Mareste imaginea.

Inaltarea Domnului este praznuita la 40 de zile dupa Inviere, in Joia din saptamana a VI-a, dupa Pasti. Este cunoscuta in popor si sub denumirea de Ispas. In aceasta zi crestinii se saluta cu "Hristos S-a inaltat!” si "Adevarat S-a inaltat!”.

Hristos S-a inaltat la cer de pe Muntele Maslinilor, in vazul Apostolilor si a doi ingeri. Ingerii le-au vorbit ucenicilor despre a doua venire a lui Hristos, ca acestia sa nu se lase coplesiti de durerea despartirii.

Din Sfanta Scriptura aflam ca Mantuitorul Si-a ridicat mainile, binecuvantandu-i pe ucenici, iar pe cand ii binecuvanta S-a inaltat la cer (Luca 24, 51), in timp ce un nor L-a facut nevazut pentru ochii lor (F.A. 1,9). Adeseori Dumnezeu le-a vorbit oamenilor din nor, fenomen prin care se manifesta energiile divine, menite sa reveleze prezenta Divinitatii, dar sa o si ascunda.

Inaltarea Domnului sarbatorita in vechime odata cu Rusaliile

Cea mai veche mentiune despre sarbatoarea Inaltarii Domnului o gasim la Eusebiu din Cezareea, in lucrarea "Despre sarbatoarea Pastilor", compusa in anul 332. Din aceasta lucrare reiese ca Inaltarea Domnului era sarbatorita in acea vreme odata cu Rusaliile, la 50 de zile de la Invierea lui Hristos. Spre sfarsitul secolului al IV lea, inceputul secolului V, sarbatoarea Inaltarii s-a despartit de cea a Pogorarii Sfantului Duh (Rusaliile), fiind praznuita in a 40-a zi dupa Inviere, data care va ramane stabilita pentru totdeauna in calendarul bisericesc.

Inaltarea Domnului - deplina indumnezeire a firii umane asumate

Inaltarea lui Hristos intru slava si sederea Sa de-a dreapta Tatalui este chipul deplinei indumnezeiri a umanitatii Lui. Prin toate actele Sale, intrupare, moarte, inviere El a indumnezeit treptat firea omeneasca pe care a asumat-o, dar prin Inaltare a transfigurat-o pe deplin. Datorita transfigurarii supreme a trupului Sau, Hristos poate deveni interior celor care cred in El. Inaltarea Domnului nu inseamna retragerea Sa din creatie, pentru ca El continua sa fie prezent si lucrator prin Sfantul Duh.

Inaltarea cu trupul la cer este o marturie a faptului ca omul a fost creat pentru vesnicie, caci Fiul nu Se infatiseaza Tatalui numai ca Dumnezeu, ci si ca Om.

Hristos prin Inaltarea Sa, nu arata doar unde trebuie sa ajunga omul, ci se face cale si putere, ca omul sa ajunga la aceasta stare. El sade pe tronul dumnezeiesc al slavei, dar si locuieste in inima celor ce-L iubesc. Asa putem intelege paradoxul: Hristos este inaltat si in drum spre inaltare cu fiecare dintre noi.

Inaltarea Domnului - Ziua Eroilor

Prin hotararile Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane din anii 1999 si 2001, sarbatoarea Inaltarii Domnului a fost consacrata ca Zi a Eroilor si sarbatoare nationala bisericeasca. In aceasta zi, in toate bisericile din tara si strainatate se face pomenirea tuturor eroilor romani cazuti de-a lungul veacurilor pe toate campurile de lupta pentru credinta, libertate, dreptate si pentru apararea tarii si intregirea neamului.

Pastele Cailor

Potrivit unei legende populare, la nasterea lui Hristos, in grajdurile lui Craciun, boii au fost linistiti, in schimb caii nu. Pentru acest lucru Maica Domnului ar fi blestemat caii, ca acestia sa nu fie satui decat in ziua de Ispas sau de Inaltare, careia i s-a spus si "Pastele Cailor". In timp, expresia "la Pastele Cailor" a capatat semnificatia de "nicicand", "niciodata”.
 

Lupta unei tinere mame pentru fetiţa ei

Buna ziua,

Nu este o poveste, nu scriu pentru a demonstra ceva anume si nici pentru a dojeni pe cineva, scriu luand scrisul ca pe o eliberare, dar si ca pe o marturie.

Poate ajuta cuiva  sau la ceva. Si mai este ceva: aceasta experienta mi-a aratat cat de multe piedici ne punem singuri si cat de mult Il limitam pe Dumnezeu dupa propriile noastre neputinte.

Sunt un om liber, extraordinar de liber, de impacat cu sine, fericit. Si toate astea sunt un dar pentru care nu am facut nimic ca sa il merit.

Sunt casatorita de sapte ani si am decis sa facem un copil.Nu am facut avorturi, nu am avut alte sarcini. Am tot asteptat verdictul medicilor, ingaduinta lor de a face un copil, din cauza afectiunilor pe care le am.

Intre timp am trait tot felul de experiente: o moarte clinica, vizite tot mai dese in departamentul de desocare. Am inteles: nu am voie sa iau niciun medicament, sa mananc 70% din alimente, sa citesc toate etichetele produselor alimentare, sa Il rog pe Dumnezeu ca toti copacii sa infloreasca o singura zi si atat. Alergiile de toate felurile, modurile, durerile date de celalate afectiuni cam de aceeasi natura imi limitau drastic cam toate optiunile de viata normala. Operatiile facute pe viu, imposibilitatea administrarii oricarui calmant, antivomitiv, toate pareau sa ma condamne la o viata de om bolnav.

Nicidecum.

Parintele Steinhardt spune ca in crestinism curajul este esential. Sa nu va ganditi ca s-a petrecut peste noapte.

Nu. Cand am aflat toate diagnosticele, cea mai buna prietena a mea, Tatiana, bolnava fiind de cancer, m-a ajutat sa vad altfel lucrurile sa sa realizez ca Dumnezeu vede lucrurile diferit de noi oamenii.

Sotul meu isi dorea foarte mult un copil, asa ca am am redus orice tratament antihistaminic, de la 16 pastile pe zi, la una singura. Bebele trebuia sa vina in conditii sigure.

Pe 6 decembrie am stiu ca bebele meu a luat viata.

Am asteptat 2 saptamani si mi-am facut teste, dar au iesit negative. Doctorii au spus ca nu sunt. Eu stiam ca sunt. Simteam.

Am racit intre timp si a trebuit sa fac radiografie, desi stiam ca am bebe,dar testele… Asa ca m-am supus, am facut radiografia, dar nu am luat antibiotic.

Am mai facut un test si a iesit pozitiv.

Am fost foarte fericiti.

Am reusit sa gasesc un doctor extraordinar, deosebit, care a inteles dorinta noastra de a avea un copil. Mi-a spus insa calm:” Stiti ca s-ar putea sa fie ultimul lucru pe care il faceti in viata dumneavoastra”.

Am spus ca da, dar merg inainte. Dumnezeu cu mila.

Cum nu puteam rata nimic, am si sarcina toxica, vomit in fiecare zi, de mai multe ori. Apa si painea prajita sunt cele mai bune alimente. Sper sa nu slabesc sub 40 de kg.

Am facut prima ecografie si i-am vazut inimioara. Am inceput sa plang. Era cel mai frumos copil din lume, desi era doar o inimioara, nici manutele si nici piciorusele nu erau complet formate.

Plina de entuziasm mi-am facut toate analizele, insa cele care se refereau la afectiunile mele erau mult mai rele ca inainte.

Nu renunt.

Cu greu am gasit un notar in fata caruia sa dau declaratia notariala prin care mi-am asumat riscul de deces in timpul sarcinii si la nastere.

Le spunem celor din familie despre copil. Soacra mea a uitat numarul avorturilor facute si altceva decat urari ca sa ma duc pe lumea cealalta, nu primesc. Asa e ea, nu o bagam in seama.

Tata ma intreaba daca vom mai avea bani sa ii intretinem si pe ei, iar mama imi spune sa avortez.

Surorile mele si prietenii se bucura foarte mult si ma sprijina.

Pe 1 martie primim “martisorul”: sotul meu este somer.

Mama isi reinnoieste propunerea de a face avort.

Ii spun sa plece, pentru ca nu raspund de reactiile mele.

Am refuzat sa fac testul pentru sindromul Down, dar daca asa trebuie, asa trebuie, asa ca l-am facut si pe acela. Dumnezeu mi-a dat un copil sanatos.

La ecografia morfofetala il iau si pe sotul meu.

Ne uitam amandoi si vedem pe cel mai frumos copil din lume, cu un teribil chef de joaca, inotand si miscandu-se de colo colo.

Speram sa fie fetita, dar… Dumnezeu a vrut sa fie un baietel sanatos si neastamparat.

Suntem foarte fericiti, chiar daca nu pot manca pentru ca vomit de la sarcina toxica, iar la ce poftesc, poftesc degeaba, pentru ca are histamina si sunt alergica.

In urma cu doi ani am facut o operatie de apendicita, am facut moarte clinica din cauza anesteziei. La firele care se resorb, am facut reactie de respingere, iar ele s-au cantonat undeva sub piele, pe traiectul unui nerv. Acum uterul a crescut si preseaza zilnic pe acele fire, si implicit pe nerv.

In noaptea de Inviere stateam ghemuita de durere si ametita de nemancare, sub icoanele Mantuitorului si ale Fecioare Maria. O femeie m-a rugat sa trec pe bancuta, dar nu am vrut… in acel moment am simtit ca am un fluturas. Am zis ca e de la nemancare, dar aripioarele fluturasului meu bateau tot mai des in burtica. Pentru prima data puiul meu isi facea simtita prezenta. De fericire imi venea sa rad si sa plang. I-am luat mana sotului meu si am asezat-o pe burtica. Era fericit.

Ne-am impartasit plini de bucurie si multumindu-I lui Dumnezeu pentru puiutul pe care ni l-a daruit.

Continui lupta, ii multumesc lui Dumnezeu pentru fiecare zi la capatul careia ajung, pentru puterea pe care mi-o da si ignor “sansele sigure” de a muri.

Stiu ca e o lupta grea, ca s-ar putea sa nu castig, dar e frumos, e o stare de fericire, o stare binecuvantata, un dar de la Dumnezeu, pe care nu il merit.

Mângâieri senzuale

Mi-e foarte uşor să vorbesc de mângâierile senzuale, de atingerile dulci dintre doi tineri, pentru că am trecut prin asta. Am fost ispitit de ele şi înainte de a merge Biserică dar şi după.

Când eram mai tânăr şi-mi făceam o prietenă mergeam repede şi-i povesteam celui mai bun prieten al meu Bogdan, iar el mă întreba: “ai sărutat-o?”. Dacă ziceam “Nu” se considera că suntem doar la stadiul de “lipeală” şi încă mai aveam de muncit. Sărutul reprezinta pecetea unui nou început, era startul relaţiei. De obiciei asta se întâmpla la prima sau a doua întâlnire. Ce urma de atunci în colo depindea de experienţele anterioare ale fiecăruia.

Cineva spunea foarte bine că e mai greu până se ajunge la primul sărut, căci din acel punct în colo lucrurile se pot precipita foarte rapid.

