarsire toate aceste aspecte, prezentand mecanismele hipnozei intr-o maniera distorsionata, facila si apetisanta. Psihoterapeutii sunt oameni, si ca oameni aleg intotdeauna ceea ce li se potriveste, fac alegeri care doresc sa fie congruente si aliniate in raport cu conceptile si convingerile lor.

Un numar tot mai mare de specialisti, fiind atrasi de filosofiile orientale, aplica in munca lor invataturi pagane de tip aikido,zen, budism, yoga, bioenergii, elemente ezoterice, sau cum le mai numesc ei ''legi universale,spirituale sau crestine''. De asemenea sunt psihologi care au cercetari aprofundate in ceea ce priveste practicile oculte si invataturile fundamentale ale misticismului si sectelor religioase orientale, iar expertul in acesta forma de invatamant este numit "guru", despre care se credea ca este dovada vie ca Dumnezeu se manifesta in epoca contemporana. A-i urma exemplu inseamna sa faci posibila dobandirea idealurilor spirituale ale divinitatii. Guru era cel care te putea conduce la Dumnezeu. Astfel, unii adepti si-au abandonat modul de viata obisnuit si s-au consacrat in intregime contopirii sufletului cu Dumnezeu. Ne intrebam acum: oare cu cine si-au contopit sufletul defapt? Cei care fac yaga stiu ca acesta abordare este considerata de biserica erezie?

Cei care doresc sa urmeze o formare pe curentele spirituale ce se declara ezoterice, trebuie sa stie ca sunt anticrestine. Stiu, o sa-mi spune-ti  "pai am citit ce contin cursurile: evanghelia lui Matei, Luca, Marcu, Ioan, Apocalipsa", dar nu va lasati amagiti, caci si diavolul se arata in inger de lumina. Defapt, aceste curente spirituale contin legile kabalionului, astrologia, taratul, numerologia, chiromantia, kabbala, reincarnarea, karma,etc. De asemenea la fel ca guru, muharai ji si MLD (MISIUNEA LUMII DIVINE) continua sa vina in occident, ei se numesc ''mai buni decat Isus'', mai exact MLD-UL. Au invataturi distrugatoare fata demoralitatea si valorile crestine. Pledoaria lor in favoarea unor forme de ocultism a ruinat mii de vieti. Fiecare va trebui sa plateasca pretul angajamentului personal. PARINTELE ARSENIE PAPACIOC, ne sfatuieste sa ne ferim de toate aceste abordari si sa ne propiem cat mai mult de Dumnezeu, de biserica, sa fim smeriti, sa iubim si sa iertam, sa cerem de la DUMNEZEU ceea ce nu avem si El ne va da, mai mult decat lumea(psihologul). Daca cautati liniste sigur o ve-ti gasi intr-o manastire, la o biserica sau de vorba cu parintii imbunatatiti.

Multi dintre noi apeleaza la psiholog pentru depresie, crezand ca acesta le poate reda linistea sufleteasca. Trebuie sa stiti ca depresia este o boala a suletului, nu a mintii, iar psihologul lucreaza cu psihicul. Si dupa cum am mai spus, daca duhovnicul considera ca depresia are o forma clinica, care nu a afectat doar sufletul , atunci va directiona pacientul acolo unde este nevoie: psihiatru, psiholog (dar unul cu o filozofie de viata crestina).

Exista insa si tehnici foarte benefice in psihoterapie. Spre exemplu terapia cognitiva ajuta persoanele cu gandire irationala, disfunctionala, sa-si organizeze si corecteze cognitiile disfunctionale, care de cele mai multe ori duc la conflicte in familie, (de cele mai multe ori afecteaza copii, ei fiind cei care sufera atunci cand parintii se cearta). De asemenea terapia de cuplu si familie (terapia sistemica) este foarte benefica. Se lucreaza cu toata familia, este vazuta persoana in sistem si se tine cont de deciziile intregului sistem. Spre exemplu sunt multi parinti care isi aud copii vorbind, dar nu-i asculta, nu dau importanta dorintelor pe care acestia (copii) le au, iar consecintele sunt foarte grave: stima de sine scazuta, complex de inferioritate,timiditate, etc. Terapia sistemica are rolul de a-i ajuta pe toti membrii familiei, cu ajutorul anumitor tehnici de lucru, sa se puna in pielea celuilalt si sa inteleaga ce simti cand nu esti, ascultat, inteles si luat in seama.

