Multi sfinti au dat meleagurile noastre, dara nu s-au cautat, zicea in limba veche Sfantul Mitropolit Dosoftei cu cateva secole in urma. Din pacate pentru neamul nostru, aceasta ne(re)cunoastere si putina-cautare a mijlocirii duhovnicesti a bine-placutilor Domnului cu care impartasim aceeasi limba si acelasi sange continua in vremurile noastre. Praznuirea de zilele trecute a unei familii domnesti care a marturisit credinta cu pretul vietii lor, precum macabeii odinioara, nu a strans la slujbele din cele cateva biserici care le-au cinstit pomenirea decat o mana de credinciosi. Ne intrebam, spre mustrarea noastra, cum oare ar fi praznuit grecii, de exemplu, o sarbatoare a unui Voievod al lor, care, impreuna cu toti fiii sai, s-a facut priveliste lumii, si ingerilor si reprezentantilor multor neamuri, prin marturisirea muceniceasca a dreptei-credinte stramosesti. Multi (isi) pun problema muceniciei in aceste zile, dar putini isi cauta nadejdea cu adevarat, prin rugaciune si cinstire duhovniceasca – nu doar din vorbe bombastice – in Sfintii Brancoveni, a caror pilda sa dea Domnul sa ne putem face urmatori atunci cand ni se va cere lepadarea de credinta.

In incheierea cartii inchinate Batranului Irodion Kapsaliotul – pe care v-o recomandam din inima, nu doar pentru ca este vorba de un nebun pentru Hristos de pe taramurile basarabene -, traducatorul roman realizeaza o foarte buna sinteza a acestei ne-griji a neamului nostru fata de sfintii sai. Va aducem inainte randurile monahului aghiorit roman Gherontie, a carui intristare nu avem cum sa nu o impartasim:

“(…) Nu putem sa nu ne exprimam mahnirea ca viata Batranului Irodion nu a fost scrisa de un roman, cum ar fi fost firesc, ci de un grec, parintele Ilarion, staretul Chiliei „Sfantul Haralambie” de la Nea Skiti. S-ar putea spune ca biograful Batranului Irodion l-a cunoscut personal pe acesta si de aici imboldul de a alcatui lucrarea de fata. Dar ne intrebam: oare niciun roman – monah sau laic – nu l-a cunoscut pe Batranul Irodion si nu s-a invrednicit de binecuvantarea harului dumnezeiesc ce lucra intr-insul? E de amintit ca si mucenicia Sfantului Ioan Valahul, ca si cea a Sfintilor Brancoveni a fost scrisa pentru prima data de greci, in limba greaca, si anume de catre Ioan Cariofil, respectiv Mitropolitul Calinic, care au fost martori oculari ai muceniciei lor. Dar, oare, in multimea aflata de fata la martirajul lor, mai ales in cazul Sfintilor Brancoveni, nu se afla niciun roman? Bineinteles ca se aflau, dar niciunul nu s-a gandit sa astearna in scris mucenicia lor, nici atunci si nici mai pe urma.

Revenind la Batranul Irodion, pe care, cu siguranta, multi romani l-au cunoscut personal, ne intrebam: oare, “neavand ochi sa vada”, l-au socotit nebun sau inselat­? Sau, “avand ochi ca sa vada”, au inteles ca harul dumnezeiesc lucra prin Batranul, dar ca si mine, cand am aflat prima oara de existenta acestei carti, n-au facut nimic pentru a pune in sfesnic aceasta faclie a Duhului?

Aceasta mustrare, pe care mi-o aduc in primul rand mie insumi, nu izvoraste nicidecum dintr-o oarecare tafnosenie cu tenta sovina, caci e limpede ca aceasta nu-si are rostul – Slava Domnului ca s-a gasit totusi cineva care sa dea marturie despre sfintenia vietii Batranului Irodion! -, ci din dorinta de a ne trezi, de a ne constientiza slabiciunea si de a invata ca de acum inainte sa nu mai trecem cu atata senina indiferenta pe langa marii nostri Batrani si Maici. Rascumparand greselile trecutului, ale noastre personale si ale neamului nostru romanesc, sa ne oprim deci putin din alergatura cotidiana si, aplecandu-ne asupra vietii lor si cuvintelor Duhului Sfant rostire prin ei, sa le “salvam” consemnandu-le in scris, atat pentru folosul nostru duhovnicesc, si al celor de dupa noi, cat si spre slava Dumnezeului celui Viu. Porunca apostolica avem in acest sens:

“Aduceti-va aminte de mai-marii vostri, care v-au grait voua cuvantul lui Dumnezeu, la a caror savarsire a vietii privind, sa le urmati credinta” (Evr. 13,7),

caci in felul acesta le aducem cinstirea cea dupa cuviinta si ne intraripam stradania de a le fi urmatori si fii dupa duh.

Din nefericire, din pricina acestei neglijente proverbiale – ca s-o numesc asa!- a noastra a romanilor, fata de sfintii nostri, s-a ajuns ca astazi sa se vorbeasca doar de spiritualitatea rusa sau greaca, trecandu-se cu vederea atata nor de sfinti odrasliti de pamantul tarii noastre. Ba, mai mult, se considera – mai ales in Apus – ca noi nu am avut sfinti.

La sfarsitul volumului al VIII-lea al Filocaliei si in prefata la Patericul Romanesc, marele nostru teolog, Dumitru Staniloae, isi exprima astfel mahnirea referitor la aceasta nedreapta consideratie:

“Este raspandita in lumea de peste hotare parerea ca in poporul nostru n-a existat o spiritualitate traita cu totala daruire de sine si in sfintenie. Adeseori strainii se intreaba: Ce a dat poporul roman pe taramul activarii practice a crestinismului in general si al Ortodoxiei in special? Stim ca Ortodoxia s-a activat intr-o spiritualitate remarcabila la poporul grec, la popoarele slave, dar nu cunoastem ceva asemanator in istoria poporului roman. Nu se cunoaste o viata spirituala deosebita a poporului roman, cu atat mai putin specifica lui.”

In alt loc, tot el spune:

“Lipsa cunoasterii istoriei noastre ii face adesea pe occidentali sa puna romanilor care merg in Apus intrebari de mare naivitate. Dupa ce acestia spun ca sunt ortodocsi, aceea conchid: Daca sunteti ortodocsi, sunteti slavi, caci greci nu sunteti, iart Ortodoxie stim ca e numai greaca si rusa. Iar cand romanul ortodox precizeaza: Nu suntem slavi, ci latini ortodocsi, occidentalul intreaba: Dar ce a dat Ortodoxia romaneasca Ortodoxiei in general? Nu se cunoaste nicio contributie a ei la spiritualitatea ortodoxa”.

Dar oare n-a facut Dumnezeu sa rodeasca sfinti si pe pamantul romanesc? Jurnalistul Ioan Kalinderu, in cuvantarea sa din 1894, sustinuta la Academia Romana, spunea legat de aceasta, parafrazandu-l pe Dosoftei, marele mitropolit al Moldovei:

“Am avut si noi romanii oameni cuviosi (…), am avut la diferite epoci oameni ilustri prin stiinta si pietate…, am avut si sihastri ducand o viata tot asa de ascetica precum cea a sfintlor din Tebaida”.

Dar ce spunea mitropolitul Dosoftei:

“Dumnezeu, Sfintia Sa, niciun neam din rodul omenesc pe pamant nu lasa nepartnic de darul Sfintiei Sale. Ca peste tot au tins mila Sa si a deschis tuturora usa de spasenie.” (Proloage, 9 iunie)

Mitropolitul Bartolomeu Anania, in Viata Sfantului Mucenic Ioan Valahul, redactata de el pe cand era arhimandrit, spunea in acelasi duh cu cele afirmate mai sus:

“Multe tinuturi ale lumii s-au invrednicit sa-i faca raiului belsug de suflete alese, care pururi se impartasesc de neinserata lumina a lui Dumnezeu. Intru acestea nici hotarele neamului romanesc n-au fost mai sarace decat altele. Din duhul poporului roman au izvorat suflete ce s-au suit in ceata dreptilor; din sangele lui s-au plamadit trupuri care n-au suferit stricaciunea mortii; sub altarele lui s-au mucenicit madulare care prin suferinta au marturisit puternicia duhului intru Hristos; prin muntii lui s-au mantuit sihastri in luminata cuviosie, mistruindu-se in rugaciune, post si priveghere; si in nu putine din scaunee vladicesti s-au nevoit ierarhi care, peste cununa de aur si nestemate a pretuirii celei de obste, si-au adaugat cununa cea nepieritoare a sfinteniei. Slava lui Dumnezeu pentru darurile Sale, ca nu ne-a rusinat in fata altor semintii, lipsindu-ne de rugatori apropiati! Slava lui Dumnezeu ca si pamantul tarii noastre a revarsat imbelsugata ploaie de har, din care s-a brobonit roua cea mantuitoare a sfintilor nostri!”

Si daca am avut atatia sfinti, de ce totusi nu-i cunoastem? Ne raspunde tot mitropolitul Dosoftei, intr-o insemnare autobiografica, cu ocazia unei vizite facute la Kiev, in 1684, pentru a se inchina moastelor sfintilor de la Lavra Pecerska:

“Sa stii ca putine zile sunt peste an sa nu fie sfinti intr-insele de la tara ruseasca… Multi sfinti se fac la rusi si pana astazi…”; iar, putin mai departe, spune: “Dar tocmai si din rumani multi sunt, care am vazut viata si traiul lor, dara nu s-au cautat (s.n.), fara numai Daniil de la Voronet si Rafail de la Agapia; am sarutat si sfintele mostii. Apucat-am in zilele noastre parinti ‘nalti la bunatati si podvig (nevointa) si plecati la smerenie adancu: Chiriac de la Tazlau, Epifanie de la Voronet, Partenie de la Agapia, Ioan de la Rasca, arhiepiscopul cel sfant si minunat, Inochentie de la Probota…”

Peste aproape doua veacuri, Mitropolitul Veniamin Costachi reformula spusele predecesorului sau in scaunul Mitropoliei Moldovei: “

Dintru toate neamurile isi alege Dumnezeu pe robii Sai, cei ce urmeaza voii si poruncilor Lui.”

Parintele Ioanichie Balan, marele cronicar al sfintilor autohtoni pe care l-a dat Biserica noastra stramoseasca, in Introducerea la “Patericul Romanesc”, lucrarea sa de capatai, ne raspunde la randu-i:

“Ne intrebam oare cati sihastri si calugari sfinti s-or fi nevoit pe pamantul nostru strabun, de-a lungul a peste 1600 de ani? Or, majoritatea acestor sfinti, sihastri, monahi, egumeni si ierarhi autohtoni au fost uitati pentru totdeauna, pentru ca nimeni nu a consemnat[1] numele si faptele lor“.