Era uşor să se ivească o ocazie să vedem un film împreună, să vina la mine sau să mă duc la ea, să stăm in pat îmbrăţişaţi, să mergem la o petrecere… sau cine ştie ce alte momente când puteam să ne apropiem fizic mai mult. După ce l-am cunoscut pe Dumnezeu, aceste momente de intimitate erau o adevărată luptă pentru mine. Ştiam că nu e bine să o ating pe prietena mea şi mai ştiam că înaintând din ce în ce mai mult îmi va fi şi mai greu să mă opresc. Ispita era prea mare, pielea ei catifelată mă ademenea peste măsură… Uneori îmi puneam limite în cap, şi-mi ziceam: “o ating doar până în acest punct…de aici încolo ma opresc”…. Mă mustra conştiinţa, simţeam că ceea ce fac nu fac bine dar diavolul îmi spunea în gând: “dacă am atins-o până aici, de acum e tot aia chiar dacă o mai ating şi mai încolo, tot acelaşi păcat e”. Mă îndreptăţeam singur, îmi găseam motive să mă conving, pentru că nu reuşeam să rezist, şi până la urmă greşeam. După câteva clipe mă năpădeau mustrările de conştiinţă, mă cuprindea ruşinea cu care o să mă duc şi să-i povestesc părintelui duhovnic ce am făcut. Nu făcusem dragoste, doar ne-am atins, dar am făcut-o nepermis de mult.

Venea şi ziua când mergeam la spovedanie şi-i mărturiseam părintelui ce făcusem, dar fără să-i detaliez, îi spuneam doar: “am desfrânat părinte” sau “am atins-o pe prietena mea”. Odată el a crezut chiar că am făcut dragoste şi a început să-mi spună canonul pe care trebuie să-l fac pentru a mă îndrepta din acest păcat. Îmi părea rău că am greşit şi mereu mărturiseam acest păcat cu gândul ca pe viitor să nu-l mai fac.

Se întâmpla iar să fim împreună şi iar cădeam, ne atingeam pe unde nu trebuie, şi iar mă mustra conştiinţa, plecam acasă foarte supărat şi pe drum îmi ceream iertare la Dumnezeu. Mă simţeam murdar şi inutil, păcatul pe care-l făcusem parcă mă împiedica să-mi cer şi iertare.

Am căzut de multe ori, şi de fiecare dată îmi ceream iertare lui Dumnezeu, uneori plângeam singur… îmi părea rău… vroiam să nu mai cad dar nu prea reuşeam. Diavolul ducea un război foarte abil cu mine, şi mai mereu nu rezistam ispitei. N-am făcut dragoste cu ea dar totuşi mă simţeam ca şi cum aş fi avut acest păcat pe suflet. Mi-aduceam aminte ce spunea Sfântul Apostol Pavel , că desfrânarea e diferită de toate celelalte păcate: “Orice păcat pe care-l va săvârşi omul este în afară de trup. Cine se dedă însă desfrânării păcătuieşte în însuşi trupul său.“ (1 Co. 6:18).

Această luptă m-a învăţat ce e pocăinţa, mi-a arătat cât este de răbdător şi milostiv Dumnezeu cu slăbiciunile noastre. Erau şi zile când Dumnezeu mă pedepsea pentru ce făcusem şi n-aveam niciun dubiu că pedeapsa e de la El. Dar în mare parte din momentele când am căzut El m-a iertat. Uneori chiar mă gândeam: “iar am păcătuit, mâine sau poimâne trebuie să vină şi pedeapsa”. Dar nu era aşa.

Greşeala mea era că mă aruncam în ispită şi încercam să-i rezist, crezând de fiecare dată că la un punct mă voi opri…dar mai mereu eşuam, deşi ii ceream ajutorul lui Dumnezeu în această luptă. Soluţia este să fugim de această ispită şi să evităm cât mai mult momentele când suntem singuri, să ne plimbăm mai mult, să stăm cu prietenii.

Într-un final am reuşit, am început să evităm constant acele momente, făcând altceva. După ceva vreme parcă a ridicat Dumnezeu patima aceasta de pe capul nostru. Stăteam unul cu altul şi nu mai eram ispitiţi să ne atingem. Ne vorbeam şi ne consolam că mai e puţin până ne căsătorim şi atunci având binecuvântarea lui Dumnezeu vom putea să ne exprimăm dragostea noastră şi într-un alt mod.

A fost o luptă grea din care am învăţat că Hristos Domnul nu vrea ca noi să ne aruncăm în ispită şi apoi să-i cerem ajutorul ci ne recomanda mereu să-i cerem Tatălui ceresc: “şi nu ne duce pe noi în ispită ci ne izbăveşte de cel viclean.”

E o ispită mare chiar şi pentru tinerii care merg la Biserică şi care vor să nu păcătuiască înaintea lui Dumnezeu înainte de căsătorie. Vâltoarea acestei patimi este prea mare şi cel ce se dă de bună voie în mâna ei nu se ştie dacă mai scapă.

E mai simplu să eviţi lupta decât să te arunci in ea chinuindu-te sa o câştigi. Diavolul vrea să ne facă să credem că această luptă trebuie câştigată, când de fapt ea se câştigă prin neparticipare.

Dulceaţa acelor mângâieri senzuale nu va face decât să ia din inocenţa relaţiei, din frumosul şi normalitatea ei, grăbind-o către un punct către care deocamdata nu trebuie să ajungă.

Cuvânt la Înălţarea Domnului – Sf. Ioan Gura de Aur

„Deci, Domnul Iisus, după ce a grăit cu ei, S-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu” (Marcu 16, 19)

Ce sărbătoare este astăzi? Este o sărbătoare înaltă şi mare, care covârşeşte mintea omenească, şi vrednică de marea bunătate a Aceluia ce a aşezat-o, adică a lui Dumnezeu. Astăzi neamul omenesc iarăşi s-a împăcat cu Dumnezeu. Astăzi vrăjmăşia cea îndelungată s-a ridicat, războiul cel îndelungat s-a sfârşit. Astăzi s-a încheiat o minunată pace, care mai înainte niciodată nu se putea aştepta. Căci cine ar fi nădăjduit că Dumnezeu iarăşi se va împăca cu oamenii? Nu pentru că Domnul era vrăjmaş al oamenilor, ci pentru că robul era uşuratic la minte; nu pentru că Stăpânul era aspru, ci pentru că robul era nemulţumit.

Voieşti să ştii cum noi am întărâtat asupra noastră pe acest Domn plin de dragoste şi de prietenie? Este neapărat trebuitor să cunoaştem fondul vrăjmăşiei de mai înainte, pentru ca atunci când vedem că noi, care eram vrăjmaşii lui Dumnezeu, iarăşi am fost cinstiţi, să ne minunăm de dragostea Aceluia. Şi să nu credeţi că acea schimbare s-ar fi făcut în urma propriilor noastre merite, ci mai vârtos să nu încetaţi a recunoaşte mărimea harului dumnezeiesc şi de-a pururea să mulţumiţi Lui pentru mărimea darurilor Sale.

Aşadar, voieşti să ştii cum am întărâtat asupra noastră pe acest Domn iubitor de oameni, plin de dragoste, bun, care toate le-a întocmit spre binele nostru? Dumnezeu hotărâse odinioară a stârpi tot neamul nostru, şi aşa de tare Se mâniase asupra oamenilor, încât voia să-i stârpească împreună cu femeile, cu copiii, cu dobitoacele şi cu tot pământul. El chiar spusese: „Voi pierde de peste tot pământul pe omul pe care l-am făcut! De la om până la dobitoc şi de la târâtoare până la păsările cerului, tot voi pierde, căci îmi pare rău că le-am făcut” (Facerea 6, 7). Dar nu omenirea în sine ura El, ci răutatea ei.

Şi noi, care păream nevrednici de pământ, astăzi ne-am înălţat la cer. Noi, care nu eram vrednici de nici o cinste pe pământ, ne-am înălţat la împărăţia cea de sus şi am trecut peste ceruri şi am ajuns la tronul cel dumnezeiesc; şi acea natură, care fusese alungată din rai de către heruvimi, astăzi s-a ridicat mai presus de heruvimi. Dar cum s-a săvârşit această mare minune? Cum ne-am ridicat noi la această înălţime, noi care am mâniat pe Domnul şi nu păream vrednici nici de pământ? Cum s-a înlăturat acel război? Cum s-a îmblânzit acea mânie? Cum? Căci aceasta este de mirare, că nu noi, ci El, Care cu dreptate Se mâniase pe noi, ne-a chemat la pace şi a întemeiat pacea. Cum, El a fost atacat şi El cheamă la pace? Negreşit, căci El este Dumnezeu şi de aceea ne cheamă pe noi, ca un Părinte plin de dragoste.

Să vedem, cum se face aceasta? Mijlocitorul păcii este Fiul Aceluia Care ne cheamă la pace; nu un om, sau înger, sau arhanghel, ori vreun altul dintre slujitorii lui Dumnezeu, ci însuşi Fiul lui Dumnezeu este mijlocitor. Şi ce face Mijlocitorul? Ceea ce se cuvine mijlocitorului. Precum atunci când doi sunt învrăjbiţi se pune între dânşii un al treilea şi potoleşte mânia unuia şi a altuia, aşa a făcut şi Hristos. Dumnezeu Se mâniase pe noi, şi noi ne abătusem de la Dumnezeu, dar Hristos a intervenit între noi şi a împăcat amândouă părţile. Dar cum S-a făcut El mijlocitor? Pedeapsa pe care noi o meritam de la Tatăl, El a luat-o asupra Sa; din partea lui Dumnezeu El a suferit pedeapsa, din partea omenirii celei învrăjbite cu Dumnezeu – ocara.

Voieşti să ştii cum le-a luat pe amândouă asupra Sa? „Hristos, ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-Se pentru noi blestem” (Galateni 3, 13). Acum vezi că El a răbdat pedeapsa cea pusă din partea lui Dumnezeu? Dar iată cum a luat asupra Sa şi ocara ce vine de la oameni. Zice psalmistul: „Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine au căzut asupra mea” (Psalmul 68, 11). Aşa a ridicat El vrăjmăşia şi n-a încetat a face şi a suferi toate, până ce iarăşi a împăcat cu Dumnezeu pe vrăjmaşul lui Dumnezeu. Şi ziua de astăzi este pricina acestor bunătăţi.

El a luat pârga naturii noastre (adică natura omenească în a ei desăvârşire) şi a dat-o iarăşi Tatălui, făcând ca un lucrător de pământ care aduce lui Dumnezeu pârga roadelor, ca prin aceasta Dumnezeu să binecuvânteze tot câmpul. El a adus Tatălui pârga naturii omeneşti, şi Tatăl a admirat jertfa, şi pentru vrednicia Celui ce a adus jertfa, şi pentru însăşi curăţia jertfei. Aşa că Tatăl a luat-o cu mâinile Sale şi a pus-o lângă Sine, zicând: „Şezi de-a dreapta Mea” (Psalmul 109, 1).

Dar cărei naturi a grăit Dumnezeu? Către natura cea omenească, ori către natura cea dumnezeiască a lui Hristos? Arătat este că aceleia căreia îi spusese odinioară: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facerea 3, 19).