De asemenea, terapia transgeneratioanala este foarte benefica, si utilizarea genogramei ajuta membrii familiei sa-si corecteze patternurile comportamentale copiate de la parinti. Aici sunt luati in considerare factorii dezvoltarii ontogenetice care contribuie la dezvoltarea personalitatii (sa nu uitam ca noi suntem si rezultatul mediului in care am trait, caci fara voie si-a pus amprenta pe dezvoltarea noastra personala). Drept exemplu, sotii care-si maltrateaza sotiile, sub motivul "femeia trebuie tinuta sub papuc", isi pot corecta aceste patternuri comportamentale dupa ce impreuna cu psihoterapeutul le analizeaza si cauta impreuna solutii pentru remedierea lor.

O alta terpie foarte, foarte benefica este cea comunicationala. Totul se transmite prin cuvant. Astfel, de la un cuvat rau se poate ajuge la divort, crima, abuzuri sau dimpotriva, poti debloca resursele unei persoane daca folosesti cuvinte cu o incarcatura emotionala pozitiva care sa aiba priza la inima celor cu care comunici. Prin cuvant poti sa construiesti sau sa distrugi, poti sa inalti sau sa cobori, poti sa aduci zametete sau lacrimi. Si sa nu uitam ca prin cuvant a facut Dumnezeu lumea, a zis si s-a facut. Si exemplele pot continua.

Eu lucrez in serviciul de ambulanta si pot concret sa va spun care sunt efectele cuvintelor in situatii extreme, cum pot schimba viata unui om, daca stii sa le folosesti. Pe mine psihoterapia m-a ajutat sa ajut, sa salvez, sa ridic, chiar daca uneori tacerea este mai volaoroasa decat toate cuvintele si e mai importanta atingerea, alinarea. Cred ca ar trebui ca toti cei care au ca obiect al muncii OMUL, sa faca cursuri de dezvoltare personala, de comunicare, pentru ca, din pacate, la noi comunicarea este dezastruoasa. In acest sens, dau exemplul accidentelor rutiere, la care reprezentantii politiei tipa la victime:''linistes-te!''. Insa, nu ar fi mai simplu sa-i arate compasiune pentru durerea lui? Ar fi multe de spus. Oamenii nu vor sa primeasca ordine de genul ''taci", "linisteste-te",pleaca",etc, nici sa fie judecati '' de ce...''. Nimeni nu-si doreste raul, nici cei care incearca sa se sinucida nu trebuiesc judecati, caci acestia daca ar avea judecata atunci sigur nu ar actiona asa.

Cred ca ne lipseste rabdarea, compasiunea,pregatirea,dragostea, intelepciunea, iertarea, smerenia, multe. Dar le putem cere de la Dumnezeu, care spune: ''cere-ti si vi se va da''!. Am invata atat in medicina cat si in psihologie, ca tu ca om nu poti sa dai ci numai Dumnezeu da. De aceea e mai important sa facem intru toate ascultare si sa ne lasam in voia lui Dumnezeu. El stie de ce da si de ce ia. Imi amintesc cand eram mica cum bunica mea imi spunea sa ma rog in fiecare seara sa ma fereasca Dumnezeu de moartea naprasnica. Pana sa ma angajez la ambulanta nu am inteles ce a vrut sa-mi spuna cu asta. Acum stiu. Am vazut oameni in chinuri groaznice (odata am avut o pacienta care era mancata toata de viermi, si limba era mancata, eram sigura ca nu mai traieste, dar nu a fost asa, era in coma hipoglicemica, avea AVC, si era abandonata de copii si sot. Oricine poate intelege pana a intrat in coma prin cate chinuri a trecut, cate zile nu a mancat, era cu hemiplegie, paralizie,afazie, nu putea vorbi, si nu se putea deplasa) care au avut moarte napraznica, si din trecutul acestor persoane cam toate au avut un trecut tumultos. Eu cred ca pacatele se platesc greu. Poate asa a ingaduit Dumnezeu suferinta pentru a se mantui, dar am vazut si moarte napraznica in cateva minute, si ma intreb aceia unde se duc? Oricum, am invatat sa folosesc cuvintele si faptele pentru a construi (chiar daca nu reusesc sa fac mereu acest lucru) caci eu cred ca ''ce semeni aia culegi''! Dumnezeu sa ne ajute sa facem ce ne cerea parintele Arsenie Papacioc: ''sa iubim mult si frumos, chiar pe cei ce ne-au ranit''!