Pe la 1971, acelasi cuvios cronicar al sfintilor nostri spunea in Introducerea la cartea “Chipuri de calugari imbunatatiti din manastirile nemtene”, care a constituit de altfel si lucrarea sa de licenta in Teologie din 1975, notata cu calificativul foarte bine:

“Calugarii si-au inteles rostul, si-au modelat viata dupa chipul lui Hristos, si-au topit inima in vapaia celei mai curate rugaciuni si s-au savarsit cu pace, implinindu-si inalta misiune de rugatori si mijlocitori pentru toata lumea. Ei n-au lasat in urma mostenitori, nici averi, nici alte opere valoroase, ci singura pilda vietii lor ne-a ramas noua, urmasilor, ca un testament parintesc peste care nu se poate trece.

Este de datoria noastra, a celor ce traim sub acoperamantul Bisericii lui Hristos si in locasurile inaltate de inaintasii nostri, sa vorbim despre viata, sfintenia intelepciunea si nevointa duhovniceasca a parintilor si fratilor care s-au savarsit, slujind cu ravna lui Dumnezeu in aceste sfinte manastiri. Este de datoria noastra sa le imita osteneala, sa le continuam rugaciunea, sa le innoim jertfa, sa le istorisim viata si  sa le aprindem o candela sau macar o lumanare la capatai. Ca orice rugatori, calugarii au fost oameni singuratici, ascunsi in Hristos, foarte putin comunicativi, fara rude, fara prieteni, fara mostenitori, fara talmaci. Ei singuri si-au insemnat lapidar bucuriile ispitele, gandurile si sfaturile. Au trait fara martori si s-au ingropat fara bocitoare. De aici si dificultatea pe care o intampinam in demersul de a le cunoaste viata, de a vorbi despre dansii. Daca lucrul acesta se facea la vreme, multe nume de calugari alesi ar fi fost izbavite de uitare si poate si calendarul sfintilor nationali era mai bogat. Lamentarile nu mai ajuta la nimic. Este o vina pe care insine trebuie sa ne-o asumam si sa o rascumparam pe cat ne sta in putinta.

Dintre toate, Biserica noastra romaneasca a vorbit cel mai putin despre ierarhii, slujitorii, calugarii si fiii duhovnicesti care au facut cinste acestui popor. Se pare ca s-a scris mai mult despre cei necorespunzatori. Spiritualitatea romaneasca este cel mai slab reprezentata peste hotare, cel mai putin cunoscuta de celelalte Biserici, de aceea tocmai aceasta carenta incercam sa o remediem aici.

Iata cateva pricini ce ne-au indreptatit si indemnat sa savarsim aceasta modesta lucrare; mai bine putin decat nimic”.

(Din: Ilarion Monahul, Batranul Irodion Kapsaliotul cel nebun pentru Hristos, prietenul de taina al Cuviosului Paisie Aghioritul, Editura Sf. Siluan, 2010)

Când sunt lăudat şi nu simt că acele complimente sunt justificate, chiar dacă simt că mă fac mic şi conştiinţa trage semnalul de alarmă, îmi vine foarte greu să admit acest lucru şi să îi atenţionez pe ceilalţi că cel din faţa lor nu e aşa strălucitor precum lasă impresia. Aproape de fiecare dată când sunt criticat, şi nu sunt rare ocaziile, reacţionez violent. Fie nu-mi recunosc greşelile, fie văd paiul din ochiul altuia.

Calităţile ni le cunoaştem, deci laudele nu ne sunt de folos, nu ne ajută să ne cunoaştem mai bine. Ba mai mult, nu fac decât să ne urce pe piscuri, de unde căderea va fi mai dureroasă. Criticile în schimb sunt binevenite, ele scoţând în evidenţă slăbiciunile pe care nu le vedem si de care facem abstractie. Insa ele fac parte din noi si trebuiesc asumate.

Laudele sunt asemenea mâncărurilor gustuoase care predispun la lăcomia pântecelui, în timp ce criticile sunt precum nişte medicamente amare dar care servesc perfect ca antidot. Acesta este motivul pentru care trebuie să le cerem celor apropiaţi să ne judece drept şi sever, iar nu cu indulgenţă.

Mareste imaginea.

Cand se vorbeste despre varsta legala pentru incheierea unei casatorii, se are in vedere doar varsta minima, nu si varsta maxima. Astfel, legea civila din Romania a stabilit varsta de 18 ani impliniti pentru barbat si de 16 ani impliniti pentru femeie (art. 4 alin. 1, C. Fam), insa aceasta lege nu impune o varsta maxima pana la care se pot incheia casatoriile.

 Biserica a respectat legislatia civila privind varsta minima legala. Clericii care incalcau aceste prescriptii legale erau destituiti, iar cei doi tineri erau excomunicati.

 Asadar nu exista niciun dezacord intre Biserica si legislatiile civile in ceea ce priveste varsta minima. Problemele apar in momentul in care Biserica este nevoita sa savarseasca Taina Casatoriei pentru persoanele care au depasit varsta maxima prevazuta de canoane: 70 de ani pentru barbat si 60 de ani pentru femeie (canoanele 24 si 88 ale Sfantului Vasile cel Mare).

Un alt aspect care trebuie avut in vedere, este ca potrivit Nomocanonului in XIV titluri, Biserica Ortodoxa nu administreaza Taina Cununiei persoanelor intre care exista o mare diferenta de varsta. In acest sens, Pravila Mare precizeaza: "sa nu fie barbatul de 50 de ani si muierea de 12 sau de de 15, sau muierea de 50 si barbatul de 20 ... sa se pazeasca cum se cade de varsta, sa nu fie barbatul batran si muierea tanara, nici muierea batrana si barbatul tanar, ci sa fie amandoua partile deopotriva de ani”.

Daca tinem seama de cele mentionate, vedem ca Biserica este pusa in situatia de a incalca cele randuite de Parinti, pentru ca este nevoita sa binecuvinteze unirea pentru cei casatoriti civil. Consideram ca este necesar ca legislatia civila sa tina seama si de dispozitiile Bisericii.

In zilele noastre, cand din nefericire primeaza interesul material, avem parte de multe cazuri de casatorii intre persoane diferite mult ca varsta sau persoane care au depasit varsta maxima admisa de Biserica. Dar acest lucru nu mai supara, atat timp cat astfel de cazuri sunt propuse prin canalele de informare, drept divertisment. Si ne amuzam, pentru ca nu ne mai vedem facand parte din acelasi trup (Biserica).

Pe principiul ca iubirea nu cunoaste varsta, omului contemporan i se poate parea dubioasa ideea ca sunt cazuri in viata pe care trebuie sa le intampinam cu o oarecare retinere, ca trebuie sa respectam o anumita diferenta de varsta. Dar in astfel de cazuri, atunci cand Biserica vorbeste de diferenta, nu vorbeste de cativa ani, ci de zeci de ani.

Ramanem cu tristetea ca nu avem un acord intre Biserica si legislatia civila si in ceea ce priveste varsta maxima in casatorie.

Mai demult am citit o carte in care se tratau aspectele relatiilor interumane. In acea carte erau prezentate situatii concrete de viata prin care se arata cititorilor cat de superficiali suntem noi oamenii, mai ales cand vine vorba de cei de langa noi. Concluzia cartii ar fi sa acordam atentia, respectul si afectiunea cuvenita persoanelor cu care  interactionam de zeci si sute de ori, incepand de la a ne stradui sa le cunoastem numele, ca mai apoi sa construim relatii umane adevarate: relatii de prietenie. Asa se face ca rusinea de care spuneam la inceput, este justificata de faptul ca desi m-am intalnit de sute de ori cu femeia de servici, acea femeie care spala si matura scara blocului in care locuiesc pentru ca eu sa pasesc mereu in curatenie, totusi eu nici macar numele de botez nu i-l stiu. Nici macar efortul de a intreba macar odata "Ce mai faceti" nu l-am facut. Nepasarea aceasta a mea si raceala aceasta tipica vietii de oras imi stau atarnate mereu de gatul constiintei.

Iata un om cu care m-am intalnit de atatea ori in viata mea si nu stiu nimic, dar absolut nimic despre acel om. La fel se intampla si cu unii din vecinii de bloc. Traim intr-o lume in care superficialitatea relatiilor dintre oameni a devenit de o normalitate strigatoare la cer. Se intampla ca dupa ani de zile de locuit in acelasi bloc, sa nu stim macar numele de familie ale vecinilor aflati un etaj mai sus sau mai jos decat noi. Insa asa ceva este inadmisibil pentru ca asta arata cat de superficiale si artificiale sunt relatiile pe care le avem fata de oamenii de langa noi, si cat de interesati suntem fata de soarta lor. Daca eu nu ma straduiesc sa fac efortul de a afla numele unui vecin, atunci cum sa fac efortul de a-i cunoaste supararile si necazurile pentru a-l sprijini in vreun fel? Daca eu nu stiu supararile si necazurile oamenilor care stau in fiecare zi la 10 metri de mine, atunci ce fel de om sunt?

Din fericire am copilarit la tara si am invatat lectii de o valoare nespusa acolo, lectii care din pacate nu pot fi invatate la oras. Cand eram mic, tin minte ca eram intrebat mereu de orice satean necunoscut  "De-al cui esti tu, mai?". Urma sa spun porecla si numele de botez al bunicului, dupa care strainul ce imi adresase intrebarea se lumina brusc la fata. Asa afla omul cu pricina al cui nepot si fiu sunt, si alte detalii care sa-i intareasca relatiile personale cu cei care ma aveau in grija.

La tara este ceva normal ca toata lumea sa se cunoasca cu toata lumea. Este normal sa se stie "de-al cui este" fiecare, unde locuieste, cati copii are, cu cine e casatorit(a) si toate celelalte aspecte esentiale de viata. La tara fiecare satean isi cunoaste in amanunt vecinii de ulita, impartasindu-le  bucuriile si tristetile, pentru ca acolo relatiile dintre oamenii satului sunt firesti, deci personale. La tara e ceva firesc sa-i dai vecinului din prisosul tau, e normal sa-i dai o sticla de lapte  daca el nu are o vaca, este normal sa-i dai fructe sau legume din gradina ta daca el nu are, si tot asa, pentru ca oamenii au relatii de vecinatate normale.

O alta lectie pe care am primit-o a fost sa invat sa dau binete la toata lumea. Cand spun toata lumea, inseamna chiar toata lumea cu care ma intalneam pe strada sau pe camp, dimineata sau seara, si in orice imprejurare rurala as fi fost. Lucrul acesta m-a invatat sa ies din propria indiferenta fata de oamenii care imi ieseau in cale. Lucul acesta m-a invatat sa ies mereu in intampinarea oamenilor pe care nu-i cunosc, pornind de la cel mai elementar lucru al relatiilor umane: binetea.

Mareste imaginea.

Minciuna nu este un lucru pe care il intalnim doar la oameni, il intalnim si in lumea demonilor. Mai bine zis, demonul este tatal minciunii (Ioan VIII, 44). Cand diavolul o ispiteste pe Eva sa manance din pomul cunostintei binelui si raului, ii spune: "Nu, nu veti muri, ci veti fi ca Dumnezeu” (Fac.III, 4). Cazand in pacat, omul a pierdut curatia dintru inceput si a prins a grai nu doar adevarul, ci si falsul, minciuna. Rupand dialogul cu Dumnezeu, omul a denaturat functia principala a cuvantului, si astfel, el a incetat sa mai daruiasca doar viata.