Nu era destul că natura omenească, prin Hristos, s-a ridicat la cer? Nu era destul că ea a ajuns în lăcaşul îngerilor? Nu era, oare, această cinste negrăită? Însă ea a trecut mai presus de îngeri, s-a înălţat peste arhangheli, peste heruvimi şi serafimi, şi nu s-a oprit până ce a şezut pe tronul lui Dumnezeu. Socoteşte cât de jos stătea înainte natura omenească şi cât de sus s-a ridicat! Nu se putea să cadă mai jos decât căzuse omenirea, şi nici mai sus nu putea a se ridica decât a ridicat-o Hristos. Căci natura omenească prin Hristos s-a ridicat la cer. Şi ce însuşiri avea această natură mai înainte?

Eu mă opresc bucuros la înjosirea naturii noastre, pentru ca să recunosc mai bine uimitoarea ei înălţare, prin bunătatea Domnului. Noi eram pulbere şi cenuşă. Dar cel puţin aceasta nu era urmare a vinovăţiei noastre, ci din cauza slăbiciunii naturii noastre, că oamenii se făcuseră mai fără de minte decât dobitoacele, după cum zice şi psalmistul: „Alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Psalmul 48, 12). A se asemăna cu dobitoacele cele fără de minte înseamnă a fi încă mai înjosit decât ele. Adică, la dobitoace, lipsa de minte este ceva natural, nevinovat, dar o fiinţă înzestrată cu minte a se pogorî până la lipsirea de minte, aici este vinovăţia voinţei. Aşadar, oamenii au căzut mai jos decât dobitoacele, s-au făcut mai nemulţumitori, mai nebuni, mai vârtoşi, mai înjosiţi, mai nesimţitori decât pietrele.

Ce trebuie să zic? Cum să mă exprim? Această nevrednică omenire, cea mai fără de minte decât toate, s-a ridicat astăzi peste toate. Astăzi îngerii au văzut ceea ce de mult doreau să vadă. Astăzi arhanghelii privesc cele pe care de mult aşteptau să le vadă. Ei au văzut natura noastră strălucind de pe Tronul cel împărătesc, strălucind în slava şi frumuseţea cea nemuritoare. Căci acum, când natura omenească i-a covârşit cu cinstea, ei totuşi se bucură, aşa cum mai înainte jeleau înjosirea noastră. Deşi heruvimii alungaseră omenirea din rai, totuşi jeleau soarta ei.

Dacă oamenii simt compătimire pentru alţii, cu atât mai mult îngerii au simţit compătimire pentru noi, căci ei sunt mai plini de iubire decât oamenii. De aceea se arată îngerii pretutindeni unde se vorbeşte despre reînălţarea omenirii, atât la Naşterea lui Hristos, cât şi la învierea Sa din mormânt.

Astăzi, la Înălţarea Mântuitorului la cer, iată ce se zice în istoria Apostolilor despre îngeri: „… doi bărbaţi au stat înaintea lor în haine albe, care au şi zis: Bărbaţi galileeni, ce staţi căutând spre cer? Acest Iisus, care S-a înălţat de la voi la cer, aşa va veni, precum L-aţi văzut mergând la cer” (Fapte l, 10-l1).
Ascultaţi acum cu luare aminte. Pentru ce vorbesc ei aşa? Nu aveau oare ucenicii ochi? Nu văzuseră ei înşişi ceea ce s-a petrecut? Nu spune evanghelistul că S-a înălţat înaintea ochilor lor? (Fapte l, 9). Pentru ce, oare, s-au înfăţişat atunci îngerii şi le-au spus că El S-a înălţat la cer? Pentru două pricini:

Întâi, fiindcă ucenicii erau întristaţi pentru despărţirea de Hristos. Cum că ei în adevăr erau trişti, aflăm din cuvintele Domnului: „Nimeni dintre voi nu mă întreabă: Unde Te duci? Ci, fiindcă v-am spus acestea, întristarea a umplut inima voastră” (Ioan 16, 5-6).

Când noi ne despărţim de prieteni şi de rude, ne pare rău. Cum ar fi putut acum ucenicii să nu jelească şi să nu simtă durerea, când vedeau că se desparte de dânşii Izbăvitorul lor, Dascălul şi Sprijinitorul cel plin de dragoste, cel blând şi bun? De aceea li s-au arătat îngerii; ei trebuiau să aline durerea ucenicilor pentru ducerea Domnului de la dânşii, prin făgăduinţa revenirii Lui. „Acest Iisus, care S-a înălţat de la voi la cer, aşa va veni, precum L-aţi văzut mergând la cer”. Vă pare rău că El se ia de la voi, însă nu vă întristaţi, El iarăşi va veni. Aceasta este întâia pricină a arătării îngerilor.
Pentru a doua pricină, nu mai mică decât prima, îngerul a adăugat: „El S-a înălţat”, adică S-a înălţat, S-a ridicat la cer. Distanţa era prea mare şi ochii omeneşti nu puteau să privească trupul ce se înălţa până a ajuns la cer. Precum o pasăre, care se ridică la înălţime, se ascunde tot mai mult de ochii noştri, aşa şi trupul lui Hristos, cu cât mai sus se ridica, cu atât mai mult se depărta de ochii ucenicilor, fiindcă slăbiciunea vederii nu putea să urmărească lungimea distanţei. De aceea s-au înfăţişat îngerii, spre a încredinţa pe ucenici despre înălţarea Sa la cer, ca ei să nu creadă că El a fost luat la cer ca Ilie. Ilie a fost luat ca un rob al lui Dumnezeu, iar Iisus ca Domn; Ilie cu o căruţă de foc, Iisus a fost luat de un nor, căci şi Tatăl, precum zice Isaia, „sade pe nor” (Isaia 19, 1). Ilie, la înălţarea sa, a slobozit cojocul său asupra ucenicului său Elisei; dar Iisus, după ce S-a înălţat, a făcut să se pogoare asupra ucenicilor Săi darurile Harului şi a făcut nu numai un prooroc, ci mii de prooroci, care au fost cu mult mai mari şi mai slăviţi decât Elisei.

Aşadar, iubiţilor, să priveghem şi să îndreptăm ochii duhului nostru la a doua venire a Domnului. Apostolul Pavel zice: „însuşi Domnul întru poruncă, la glasul arhanghelului, Se va pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi. După aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi împreună cu ei în nori, întru întâmpinarea Domnului” (I Tesaloniceni 4, 16-17). Însă nu toţi. Ascultă ce zice Hristos: „Atunci vor fi două măcinând la moară, una se va lua, alta se va lăsa; în noaptea aceea vor fi doi într-un pat, unul se va lua, altul se va lăsa” (Matei 24, 41; Luca 17, 34). Ce înseamnă aceste vorbe neînţelese? Cele de la moară sunt săracii şi chinuiţii (la iudeii antici, slujnicele sau roabele erau datoare să macine făină în râşniţă), cei din pat sunt bogaţii, care au şi comoditate, şi prisosinţă. Domnul voieşte aşadar să spună că atât dintre săraci, cât şi dintre bogaţi, numai unii se vor mântui, alţii însă vor pieri. Drepţii vor fi răpiţi în nori, spre întâmpinarea Domnului, iar păcătoşii vor fi lăsaţi şi daţi osândei.

Când un rege vizitează o cetate, obişnuiesc a ieşi înaintea lui cei ce îi sunt favoriţi; iar criminalii se ţin în cetate, spre a aştepta pedeapsa lor. Tot aşa va fi când Domnul va veni la judecată. Vom fi, oare, şi noi atunci duşi spre întâmpinarea Lui? Ah, eu cunosc păcatele mele şi nevrednicia mea!

Deci, să nu se laude bogatul întru bogăţia sa şi săracul să nu se creadă mizerabil şi nenorocit. Mai vârtos fericit, şi sigur fericit, şi de trei ori fericit este cel care se va arăta vrednic în ziua aceea a ieşi întru întâmpinarea Domnului, de ar fi el şi cel mai sărac decât toţi. Iar noi, păcătoşii, să ne tânguim pe noi înşine, şi nu numai să ne tânguim, dar să ne îmbunătăţim, să ne schimbăm, pentru ca toţi să primim cu vrednicie pe împăratul îngerilor şi să putem gusta acea sfântă fericire întru Hristos Domnul nostru, Care fie proslăvit împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în vecii vecilor. Amin.

(Sf. Ioan Gura de Aur: “Predici la duminici şi sărbători”)

Dulceața harului

Înainte de a fi atins de har, omul trăiește gândind că totul e bine și în bună rânduială în sufletul lui; dar când harul îl cerceteză și locuiește în el, atunci se vede pe sine cu totul altfel, iar când harul îl părăsește din nou, numai atunci își dă seama în ce mare nenorocire se găsește.

Un fiu de împărat a plecat departe la vânătoare și, pierzându-se în codrul des, nu s-a mai putut întoarce la palatul său. Multe lacrimi a vărsat căutând calea, dar nu a găsit-o. Pierdut în codrul sălbatic, el tânjea după împăratul, tatăl lui, și după împărăteasă, maica lui, după frații și surorile lui. Cum să trăiască el, fiu de împărat, într-un codru sălbatic și des? Hohotea cu amar, gândindu-se la viața sa de altădată în palatul tatălui său și suspina cu putere după mama sa.

Așa, și mai mult încă, se întristează și tânjește sufletul atunci când pierde harul.

Când preafrumosul Iosif a fost vândut rob egiptenilor de frații săi într-o țară străină îndepărtată, el plângea nemângâiat după tatăl său, și când a văzut mormântul Rahilei, mama lui, a hohotit cu amar și a zis: “Mama mea, vezi oare că sunt dus în robie într-o țară îndepărtată?”

Așa, și mai mult încă, se chinuie și tânjește sufletul care a pierdut harul Duhului Sfânt și a fost dus în robie de gândurile cele rele.

Dar cine nu cunoaște harul, acela nici nu-l caută. Și așa, lumea s-a alipit de pământ și oamenii nu știu că nimic de pe pământ nu poate înlocui dulceața Duhului Sfânt.

Cocoșul de la țară trăiește într-o mică ogradă mulțumit cu soarta lui. Dar vulturul care zboară în înălțimi și vede de sus depărtările azurii, cunoaște multe țări, a văzut păduri și câmpii, râuri și munți, mări și orașe; dacă însă îî tai aripile și-l pui să trăiască împreună cu cocoșul în ograda de la țară, cât de mult îî vor lipsi cerul albastru și stâncile pustii!

Așa și sufletul, când este părăsit de harul pe care l-a cunoscut, e nemângâiat în nimic și nu-și găsește odihna.

(Sfântul Siluan Athonitul – Între iadul deznădejdii și iadul smereniei)

“Avem nevoie de cât mai multă rugăciune!”

Când un monah se roagă, copile, oricât ar fi de păcătos, rugăciunea lui, dacă e sinceră, degrabă e plinită de îngerii lui Dumnezeu, pe care Domnul i-a rânduit spre slujire aceluia când a îmbrăcat schima. De aceea să preţuim rugăciunea unui monah…Câtă vreme, copile, vor mai exista monahi care se roagă cu lacrimi pentru pocăinţa lor şi pentru lumea toată, Dumnezeu va mai ţine lumea aceasta.Dar rugăciunea este din ce în ce mai puţină pe pământ, din ce în ce mai puţină, şi răutăţile se înmulţesc, încât Dumnezeu va trebui să scurteze vremurile…

De aceea avem nevoie, dragul bunelului drag, de rugăciune, de cât mai multa rugăciune. Aceasta te va învăţa pe tine multe, te va purta pe cărări luminoase, te va adăpa cu apă rece de izvor, de viaţă veşnică dătător; cu cât o vei înmulţi, cu atât în Duhul vei spori. Hm, iată că buneii plicticoşi ştiu să scrie şi versuri, desigur, nu chiar aşa ca nepoţeii lor, dar tot ştiu puţintel…( şi în rusa rimează, nota traduc.). Parcă te şi vede bunelul, aşa, mergând agale spre locul unde lucrezi, învârtind în mână metania pe care ştiu că o porţi la tine.