De multe ori când ne denigrăm ţara o facem arâtând cu degetul spre alţii. Iată ce bine spunea Viorel, finul meu, pe blogul lui:

"Ultima fiţă e să fii dezgustat de România şi români. Pe stradă, în autobuz, în ziare şi la TV, numai români nemulţumiţi de ei înşişi. Fiecare se crede în sinea lui un elveţian/neamţ/british gentleman ajuns din pură întâmplare în ţara asta ciudată şi oribilă. Toţi românii sunt nişte dobitoci, nişte oameni de nimic, dar dacă-i întrebi pe rând, fiecare e un exemplu de morală şi integritate, şi pe de-asupra un monument de cultură şi corectitudine.

Eu nu, dar ceilalţi sunt proşti, cu toţii!

...treziţi-vă, ţara asta, România, e populată de români, nu de piraţii somalezi. Pentru orice reprezintă ţara, noi românii suntem direct răspunzători. Adică da, şi eu, şi tu şi copiii tăi.

N-au venit nemţii să arunce gunoi pe stradă în România, n-au venit austriecii să ne coloreze oraşele în gri, n-au venit japonezii să ne înveţe cum se dă şi se cere şpagă pentru orice. Ar trebui să ne crească nişte semne de întrebare în cap în loc de creier, când în Istanbul ţi se dă restul oriunde până la ultimul bănuţ, iar noi, românii nici nu concepem să dăm suma fixă unui taximetrist. Ce vă tot plângeţi atât?
...

Hai să facem o regulă: până nu dispar tabloidele, OTV, gunoiul de pe stradă, claxoanele din intersecţii, manelele, BMW-urile decapotabile parcate în ghettouri şi naşul din tren, nu mai aveţi voie să vă plângeţi de români şi România."

Înainte de a cere celor din jur să se schimbe ar trebuie s-o facem noi. Când voi fi eu civilizat atunci şi cel de lângă mine văzându-mi exemplul mă va urma. Noi zicem că dacă cei de sus fură de ce să nu furăm şi noi, dar vă reamintesc că aceea care ne conduc astăzi ţara sunt veniţi tot de printre noi. Viitorul ţării depinde de felul în care ne creştem copiii. Dacă eu fac şmenuri, învârteli şi afaceri mai mult sau mai puţin cinstite  dar încerc  şi să-mi cresc copiii să fie cinstiţi atunci ceva nu e in regulă. Copiii vor lua aminte mai mult la ce facem noi decât la ce zicem.

Fii tu cinstit la locul tău de muncă şi ai să vezi că va fi şi altul cu tine. Depăşeşte aşteptările celor cu care intri în contact în activitatea ta zilnică şi vei observa cum vor să facă şi ei asemenea. Fii civilizat în trafic şi vei vedea cum vor fi şi alţii cu tine. Iartă, înjură mai puţin, nu te mai plânge atât de viaţa grea ci încearcă si fii fericit cu cei ai şi ai să vezi cum cei din jurul tău se vor molipsi.

Zâmbeşte pe stradă, şi zâmbetul tău va stârni alte zâmbete. Bucură-te de lucrurile mici ale vieţii fără să le aştepţi pe cele mari.

Suntem o ţară săracă oarecum, mulţi oameni trăiesc de pe azi pe mâine iar una din marile probleme ale ţării nostre este infrastructura (autostrăzi, drumuri, spitale, şcoli, etc.). Ştiţi cum poate fi scoasă o ţară din cercul vicios al sărăciei? Prin infuziile străine de capital, adică prin investiţiile directe ale marilor companii străine în România. E simplu, de exemplu Michelin îşi deschide o fabrică de anvelope în România. În felul acesta crează locuri de muncă, oferă salarii celor ce se vor angaja. Aceştia la rândul lor, având bani vor avea diferite nevoi încercând să şi le satisfacă (mâncare, haine, electrocasnice, excursii, cărţi. etc.). Vâzând că există cerere pentru astfel de nevoi, alte companii vor veni şi îşi vor deschide capacităţi de producţie în România, încercând să câştige piaţa. Venind vor crea noi locuri de munca. Astfel nivelul de viaţă creşte, societatea beneficiază de profitul acestor companii prin impozitul care va fi redistribuit pentru construirea autostrăzilor, spitalelor, şcolilor, etc.