Omul din zilele noastre crede ca alianta cu minciuna este rentabila. Gaseste mai repede ceva de lucru, vinde mai usor un obiect, loveste mai puternic in vecin atunci cand spune neadevaruri despre el, arata bine in ochii lumii, etc.

Insa de vreme ce minciuna a fost rostita, ea trebuie intretinuta. Iar ca sa nu pari un om cu doua fete, nu-i vei mai spune unuia adevarul, iar altuia minciuna, ci vei alege doar sa minti. Si asa se face ca minciuna ajunge sa fie zilnic prezenta. Iar acest lucru te face ca atunci cand citesti ceva, cand urmaresti o emisiune, cand stai de vorba cu cineva, sa incerci sa ghicesti si ce nu se dorea a fi spus. Sigur, faci acest lucru in situatia in care nu te-ai imbogatit duhovniceste, caci atunci vezi omul pana in adancurile sale.

Dar cat de fals ajunge cel ce minte. Treptat se leapada intru totul de adevar si rosteste numai minciuna, caci a trai pe doua registre, unul al adevarului si altul al minciunii, e dificil. Trebuie sa stii ce i-ai spus fiecaruia si sa te rogi ca cei ce au primit informatii diferite, sa nu comunice intre ei despre cele marturisite de tine. Pe de alta parte, in momentul in care ramane in el si adevarul, prezenta minciunii deranjeaza. Iar din cauza acestui disconfort dat de mustrarea constiintei, nu-i ramane decat sa-si ceara iertare si sa lepede din el tot neadevarul sau sa inmulteasca minciuna pana cand aduce somn asupra constiintei.

Se pierde din vedere ca omul nu traieste doar in lumea aceasta. Chiar daca s-ar intampla sa reuseasca sa para altceva decat este in ochii cuiva, nu trebuie sa uite ca exista o alta lume in care ne vom intalni unii cu ceilalti. Iar in aceasta intalnire oamenii vor purta cu ei cuvintele semenilor. Si aici, se va descoperi adevarata fata a cuvantului. Si in functie de chipul cuvantului, vom avea parte de fericire sau nefericire vesnica.

Trebuie sa ne dam seama de raspunderea pe care o avem fata de cuvintele rostite sau scrise, caci Mantuitorul a zis: "Va spun ca pentru orice cuvant desert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteala in Ziua Judecatii. Caci din cuvintele tale vei fi gasit drept, si din cuvintele tale vei fi osandit" (Matei 12, 36-37).

Din Scriptura aflam ca autorul judecatii particulare si universale este Hristos. Iar in aceasta postura El nu rosteste sentinte, ci revarsa viata dumnezeiasca. Pentru cei care s-au asemanat cu El, "Calea, Adevarul si Viata”, aceasta revarsare aduce fericire, in vreme ce ea devine suferinta pentru cei care nu au petrecut in Adevar.

Si nu e greu sa petreci vesnic in fericire, trebuie numai sa implinesti cuvintele Mantuitorului: "Sa va fie voua ce este da, da si ce este nu, nu“ (Matei V, 37).

doamne ajuta....nicolae...veselin

Mareste imaginea.

Adormirea Maicii Domnului este sarbatoarea in amintirea zilei in care Fecioara Maria si-a dat obstescul sfarsit. Este praznuita de ortodocsi si catolici in fiecare an, pe data de 15 august. Despre Adormirea Maicii Domnului nu avem informatii in Sfintele Evanghelii, ci numai in Traditia Bisericii. Potrivit acestei Traditii, Maica Domnului a fost instiintata printr-un inger de mutarea ei din aceasta viata.

Aceeasi Traditie spune ca Apostolii, aflati in acel moment in diferite zone ale lumii, au fost adusi pe nori pentru a fi prezenti la acest eveniment. Prin pronia divina, Apostolul Toma nu a fost prezent la inmormantare, sosind trei zile mai tarziu. A cerut sa se deschida mormantul Maicii Domnului pentru a-i saruta mainile acesteia, dar intrand in mormant, l-a aflat gol. Acest mormant a fost identificat in Ierusalim, cu toate ca sunt persoane care afirma ca Maria ar fi murit la Efes, locul unde a petrecut multi ani dupa Inaltarea Domnului.

Adormirea Maicii Domnului in invatatura ortodoxa si romano-catolica

Biserica Ortodoxa invata ca Fecioara Maria s-a nascut cu pacatul stramosesc si a primit iertare de acest pacat in momentul in care a acceptat sa-L nasca pe Hristos.

Biserica Romano Catolica vorbeste de Imaculata Conceptie, o dogma primita de catolicism in anul 1854, prin care afirma ca Fecioara Maria s-a nascut fara pacatul stramosesc. Biserica Ortodoxa nu a acceptat aceasta invatatura, motivand ca daca Fecioara s-ar fi nascut fara acest pacat, firea ei ar fi fost alta decat cea a tuturor oamenilor. Iar daca ea ar fi daruit Cuvantului o alta fire decat cea pe care noi o avem, firea umana a lui Hristos nu ar mai fi transmis nimic firii noastre. Impotriva unei invataturi de acest gen, Sfintii Parinti au afirmat ca Hristos a mantuit ceea ce a asumat, iar ceea ce nu este asumat nu este mantuit.

Biserica Romano Catolica, afirmand ca Fecioara Maria s-a nascut fara pacatul stramosesc, ne face sa credem ca invierea si inaltarea sa la cer se datoreaza meritelor sale si nu deplinei uniri cu Hristos. Ortodoxia invata ca aceasta mutare sau ridicare, este un act al Fiului. Ea nu a mai asteptat invierea obsteasca, pentru ca insasi Viata S-a salasluit in ea. Dar Maica Domnului a murit in virtutea legii omenesti si s-a inaltat prin Hristos. Ea "este faptura in care Dumnezeu este de pe acum totul in toate", dupa cum spune parintele Staniloae.

Adormirea Maicii Domnului in iconografie

In icoana Adormirii Maicii Domnului, Fecioara Maria este reprezentata stand intinsa pe pat, in mijlocul Apostolilor, in vreme ce Hristos primeste in brate sufletul Maicii Sale, simbolizat printr-o figura mica de copil imbracat in alb. Deasupra acestei scene, Maica Domnului este asezata pe tron intr-o mandorla pe care ingerii o poarta spre ceruri, reprezentare care vine sa intareasca si mai mult Inaltarea sa la ceruri.

In unele icoane, momentul sosirii miraculoase a Apostolilor, adunati "de la marginile pamantului, pe norii cerului" (Condac, glas 2), este infatisat in partea de sus, in cer.

Scena cu Antonie, evreul care s-a apropiat de patul funerar al Maicii Domnului, cu gandul de a-l rasturna, apare in majoritatea icoanelor Adormirii. Potrivit Traditiei, cand acesta a pus mana pe pat, un inger i-a taiat amandoua mainile "fara de veste odata cu orbirea i s-au taiat si mainile ce au ramas lipite de pat...” (Acatistul Adormirii, condac 4).

Fecioara Maria "L-a introdus pe Dumnezeu in familia oamenilor. Ea L-a ajutat pe Dumnezeu sa Se faca om si sa poata pentru noi a muri si a invia ..." (Arhim. Benedict Gius)
doamne ajuta...nicolae...

Mareste imaginea.

Sfanta Mahrama a Domnului

Biserica Ortodoxa sarbatoreste pe data de 16 august Sfanta Mahrama a Domnului. Conform Traditiei, aceasta panza a fost data de Iisus Hristos regelui Abgar al Edesei pentru a fi  vindecat de lepra. Pe mahrama a ramas imprimat chipul Mantuitorului care, de-a lungul timpului, a constituit model pentru iconografi.

Aceasta nu are nici o atestare evanghelica sau apostolica. Eusebiu de Cezareea a inserat-o dupa o traducere siriaca in lucrarea Istoria Bisericeasca. In aceasta lucrare ne este relatata corespondenta dintre regele Abgar si Hristos. Aflam ca regele ii trimite lui Hristos prin curierul Anania o scrisoare prin care ii cere sa vina la el sa-l vindece de boala de care era cuprins si sa-l fereasca de prigonirile iudeilor. Mantuitorul ii raspunde ca nu poate veni, dar ca ii va trimite pe unul dintre ucenicii Sai, cu numele Tadeu sa-l vindece. Eusebiu nu ne relateaza ce a facut Abgar dupa primirea raspunsului de la Hristos.

In lucrarea apocrifa Doctrina Addaei apostoli aflam ca Abgar a trimis un pictor ca sa zugraveasca fata Lui. Intrucat pictorul nu reuseste sa faca acest lucru, Hristos isi va pune panza pe fata si I se va intipari chipul pe ea.

Sfantul Ioan Damaschin ne da o alta varianta - ne spune ca Hristos isi va intipari chipul Sau pe o bucata de panza din haina Sa si ca acesta panza va ajunge la Abgar prin Iuda Tadeul. Acesta icoana, pastrata dupa traditia orala la Edesa, a servit ca aparatoare a orasului. La inceput a fost pusa pe poarta de la intrarea in orasul Edesa, si mai tarziu in Biserica Sfanta Sofia. Prima mentiune istorica despre existenta acestei icoane o face Evagrie Scolasticul, care atribuie victoria crestinilor asupra persilor datorita acestei icoane.

"Icoana cea nefacuta de mana" a lui Hristos, s-a pastrat la Edesa, in catedrala orasului, unde I s-a adus un cult deosebit pana in 944, cand a fost mutate de la Edesa la Constantinopol. Icoana a fost luata la 1204 din Constantinopol de cavalerii cruciadei a IV a si dusa in Occident. Copii mai mult sau mai putin exacte s-au raspandit in toata lumea bizantina sub numele de Sfanta Mahrama.

Mareste imaginea.

Adormirea Maicii Domnului este sarbatoarea in amintirea zilei in care Fecioara Maria si-a dat obstescul sfarsit. Este praznuita de ortodocsi si catolici in fiecare an, pe data de 15 august. Despre Adormirea Maicii Domnului nu avem informatii in Sfintele Evanghelii, ci numai in Traditia Bisericii. Potrivit acestei Traditii, Maica Domnului a fost instiintata printr-un inger de mutarea ei din aceasta viata.

Aceeasi Traditie spune ca Apostolii, aflati in acel moment in diferite zone ale lumii, au fost adusi pe nori pentru a fi prezenti la acest eveniment. Prin pronia divina, Apostolul Toma nu a fost prezent la inmormantare, sosind trei zile mai tarziu. A cerut sa se deschida mormantul Maicii Domnului pentru a-i saruta mainile acesteia, dar intrand in mormant, l-a aflat gol. Acest mormant a fost identificat in Ierusalim, cu toate ca sunt persoane care afirma ca Maria ar fi murit la Efes, locul unde a petrecut multi ani dupa Inaltarea Domnului.