Metania cu boabe împletite de lână, fie ea mare sau mică, nu contează, îţi aminteşte întruna de prezenţa Preadulcelui Iisus lângă noi. De ce să nu-L poftim aşadar la masa inimii noastre, să ne îndulcim împreună cu El din masa Vieţii celei veşnice?…”Gospodi pomilui”, copile, “Gospodi pomilui”, să-ţi însoţească paşii, să-ţi sfinţească răsuflarea, să-ţi înmiresmeze inima, să-ţi ferească ochii tăi curaţi şi limpezi de orişice întinăciune, să-ţi sfinţească cugetele… Gospodi pomilui, rugăciunea lui Iisus ne schimbă pe deplin viaţa şi ne fereşte de căderi de tot felul, influenţând în bine şi starea celorlalţi de lângă noi…

Rugăciunea lui Iisus o spunea în toată vremea Sfântul Ierarh Luca, pe care l-am avut şi eu “bunel” şi pentru ale cărui rugăciuni am ajuns în mănăstire. Asemenea, o spunea cu lacrimi şi Sfântul batiushka Serafim Viritski (Serafim din Viriţa, un mare duhovnic şi cuvios canonizat recent de pravoslavnica noastră Biserică, dar de mult recunoscut ca sfânt de popor, ce a trăit în oraşul Viriţa şi a murit în 1949 – n. tr.). Sfântul Serafim ajunsese în sfinţenie pe Sfântul Serafim de la Sarov, adevăr îţi grăiesc, şi dacă Domnul a salvat Rusia în războiul al doilea mondial, a fost şi pentru rugăciunile acestui sfânt.

…

Îmi mai spui că aşa simţi: “Fugi, taci, linişteşte-te…” Cu adevărat, aceasta e calea, şi nu odată ţi-am scris despre ea… Piotr, Piotr, adânceşte-te în pustie, fugi în pustie, lasă toate cele trecute şi înnoieşte-te încet, încet… Bine, dar unde, care pustie?, mă întrebi… Ei, dragul bunelului, fă-ţi inima ta pustie faţă de duhurile deşarte ale lumii: de tot ceea ce ţine de glumele ei deşarte, de ambiţiile ei serbede, de rigorile ei de mucava, de mondenitatea care face toată viaţă cenuşie, cenuşie… Fă-ţi inima ta pustie dinspre acestea, copile, şi, încet-încet, la schituleţul din oaza de apă vie aflată în mijlocul acestei pustii, vor veni şi îţi vor sluji şi te vor veseli îngerii, cu darurile lor dumnezeieşti.

Căci altfel, poţi fi în pustia Afonului cea mai adâncă, în pustia Siberiei cea mai sălbatecă, şi să n-ai linişte, pentru că nu ţi-ai făurit încă pustie în inimă dinspre deşertăciunile lumii. Şi invers, poţi să fii călugăr şi-n mijlocul oraşului, unde şi acolo Domnul te va ajuta cu harul Său să te pustieşti faţă de comodităţile vieţii citadine, copile drag. De aceea totul se făureşte întâi în inimă, şi pustia, şi fuga, şi monahism şi apoi vine vremea dării pe faţă a acestei stări, adică a înfăptuirii a ceea ce ai înlăuntru… Sfântul Arsenie avea deja pustia preadulce în inima sa, situaţia sa era “coaptă”, ca să zic aşa, şi plecarea lui nu a fost decât o consecinţă firească a ceea ce purta de ceva vreme în suflet… Aşa va fi şi cu tine, copile, dar ai răbdare puţintel… Domnul îţi va rândui cele de care sufletul tău însetează, El nu rămâne dator dorurilor noastre… Mai multe, ce să-ţi spun… Desigur că recomand, dragul bunelului, ca cel mai de folos dintru început, celui iubitor de Dumnezeu, să se ducă într-un schituleţ mai departe de plaiurile natale, într-un loc mai liniştit, mai fără gâlcevi şi fără zgomote. Marile oraşe, în general, nu sunt prielnice pentru monahism, dar aceasta nu este o regulă… Cum iconomiseşte Dumnezeu pentru fiecare…

Piotr al meu drag, ţi-am trimis un petec de cer… şi, poate, un petec din inima mea, a bunelului care

te iubeşte,

AVVA  SELAFIIL SIBERIANUL

Prostia este consecinta a pacatului, iar intelepciunea roada a virtutilor!

Sfantul Antonie cel Mare sau: cum poate ajunge omul vers al intelepciunii lui Dumnezeu

Omul nu se naste intelept, dar nici prost. La nastere, mintea omului este plamada de inocenta, numai buna de a dospi si de a rodi cu roada multa. Asa se face ca dupa inclinatiile si preocuparile pe care le are omul de-a lungul vietii, mintea sa ajunge sa-i rodeasca multa prostie sau multa intelepciune, potrivit cu gandurile pe care le-a semanat in aluatul mintii.

Pentru ca limba romana are cuvinte cu multe intelesuri, s-a diminuat sensul profund duhovnicesc atat al prostiei, cat si al intelepciunii, asa ca suntem nevoiti sa refacem liniile care le definesc in adevarata lor matca.

Prostia este starea de intunecime si ingustime a mintii de a nu discerne binele de rau, si implicit consecintele actiunilor pe care omul le intreprinde, atat pe termen scurt, dar mai ales pe termen lung. Cauzele afundarii omului in prostie se trag atat de la paraginirea sufletului cu indiferenta, parere de sine, ura si mandrie, cat si de la paraginirea trupului prin desfranare, betie, inbuibare si toate celelalte patimi trupesti.

Astfel, indobitocit de patimi, omul ajunge sa nu mai faca distinctia intre bine si rau, si ajunge sa numeasca cu cea mai mare seninatate virtutea drept rusine, iar pacatul drept virtute. Din pacate aici, exemplele de prostie curg cu nemiluita: oameni care se lauda despre cat de tare s-au imbatat sau au desfranat, despre cate avorturi au facut sau cat de tare au batjocorit pe cineva. Si toata aceasta lauda a rautatii savarsite, nu este decat elogiul nebuniei pe care il facea mintea prostita de patimi. Nu degeaba spune proverbul “prostul nu e prost destul pana nu e si fudul”. Asa se face ca toate gandurile despre sine si despre lume, oricat de indreptatite, de marete si complexe le-am vedea, dar care nu sunt conforme cu realitatea in care traim si suntem, reprezinta defapt groapa de prostie in care ne tintem mintea incatusata.

Insa nu putem numi prost pe cineva lipsit de cunoastere sau cultura datorita lipsei posibilitatilor de a cunoaste si de a se cultiva mai mult decat ofera imprejurarile. Putem numi o astfel de persoana cel mult neinformata, dar in niciun caz o persoana care sufera de prostie. De aceea sa nu se inteleaga ingust ca prost ar putea fi si omul simplu in gandire, omul sarac cu duhul (cum se mai spune).

In schimb, prost este cel care are multe talente (talanti) dar le foloseste prost (irational), cheltuindu-si darurile mintii fara a rodi ceva de un real folos, siesi sau celor de langa el.

Ca sa intelegem mai bine cum stau lucrurile, omul simplu in gandire dar nepatimas, se aseamana celui care are putini bani, dar ii cheltuie cu multa chibzuinta, pe cand omul destept dar patimas, este asemenea bogatului care cheltuie banii cu necumpatare pe afaceri proaste sau pe lucruri fara utilitate reala, crezand ca bogatia sa nu are sfarsit. Iata deci, ca primul este un om intelept pentru ca se foloseste in mod constructiv de putinele posibilitati pe care le are la indemana, pe cand cel de-al doilea este un prost, pentru ca desi are atat de multe posibilitati la dispozitie, totusi le foloseste intr-un mod distructiv, irosindu-si bagatia spre paguba sa. Tot asa stau lucrurile si in ceea ce priveste darurile (aptitudinile) mintii fiecarui om in parte.

Opusul prostiei nu este desteptaciunea (cum s-ar crede) ci intelepciunea, sau mai bine zis dreapta-socoteala. Poti fi destept la calcule, poti avea o memorie de exceptie, poti fi creativ si plin de idei, dar toate acestea nu inseamna intelepciune. Aceasta se vede usor dintr-aceea ca si cele mai mari genii ale lumii au avut esecuri peste esecuri, pe care nu le-au avut insa oamenii mult mai putini dotati intelectual, dar inteleptiti de harul lui Dumnezeu. Einstein, este doar unul din multele exemple. Desi avea o minte sclipitoare in ceea ce priveste fizica si matematica, totusi nu s-a descurcat atat de bine si in viata de familie, ajungand la divort, regrete si suferinta. De ce? I-a lipsit la tinerete intelepciunea de a asculta de Dumnezeu, placandu-i mai mult patima (adulterul). Iar intelepciunea nu este altceva, decat a trai viata dupa aceeasi parere cu Dumnezeu, singura viata care te scuteste mai tarziu de regrete.

Omul intelept este prin excelenta omul smereniei caci el invata de la toti si de la toate: invata de la cei buni virtutea dar invata si de la cei rai despre consecinta rautatii pentru a se feri de rautate. Omul intelept, nu se da inlaturi de la a primi lectii de intelepciune nici de la un copil, nici de la cel socotit drept imoral dar in care a stralucit o scanteie de adevar, nu se de in laturi nici de la cel la care s-ar fi asteptat mai putin pe lumea aceasta. Omul smerit si virtuos este deschis mereu spre intelepciune, pe cand omul patimas cade mereu in fapte de prostie si rusine.

Un om smerit se cunoaste pe sine, isi cunoaste limitele, neputintele si stie mai ales faptul ca este pururea atarnator de Dumnezeu. De aceea Dumnezeu il ridica pe omul smerit din betia si intunecimea (prostia) patimilor, inteleptindu-l pentru a se feri de pacat si plata pacatului.

Dar sa nu intelegem prostia si intelepciunea ca pe doua stari aproape statice, ci ca pe o haina care se poate dobandi sau pierde. Ca de la intelepciune la prostie nu este decat un singur pas ce poarta masura neascultarii de Dumnezeu, iar de la prostie la intelepciune nu este decat reversul aceluias pas, adica ascultarea de Dumnezeu. Asa au stat lucrurile si cu inteleptul Solomon care si-a pierdut intelepciunea ce o avea din tinerete, tocmai la batranete cu pofta desfranarii, pe cand Sf. Ioan de Kronstadt care copil fiind, si lipsit de vreun talant al mintii, smerindu-se atat de mult si rugandu-se cu staruinta, ajunge din la cel mai slab elev de clasa, unul din cei mai mari luminatori ai Rusiei si stalp al intregii Biserici.