În România în ultimii ani s-a investit foarte mult dar societatea a beneficiat destul de puţin de succesul acestor companii, o parte din banii care trebuiau să ajungă în infrastructură fiind furaţi în diferite feluri de cei care ne conduc.

Există şi o parte negativă a lucrurilor. Marile companii care vin să investească în România aduc după ele şi o cultură de tip occidental, o cultură seacă, desacralizată, uniformă, fără tradiţii. Felul de viaţă modern pe care-l promovează multinaţionalele este unul libertin, plin de păcate, în care familia nu mai reprezintă de mult un vis al individului din scoietate. Americanii caracaterizează foarte bine viaţa pe care o trăiesc: "mass production and mass consumption" (producţie în masă şi consum în masă). Trăim ca să producem şi producem ca să consumăm.

Fericirea pentru acest stil de viaţă înseamnă "a consuma" iar după ce ai terminat de consumat te gândeşti ce vei consuma mâine mai special ca să fii iarăşi "fericit". În acest fel omul uită de moarte, de împărăţia cerurilor, de responsabiltiatea faptelor sale, de judecata de apoi, uită de fapt de Dumnezeu. I se prezintă omului un rai pe pământ, un paradis în formare...dar unul fără Dumnezeu.

Dacă ţara noastră ar fi avut o infrastructură foarte bună, mult mai multe companii ar fi venit aici iar stilul de viaţa găunos şi sec al occidentului s-ar fi instaurat şi la noi. Oamenii ar fi devenit mult mai reci faţă de Biserică şi Dumnezeu, locaşurile de cult ar fi fost goale iar mănăstirile ar fi devenit muzee.

Aparenta sărăcie în care trăim ne fereşte de necredinţa promovată de un stil de viaţă păgân. Mergeţi în Marea Britanie şi veţi vedea biserici devenite restaurante sau locuri de făcut escaladări pentru alpinişti.

Sărăcia şi necazurile ne aduc aminte de Dumnezeu. Şi occidentalii sunt săraci, dar săraci sufleteşte. Încântaţi la început de acest stil de viaţă plin de plăceri astăzi au ajuns să vadă şi reversul. Au aflat abia după ce au trecut prin mulţi ani de capitalism că bucuria vine din relaţia cu oamenii şi nu dintr-o halbă de bere sau dintr-un i-pod. Aceşti oameni apreciază astăzi viaţa mănăstirilor din România şi credinţa oamenilor simpli. Europenii sunt miraţi de faptul că sute de mii de oameni stau la coadă să sărute moaştele Sfintei Parascheva sau icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului de la Nicula. Occindetalii încep să descopere în excursiile lor din Europa de Est, Rusia, şi Asia,  zone sărace dar pline de spiritualitate.

Nouă ne e ruşine cu sărăcia noastră dar şi lor le este ruşine de societatea secularizată în care trăiesc.

Concluzia: Sărăcia ţării noastre reprezintă un avantaj în perspectiva veşnicie dar este şi un minus pentru moralitatea noastră. Suntem săraci pentru că nu suntem cinstiţi fiecare la locul nostru. Vrei să trăieşti într-o ţară mai bună atunci fii tu primul civilizat.

Toţi cei care au credinţă în Dumnezeu şi participă la viaţa Bisericii ar trebuie să arate efectele acestei credinţe în viaţa lor de zi cu zi. Hristos Domnul are alte aşteptări de la noi cei care-L cunoaştem, mult mai mari decât cei care sunt în afara Bisericii.

Un creştin bun este un om civilizat,  cinstit si cu mult mai mult. Cinstea înseamnă echitate, dar creştinismul promovează mai mult decât atât: iertarea,  milostenia, iubirea vrăjmaşilor, îngăduinţa...

Astfel un creştin bun este mult mai mult decât un cetăţean civilizat.

Într-o rugăciune ce se citeşte la slujbă de pomenire a celor adormiţi se spune foarte frumos: "Fă-mă pe mine cetăţean al raiului".

Mareste imaginea.

Limba de lemn este o limba incremenita. Ea nu-l face pe om sa vibreze la auzul vorbelor. A fi de lemn inseamna a nu simti nimic, a fi insensibil. Asa se face, si nu trebuie sa ne ascundem sa afirmam, ca intalnim si in Biserica un limbaj uscat. Avem si aici de-a face cu persoane care au cules diverse formule pe care le reproduc mecanic. Nu e vorba ca nu mai gandesc, ci tristetea sta in faptul ca nu mai sunt vii pentru Dumnezeu. Astfel, niste morti au ajuns sa ne vorbeasca despre “Cel ce sunt” (Iesire, 3,14).