Adormirea Maicii Domnului in invatatura ortodoxa si romano-catolica

Biserica Ortodoxa invata ca Fecioara Maria s-a nascut cu pacatul stramosesc si a primit iertare de acest pacat in momentul in care a acceptat sa-L nasca pe Hristos.

Biserica Romano Catolica vorbeste de Imaculata Conceptie, o dogma primita de catolicism in anul 1854, prin care afirma ca Fecioara Maria s-a nascut fara pacatul stramosesc. Biserica Ortodoxa nu a acceptat aceasta invatatura, motivand ca daca Fecioara s-ar fi nascut fara acest pacat, firea ei ar fi fost alta decat cea a tuturor oamenilor. Iar daca ea ar fi daruit Cuvantului o alta fire decat cea pe care noi o avem, firea umana a lui Hristos nu ar mai fi transmis nimic firii noastre. Impotriva unei invataturi de acest gen, Sfintii Parinti au afirmat ca Hristos a mantuit ceea ce a asumat, iar ceea ce nu este asumat nu este mantuit.

Biserica Romano Catolica, afirmand ca Fecioara Maria s-a nascut fara pacatul stramosesc, ne face sa credem ca invierea si inaltarea sa la cer se datoreaza meritelor sale si nu deplinei uniri cu Hristos. Ortodoxia invata ca aceasta mutare sau ridicare, este un act al Fiului. Ea nu a mai asteptat invierea obsteasca, pentru ca insasi Viata S-a salasluit in ea. Dar Maica Domnului a murit in virtutea legii omenesti si s-a inaltat prin Hristos. Ea "este faptura in care Dumnezeu este de pe acum totul in toate", dupa cum spune parintele Staniloae.

Adormirea Maicii Domnului in iconografie

In icoana Adormirii Maicii Domnului, Fecioara Maria este reprezentata stand intinsa pe pat, in mijlocul Apostolilor, in vreme ce Hristos primeste in brate sufletul Maicii Sale, simbolizat printr-o figura mica de copil imbracat in alb. Deasupra acestei scene, Maica Domnului este asezata pe tron intr-o mandorla pe care ingerii o poarta spre ceruri, reprezentare care vine sa intareasca si mai mult Inaltarea sa la ceruri.

In unele icoane, momentul sosirii miraculoase a Apostolilor, adunati "de la marginile pamantului, pe norii cerului" (Condac, glas 2), este infatisat in partea de sus, in cer.

Scena cu Antonie, evreul care s-a apropiat de patul funerar al Maicii Domnului, cu gandul de a-l rasturna, apare in majoritatea icoanelor Adormirii. Potrivit Traditiei, cand acesta a pus mana pe pat, un inger i-a taiat amandoua mainile "fara de veste odata cu orbirea i s-au taiat si mainile ce au ramas lipite de pat...” (Acatistul Adormirii, condac 4).

Fecioara Maria "L-a introdus pe Dumnezeu in familia oamenilor. Ea L-a ajutat pe Dumnezeu sa Se faca om si sa poata pentru noi a muri si a invia ..." (Arhim. Benedict Gius)
 

Problema este că deseori îi judecăm pe păcătoşi în loc să judecăm păcatul. Îl judecăm pe celălalt, dar nu privim nici un minut la noi înşine. Căci minciuna şi invidia, tot în interiorul nostru se găsesc. Noi ne desfătăm în alcool şi în tutun. Iar în loc să ne iubim unii pe alţii, după porunca Mântuitorului, noi ne urăm şi ne batjocorim unii pe alţii. De aici se formează omul cel vechi, pentru că sufletul lui este învechit, înnecat si căzut în genunea morţii. Din această prăpastie ne salvează însuşi Mântuitorul care spune: ,,N- am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă” (Matei 9, 13). Iar pocăinţa este un preludiu spre Viaţa Veşnică.

Am vorbit despre omul cel vechi, cel însălbăticit, cel neinduhovnicit şi fără Hristos. Poate acum vă întrebaţi cum se naşte omul cel nou.

Mă gândeam zilele trecute ce caută defapt omul in tot acest cerc bizar al carnalităţii. Am ajuns la un răspuns simplu şi cât mai concret: nimic. Dacă omul ar căuta ceva cu un scop precis, ar găsi cu siguranţă. Poate sună ca un paradox, dar  tot ceea ce caută un astfel de om în afara lui Hristos formează un nimic. Omul indiferent de vârstă, nu poate trăi decât întru Mântuitorul Hristos care este Viaţa vieţii noastre veşnice. Fără această Viaţă, omul care se hrăneşte din plăcerile lumeşti este mort sufleteşte. Devine nimic pentru că foamea şi setea lăuntrică sunt prea mari ca să se sfârşească, ca să contenească. Sufletul nu acceptă, nu primeşte hrana lumească, nu se satură. Cum nu poţi stropi o plantă cu o singură picătură de apă, aşa nu poţi stropi nici ariditatea sufletească cu această picătură a fărădelegilor. Şi cu oricât de multe ,,picături” lumeşti l-ai stropi, sufletul are nevoie de picătura Vieţii.  Aceasta nu doar că îl hrăneşte, ci îl şi vindecă de toată neputinţa şi întristarea sufletească. Mai mult de atât, îi dăruieşte nemurirea.

Din omul îmbrăcat în haina deşertăciunilor lumeşti izvorăşte întunericul; din cel îmbrăcat în haina cea noua a nemuririi izvorăşte Lumina. ,,Am văzut Lumina cea Adevărată, am văzut Duhul cel Ceresc”. Această Lumină Mântuitorul o aduce înlăuntrul nostru pentru ca ochii cei orbiţi de mulţimea păcatelor să-şi recapete vederea. Acest Duh, Tatăl îl trimite nouă pentru a ne curăţi de întinăciunea sufletească şi trupească.  Dezbrăcând haina trecătoare a placerilor lumeşti, omul se îmbracă practic, cu Lumina cea adevărată, cu frumuseţea şi slava Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Atunci nimicul capătă existenţă: nimicul se transformă în trăire; iar trăirea nu poate fi decât în Dumnezeu. Moartea şi tot ce este pieritor se transformă în nepieire, în eternitate. Moartea sufletească este biruită, moare omul cel vechi şi astfel se naşte omul cel nou, împărtăşindu-se permanent cu Dătătorul de Viaţă Veşnică. Omul cel nou este omul care reintră în poruncile si în plinirea faptelor celor bineplăcute lui Dumnezeu; este omul care consimte cu intenţie dumnezeiască din momentul creării, care l-a vrut să fie spre lauda măririi Sale. Omul cel nou se naşte din Lumina faplor sale, aşa încât lumea să vadă faptele cele bune şi să slăvească pe Tatăl Cel din ceruri.

Să ne îmbrăcăm atât tineri cât şi bătrâni în haine şi în veşminte de ,,sărbatoare”, căci fiecare zi a vieţii este câte o sărbătoare şi câte un prilej pentru a ne îmbrăca cu haina cea nouă a veşniciei. Să lepădăm omul cel vechi şi faptele sale, şi să ne îmbrăcăm cu cel nou după cum spune Sfântul Apostol Pavel: “V-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, cu faptele lui, şi v-aţi îmbrăcat cu omul cel nou” (Coloseni 3:9 10).”  Să ne îmbrăcăm în haina cea nouă a adevăratei credinţe întru Hristos Domnul. Amin.

Cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu

“- Parinte, Avva Macarie spune ca Dumnezeu ne da bunatatile ceresti, si credem aceasta. Dar trebuie sa credem ca ne va da si cele pamantesti, care nu sunt atat de importante?

- Care pamantesti?

- Cele de care avem trebuinta.

- Da, bine ai spus. Dumnezeu Isi iubeste faptura Sa, chipul Sau si se ingrijeste de cele de care are trebuinta.

- Aceasta trebuie s-o creada fiecare si sa nu se nelinisteasca?

- Daca n-o crede si se lupta singur sa le dobandeasca, se va chinui. Iar daca Dumnezeu nu ne va da cele pamantesti, lucruri materiale, omul care traieste duhovniceste nu se va mahni. Daca vom cauta mai intai Imparatia lui Dumnezeu – si aceasta trebuie sa fie singura noastra grija - toate celelalte ni se vor da. Va lasa Dumnezeu faptura Sa? Mana, pe care Dumnezeu o dadea in fiecare zi israelitilor in pustie, se strica daca o tineau pe a doua zi. Asa a iconomisit Dumnezeu, pentru ca ei sa aiba incredere in Pronia dumnezeiasca.

Noi inca n-am inteles cuvantul: “Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu“. Ori credem, ori nu credem. Cand am mers sa pustnicesc la Sinai, nu aveam nimic. Dar nu m-am gandit deloc ce o sa se intample cu mine in pustie printre oameni necunoscuti: ce voi manca, cum voi trai. Sihastria Sfintei Epistimia unde aveam de gand sa locuiesc era de multi ani parasita, nelocuita. Deoarece nu voiam sa ingreuiez manastirea n-am cerut nimic. Imi aduceau totuşi puţină pâine de la manastire, dar o întorceam înapoi. De ce să mă neliniştesc când Hristos a spus: “Căutaţi mai întâi împăratia  lui Dumnezeu“? Şi apa era foarte putină, nici lucru de mână nu ştiam, ca să spun că voi lucra şi imi voi scoate pâinea. Singura unealtă ce o aveam era o foarfecă. Am desfăcut-o în două, am ascuţit cele doua parti de o piatră, am luat şi un lemn şi am începui sa fac iconiţe sculptate. Lucram şi rosteam şi rugaciunea. M-am deprins repede. Făceam mereu acelaşi model iar lucrul pe care ar fi trebuit să-l fac în cinci zile il făceam în 11 ore, şi nu numai că nu duceam lipsa dai îi ajutam şi pe copiii de beduini. Pentru o perioada de timp făceam lucru de mână destule ceasuri pe zi. Apoi am ajuns la o situaţie în care nu mai voiam sa fac lucru de mana, dar vedeam nevoia pe care o aveau beduinii. Daca le dădeai o scufie şi o pereche de sandale, era pentru ei o binecuvântare foarte mare… Dar apoi mi-a venit gândul: “Am venit aici să ajut pe beduini sau să fac rugăciune pentru toată lumea?“. Şi astfel am hotărat sa limitez lucrul, ca să fiu mai nerăspândit şi să mă rog mai mult. Şi oare aşteptam ajutor de undeva? Beduinii nu aveau ei înşişi ce să mănânce. Mănăstirea era departe. In  partea cealaltă era pustie.  Dar în aceeaşi zi în care am limitat lucrul, ca să dau mai mult timp rugăciunii, vine cineva, mă află afară de peşteră si imi spune: “Iată, ia aceste 100 de lire ca să ajuţi pe beduini şi să nu ieşi din programul tău, ci să te rogi“. N-am mai răbdat. Pentru un sfert de ceas l-am lăsat singur şi m-am dus înăuntru. Purtarea de grijă şi dragostea lui Dumnezeu mi-au pricinuit o astfel de stare, incat n-am mai putut să-mi tin lacrimile. Vezi cum rânduieste Dumnezeu, atunci când există intenţie bună? Pentru că eu cât le-aş fi dat? Dădeam unuia, venea altul.  “Mie nu mi-ai dat, Părinte!“, spunea. După aceeea venea altul şi spunea: “Mie nu mi-ai dat, Părinte!“.