Gandurile la placerea trupului si la lume aduc adesea pofta de patimi care este doar o pofta irationala si care se termina in nemasurata prostie, insa gandul la Dumnezeu si la moarte aduce pofta duhovniceasca, singura pofta desavarsit buna care nu intarzie sa aduca si roada intelepciunii. Asa ca de cand e lumea si pamantul, prost ajunge cel care nu asculta de Dumnezeu, ci de sfatul lumii, sfantul dracilor si sfatul poftei trupului, iar intelept ajunge cel care se leapada de sine si asculta de Dumnezeu. Astfel nu degeaba ne-au invatat sfintii ca “Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii”

“În orice om, chiar dacă el este înţelept, se află şi multă prostie – uneori prostie respingătoare. Totdeauna păzeşte-te, omule, de tine însuţi, de propria ta prostie: această neasemuit de mare prostie este păcatul, de la care vine toată vătămarea şi pierzarea.” (Sf. Ioan de Kronstadt)

De ce suferim din dragoste?

Dragostea e un sentiment pe care il traieste orice tanar. Dar de multe ori acest sentiment provoaca suferinte. Cum sa ne protejam de ranile sagetilor lui Cupidon?

Dragostea nu numai ca este un sentiment pe care-l traieste orice om, ci am putea spune ca ea este insasi viata si scopul vietii. Depinde in ce fel intelegem noi dragostea. Pentru ca exista mai multe definitii ale acestui sentiment. Fiecare popor, cultura, au definit-o din punctul lor de vedere. In intelesul obisnuit, deja consacrat, dregostea este relatia dintre barbat si femeie, care de cele mai multe ori se limiteaza la una trupeasca. Aici am putea opune o atitudine pe care o numim moralista, adica dragostea la nivel de suflet, spirituala – platonica si dragostea afrodisiaca, adica trupeasca.

Orientalii au o carte despre dragoste care se numeste “Kama-sutra”. Aceasta carte cuprinde si descrie pozitii ale corpului prin care se poate obtine maximum de placere trupeasca, denumita orgasm in psihanaliza, psihiatrie si in limbajul uzual. Acestei carti noi, crestinii, ii opunem alta carte a dragostei – Evanghelia. Dumnezeu insusi este dragoste – spune apostolul si evanghelistul Ioan. Dumnezeu este iubire.

De ce dar apare aceasta suferinta dincolo de placerea, bucuria intalnirii dintre barbat si femeie, care prin unirea lor se fac un trup, dupa cuvantul lui Dumnezeu. Insusi Dumnezeu a sadit in trupurile noastre aceasta pornire a unora catre altii – barbatul catre femeie si femeia catre barbat. Care este o tendinta si o atractie fireasca.

Dar de multe ori aceasta lege a firii este incalcata prin homosexualitate la barbati sau lesbianism la femei. Adresandu-se romanilor, apostolul Pavel le spune ca au schimbat pe Dumnezeul Cel nestricacios si s-au inchinat fapturii stricacioase. Ce inseamna asta?

Avem aceasta situatie atunci cand omul, uitand pe Dumnezeu, isi face din persoana iubita idol – un inlocuitor al lui Dumnezeu. Atunci cand toate aspiratiile, toate ideile sale despre bine si frumos, el le investeste in aceasta persoana iubita si mai tarziu nici nu le poate vedea altfel decat prin aceasta persoana.

Lucrurile sunt bune si frumoase atata vreme cat relatia lor este reciproca. Dar in momentul despartirii omul suporta un mare soc. Viata lui se goleste de ceea ce a avut el mai important. Pentru ca aici are loc un transfer de personalitate. Eul se deplaseaza si devine tu, tu devine eu. De altfel, cum spune si apostolul Pavel: “caci odata casatoriti trupurile voastre nu va mai apartin, ci trupul barbatului este al femeii si trupul femeii este al barbatului”. Pentru a evita aceasta suferinta fireasca si dupa cum vedem, usor de explicat, atitudinea noastra trebuie sa fie foarte corecta, inlaturand excesele. Deoarece orice exces presupune necunoscutul. Orice exces este un risc…

- Cum poti sa eviti excesul atunci cand esti indragostit. Aceasta ar presupune un control asupra sentimentelor, or, cand se indragosteste, omul adesea pierde acest control.

Noi spunem ca inima este oarba, dragostea este oarba. Insasi aparitia acestui sentiment este excesul despre care vorbesc. Acest sentiment, pe care ne-am obisnuit sa-l numim asa, nu este, de cele mai multe ori, insasi dragostea. Atunci cand Eminescu spune ca este “un instinct atat de van, ce le vine si la pasari de vreo doua ori pe an“, el nu greseste deloc, chiar daca el insusi era prada acestui sentiment.

A spus-o intr-un acces de luciditate?

A spus-o mai degraba intr-un acces de misoginism. Se vede ca suferea mult de pe urma relatiei sale cu Veronica Micle, care la randul ei era casatorita, si nu-l avea numai pe Eminescu drept amant. De multe ori intalnim la romantici aceste excese de misoginism, care nu sunt deloc luciditate si care nu sunt deloc intelepciune. De ce?

Spre deosebire de aceasta atitudine a romanticilor, pe care o gasim si la Shopenhauier, la Nietzshe, la multi alti filozofi – de diminuare a rolului si a insemnatatii femeii (ei insisi fiind, in acelasi timp, niste desfranati), in ortodoxie nu exista aceasta atitudine fata de femeie, chiar daca exista calugarie.

Misoginismul, dispretul fata de femei, este un pacat care striga la cer . Atunci cand diminuam sau injosim faptura lui Dumnezeu, zidirea mainilor Lui, pe motiv ca este femeie, noi ne ridicam impotriva a Insasi Facatorului si prin aceasta aratam ca Dumnezeu a comis o eroare si a creat o faptura imperfecta.

Femeia nu este mai putin perfecta decat barbatul. Noi invatam doar atat – ca femeia are o vointa mai slaba decat barbatul. In Noul Testament Mantuitorul Hristos o recupereaza pe Eva cea cazuta, prin care a patruns pacatul in lume si o ridica la demnitatea care o poate intrece pe cea a barbatului.

Uitati-va cine este primul om care-l itampina pe Hristos dupa inviere – este chiar Maria Magdalena, desfranata despre care aflam din Evanghelie. Ea este primul om care vede cea mai mare minune din istoria Universului – minunea Invierii lui Hristos, prin care tot neamul omenesc a inviat si a fost restabilit.

Spre deosebire de acest fel de a vedea si a intelege femeia, exista asceza, monahismul oriental – cel budist sau krisnait, care cultiva iarasi o atitudine dispretuitoare fata de femeie si fata de actul trupesc.

Repetam ca in ortodoxie, chiar daca se presupune asceza si se recomanda, deoarece insusi apostolul Pavel, atunci cand da sfaturi celor casatoriti, spune “fratilor, iata vremea s-a scurtat, cei casatoriti sa fie ca si cei necasatoriti”, aceasta nu se face din desgustul fata de femeie. In canoanele apostolice si la Vasile cel Mare se prevede caterisirea preotilor care se ingretoseaza de femeile lor pe motiv de falsa evlavie, “caci Dumnezeu a facut femeie si barbat” se spune acolo.

Uitati-va o atitudine corecta si umana, daca vreti, spre deosebire de alte moduri de asceza care au fost si la grecii antici – si Aristotel a fost un timp ascet. Deci iata un mod de a evita suferinta – prin asceza. Dar el nu este intotdeauna pe masura si in puterea tuturor. Insusi Hristos cand a fost intrebat a spus – cel care poate incapea, sa incapa.

Daca una din metodele de a evita suferinta in dragoste este monahismul – dar nu oricine ar fi in stare sa aleaga aceasta cale – logic ar fi sa presupunem ca alta varianta este casatoria? Este oare casatoria, cea bazata pe principii crestine, o garantie a faptului ca vom fi protejati de suferinte?

Despre aceasta, iarasi apostolul Pavel spune foarte bine. Vedeti, la intrebarile cele mai subtile si curioase Biblia are intotdeauna raspuns. Si un raspuns cel putin interesant. Apostolul Pavel spune asa : “Recomand si bine este sa fiti ca mine” – adica feciorelnici, necasatoriti. “Dar celor care nu pot – sa se casatoreasca. Insa acestora zic ca vor avea suferinta in trupurile lor”. La ce se refera ap. Pavel? Tot el in alta parte explica: “caci cel casatorit cauta sa faca voia femeii, iar cel necasatorit face voia lui Dumnezeu” Tot asa se spune si despre femei, adica vor face voia barbatului.

Asadar, cum poate sa aiba suferinta in trup, dupa ce se afla intr-o relatie binecuvantata de Dumnezeu, prin taina cununiei de catre Biserica, deci este in afara desfranarii, in afara pacatului despre care Biserica invata ca el singur este cauza suferintelor noastre. De unde dar aceasta suferinta in trupurile celor casatoriti?

Raspunsul e simplu. Atunci cand lumea se casatoreste, nu stie ce jug isi ia. De aceea, cand alegem casatoria noi de fapt ne luam o povara mult mai grea decat calugaria, daca ar fi sa tinem cont de poruncile evanghelice si daca ar fi sa nu ne abatem de la scopul nostru – singurul scop al crestinului si al oricarui om – cel al mantuirii si al intalnirii cu Dumnezeu. Cand Apostolul spune: “cei casatoriti sa fie ca si cei necasatoriti”, la asta se refera.

In primul rand, anul bisericesc are foarte multe zile oprite [relatiilor intime] – posturi, sarbatori. Ar fi mai mult de 200 de zile pe an. In afara de aceasta se interzic relatiile in perioada alaptarii, incepand de la momentul zamislirii. Din clipa in care femeia a aflat ca este insarcinata, relatiile sunt oprite. Pana dupa incheierea perioadei de alaptare.

Foarte multi dintre oamenii sau tinerii care, desi umbla la biserica, se vor ortodocsi, totusi, nu indeplinesc aceasta restrictie, deloc neinsemnata, a Bisericii. In afara de aceasta, este evident ca orice metoda de contraceptie este exclusa si condamnata – avem exemplul lui Onan, cel care luand de nevasta pe vaduva fratelui sau, si-a aruncat samanta pe pamant, pentru a evita zamislirea si a fost omorat de Dumnezeu. Acest pacat este aspru condamnat. Nu mai vorbim de alt pacat care este avortul, sau spirala, care este si ea un avort… mai timpuriu, asa o prezinta si medicii, fiindca spirala distruge ovulul deja fecundat, atunci cand zamislirea a avut loc si se elimina practic un embrion, pur si simplu mai mic dec?t cel de 2 sau 3 luni, eliminat prin operatie chirurgicala.

Trebuie sa ne inspaimante aceasta situatie, cand femeia se face stapana a corpului sau, in sens rau. In situatia cand Dumnezeu ne spune ca tu insuti nu poti face un fir de par alb sau negru, sa ne dam seama cat de mare este pacatul cand noi singuri ne distrugem trupurile noastre si a altora, nu dam sansa la viata pruncilor care ar fi putut sa se nasca, caci pentru aceasta a lasat Dumnezeu relatia binecuvantata intre femeie si barbat. Si atunci cand spunem ca vrem sa ne casatorim pentru a prelungi spita neamului omenesc si anume de asta nu ne calugarim, atunci sa urmam acestui gand si nicidecum altfel.

Iulius Evola, un eseist italian, observa un lucru in cartea sa “Metafizica sexului”: toti spun ca zamislirea este pentru a prelungi neamul omenesc, dar cat de mare este spaima tinerei fete sau femei de a ramane gravida”. Deci, altul este scopul – satisfacerea poftei trupesti celei mai joase. Si anume astfel ajungem sa injosim femeia – cand ea devine un instrument al satisfacerii acestei pofte.