Cand cineva este lipsit de experienta, se margineste la cateva cuvinte si le considera a fi absolute. Insa, cand ajunge sa traiasca Cuvantul, atunci constientizeaza micimea cuvintelor. E ceva asemanator cu un om care traieste o vreme inchis in casa sa. El va crede ca aceasta casa este totul. In momentul in care va cunoaste orasul, tara, continentul, se va lamuri de micimea casei sale.

Mantuitorul spune: “Litera ucide, iar duhul face viu” (2 Cor 3, 6). Asadar imobilitatea mentala, neputinta de a scapa de “paralizia” lingvista este data de lipsa prezentei lui Dumnezeu din om. Uitam ca painea si vinul de pe masa Sfantului Altar sunt prefacute in Trupul si Sangele Domnului prin Duhul. Daca incetam sa-L mai invocam pe Sfantul Duh, pe masa altarului vom avea doar paine si vin.

Extinzand putin problematica, devine mai evidenta nevoia trairii lui Dumnezeu. Arie, desi a studiat mult, a ajuns sa afirme ca Fiul, a doua Persoana a Sfintei Treimi este creatura si nu Dumnezeu adevarat. De ce a ajuns la aceasta ratacire? Pentru ca nu avea experienta adevarului. Sfintii Parinti avand experienta adevarului sunt marturisitori. Marturisitorul nu are ceva nou de spus; el nu creeaza, nu inventeaza, nu produce. El vesteste umanitatii, ceea ce ne-a vestit Hristos. Si asa niciodata oamenii nu vor fi dezamagiti de cuvant. Caci nu mai intalnesc oameni care spun multe si nu lamuresc nimic.

„Limbajul de lemn - ca indepartare de metabolismul viu al Cuvantului - e, nici mai mult, nici mai putin decat emblema omului cazut, chipul vorbit al pacatului originar. Limbajul de lemn este la antipodul limbii care se aude in Paradis, este opusul a ceea ce anumite traditii numesc „limba pasarilor”... Cuvantul inviat - iata sfarsitul limbajului de lemn si al vietii de lemn la care ne-au condamnat stramosii”. (Andrei Plesu)

Mareste imaginea.

Nu de putine ori, am avut ocazia sa ascult parerilor unor oameni care se plangeau de faptul ca, in timpul participarii la slujbele oficiate in biserica, sunt supusi unui dublu efort de intelegere. Pe de-o parte acela al lamuririi sensului anumitor cuvinte arhaice, pastrate inca in textul slujbelor bisericesti, iar pe de alta, acela al patrunderii intelesului profund al contextului liturgic in care acestea sunt rostite. Mai in gluma, mai in serios, acestia se temeau de faptul ca vor fi nevoiti sa participe la slujbe, insotiti de dictionarul de arhaisme sau, atunci cand citesc lucrari de teologie, sa consulte dictionarul teologic.

Tot pe acelasi ton le raspund si eu, spunandu-le ca se cuvine sa aducem slava lui Dumnezeu, pentru ca nu suntem nevoiti sa purtam cu noi dictionarul limbii latine, al celei slavone sau al limbii grecesti, deoarece imprejurarile istorice au ingaduit ca poporul nostru sa beneficieze de propria limba liturgica, chiar daca multe cuvinte conform etimologiei, provin din unele ce apartin vechilor limbi amintite mai sus.

Nu putem sa vorbim de istoria limbii romane si nici a literaturii romane, fara a aminti rolul jucat de limbajul liturgic, de cartile de cult si literatura teologica in dezvoltarea acestora.

“Romanirea” cartilor de cult

Limba romana si-a castigat dreptul de limba liturgica in mod definitiv abia in secolele al XVII-XVIII-lea in urma unui proces indelungat ce a fost posibil prin jertfa unor membri ai trupului eclezial. Limba in care se slujea la inceput in cultul crestin pe teritoriul tarii noastre a fost latina vulgara. Apoi, de-a lungul secolelor, aceasta a fost inlocuita de slavona (sec. VI-X), respectiv cea greaca (sec. XVIII).