- Parinte, deşi de multe ori am simţit atotputernicia lui Dumnezeu, de ce nu vedem totuşi purtarea Lui de grija pentru noi?

- Aceasta este o cursă a diavolului. Diavolul aruncă cenusa în ochii omului ca să nu vadă purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Pentru că atunci când omul va vedea purtarea de grijă a lui Dumnezeu, i se va înmuia inima sa de granit, va deveni sensibilă şi va exploda în slavoslovire, lucru ce nu-i convine diavolului.

Omul adeseori rânduieşte fără Dumnezeu

Cineva făcuse o crescătorie de peşte şi toata ziua spunea “Slavă Ţie, Dumnezeule!“, pentru că vedea mereu purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Imi spunea ca peştişorul, din clipa când apare şi este mic ca gamalia acului, are şi un săculeţ de lichid, ca să se hrăneasca până ce se va mări şi va putea prinde organisme mici din apă. Dumnezeu i-a dat şi “merinde”. Şi daca Dumnezeu poartă de grijă de aceştia, cu cât mai mult de om. Dar omul adeseori rânduieşte şi hotărăşte pentru toate fără Dumnezeu. “Voi face doi copii“, îşi spune. Pe Dumnezeu nu-L pune la socoteală. De aceea se fac si atâtea accidente şi mor atâţia copii. Cei mai multi au doar doi copii, dar unul este lovit de maşină, celalalt se îmbolnăveşte şi moare, şi după aceea nu mai are nici un copil.

Dacă  părinţii, împreună-creatorii cu Dumnezeu, după încercările pe care le depun, întâmpină greutati ca să-şi agonisească cele necesare creşterii copiilor, trebuie să ceară cu smerenie şi ajutorul Creatorului cel Mare, întinzându-şi mâinile în sus. Atunci se bucură şi Dumnezeu Care ajută, se bucură şi omul care este ajutat.

In perioada de timp cât am lost la mănăstirea Stomiu, am cunoscut un familist cu multi copii, care era păzitorul unui sat al Epirului, situat la o distantă de patru ore şi jumătate de mers pe jos de Konita, unde locuia familia lui. Avea nouă copii. Deoarece  drumul  spre  sat  trecea  pe  lângă  mănăstire, ţăranul acesta trecea pe la mănăstire şi când se ducea la slujba lui, dar şi când se întorcea. Atunci când se întorcea din sat, ca să meargă acasă, mă ruga să-l las să aprindă el candelele. Deşi vărsa untdelemn pe jos, îl lăsam să le aprindă. Preferam să curăţ eu plăcile de piatră ale bisericii, decât să-l supăr. Când pleca de la mănăstire, cam la vreo 300 de metri de ea, trăgea întotdeauna un foc de puşcă. Nu-mi puteam explica aceasta, de aceea am hotărât să-l urmăresc din clipa când va intra în biserică până când va lua drumul spre Koniţa. Aşadar aprindea mai întâi candelele înăuntrul bisericii, apoi ieşea în pridvor. După ce aprindea şi acolo candela ce era deasupra intrării, înaintea icoanei Maicii Domnului, îşi afunda degetul în candelă, înge­nunchea, îşi întindea mâinile sale spre icoană şi spu­nea: “Maica Domnului, am nouă copii. Iconomiseşte-le puţină carne“. Apoi ungea cătarea de la ţeava puştii cu untdelemnul de pe deget şi pleca. La 300 de metri de mănăstire, acolo unde exista o tufă de mure îl aştepta o capră sălbatică. Trăgea un foc, cum am spus, o omora, o cobora jos într-o peşteră, o junghia şi o ducea la copiii săi. Iar aceasta se petrecea de fiecare dată când se întorcea de la lucrul său. M-am minunat de credinţa ţăranului şi de purtarea de grijă a Maicii Domnului. După 25 de ani a venit şi m-a găsit în Sfântul Munte. La un moment dat, l-am întrebat: “Ce îţi fac copiii? Unde se află?“. Şi acela şi-a întins mai întâi mâna sa spre nord şi a spus: “Unii sunt în Germania“; apoi şi-a întins mâna sa spre sud şi a spus: “Alţii sunt în Australia. Slavă lui Dumnezeu că sunt sănătoşi!”. Omul acesta îşi păstrase şi credinţa, dar se păzise şi pe sine curat de ideologiile ateiste, de aceea nici Dumnezeu nu l-a lăsat.

Binecuvântări ale minunatei purtări de grijă a lui Dumnezeu

- Părinte, uneori am o dorinţă şi Dumnezeu mi-o îndeplineşte fără să I-o cer. Oare cum se face aceasta?

- Iconomiseşte Dumnezeu. Vede nevoile, dorinţele noastre şi atunci când ceva este spre binele nostru, ni-l dă. Atunci când cineva are nevoie de ajutor in ceva, Hristos şi Maica Domnului îl ajută. Il întrebau pe Bătrânul   Filaret[1]: “Părinte, ce  vrei să-ţi aducem“; “Maica Domnului îmi iconomiseşte orice am nevoie” spunea acela. Şi aşa se făcea. Când ne încredinţăm pe noi înşine lui Dumnezeu, atunci Bunul Dumnezeu ne păzeşte şi ne iconomiseşte. Ca un econom bun da fiecăruia din noi orice are nevoie şi se îngrijeşte chiar şi în amănunte de nevoile noastre materiale. Şi ca sa înţelegem grija Lui, purtarea Lui de grijă, ne dă exact acelea de care avem trebuinţă. Insă să nu aştepţi cu mai întâi să-ţi dea Dumnezeu, ci ca tu să te dai in întregime Lui. Pentru că dacă ceri mereu de la Dumnezeu şi nu te laşi pe tine cu încredere în Dumnezeu aceasta dovedeşte că ai casa ta şi te înstrăinezi de lăcaşurile cereşti cele veşnice. Acei oameni care le dau pe toate lui Dumnezeu şi se dăruiesc şi pe ei înşişi în întregime Lui, se adăpostesc sub cupola cea mare a lui Dumnezeu şi sunt apăraţi de purtarea Lui de grijă cea dumnezeiască. Increderea în Dumnezeu este o con­tinuă rugăciune tainică, ce atrage fără zgomot puterile lui Dumnezeu acolo unde este trebuinţă şi în ceasul în care este nevoie, şi atunci fiii Lui cei mărinimoşi Îl slavoslovesc mereu cu multă recunoştinţă.

Părintele Tihon, atunci când s-a dus la Coliba Sfintei Cruci, nu avea biserică, deşi îi era absolut nece­sară. Nici bani nu avea ca s-o facă, ci numai o mare credinţă în Dumnezeu. Intr-o zi s-a rugat şi a pornit spre Kareia, cu credinţa că Dumnezeu îi va iconomisi banii de care avea trebuinţă ca să facă biserica. Inainte de a ajunge la Kareia, îl strigă de departe stareţul Schitului Sfântul Ilie. Când s-a apropiat Părintele Tihon, stareţul i-a spus: “Un creştin evlavios din America mi-a trimis aceşti dolari, ca să-i dau unui pustnic care nu are biserică. Sfinţia Ta nu ai biserică. Ia-i şi fă-ţi!“. Părinte­lui Tihon i-au dat lacrimile de emoţie şi recunoştinţă faţă de Bunul Dumnezeu, Care, ca un cunoscător de inimi cum este, se îngrijise pentru biserică mai înainte ca el să-L roage, în aşa fel încât să aibă banii pregătiţi atunci când îi va cere[2].

Când cineva se lasă în seama lui Dumnezeu, El nu-l lasă. Şi într-adevăr, dacă mâine la ora zece ai nevoie de ceva, atunci când ceea ce ceri nu este ceva neraţional, ci o nevoie reală, la 9 şi 45 sau la 9 şi jumătate Dumnezeu îl are gata ca să ti-l dea. < ![endif]-->De pildă ai trebuinţă de un pahar la ora nouă. La 9 fără 5 îţi vine paharul. Ai trebuinţă de 500 de drahme. In ceasul când ai trebuinţă de ei îti vin exact 500 de drahme, nici 510, nici 490. Am observat că, dacă, de pildă, mi-ar trebui ceva mâine, Dumnezeu îl prevede de azi. Adică înainte de a mă gândi eu, Dumnezeu Se gân­deşte mai devreme şi-mi dăruieşte acel lucrul în ceasul în care am trebuinţă de el. Pentru că de acolo de unde vine, ca să ajungă la mine exact în ceasul în care am trebuinţă, văd de cât timp ar fi nevoie. Deci Dumnezeu se îngrijeşte de mai înainte.

Când noi, din mărime de suflet, îl facem pe Dum­nezeu să Se bucure de viata noastră, atunci Acela dă binecuvântările Sale din belşug fiilor Săi mărinimoşi în ceasul în care au trebuinţă de ele. După aceea toată viata trece însoţită de binecuvântările dumnezeieştii purtări de grijă. Ore întregi vă pot spune pilde despre minunata purtare de grijă a lui Dumnezeu.

Când eram în război, în aplicaţii, aveam o Evan­ghelie şi am dat-o cuiva. După aceea îmi spuneam: “Ah, de aş avea o Evanghelie, cât m-ar ajuta!“. De Naşterea Domnului ne trimiseseră sus în munte 200 de pachete din Mesolonghi[3]. Din două sute de pa­chete, numai într-al meu exista o Evanghelie. Era o Evanghelie veche, avea şi o hartă a Palestinei. Pe pachet era şi o însemnare, fiind scris: “Dacă ai nevoie şi de alte cărţi, scrie-mi să-ţi trimitem“. Mai târziu, la Mănăstirea Stomiu, aveam nevoie o dată de o candelă pentru biserică. Intr-o dimineaţă, în zorii zilei, am co­borât în Koniţa. In clipa când treceam pe lângă o casă, aud o copilă spunând tatălui ei: “Tată, călugărul!“. Atunci acela a venit şi mi-a spus: “Părinte, am făgăduit o candelă Maicii Domnului, ia banii aceştia ca s-o cumperi“, şi-mi dă 500 de drahme, exact atât cât făcea o candelă în 1958. Dar şi acum dacă am trebuinţă de ceva, Dumnezeu îndată îmi iconomiseşte. Vreau de pildă să tai lemne şi nu pot. Atunci se iconomisesc taca-taca lemnele. Inainte de a veni aici[4] am primit un pachet care avea înăuntru 50.000 de drahme, exact atâţia câţi aveam nevoie. Am dat o icoană “Axion estin” cuiva de binecuvântare, iar a doua zi mi-au adus una a “Portăriţei“. In vara acestui an[5], înainte de a începe ploile, nu aveam apă deloc. Acum, după ce a plouat puţin, adun o cutie şi jumătate pe zi. Bazinul are apă de anul trecut, dar nu se poate bea. Insă cum le iconomiseşte Dumnezeu! Am însă un butoi cu apă la poartă. Atâţia oameni, care vin în fiecare zi beau, se spală, pentru că sunt transpiraţi şi nivelul scade numai cu 4-5 degete! O sută cincizeci-două sute de oameni să se folosească de apă şi să nu se golească butoiul! Unii deschid mult robinetul, alţii îl uită deschis şi curge, apa însă nu se termină!