Aici suntem pusi in fata celui mai aprig misoginism, nu ?n cazul ascezei si al calugariei. Sa luam relatia trupeasca dintre un barbat si o femeie, dintre doi tineri. Adeseori toata dragostea lor se risipeste degraba. Si unul si altul se indreapta catre alt partener si asa la nesfarsit. Ce a iubit el sau ea la omul respectiv? Atunci cand urmeaza plansete, disperare, sinucideri, suferinte, despre care vorbim, despre care se canta in cantecele pentru tineri, se scriu poiezii, se fac picturi, piese de teatru, unde dispare acea dragoste?

Acest fapt este ridicat la nivel de mare drama a umanitatii. Sa vedem ce se afla in spatele acestei drame? Cu adevarat iubirea unei persoane fata de alta? Sau aspiratiile si tendinta catre satisfacerea necesitatilor trupesti? Vedem ca nici casatoria nu numai ca nu ne scuteste de suferinta pe care le avem in afara ei, ci uneori o poate agrava. Totusi, aceasta suferinta doar in casatorie poate fi evitata, in afara ei nicicum. Nu trebuie sa uitam ca scopul, frumusetea si rostul ei consta in a da nastere unor noi fapturi, oameni pe care atat tatal, cat si mama trebuie sa-i educe, sa-i creasca. Si atunci, iubirea este factorul principal, piatra de temelie pe care se zideste familia. Evident, atunci aceasta suferinta este omisa. Timpul pe care cei casatoriti si-l acorda unii altora are si el o insemnatate foarte mare. Tot apostolul Pavel spune: cei casatoriti sa nu se desparta pentru mult timp unii de altii, pentru a nu da prilej de suferinta, prilej de desfranare.

Parinte, este interesant ceea ce spuneti, dar cred ca multi dintre tinerii de azi inclina spre alte conceptii despre viata in familie. Cel putin exista o conceptie mai mult sau mai putin generala, potrivit careia sexul ocupa un loc important in familia moderna. Chiar conform opiniei specialistilor multe familii se destrama din cauza incompatibilitatii sexuale.

Tocmai ceea ce am spus pana acum. Asceza ortodoxa vine sa evite chiar acest lucru. Da, pana la un punct distractiile si vorbele de alint ne pot oarecum sustrage tumultului si greutatilor acestei vieti. Emil Cioran spunea ca orgasmul este suprema stare si singura care il poate smulge gandului mortii, spaimei si haosului mortii. Tantrism prostesc.

Dar haideti sa ne uitam treaz la lucruri. Da, este bine pana la un punct, dar nu intotdeauna suntem tineri, nu intotdeauna suntem sanatosi. De ce sa nu presupunem intamplarea trista in care nevasta sau sotul nimereste intr-un accident si jumatate de an trebuie sa stea la pat. Anume in aceasta situatie, daca sotii traiesc intr-un regim tumultos al relatiilor trupesti, vor aparea certurile. De ce sa uitam ca exista boli atat femeiesti, cat si barbatesti, care pot interveni pe neasteptate – fie impotenta la barbati sau cancer sau oricare alta boala la femei. De ce acesti oameni ar trebui sa se desparta? De ce trebuie sa aduca atunci in viata lor pe altcineva mai tanar, mai sanatos, de ce trebuie sa sufere copiii de pe urma acestei triste intamplari, de care nimeni nu este protejat?

Iata de ce avem nevoie sa indreptam sentimentele si relatiile noastre in sfera care este eterna, vesnica, unde iubirea este nestramtorata de factorii exteriori, unde nimic nu o poate stramtora si schimba – nici batranetea, nici boala, nici despartirea. Despre aceasta ne invata Hristos in Biserica Ortodoxa.

Cum e posibila o asemenea performanta in familia moderna? Cum sa stimulam nu dragostea fireasca ci pe cea duhovniceasca in relatiile dintre sot si sotie?

Noi, oamenii, suntem foarte mici la suflet. Dar Cel ce ne-a creat stiind de micimea noastra si stiind ca nimic nu facem gratuit si fara scop, recomandandu-ne sa nu ne pierdem viata in placeri trupesti, ne ofera in schimb alte placeri – mai mari si mai superioare – cele duhovnicesti.

Atunci cand renuntam la placerile si imbratisarile trupesti noi nu facem un sacrificiu. Noi de fapt obtinem in schimb o placere si mai mare – pe care o primim in scurta vreme dupa indreptarea noastra. Desigur nu atat de scurta ca in yoga sau alte curente disciplinare (zambeste).

Intalnirea cu Dumnezeu poate fi brusca si spontana. Despre aceasta avem pilde si in Pateric. Un frate cazuse si vine la parinte, la staret, si-i spune: avva am cazut, da-mi trei ani ca sa ma pocaiesc. El zice: e mult, fiule. “Atunci cat – unul?” “E mult, fiule”. “Patruzeci de zile?” “E mult, fiule. Daca te pocaiesti cu adevarat, Dumnezeu in trei zile poate ierta pacatul tau”.

Deci, sa nu-L uitam pe acest Dumnezeu al nostru care stie sa ierte neputintele noastre intr-un timp atat de scurt, sa ne scuteasca de urmarile faptelor noastre urate. Caci El a zis: Cel care-si va lua crucea si-mi va urma mie, va capata rasplata nu numai in viata de dincolo ci o va simti si aici pe pamant. Aici pe pamant rasplata consta anume in echilibrul sufletesc, linistea, pacea si iubirea, pe care doar Dumnezeu, Cel care este iubirea insasi, o poate da, nu numai noua, ci si apropiatilor, semenilor nostri, pe care-i iubim.

Caci spune proorocul – multe poate rugaciunea dreptului inaintea Domnului. Deci, indreptandu-ne noi insine viata vom avea trecere si indrazneala la Dumnezeu sa cerem pace, dragoste si iubire, nu doar pentru cei pe care-i iubim, ci chiar si pentru dusmanii nostri, dupa cum avem porunca. Si astfel sa contribuim la restabilirea armoniei si a dragostei pe care a avut-o si a pierdut-o Adam.

(Interviu cu monahul Savatie (Bastovoi) realizat de Alina Grigorascenco in cadrul emisiunii “Miracol si credinta” la radio “Antena C”)

Lupta pentru întelepciune

din “Parinti, copii si cresterea lor”

Mai înainte de toate trebuie sa-i pastram întelepti, pentru ca lipsa întelepciunii îi distruge mai mult decât orice pe tineri. Noi însine trebuie sa facem mari eforturi si sa fim mereu foarte atenti. Sa-i casatorim imediat ce se apropie vârsta, ca sa-si primeasca mireasa cu sufletul si cu trupul curate. Dragostea e aprinsa. Un tânar întelept înainte de casatorie, cu atât mai mult va fi întelept si dupa casatorie.

Dimpotriva, unul care s-a învatat desfrânat înainte de a se însura, asa va fi si dupa ce se va fi casatorit. Spune Scriptura: “Pentru desfrânat toata pâinea este dulce, nu va înceta pâna la sfârsit” (Întelepciunea lui Sirah 23, 23). De aceea la cununie se pun mirilor cununi pe cap, care sunt simbolul biruintei. Cununile arata ca au ramas nebiruiti si ca asa îsi încep viata împreuna, nebiruiti de placere. Daca, însa, un tânar învins de placere îsi preda trupul desfrânatelor, de ce mai poarta atunci cununa pe crestet, daca tot a fost înfrânt?

Aceste lucruri sa le spunem copiilor nostri, asa sa-i sfatuim, sa-i speriem, sa-i amenintam, odata asa, alta data altfel.

(Sf. Ioan Gura de Aur)

Principesa Ileana a României ne vorbeşte despre Sfinţii Îngeri

Principesa Ileana a României, fiica cea mica a Regelui Ferdinand şi Reginei Maria, care s-a călugărit şi a ajuns Maica Alexandra a scris o minunată carte despre îngeri, un adevărat tratat biblic despre puterile cereşti, umplând un gol în literatura teologică ortodoxă de specialitate. Iată câteva rânduri din această carte:

Îngerii şi arhanghelii, deşi spirite, nu sînt supranaturali. Dumnezeu singur e supranatural pentru că El singur este necreat. Ca şi noi, sfinţii îngeri sînt creaţi, sînt fiinţe naturale, ca o parte a lumii, ca şi noi. ,,Pentru că întru El au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pămînt, cele văzute şi cele nevăzute” (Col. 1, 16).

Un înger are personalitate, individualitate şi o voinţă a sa, aşa cum avem noi; dar, pe de altă parte, nu ne seamănă. Cînd se manifestă în faţa noastră, un înger ia înfăţişare omenească, dar, fizic, nu e niciodată asemenea unei fiinţe umane, ci numai imaginea mentală a ei. Dacă ştim atît de puţin despre ei, este pentru că de regulă nu-i vedem cu ochii noştri de fiinţă muritoare, iar percepţia noastră spirituală este fie neclară, fie nedezvoltată.

Căutînd să înţelegem mai bine natura angelică, trebuie să apelăm mai curînd la cunoaşterea lui Dumnezeu decît la cunoaşterea omului. Sfîntul Vasile spune că în ochii lui ,,substanţa lor este o răsuflare de aer sau un foc nemuritor şi de aceea sînt localizaţi ori devin vizibili în forma propriilor lor trupuri, acelora care sînt demni să-i vadă”.  Sfintul Vasile vrea să spună că ei iau o individualitate vizibilă exprimată în formă umană, dar intangibilă. Sfinţii îngeri, de la începutul creaţiei lor, sînt fiinţe complete, dar fără formă materială. Sînt de o superioritate absolut incomprehensibilă nouă, dar fac parte din viaţa noastră: prin bunătatea nemărginită a lui Dumnezeu, sînt destinaţi, în marile momente ale istoriei, să fie mesagerii Celui Preaînalt către cei de jos.

Ei sînt şi cei care ne conduc paşii, ne păzesc, ne apără, ne povăţuiesc, ne protejează şi ne alină de la naştere pînă la mormînt. Îngerii sînt în întregime spirite pure: nu sînt delimitate nici în timp şi nici în spaţiu, nici nu cunosc tinereţea sau bătrîneţea, ci numai viaţa veşnică în deplinătatea ei. Greu ne putem închipui, şi doar ca o umbră, măreţia, tăria şi puterea lor, sau să înţelegem fulgerul care este mişcarea lor.

„Şi făpturile vii alergau înainte şi înapoi, ca scăpărările de fulger” (Iez. 1,14). Mai mult, muritorii nu pot să înţeleagă libertatea sfinţilor îngeri şi întinderea intelectului lor, neîmpiedicat de creierul fizic. Limpezi cum e cristalul şi fără greşeală, necunoscînd nici durere nici lipsă, netulburaţi de îndoială sau teamă, nici bărbat nici femeie, ei sînt frumuseţe, iubire, viaţă şi acţiuni, sudate într-o negrăită perfecţiune individuală . „Cel ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc” (Ps. 103; 4).

Într-un anume sens, dacă poate fi exprimat astfel, ei sînt binele individualizat al propriilor atribute ale lui Dumnezeu.