Organizarea temeinica a statelor romanesti, Muntenia si Moldova, in secolele al XIV-lea si al XV-lea, ca state independente, a usurat procesul de introducere a limbii romane in Biserica noastra.

Primele traduceri romanesti s-au facut in nordul Ardealului fiind cunoscute sub numele de "texte rotacizante". Un pas inainte in procesul de introducere a limbii romane in Biserica noastra este facut in secolul al XVI-lea, prin tipariturile lui Coresi la Brasov: Evangheliarul (1561), Apostolul (1563), Cazania (1564 si 1581), Molitfelnicul (1564), Liturghierul (1570), Psaltirea (1570), Psaltirea slavo-romana (1577).

In secolul al XVII-lea se accentueaza si mai mult tendinta de inlocuire a limbii slavone cu limba romana. Mitropolitul Varlaam are cea mai ingrijita forma de expunere a limbii romanesti literare din prima jumatate a veacului XVII.

Mitropolitul Dosoftei (1624-1693) incepe in mod organizat sa inlature limba slavona din cult. De aceea traduce: Liturghierul (1679, retiparit in 1683), Acatistul Nascatoarei de Dumnezeu (Uniev, 1683), Molitfelnicul (Iasi 1681), Octoihul (Iasi 1683), Paremiile (Iasi 1683) si Psaltirea (Iasi 1680).

Inlocuirea totala si definitiva a limbii slavone prin limba romana s-a realizat abia in cursul secolului al XVIII-lea. Meritul cel mai mare in aceasta privinta il are in Muntenia mitropolitul Antim Ivireanul, care a dat de fapt traducerea romaneasca definitiva a principalelor carti de slujba: Evanghelia greco-romana, Psaltirea (1694) si Evanghelia de la Snagov (1697), Ceaslovul slavo-roman si Acatistul Maicii Domnului (1703), Molitfelnicul ( in 1706 si 1713) , Octoihul (1712), Liturghia in limba romana (1713), Ceaslovul si Catavasierul (1715).

Alti ierarhi care au avut un rol insemnat in opera de traducere si tiparire a cartilor de cult in limba romana sunt Mitrofan episcopul Buzaului, episcopul Damaschin al Buzaului, Episcopii Inochentie si Clement la Ramnic, episcopul Chesarie al Ramnicului, episcopul Filaret.

In paralel, in tot acest timp, a avut loc "romanirea” cartilor de muzica bisericeaca psaltica. Un rol insemnat in acest sens l-au avut Filotei Sin Agai Jipei, protopsaltul curtii domnesti in vremea domnitorului Constantin Brancoveanu, Macarie Ieromonahul, Anton Pann, Dimitrie Suceveanu, Nectarie Protopsaltul, Visarion Ieromonahul etc.

De ce nu ne mai place “limba vechilor cazanii”?

Suntem mandri de faptul ca poporul roman s-a nascut crestin. Dar nu numai atat. Noi avem sansa de a putea spune ca forma initiala a limbii romane literare a luat nastere in spatiul eclezial.

Poetul Alexei Mateevici surprinde acest adevar in poezia "Limba noastra” – imnul de stat al Republicii Moldova –: "Limba noastra-i limba sfanta,/Limba vechilor cazanii”.

Limba oricarui popor este asemenea unui organism viu care se dezvolta pe parcursul unor etape, se naste, creste, atinge un nivel de maturitate, si, in functie de imprejurarile istorice, poate deveni “limba moarta”. Cele mai cunoscute exemple, in acest sens, sunt limba latina si greaca veche.

Putem spune ca limba romana se afla la maturitate, dar nu putem avea pretentia ca limbajul bisericesc sa fie invadat de tot felul de neologisme, de termeni intalniti in prezent in mass-media, cu care suntem astazi atat de familiarizati. In timpul slujbelor auzim adeseori cuvinte precum solitor, a maneca, zabavnic etc. Pe de alta parte, citind carti de teologie intalnim termeni precum consubstantial, perihoreza, exarh etc. Trebuie sa intelegem ca limbajul bisericesc si mai ales limba romana, asa cum s-au pastrat in cartile de cult, au nu doar un farmec deosebit, ci si o profunzime aparte. Desigur, de noi tine sa ne familiarizam cu acest limbaj. Acest lucru nu se poate realiza in scurt timp, ci presupune prezenta noastra frecventa in biserica si, desigur, efortul de a cauta sa nu fim nepasatori fata de cele ce auzim.