Să ne încredinţăm Proniei dumnezeieşti

Cel care urmăreşte facerile de bine ale lui Dumnezeu învaţă să se lase în purtarea de grija dumnezeiască. După aceea se simte ca pruncul în leagănul său care, dacă îl lasă mama lui pentru puţin, începe sa plângă până ce va veni iarăşi lângă el. A se încrede cineva în Dumnezeu este mare lucru. Când am mers pentru prima dată în Sfânta Mănăstire Stomiu, nu aveam unde să stau. Toată mănăstirea era plină de moloz. Am aflat un colţ, lângă o îngrăditură, am pus ceva pe deasupra ca acoperiş şi acolo îmi petreceam nopţile şezând, deoarece nu încăpeam să mă întind. Intr-o zi vine la mine un ieromonah, cunoscut de-al meu, şi-mi spune: “Bine, dar cum stai aici?“. “De ce“, ii spun, “mirenii au avut mai mult decât noi?“Când l-au spus lui Kanaris[6], atunci când a cerut împrumut, “nu-ti putem da pentru că nu ai patrie?», acela a răspuns: «Vom dobândi patrie». Dacă un om mirean a avut atâta credinţă, noi să nu avem încredere în Dumnezeu? Dacă Maica Domnului a iconomisit să mă aflu aici, nu se va îngriji de mănăstirea ei, atunci când va veni ceasul? Şi într-adevăr, cum le-a iconomisit încet-încet pe toate Maica Domnului! Imi aduc aminte că atunci când meşterii turnau beton ca să facă placa la chiliile ce au ars, nu ajungea cimentul. Lipsea o treime ca să se ter­mine placa. Vin meşterii şi-mi spun: “Se termină cimentul. Să punem mai puţin ca să ne ajungă pentru toată placa?“Nu”, le spun. “Continuaţi normal“. Să aducem altul, nu se putea, pentru că animalele erau la câmp. Trebuia să meargă meşterii două ore până la Konita şi două ore până la câmp, ca să afle animalele. Când să meargă şi când să se întoarcă? După aceea oamenii aveau treburile lor, nu mai puteau veni în altă zi. Văd că au aruncat totul pe două treimi de placă. Am intrat în bisericuţă şi spun: “Ce vom face acum, Maica Domnului? Te rog, ajută-ne“. După aceea am ieşit afară…

- Şi ce s-a petrecut. Părinte?

- Şi placa s-a terminat şi cimentul a prisosit.

- Meşterii au înţeles?

- Cum să nu înţeleagă? Uneori ajutorul lui Dumne­zeu şi al Maicii Domnului este foarte mare!

Dumnezeu pe toate le pune în valoare spre bine

- Părinte, uneori pornim să facem o treabă şi apar o mulţime de piedici. Cum vom putea pricepe dacă piedicile sunt de la Dumnezeu?

- Să cercetăm dacă suntem noi vinovaţi. Dacă nu suntem noi vinovaţi, piedica este de la Dumnezeu spre binele nostru. De aceea nimeni nu trebuie să se mâh­nească dacă nu s-a făcut treaba sau dacă a întârziat. Odată coboram grăbit de la Sfânta Mănăstire Stomiu, ca să merg la Konita pentru o treabă urgentă. La un punct dificil al drumului – Golgota îl numeam – am întâlnit un cunoscut al mănăstirii, pe moşul Anastasie, cu trei catâri încărcaţi. Din pricina urcuşului abrupt li se întorseseră invers samarele lor, iar un animal era aproape de prăpastie, primejduindu-se să cada in ea. “Dumnezeu te-a trimis, Părinte“, mi-a spus bătrânul Anastasie. L-am ajutat să descarce catârii şi l-am încărcat din nou, i-am pus pe drum şi l-am lăsat. Dupa ce am înaintat destul, am ajuns la un loc unde,  cu puţin mai înainte, avusese loc o alunecare de teren pe o lungime de 300 m, care distrusese şi cărarea. Copaci şi pietre se rostogoliseră până în pârâu. Dacă n-aş fi întârziat, m-aş fi aflat acolo exact în clipa în care s-a făcut alunecarea de teren. “Bătrâne Anastasie“, am spus, “m-ai mântuit. Dumnezeu te-a trimis“.

Hristos vede de sus pe fiecare din noi cum acţionează şi de aceea El ştie cum şi când să acţioneze pentru binele nostru. Ştie cum şi unde să ne conduca numai noi să cerem ajutorul, să-I spunem dorinţele noastre şi să-L lăsăm pe El să le rânduiască pe toate. Când eram în Sfânta Mănăstire Filoteu voiam să merg în pustie, mă gândeam să plec într-o insulă pustie. Ma înţelesesem deja cu un barcagiu să vină să mă duca, dar în cele din urmă n-a venit. A fost iconomia lul Dumnezeu, pentru că eram încă neexperimentat şi aş fi păţit mare vătămare în acea insulă pustie; m-ar fi omorât diavolii. Dacă n-am putut merge acolo, mi-am îndreptat gândul spre Katunakia. Iubeam pustia Katunakiei şi de aceea mă rugam şi mă pregăteam sa merg acolo. Voiam să pustnicesc alături de Bătrânul Petru[7], un părinte foarte duhovnicesc. Insă mi s-a întâmplat un fapt care m-a silit să merg în Koniţa şi nu la Katunakia. Intr-o seară după Pavecernită, m-am retras la chilia mea şi m-am rugat până târziu. Către ora 11 m-am întins să mă odihnesc puţin. La ora 1 şi jumătate m-a sculat toaca mănăstirii ce ne chema la biserică. Am încercat să mă scol, dar a fost cu neputinţă. O pu­tere nevăzută mă ţinea nemişcat. Am înţeles că se întâmplă ceva. Am rămas înlemnit în pat până la ora 12 la amiază. Mă puteam ruga, puteam gândi, dar nu mă puteam mişca deloc. In timp ce mă aflam în această stare, am văzut ca la televizor într-o parte Katunakia şi în cealaltă parte Mănăstirea Stomiu din Koniţa. Mi-am întors cu bucurie ochii spre Katunakia. Dar atunci o voce – era a Maicii Domnului – mi-a spus clar: “Nu te vei duce la Katunakia, ci te vei duce la Mănăstirea Stomiu“. “Maica Domnului, eu ţi-am cerut pustie şi tu mă trimiţi în lume?“, am spus. Am auzit din nou aceeaşi voce spunându-mi cu asprime: “Să te duci să întâlneşti cutare persoană, care te va ajuta mult“. Şi îndată am fost dezlegat de acea legătură nevăzută, iar inima mi s-a umplut de har dumnezeiesc. După aceea m-am dus şi i-am spus duhovnicului. “Aceasta este voia lui Dumnezeu“, mi-a spus acela. “Dar să nu povesteşti nimănui întâmplarea. Spune că din motive de sănătate – în vremea aceea vărsăm sânge – va trebui să ieşi din Sfântul Munte şi du-te“. Altceva voiam, dar Dumnezeu avea planul Lui. M-am gândit că a fost voia lui Dumnezeu să reînnoiesc această mănăstire şi astfel să-mi împlinesc o făgăduinţă pe care o făcusem Maicii Domnului încă de când eram în armată, atunci cu războiul. “Maica Domnului“, am spus atunci, “ajută-mă să mă fac călugăr şi voi lucra trei ani ca să-ti refac mănăstirea ta cea arsă“. Dar precum s-a dovedit mai pe urmă, motivul principal pentru care Maica Domnului m-a trimis acolo a fost ca să ajut să se întoarcă la Ortodoxie cele 80 de familii care deveniseră protestante.

Dumnezeu adesea îngăduie să se facă ceea ce este spre folosul celor mulţi. Nu face niciodată un bine singur, ci trei-patru la un loc. Şi niciodată nu îngăduie sa se facă un rău dacă nu ies din el multe lucruri bune. Toate le valorifică spre folosul nostru, şi pe cele strâmbe şi pe cele primejdioase. Binele este amestecat cu răul. Ar fi fost bine să fie separate dar intra interesele personale şi se amestecă. Insă Dumnezeu şi acest lucru încurcat îl valorifică. De aceea trebuie sa credem că Dumnezeu îngăduie să se facă numai lucrul acela din care poate ieşi un bine, pentru că iubeste făptura Sa. Poate, de pildă, să îngăduie o ispită mica pentru ca să ne apere de una mai mare. Odată, in Sfântul Munte, un mirean s-a dus la un hram la o mănăstire. A băut puţin şi s-a îmbătat. Când a plecat de la mănăstire a căzut şi deoarece ningea, l-a acoperit zăpada! Din tăria ce-o avea respiraţia sa s-a deschis o gaură în zăpadă. La un moment dat unul ce a trecut pe acolo a văzut gaura şi s-a întrebat: “Ce este aici, izvor?“. A lovit cu bastonul, iar cel beat a strigat: “Oh!“. Şi astfel a iconomisit Dumnezeu să se izbăvească acel om.

Binefacerile lui Dumnezeu lasă urme adânci în inimă

- Părinte, ce vrea Dumnezeu de la noi?

- Dumnezeu vrea de la noi bunăvoinţa noastră, in­tenţia noastră cea bună, pe care s-o manifestăm fie şi prin puţina noastră nevoinţă mărinimoasă, şi simţă­mântul păcătoşeniei noastre. Pe toate celelalte ni le dă El. In viaţa duhovnicească nu este trebuinţă de braţe solide. Să ne nevoim cu smerenie, să cerem mila lui Dumnezeu şi să-I fim recunoscători în toate. Cel care se predă pe sine în mâinile lui Dumnezeu fără nici un plan al său trece în planul lui Dumnezeu.

Cu cât omul este mai alipit de sinea sa, cu atât rămâne în urmă, nu înaintează duhovniceşte pentru că împiedică mila lui Dumnezeu. Ca să sporească este trebuinţă de multă încredere în Dumnezeu.

Dumnezeu în fiecare clipă mângâie inimile tuturor oa­menilor cu dragostea Sa, dar noi nu înţelegem aceasta deoarece inimile noastre au prins piatră. De îndată ce se va curaţi, inima omului se înduioşează, se topeşte, în­nebuneşte, pentru că vede binefacerile lui Dumnezeu, Care pe toţi îi iubeşte la fel. Pentru cei care se chinuiesc, îl doare, pentru cei care trăiesc viaţă duhovnicească Se bucură. Dacă numai cugetarea la binefacerile lui Dumnezeu poate “să arunce în aer” un suflet mărinimos care se gândeşte la ele, cu cât mai mult dacă se gândeşte la păcatele lui şi la multă milostivirea lui Dumnezeu!