Sfinţii îngeri stau în prezenţa lui Dumnezeu, privind faţa Domnului. „îngerii sînt mai mult decît purtătorii mesajelor divine şi călăuzitorii oamenilor: ei sînt chiar purtătorii Numelui şi ai Puterii lui Dumnezeu. Nimic trandafiriu şi nici o dulcegărie poetică nu poţi găsi la îngerii din Biblie: ei sînt licăririle luminii şi puterii Domnului Atotputernic”. Fiinţa lor este susţinută de bunătatea lui Dumnezeu şi ei participă la puterea, înţelepciunea şi dragostea lui. Sînt înălţaţi prin laudele şi mulţumirile lor continue. De la început înălţaţi spre Dumnezeu, cea mai mare bucurie a îngerilor a fost să aleagă liber pe Dumnezeu şi să-i ofere viaţa toată lor, într-o nesfirşită iubire şi cinstire.

Toate cetele cereşti au luat parte de la început la împlinirea voinţei lui Dumnezeu: Serafímii (Is 6, 2), Heruvuímii (Iez.10. 1), Scaunele (Col. 1, 16), Domniile (Col. 1,16), Stãpíniile (1 Pt. 3, 22), Puterile (Col. 1, 16; Ef 3, 10), Începãtoriile (Col. 1, 16), Arhanghelii (1 Tes 4, 160) şi Îngerii. Cele 9 coruri au fost şi sunt întotdeauna la dispoziţia lui Dumnezeu, gata oricând să-I îndeplinească cu precizie planurile: “Lăudaţi-L pe El toţi îngerii Lui, lăudaţi-L pe El toate puterile Lui… Să laude numele Domnului, că El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit” (Ps. 148, 2.5).

Sufletul e cel mai mare pret al nostru

“Pentru ca ce-i va folosi omului, daca va castiga lumea intreaga, iar sufletul sau il va pierde? Sau ce va da omul in schimb pentru sufletul sau?”

De ce-i sufletul asa de important? Chiar nimic din lumea asta plina nu are atata valoare pentru a-l rascumpara? La aceasta intrebare incerc sa-mi raspund de ceva timp.

Sufletul e de multe ori comparat cu inima, cand iubesti sau urasti, sentimentul de furie sau de simpatie, toate se simt in inima. Cand iubesti si vezi persoana iubita, concentreaza-te asupra inimii si ai sa observi ca de acolo vine sentimentul. Orice sentiment profund ai avea, fa acest lucru si vei ajunge mereu la aceeasi concluzie.

Inima se poate compara cu sufletul? Da, omul are doua maini (poate pierde una, sau pe amandoua si totusi sa traiasca), doua pictioare, doi ochi etc. Si fara organe interne omul poate sa traiasca, fara un rinichi, fara un plaman, fara un ficat ”dar acesta se regenereza”. Am vazut un caz socant: un copil a ajuns la varsta de un an desi s-a nascut fara creier (caz pe care-l puteti gasi foarte usor pe internet), deci omul poate sa traiasca si fara activitate cerebrala, in cazuri exceptionale ce-i drept, dar poate.

Da, inima poate sa fie comparata cu sufletul. Ce poate sa dea omul in schimb pentru inima sa? Nimic! Fara inima omul nu are viata, asa si fara suflet!

Cum am spus intr-un articol anterior, omul are trei vieti, din prima clipa a primei vieti primeste sufletul, pe parcurs se formeaza inima, in viata a doua inima-i desavarsita si-si formeaza sufletul (il formeaza duhovniceaste), pentru a-l mantui, iar cand ajunge in a treia viata, omul ce nu si-a pierdut sufletul are partasie cu Dumnezeu, iar cei care l-au pierdut nu au partasie cu Acesta caci Sfantii Parinti spun : Chinurile din iad inseamna nepartasia cu Dumnezeu.

Mărturia unui protestant întors la adevărata credintă

M-am născut într-o familie de intelectuali atei. În primii ani am fost crescut de bunici, crestini ortodocsi. Bunica a fost cea care m-a învătat câteva rugăciuni si să mă închin. De altfel, la insistentele ei m-au botezat părintii.

Când mă lua cu ea la biserică, obişnuiam să privesc îndelung chipurile acelea grave zugrăvite pe pereti, candelele si vesmintele “ciudate” ale preotului. Mă întrebam cine sunt oamenii aceia de i-au zugrăvit pe pereti.

Odată cu începerea şcolii, am fost crescut de părinti si, din cauza convingerilor lor ateiste, tot ce mă învătase bunica s-a şters. Crescând, am adoptat si eu ateismul părintilor si al societătii comuniste. Am devenit chiar foarte convins că Dumnezeu nu există, că Iisus este un mit bun pentru cei slabi de minte si că toate lucrurile din natură au o justificare evolutionistă. Râdeam de străbunica mea atunci când îmi spunea că Dumnezeu e cel ce face plantele să crească. Pentru mine, plantele creşteau datorită apei din pământ.

Copilăria tihnită, cu scoală si vacante împreună cu părintii la munte si la mare, s-a sfârşit în clasa a sasea, când între părinţi au început să apară neîntelegeri. Au urmat doi ani dificili, un divort si decesul mamei. La 14 ani eram un cinic; tot ce era frumos pe lume era o prostie.

În decembrie 1989 a avut loc Lovitura de Stat. Aveam 17 ani, eram elev de liceu şi ascultam heavy-metal. În tară începuseră să sosească misionari ai diferitelor culte originare din America, aducând cu ei Nou Testamente protestante. Am intrat si eu în posesia unuia si am început să-l citesc, din curiozitate intelectuală. Desi pentru mine Iisus Hristos era un mit, mi-au plăcut cuvintele Lui din cărticica misionarilor.

În acea perioadă (clasa a 11-a) am avut un vis despre sfârsitul lumii. Este posibil să fi fost indus de lecturile mele, cu toate că nu aveam nici o preocupare faţă de scenarii apocaliptice. Iisus si poveştile din Biblie despre sfârşitul lumii erau… poveşti.

În vis, se făcea că lumea se sfârsea printr-un cutremur continuu, care aducea cu el inundatii si incendii. Eram chiar în casa în care locuiam si priveam pe fereastră blocurile din vecinătate care cădeau unul după altul. Pe străzi apa era până la brâu si ducea cu ea tot ce lua din casele si blocurile dărâmate. Afară ploua, iar eu tineam în geam o bucată de placaj pentru a nu intra apa în casă. Deja se prăbusiseră două laturi ale blocului nostru si mă asteptam să cadă din clipă în clipă si tronsonul nostru. La radio se difuzau în continuu stiri din întreaga lume despre pagubele umane si materiale. Ce vedeam eu pe fereastră se petrecea în lumea întreagă. Atunci am auzit o voce care venea de sus, din tavanul camerei, parcă din tot tavanul, nu dintr-un punct. Nu era nici tare, nici înceată, nici de bărbat, nici de femeie. Mi-a spus să nu-mi fie frică, pentru că eu nu voi păti nimic. Desi nu credeam în Dumnezeu, am recunoscut vocea Lui. Am rămas linistit, preocupat să nu intre ploaia de afară în casă. Asa s-a terminat visul. M-a impresionat foarte mult (de aceea si acum, după atâtia ani, mi-l amintesc în detaliu), însă nu m-a convins de existenta lui Dumnezeu. Am rămas în continuare un cinic si un rebel.

În anul trei de facultate am trecut printr-o deceptie sentimentală, iar o rudă apropiată mi-a recomandat un coleg de serviciu capabil să-mi dea niste sfaturi. Numele lui era Ioan Panican si, în timpul liber, era misionar neoprotestant. Desi era penticostal, călătorea în toată ţara şi era primit să predice în toate adunările neoprotestante.

Am acceptat să mă întâlnesc cu acest ins, discutiile noastre fiind axate în general pe credintă. Mi-a vorbit frumos despre Dumnezeu si, cu ajutorul lui, lucrurile citite de mine în Noul Testament au început să capete un sens.

Convertirea

După câteva săptămâni, m-a invitat să fac o călătorie cu el la Timisoara si acolo, într-o adunare baptistă, în urma “chemării la pocăintă” lansată de un predicator american, am spus în fata celor prezenti că îl primesc pe Iisus în inima mea si că vreau să încep o viată nouă alături de El. Am primit o Biblie. M-am întors la Bucuresti, considerând că acum eram crestin si că Dumnezeu îmi făcuse un mare har că m-a scos din viata falimentară în care trăisem până atunci. Mai mult, simteam că am o identitate nouă: eram baptist.Aceste lucruri s-au petrecut în ianuarie 1994.

În Bucureşti am frecventat pentru vreo şase luni o adunare baptistă. Sosirea mea acolo a trecut destul de neobservată, deşi în unele adunări neoprotestante noii veniţi sunt bine primiti si înconjurati cu atentie.

În perioada aceea am citit toată Scriptura, precum si alte cărti, si am aflat de existenta altor culte neoprotestante – inclusiv de cei care credeau că pogorârea Duhului Sfânt de la Cincizecime poate avea loc si astăzi: penticostalii. Am devenit curios în privinta manifestărilor neobisnuite, atribuite de penticostali Sfântului Duh.

“Botezul cu Duhul Sfânt”

În vara lui 1994 am mers cu alţi tineri baptisti într-o tabără în Muntii Hateg. Acolo am întâlnit un grup aparte de englezi, veniţi în România pentru a renova un cămin de copii. Stăteau deoparte, fără a comunica prea mult cu noi şi am înţeles că, desi erau si ei “născuti din nou”, aveau o credintă diferită de-a noastră.

La un botez al unor adulti, organizat într-un sat din zonă, i-am auzit pe englezi rugându-se într-o limbă pe care nu o întelegeam. Am intrat în discutie cu ei, întrebându-i despre acea limbă. Mi-au spus că aceea era asa-numita “vorbire în limbi” şi că, dacă cred că Cincizecimea din Faptele Apostolilor poate avea loc si pentru mine, Dumnezeu îmi va da şi mie darul vorbirii în limbi.

În acea seară m-am întâlnit cu ei într-o cameră din tabără. Stăteau în picioare în jurul meu, având mâinile asezate pe mine. La început s-au rugat în limba engleză, ca apoi să înceapă să vorbească în alte limbi. Mă rugam si eu ca Dumnezeu să-mi dea darul vorbirii în alte limbi. Văzând că nu se întâmplă nimic, am început să obosesc. Ei se rugau în continuare. Am continuat si eu să mă rog. La un moment dat am simtit că limba română este insuficientă pentru a exprima ce voiam să-i spun lui Dumnezeu. Am început să mă rog în limba engleză, desi evident, nu vorbesc engleza mai bine decât româna, care este limba mea maternă. După câteva clipe si engleza a devenit “insuficientă”. Atunci am simtit că porneste din mine, din piept, o limbă pe care nu o controlam cu mintea (rational sau gramatical). Nu eram în transă, căci eram perfect lucid. Mă auzeam vorbind foarte repede într-o limbă care părea să iasă singură din mine. Cunoasteam însă “ideea” acelor cuvinte. Eram atât de lucid, încât am început să zâmbesc la neobisnuitul situatiei. Nu pot spune cât a durat rugăciunea. Ne-am oprit cu totii, ei confirmându-mi că am primit darul vorbirii în alte limbi. Mi-au făcut cadou o Biblie.