Faptul ca nu intelegem cateva cuvinte intalnite in slujbele bisericesti este o pierdere pe termen scurt, dar daca ajungem la intelegerea lor, dobandim un castig pe termen lung. Dobandirea intelegerii lor nu o aflam insa in dictionar. Intelegerea cuvintelor si a contextului liturgic caruia ii apartin, asa cu aminteam la inceputul articolului, nu tine de litera, ci de duh. Trebuie sa ne lasam cuprinsi de duhul lor, de mesajul pe care acestea il poarta. Or, toate acestea nu ni se descopera decat in Duhul Sfant.

Este important sa constientizam ca textele intalnite in cartile de cult nu au numai caracter informativ. Ele nu doar ne aduc la cunostinta anumite evenimente din istoria mantuirii. Ele ne cheama pe toti la pocainta si la dobandirea Imparatiei. Aceste carti, sub o forma sau alta, sunt pastratoare ale mesajului mantuirii, ale acelor “cuvinte cu putere multa, care nu vor trece pana la sfarsitul veacurilor”, rostite de Hristos.

De aceea spun, sa nu ne amagim crezand ca daca textele cartilor liturgice vor fi cu minutiozitate indreptate, fiind aduse in pas cu rigorile lingvistice ale vremii, vom fi feriti de nestiinta. Nu acele cateva cuvinte arhaice, pe care inca le mai intalnim, stau intre noi si Hristos.  Din contra, dobandim stiinta cea adevarata si intelegerea tuturor cuvintelor, atunci cand il purtam intru noi pe Hristos, Cuvantul.

Mareste imaginea.

(9 mai)

Sfantul Nicolae, Marturisitorul si Noul Martir din Vounena (Vounenois), s-a nascut probabil in Asia Mica. Se spune despre el ca inca din tinerete era foarte credincios, avand o neclintita credinta in Dumnezeu si o deosebita evlavie. Tanarul Nicolae nu si-a putut ascunde frumusetea vietii, precum o lumina aprinsa nu se aseaza sub obroc, ci se pune in sfestnic, spre a lumina. Vestea despre tanarul Nicolae a ajuns si la urechile imparatului bizantin din Constantinopol.

Imparatul bizantin din acea vreme, Leon cel Intelept (886-912), l-a chemat la sine pe Nicolae, spre a se convinge singur de cele auzite despre el. Vazandu-l, imparatul l-a insarcinat cu o deosebita misiune si cu o mare cinste: capatenie a provinciei imperiale Larisa, cat si strajer al orasului Tesalonic. Acceptand slujba, tanarul Nicolae si-a continuat viata lui curata, fiind placut si iubit de toata lumea din Tesalia.

Cand avarii au invadat Tesalonicul, acestia au cauzat multe ravagii si crime. Nicolae, in fruntea armatei pe care o conducea, a cautat sa impiedice dusmanul. In orice caz, datorita numarului extrem de mare al inamicilor, acestia au reusit sa cucereasca zona, devastand tot ce au putut si omorand multime de oameni.

O parte dintre locuitorii zonei si-au parasit casele si s-au retras in munti. Nicolae, impreuna cu soldatii sai, s-au retras in localitatea numita Vounena, unde existau o serie de pesteri si chilii sapate in dealurile abrupte din zona. Ramanand in acest loc, comandantul si soldatii sai au inceput o viata de castitate si rugaciune. Astfel, s-a inchegat in Vounena o obste monahala.

Intr-o seara, in vremea rugaciunii, un inger al Domnului i-a aparut Sfantul Nicolae cel Nou si i-a spus ca ucenicii sai vor fi martirizati pentru credinta in Hristos. Asa s-a si intamplat, inamicii capturandu-i pe crestini, iar dupa o multime de torturi, omorandu-i. Torturile aveau drept scop parasirea credintei in Hristos, inchinarea la idolii avarilor si supunerea fata de conducatorul armatei avare.

Ramanand in credinta cea dreapta pana la moarte, numele acestora sunt astazi scrise in Cartea Vietii. Numele martirilor din Vounena sunt: Grigorie, Dimitrie, Evodie, Teodor, Ioan, Mihail, Pancratie, Panteleon, Hristofor si Emilian, acestia fiind impreuna cinstiti cu doua maici: Irina si Pelaghia.