Atunci când omului i se curăţesc ochii sufletului, vede purtarea de grijă a lui Dumnezeu, o simte şi o trăieşte cu inima sa cea descojită şi sensibilă şi se topeşte de recunoştinţă, înnebuneşte în sensul cel bun. Pentru ca darurile lui Dumnezeu, atunci când omul le simte, pricinuiesc dâre adânci în inima lui, o brăzdează. Iar apoi când mâna lui Dumnezeu îi mângâie inima sa marinimoasă şi-i atinge crăpăturile, omul explodează lăuntric si i se măreşte recunoştinţa sa faţă de El. Cei care se nevoiesc îşi simt păcătoşenia lor şi binefacerile lui Dumnezeu şi se încredinţează pe ei înşişi marii Sale milostiviri, isi înalţă sufletele lor în rai cu mai multă siguranţă şi cu mai puţină osteneală trupească.

Recunoştinţă fată de Dumnezeu atât pentru mult cât şi pentru putin

Unii spun: “Cred că Dumnezeu mă va ajuta“, dar pe de altă parte încearcă să adune bani ca să nu se lipsească de nimic. Aceştia Il jignesc pe Dumnezeu pentru că nu se încredinţează pe ei înşişi Lui, ci banilor. Dacă nu vor înceta să iubească banii şi să-şi puna nădejdea lor în ei, nu-şi vor putea pune nădejdea lor in Dumnezeu. Nu spun ca oamenii să nu aibă o economie pusă deoparte pentru ceasul de nevoie, ci sa nu-şi pună nădejdea lor în bani şi să-şi dea inima lor banilor, pentru că astfel Il uită pe Dumnezeu. Cel care face planuri personale fără să se încreadă în Dumnezeu şi spune după aceea că aşa vrea Dumnezeu acesta îşi binecuvintează lucrul rău în mod diavolesc si se chinuieşte mereu. Noi încă n-am înţeles puterea si bunătatea lui Dumnezeu. Nu-L lăsăm să ne guverneze ca un Stăpân, şi de aceea ne chinuim.

La Sinai, acolo, în sihăstria Sfintei Epistimia unde locuiam, apa era foarte puţină. Curgea câte o picătură dintr-o stâncă înlăuntrul unei peşteri, la vreo 20 de metri depărtare de sihăstrie. Am făcut un bazinaş şi se adunau 3 litri de apă în 24 de ore. Când mă duceam să iau apă, puneam bidonaşul să se umple şi spuneam Acatistul Maicii Domnului. Imi udam puţin cu mâna numai fruntea, pentru că aceasta mă ajuta – mi-a spus un medic să fac lucrul acesta – luam puţină apă ca să am de băut, adunam puţin într-o tinichea pentru păsărele, pentru şoarecii pe care îi avea sihăstria. Apa aceasta era şi pentru ca să-mi spăl câte ceva etc. Ce bucurie, ce recunoştinţă simţeam pentru această puţină apă ce-o aveam! Slavoslovie, pentru că aveam apă! Când am venit în Sfântul Munte şi am stat pentru puţin timp la Schitul Ivirului, acolo era multă apă, deoarece locul era către soare. Era un bazin care se umplea şi apa curgea pe deasupra. Uhuu, îmi spălam şi picioarele, şi capul…, dar n-am mai avut acea mân­gâiere. La Sinai mi se umpleau ochii de lacrimi de recunoştinţă pentru puţina apă ce-o aveam, în timp ce în Schit n-am mai avut aceasta din pricina apei îmbel­şugate. De aceea am plecat şi am locuit la vreo 80 de metri mai departe, unde aveam o cisternă mică. Cât de repede uită omul şi se pierde cu belşugul!

Trebuie să ne lăsăm pe noi înşine cu totul proniei dumnezeieşti, voii dumnezeieşti, iar Dumnezeu Se va îngriji de noi. Un monah s-a dus într-o după amiază să citească vecernia pe un vârf de munte. Pe drum a găsit o ciupercă albă şi a mulţumit lui Dumnezeu pentru aceasta. Se gândea că o va lua la întoarcere şi că o va mânca în acea seară. “Dacă m-ar întreba mirenii de mănânc carne” – şi-a spus în gând – “le-aş putea spune că mănânc în fiecare toamnă“. La întoarcere a aflat numai o jumătate din ciupercă – se poate ca vreun ani­mal să o fi călcat – şi şi-a spus: “Se vede că atât trebuie să mănânc“. A luat-o şi a mulţumit lui Dumnezeu pen­tru purtarea Sa de grijă, pentru acea jumătate de ciu­percă. Mai jos a aflat o altă jumătate de ciupercă şi s-a plecat s-o ia, ca să-şi completeze cina sa, dar fiindcă era stricată – poate să fi fost şi otrăvitoare – a lăsat-o şi a mulţumit iarăşi lui Dumnezeu că l-a păzit de otră­vire. S-a dus la Colibă şi a mâncat în acea seară o jumătate de ciupercă. A doua zi, când a ieşit din colibă, a văzut o privelişte minunată. Tot locul acela era plin de ciuperci frumoase şi a mulţumit lui Dumnezeu. Vedeţi, a mulţumit lui Dumnezeu şi pentru întreg şi pentru jumătate, şi pentru cel bun şi pentru cel stricat, şi pentru una şi pentru multe. Mulţumire pentru toate. Bunul Dumnezeu ne dă binecuvântări îmbelşugate şi lucrează întotdeauna pentru binele nostru. Toate bunurile pe care le avem sunt daruri ale lui Dumnezeu. Toate le-a făcut ca ele să slujească făptura sa, pe om, şi să se jertfească pentru el, de la animale şi zbură­toare, mici şi mari, până la plante – ba chiar şi Dumnezeu însuşi S-a jertfit ca să elibereze pe om. Să nu fim nepăsători pentru toate acestea şi să-L rănim cu marea noastră nemulţumire şi nesimţire, ci să-I mulţu­mim şi să-L slăvim“.

Mareste imaginea.

Sfantul Pantelimon este unul dintre cei mai cunoscuti si iubiti sfinti ai Bisericii lui Hristos. Pomenit in data de 27 iulie, acest sfant este adesea numit "doctor fara de arginti", aratandu-se prin aceasta cum ca el n-a umblat dupa averi si s-a multumit cu ceea ce putea avea din rosturile lui si nu cerea de la nimeni sa-i plateasca pentru binefacerile facute. Sfantul Pantelimon este considerat ocrotitorul medicilor si tamaduitor al bolnavilor, el este un model de doctor, slujitor si crestin urmator lui Hristos.

Sfantul Pantelimon - o viata inchinata slujirii aproapelui

Sfantul Mare Mucenic si Tamaduitor Pantelimon a trait in vremea imparatului Maximian Galeriu si era originar din cetatea Nicomidiei. El a vazut lumina zilei in anul 284, dintr-un tata pagan, senator la curtea imparatului, si o mama crestina. Primul sau nume a fost "Pantoleon", adica "cel in toate puternic ca un leu". Mama lui Pantoleon, Evula, il iubea pe Hristos in taina, numindu-se crestina. Ea ii vorbea despre implinirea sufletului si despre tainele credintei in nemurire.

Atras de invatatura crestina, ca urmare a influentei dragostei mamei sale, acesta va inceta a mai cerceta caile sfinte o data cu moartea acesteia. Filosofia ii va prinde mai mult atentia. Dupa moartea mamei, tatal a dat copilul la scolile pagane ale timpului. A terminat cu succes Scoala de Medicina la Nicomidia. Mai apoi, tanarul Pantelimon a fost incredintat, spre ucenicie, medicului Eufrosin. Dobandind multe cunostinte si o intelepciune aleasa a practicarii medicinei, el a fost remarcat de imparat, care l-a si ales drept medic al sau.

Dumnezeu va aparea din nou in inima tanarului doctor, facandu-l sa-si doreasca cu ardoare Botezul in Hristos. Schimbarea cea mai mare din viata lui Pantelimon a avut loc in momentul intalnirii acestuia cu batranul crestin Ermolae, care a aratat celui dintai cum doar Hristos binevoieste a vindeca, prin sau mai presus de oameni. Trecand zilnic prin fata curtii preotului unei biserici din Nicomidia - Sfantul Ermolae - tanarul Pantoleon a fost chemat odata sa intre inauntru.

Batranul Ermolae incepu apoi sa-l invete ca numai Hristos este singurul doctor adevarat, al sufletelor si al trupurilor. Vizitele la acesta au urmat pentru mai mult timp. Intr-o zi, pe cand se intorcea de la Eufrosin, Pantoleon gasi pe drum un copil mort, muscat de o naparca. Vrand sa probeze adevarul cuvintelor lui Ermolae, el chema in ajutor numele lui Hristos si indata copilul se ridica, iar naparca muri. Aceasta a dus la botezarea tanarului Pantelimon. Va primi numele de Pantelimon care inseamna "cel cu totul milostiv".

Dupa primirea Sfantului Botez, mai multe vindecari facea Pantelimon, boli incurabile si neputinte nespuse pierind in fata iubirii si credintei sale. Marele Pantelimon face minuni atat prin harul primit, cat si prin tratamentele pe care le da celor bolnavi. Drept urmare a milosteniei sale, el si-a impartit toata averea saracilor, iar celor pe care ii vindeca de boli si neputinte, nu le cerea nimic drept plata. De aici i se trage si numele "doctor fara de arginti".

Din cauza ca era cautat de multi bolnavi, ceilalti medici din Nicomidia devenisera invidiosi pe el si, fiindca ingrijise un crestin tocmai chinuit din ordinul imparatului, ei profitara de ocazie pentru a-l denunta pe Pantoleon la imparat. Pentru credinta si dragostea tanarului Pantelimon fata de Hristos, imparatul Maximian porunceste ca acesta sa fie supus unor chinuri groaznice, dupa care decide sa-i fie taiat capul.

Tanarul a fost legat de un stalp si trupul i-a fost sfasiat cu gheare de fier, iar ranile arse cu faclii aprinse.Insa tortele s-au stins, iar ranile sfantului s-au vindecat. A fost scufundat in plumb topit si aruncat in mare, legat de un pietroi. L-au aruncat apoi fiarelor salbatice, dar acestea s-au aratat blande. Imparatul s-a infuriat si a dat ordin ca sfantul sa fie legat de o roata cu lame ascutite, care, rostogolindu-se de la inaltime, in fata intregului oras, sa-l omoare. Hristos l-a eliberat pe sfantul mucenic, in rostogolirea rotii, roata strivind un mare numar de necredinciosi. Maximian a dat ordin ca Pantoleon sa fie decapitat, iar trupul sa fie dat in foc.

In momentul mortii sale, din cer s-a auzit cuvantul: "Slujitor credincios, dorinta ta va fi acum indeplinita, portile cerului iti sunt deschise, cununa ta e pregatita. Vei fi de-acum inainte adapost deznadajduitilor, ajutor celor incercati, doctor bolnavilor si teroare demonilor. De aceea, numele tau nu va mai fi Pantoleon, ci Pantelimon."

Pantelimon, doctorul cel bun si nerapitor de averi, a mucenicit pentru dragostea sa fata de Hristos, fiind decapitat din ordinul imparatului. Se spune de catre Traditia crestina, cum ca in momentul decapitarii sfantului, din rana lui nu a curs sange, ci lapte, iar maslinul de care a fost legat a rodit in acel moment. Spre a nu lua crestinii cinstitul trup al sfantului, acestuia i s-a dat foc, insa o alta minune a marturisit vrednicia aceluia. Credinciosii au scos din cenusa trupul neatins de foc al lui Pantelimon si l-au ingropat cu mare cinste, pe proprietatea lui Arnantios Scolasticul, in anul 303.

Sfantul Pantelimon si noi, urmatorii acestuia.

Parintele Teofil Paraianu, vorbind despre Sfantul Mare Mucenic Pantelimon, spune: "E buna cinstirea pe care i-o aducem unui sfant prin cuvant, e buna cinstirea pe care i-o aducem unui sfant prin gand, e buna cinstirea pe care i-o aducem unui sfant prin laudele randuite de Biserica, e buna cinstirea pe care o aducem oricarui sfant sub indrumarea Bisericii noastre, dar, iubiti credinciosi, cea mai de capetenie cinstire pe care i-o putem aduce unui sfant, este sa ne asemanam cu el.

Nu suntem doctori, nu suntem tamaduitori, dar mangaietori putem fi, alinatori de suferinta cu putere omeneasca, cu dorinta de bine pentru cel care sufera, asta o putem face si noi; si daca facem cele la masurile noastre, face si Dumnezeu prin noi, ceea ce nu putem face noi numai prin puterea noastra. Si atunci, iata ca suntem si noi pe calea Sfantului Mare Mucenic Pantelimon."

Parintele Arsenie Boca are un frumos cuvant, care zice: "Sa ai intelegere fata de neputinta omeneasca." Drept aceea, sa fim ingaduitori, sa fim iertatori, sa fim binevoitori si atunci suntem, cu siguranta, mergatori pe calea Sfantului Mare Mucenic, doctor fara de arginti si tamaduitor Pantelimon. Sa rostim des aceasta scurt rugaciune, inaintea icoanei sale: "Purtatorule de chinuri, Sfinte si tamaduitorule Pantelimoane, roaga pe milostivul Dumnezeu ca sa dea iertare de greseli sufletelor noastre."

Moastele Sfantului Pantelimon

Moastele Sfantului Pantelimon sunt imprastiate in toata lumea crestina, multimi de credinciosi gasind mangaiere si tamaduire la acestea, spre care Dumnezeu se milostiveste ca spre un lucru drag, ca spre "prietenul" Sau, doctorul Pantelimon. Multe lacase de cult, biserici si manastiri, cabinete si asociatii medicale, sunt puse sub ocrotirea Sfantului Pantelimon. Atat in afara tarii, cat si la noi, moastele Sfantului Pantelimon, aduc neincetate bucurii si tamaduiri.

Catedrala Episcopala din Galati si Catedrala Mitropolitana din Iasi pastreza, cu mare bucurie, cate o particica din Sfintele sale Moaste. In Bucuresti, multe biserici s-au invrednicit de darul cel mare al prezentei unei particele din Moastele Sfantului Pantelimon. Acestea sunt urmatoarlee: Biserica Sfantul Stelian Lucaci (str. Logofat Udriste), Biserica Sfantul Dumitru Posta (in spatele Muzeului de Istorie a Romaniei), Manastirea Plumbuita (str. Plumbuita, nr. 58), Biserica Adormirea Maicii Domnului - Precupetii Noi, Biserica Sfantul Antonie cel Mare ((Aleea Valea Boteni, str. Romancierilor), Biserica Stavropoleos, Biserica Sfantul Alexie (Calea Serban Voda, nr. 123), Biserica Sfantul Pantelimon (str. Iancu Capitan, nr. 24).

Trupul din care a iesit sufletul nu se intoarce in nefiinta, iar elementele sale, chiar risipite, spulberate si amestecate cu alte elemente din natura, nu sunt niste simple "ramasite" oarecare. Asa spun Sfantul Dionisie Areopagitul si Sfantul Grigorie de Nyssa, care scrie: "E drept ca trupul se destrama pe incetul, dar nu se nimiceste, caci nimicirea e tocmai trecerea in neexistenta, cata vreme destramarea e numai o imprastiere, adica o reintoarcere a trupului la stihiile pamantene din care a fost luat. Iar ceea ce se afla in aceasta stare nu se pierde, cu toate ca asa ceva trece dincolo de perceptia noastra simtuala".

Sistemul oficial impune predarea evolutionismului şi interzice concluziile ştiintifice antievolutioniste. În data de 4 octombrie 2007, Consiliul Europei a dat o rezoluţie intitulata Pericolele creaţionismulu în educaţie. Rezolutia îndeamna statele membre să se opună cu tărie predării creaţionismului ca disciplină ştiintifica si sa promoveze predarea evolutionismului. Evolutioniştii afirmă că există multe dovezi în sprijinul evoluţiei speciilor: „dovezi ale biogeografiei", „dovezi ale sistematicii", „dovezi ale anatomiei comparate", „dovezi ale embriologiei"', „dovezi ale paleontologiei” şi chiar „dovezi directe ale evolutiei". În realitate, nu exista nici una din aceste dovezi.

Nu exista „dovezi ale biogeografiei". Se prezinta disparitia unei specii (dintr-un areal), nu aparitia ei.

Nu există „dovezi ale sistematicii". „Arborele genealogic" este un simplu desen realizat de unii biologi atei, pornind tocmai de la ipoteza evoluţionistă. Se constata eroarea de logică: justificarea in cerc vicios. Pe baza ipotezei evolutioniste se construieste un desen care se aduce apoi ca „dovada” in sprijinul ipotezei evolutioniste.

Nu exista „dovezi ale anatomiei comparate" în sprijinul evolutiei. Descendenta implica omologia organelor, dar omologia nu implica descendenta. In plus, evolutionismul nu poate raspunde la intrebarea: de ce exista organe cu aceeasi functie la specii intre care nu exista legatura filogenetica? Aici este normal sa gandim că functia a fost prevăzută de acelaşi Creator şi a fost realizată prin metode diferite.

Nu există „dovezi ale embriologiei" in favoarea evolutionismului. Asemanarea superficială şi trecătoare a unor embrioni nu implica descendenţa lor. Este normal să existe unele asemanari intre embrioni, în stadiile initiale, pânâ la aparitia unor caractere de deosebire. Aş numita „lege biogenetică fundamentala” formulată de Haeckel în 1866 este astăzi abandonată chiar şi de evolutionisti.

Nu exista „dovezi directe ale evo luţiei". Exemplul lepidopterului Bisto betularia arată o modificare a procentajului de indivizi, nu o evoluţie. La început se întâlneau exemplare albe şi negre; apoi exemplarele negre au devenit mai numeroase, dar nu au evoluat din cele albe, fiindca existau si mai inainte, impreuna cu cele albe.

Nu se poate susţine evoluţionismul prin „dovezi ale paleontologiei". Faptul ca exista „fosile vii", nemodificate din timpuri vechi, este mai curand un argument impotriva ideii de evolutie, decat in favoarea ei. De asemenea se confunda adaptarea la mediu cu „evolutia”. Adaptarea exista, dar nu depaseste cadrul speciei. Manualele prezinta exemple de adaptarea, nu de evolutie. Pana in prezent nu se cunoaste niciun caz concret de evolutie naturala.

Unitatea lumii vii nu implica evolutia. Faptul ca fiintele vii sunt alcatuite din proteine si acizi nucleici nu arata ca s-au transformat unele in altele. Daca un pictor realizeaza doua tablouri pe acelasi timp de suport si cu aceleasi vopsele, nu vom spune că tablourilile provin unul din altul.

Nici diversitatea lumii vii nu este o dovadă a evoluţiei. Ea poate fi explicat prin existenţa Creatorului. Marea diversitate a tablourilor unui pictor nu arată ca s-ar transforma un tablou în altul. O sursă a diversitatii vieţuitoarelor este si variabilitatea, dar ea nu depăşeşte limitele speciei. Nu s-a observat transformarea unei specii in alta.

Aşa zisele „organe rudimentare" nu dovedesc evolutia. Unii atei le considera organe fără functie. Mult timp s-a crezt că apendicele vermiform este un astfel d organ. Astăzi cunoaştem însa că el est un organ limfoid cu functie imunitara. Din faptul ca un om nu cunoaste functia unei structuri anatomice nu rezulta ca acea structura este lipsita de functii.

Se afirmă în manual [Biologie cl. IX, Editia 1996] că „evoluţia se produce pe baza selectiei variatiilor mici”. Dar selectia elimina din „competitie” indivizii cu performante slabe intr-un mediu dat; nu produce specii noi. Ea explica disparitia unor indivizi sau disparitia unor specii, nu aparitia lor. Asa cum scrie intr-un manual, „au sanse de supravietuire variatiile utile si cele indiferente”. Dar cercetările arată că majotatea mutatiilor sunt dăunătoare, unele chiar incompatibile cu viata; urmeaza mutatiile indiferente, dar ele nu aduc un progres, o evolutie. Chiar autorii manualului recunosc faptul ca „cele mai multe mutatii sunt daunatoare speciei”., iar „aparitia unei mutatii utile... nu reprezinta in sine un fenomen evolutiv”. Selectia artificiala nu este o dovada a evolutiei, deoarece se realizeaza prin interventia omului.

Mai demult, biologii atei spuneau ca funcţia creează organul. Este aici o eroar de logică, deoarece functia nu poat exista inaintea organului. Astăzi, chiar evolutioniştii au renunţat la această ipoteză. Asemănările dintre oameni şi maimuţe nu sunt dovezi în sprijinul evolutiei. De exemplu, Pongidele au aceleasi circumvoluţiuni cerebrale ca şi la om, au aceleaşi grupe sanguine, se deplaseaza in poziţie bipedă şi nu au coadă. Dar si autorii manualului sunt nevoiti sa recunoască faptul că „deşi apropiate de om prin structura lor anatomică, pongidele nu pot fi strămoşii omului", deoarece există şi multe deosebiri ale craniului si ale scheletului fetei.

Biologii atei incearca să explice „evolutia” prin modificări climatice. In manual e scris că „specia hominidelor a pierdut haina de blana”. Dar daca se afirma racirea climei, de ce s-a pierdut haina de blana tocmai atunci cand a venit frigul? Iar daca se afirma incalzirea climei, de ce nu si-au pierdut haina de blana maimutele si celelalte mamifere?

Profesorul Nicolae Paulescu a spus foarte clar: „Avem datoria de a respinge doctrina transformarii speciilor ca antistiintifica, fiindca ea este in dezacord cu un mare numar de fapte bine stabilite”. Iar celebrul embriolog suedez Soren Lovtrup, a afirmat: „Eu cred ca intr-o zi mitul lui Darwin va fi tratat ca cea mai mare inselatorie in domeniul stiintific”. [iar acea zi a si sosit n.n]

(Dictatura Pseudostiintei - Ioan Vladuca)