Nicolae singur a scapat de martiriu, avarii negasindu-l. Sfantul a continuat viata de post si rugaciune, pe care o incepuse, intr-o pestera de sub un stejar. In scurta vreme insa, si el va fi prins si omorat pentru Hristos. Paganii l-au torturat vreme de zece zile, iar in cele din urma l-au omorat.

Peste ceva ani, ducele de Tesalonic, Eufemian, i-a descoperit Sfintele Moaste. Eufemian era cuprins de boala numita lepra. Cautand leacuri si medicamente pe la toti marii doctori ai vremii, barbatul se apropia de limita deznadejdei. Aceasta pana intr-o zi, cand, aflandu-se in vizita, prin regiunea Larisa, a fost sfatuit sa mearga in locul numit Vounena, pentru sarbatoarea Sfantului Nicolae cel Nou, spre a fi partas minunii de la mormantul sfantului. Anual, un siroi de sange curge din pestera in care a vietuit sfantul, de sub stejarul cel mare si din mormantul sau.

Ducele Eufemian a mers in Vounena, la mormantul sfantului Nicolae cel Nou, si s-a uns pe tot trupul cu lichidul rosu ce curgea in chip minunat din mormant. Barbatul s-a vindecat pe loc de lepra, dand slava lui Dumnezeu, pentru minunile sfintilor Sai.

Drept multumire, ducele a construit o capela inchinata Sfantului Nicolae cel Nou, asezand in ea Sfintele lui Moaste. Capul sfantului este pastrat in Manastirea Sfantul Nicolae din Andros.

In fiecare an, in ziua de 9 mai, in localitatea numita Vounena, in Tesalia, la biserica inchinata Sfantului Nicolae cel Nou din Vounena, la mormantul sfantului si la locul martiriului sau, un lochid de culoare rosie curge in chip minunat in afara, fiind adunat de crestinii evlaviosi si de catre preoti. Cu acesta se petrec multe minuni si vindecari. Vounena se afla pe drumul principal, ce porneste inspre sud-vestul Larisei.

Mareste imaginea.

Sfantul Proroc Samuel a trait cu 1000 de ani inainte de Intruparea Domnului. Fiu al lui Elcana si al prorocitei Ana, a fost ultimul judecator al evreilor. Precizam ca s-a nascut in perioada cand poporul evreu era condus de judecatori. A fost rod al rugaciunii parintilor sai. Acesta este motivul pentru care Ana l-a dus pe Samuel la templul Domnului, cand acesta a implinit varsta de trei ani.

Locuind langa Chivotul Legii, Samuel a avut la varsta de 12 ani o descoperire de la Dumnezeu despre pedepsele ce aveau sa cada asupra casei marelui preot Eli din pricina depravarii si desfraului fiilor acestuia: Ofni si Fineea. Descoperirea s-a implinit in curand, caci filistinii i-au robit pe israeliti si i-au ucis pe fiii lui Eli si au luat cu ei Chivotul Legii. Eli, marele preot, a murit in momentul in care a auzit de pierderea Chvotului Legii si a celor doi fiii ai sai. Vreme de 20 de ani, poporul lui Israel a rama rob la filisteni. Dupa aceasta perioada, Dumnezeu l-a trimis pe Samuel inaintea poporului ca sa ii predice pocainta. Poporul s-a pocait, a lepadat idolii filistenilor si au inceput a umbla in caile Domnului, recunoscand in Samuel pe prorocul, preotul si judecatorul lui Dumnezeu. Filistenii au mai pornit razboi, dar acum, sub conducerea lui Samuel, a biruit Israel.

Cand Samuel a ajuns la batranete, poporul i-a cerut sa le puna un rege care sa ramana in urma lui. In zadar a incercat Samuel sa le arate ca Dumnezeu este regele lor. Desi refuza o vreme sa faca acest lucru, il va unge rege pe Saul dupa o descoperire dumnezeiasca. Din cauza unor fapte pacatoase, Samuel povatuit de Dumnezeu, il va unge rege pe David.

Tot in aceasta zi, facem pomenirea:
- Sfintilor treizeci si sapte de mucenici, care au marturisit in Vizia Traciei;
- Sfintilor Mucenici Sever si Memnon Chendirionul;
- Sfantului Mucenic Luchie, sfetnicul;
- Sfintilor Mucenici Iliodor si Soda.

Maine, facem pomenirea Sfantului Apostol Tadeu.

Sursa: CrestinOrtodox.ro