M-am întors în camera unde era grupul meu din Bucuresti. Am intrat si m-am asezat pe un pat, nedorind să le povestesc experienta de care tocmai avusesem parte. În mijlocul discutiei pe care o aveau, o fată m-a întrebat: “Ce e cu tine?” Nu am înteles la ce se referă. “Ai… ceva pe faţă, nu stiu, asa, o…” Le-am povestit atunci experienta mea. La sfârsit s-a lăsat o liniste jenantă. Ei erau baptisti si, potrivit învăţăturii lor, nu credeau în vorbirea în limbi şi în celelalte lucruri specifice penticostalilor.

Penticostal

Am revenit în Bucuresti si am început să frecventez o adunare penticostală. Această adunare era diferită de cea baptistă din toate punctele de vedere. Am fost repede înconjurat de tineri de vârsta mea si m-am integrat într-un grup. Am început să aprofundez doctrina penticostală si, în general, pe cea neoprotestantă. După câteva luni, m-am (re)botezat. Acum eram penticostal.

Pastorul adunării, Ioan Ceută, zis Marinel, fusese exclus din cultul penticostal iar acum reprezenta în România o ramură penticostală internaţională diferită de restul penticostalilor din ţară. El m-a încurajat să devin student la o şcoală biblică înfiinţată de el, ceea ce am si făcut. În paralele cu studiile la acea “universitate biblică”, am început să predic în adunări. Cu toate acestea, studiile nu au durat mult, întrucât le-am întrerupt după câteva luni, din pricina unor conflicte de opinii cu pastorul si neacceptând să fac compromisurile necesare “avansării”. Eram prea nonconformist, puneam prea multe întrebări si tulburam traditia împământenită în acea adunare penticostală.

A fost o perioadă frumoasă, cu prieteni de vârsta mea, cu activităti si pasiuni comune. După mai bine de un an, odată cu schimbarea domiciliului meu, am părăsit adunarea pentru o alta, tot penticostală. Aici am dorit să rămân anonim si cât am mers acolo, vreme de jumătate de an, nu am legat prea multe prietenii cu tinerii din adunare.

Am păstrat legătura cu tinerii din adunarea lui Ceută si am aflat cu surprindere că, după plecarea mea, acesta pusese în circulatie diverse minciuni despre mine în scopul discreditării mele în fata tinerilor. Când prietenii mei l-au întrebat de unde stie acele lucruri si ce dovezi are, el nu a putut da nici un răspuns.

Trebuie să spun că “botezul cu Duhul Sfânt”, căpătat în tabăra din Munţii Haţeg, nu a produs nici o schimbare în viaţa mea. Singura diferenţă era o mândrie subtilă că acum făceam parte din grupul celor din “au Duhul” din adunare. Vorbirea în limbi s-a stins după numai câteva luni de la acel “botez”.

Îndoieli

În cei trei ani de la momentul din adunarea baptistă din Timisoara aprofundasem învătătura neoprotestantă, cu accent pe felul în care este tratată problema păcatului. Fusesem învătat că dacă faci un păcat, este suficient să i-l mărturisesti lui Dumnezeu într-o rugăciune rostită în baza versetului de la 1 Ioan 1:9, păcatul tău fiind astfel iertat. Dacă păcătuiai din nou, făceai la fel. Lucrurile aveau o rezolvare simplă, iar eu trebuia numai să cred că Dumnezeu îmi iartă acel păcat odată ce i-l mărturiseam.

Cu timpul, observând că viata mea personală nu se îmbunătăteste si că Harul transformator al lui Dumnezeu întârzie să-si facă vizibile roadele, am început să mă îndoiesc că problema păcatului poate fi rezolvată printr-o solutie atât de superficială. Desi în adunările neoprotestante se repeta sistematic că Iisus este prietenul nostru, pentru mine această amicitie cu Jesus nu se potrivea cu ceea ce învătasem despre dumnezeirea Lui. Treptat mi-am pierdut încrederea în formula “1 Ioan 1:9″ de îndepărtare a păcatului (o îndepărtare teoretică, nu reală). Eram acelasi om păcătos ca la început, iar formula neoprotestantă nu mă mai linistea deloc.

Un capăt de drum: “Părtăsia”

După vreo patru ani de cunoscut diferite adunări neoprotetante, mi-am pierdut încrederea în infailibilitatea credintei neoprotestante. Convorbiri cu diferite secte, mai mult sau mai putin extreme, cu martorii lui Iehova si cu mormonii, mi-au completat imaginea ofertei religioase de pe piată.

Aveam nevoie de altceva, însă nu stiam prea bine ce. Voiam adevărul, însă nu aveam o idee prea clară despre cum arăta acel “adevăr”. Discernământul mi se baza pe criterii relative si mereu în schimbare.

După o perioadă de câteva luni de frământări, niste prieteni m-au invitat să vin la adunarea unde mergeau ei. Mi-au vorbit despre lupta cu păcatul si am acceptat să merg unde mergeau ei. Asa am descoperit Părtăsia.

Această grupare religioasă apăruse la începutul secolului 20 în Norvegia (unde poartă numele de Prietenii lui Smith). Adunările din România se aflau sub coordonarea unor germani. În Bucuresti, cei mai multi membri erau proveniti din alte culte. Deşi învăţătura religioasă de aici semăna mult cu cea specifică grupărilor neoprotestante, spre deosebire de acestea, aici se afirma că mântuirea omului nu este efectivă atât timp cât omul nu manifestă o voinţă de a conlucra cu Harul lui Dumnezeu pentru eliminarea păcatului din viaţa lui personală. Această idee a luptei cu păcatul era esenta predicilor lor. În acelaşi timp, pe cât de înfierbântate erau predicile lor împotriva păcatului, pe atât de extremisti erau în opiniile faţă de celelalte culte neoprotestante si faţă de Biserica Ortodoxă. Ei erau aleşii lui Dumnezeu, erau purtătorii Luminii, iar ceilalţi nu erau decât nişte prostituate religioase. Pe cale de consecinţă, acest extremism faţă de cei din afara grupării lor conducea la probleme de relationare si comunicare cu lumea în general. Dezechilibre comportamentale erau justificate prin “râvna pe cale” si prin “lupta cu păcatul”.

Diferenţa de învăţătură religioasă faţă de celelalte culte neoprotestante am observat-o de la prima participare la adunările lor. Acest lucru mi-a produs o impresie bună şi astfel am continuat să merg acolo. M-am integrat în comunitatea lor şi tot aici am cunoscut-o pe cea care avea să-mi devină soţie. Deşi, pe măsură ce trecea timpul, vedeam tot mai multe lucruri specifice cultelor neoprotestante (fariseism, învătături contradictorii, probleme de ierarhie în congregaţie, conflicte tineri-bătrâni), mi-am propus să le ignor şi să-mi văd de lupta cu păcatele din viaţa mea. În general, predicile – puternic emotionale si isterizante în acelasi timp – abăteau atentia eventualilor sceptici.

Aceeasi Mărie, altă pălărie

La un an de la sosirea mea, în Părtăşie s-a petrecut un incident relevant pentru mine. După modelul jocurilor politice si a partidelor din România, o mână de tineri au organizat “debarcarea” bătrânilor si s-au făcut sefi ai partidei. Considerând că lucrurile nu merg cum trebuie sub vechea conducere, ei au organizat o “lovitură de palat”. Timp de câteva luni adunarea a fost scindată. Eu am rămas în tabăra “bătrânilor”, a conservatorilor. Lucrurile au fost oarecum tranşate atunci când responsabilul german pentru România a decis că tinerii au dreptate. Decizia a fost arbitrară, luându-se în Germania, fără nici o vizită sau discuţie cu cei implicaţi la faţa locului.

Această întâmplare mi-a arătat că dincolo de declamaţiile lor privind lupta cu păcatul, totul nu era decât o aparenţă sub care orgoliile şi ambiţiile personale ”din lume” tronau nestingherite. Duhul de dezbinare specific neoprotestanţilor era la lucru şi aici.

Tinerii ajunsi conducători de partidă au implementat un management religios mult mai eficient si mai captivant, în comparaţie cu cel anost al bătrânilor detronati. Adunările au început să fie condimentate cu mese festive si cu scenete religioase, spre deliciul copiilor.

Împăratul era din nou gol. Desi eram de acord cu Părtăsia în privinta luptei cu păcatul, căile lor si duhul în care umblau ei nu aveau nimic comun cu simplitatea lui Hristos. În cele din urmă am încetat să mai frecventez locul acela, sfătuind-o însă pe sotia mea să continue dacă vrea, deoarece nu voiam ca ea să ia decizii influentată de mine.

Am intrat într-o criză. De întors în adunările baptiste sau penticostale nici nu putea fi vorba, odată pentru că era un pas înapoi, apoi pentru că si pe acestea le criticasem intens cât timp mersesem în Părtăsie.

Decizia de a nu mai frecventa nici o adunare nu a fost usoară. Atunci când esti învătat că întâlnirile regulate cu “fratii”, participarea la adunări si un anume fel de comportament reprezintă laolaltă “credinta”, renuntarea la aceste forme exterioare îti dă sentimentul că-ti pierzi credinta. Stiam că ceilalti spuneau despre mine că “am căzut de la credintă” si că “m-am întors în lume”. Întorcându-se duminica de la adunare, sotia mea îmi povestea amuzată despre felul compătimitor în care o priveau acum cei din adunare. Era un fel de văduvă de război. Uneori o întrebau despre mine ca si cum eram pe moarte sau chiar murisem. Când ea le răspundea însă că sunt bine, ei se mirau si clătinau neîncrezători din cap. Trebuia deci să-mi revin din toată intoxicarea cu propagandă neoprotestantă si să stau singur în picioare. Foarte multi dintre neoprotestanti stau în acele adunări pentru că ele le oferă o formă de viată socială. Adunarea actionează ca un “tarc” care le sustine “credinta”. Izolându-se de societate si de ceilalti oameni, ei ajung deseori să confunde manifestările lor bizare cu credinta. Lipsindu-le trăirea interioară autentică, ei simt nevoia să se îmbrace cu frunze asemenea lui Adam, pentru a se încredinta pe sine că sunt credinciosi. Înconjurându-se de asemenea lucruri, cad repede în auto-înselare si în păreri de sine. Acestea si cu tarcul adunării în care-si petrec viata socială sunt un paravan care-i împiedică să se vadă asa cum sunt. Cunosc oameni care, după prăbusirea (la nivel psihologic) a acestui tarc, au căzut într-un soi de letargie si stare vegetativă. “Credinta” lor a murit.

Am stat deci acasă câteva luni de zile, rugându-l pe Dumnezeu să-mi îndrepte pasii unde crede El de cuviintă.

Întâlnirea cu Ortodoxia

În anul 2000, Dumnezeu mi-a trimis un coleg de serviciu pe nume Bogdan Bucur. Era absolvent al Facultătii de Teologie Ortodoxă si era complet diferit de ceilalti colegi, prin răbdare, atitudini si firea linistită. Am început să discut cu el despre credintă, dorind să-l evanghelizez. Mă asculta cu atentie, îmi răspundea si el. Treptat, am început să recunosc în inima mea că as vrea să fiu ca el. Aveam o invidie aparte pe felul lui de a fi. Asta a făcut ca toată campania mea de evanghelizare, care-l avea ca obiect, să se desumfle. Predicarea mea a fost înghitită de trăirea lui. Când am vrut să-i împrumut să citească “Călătoria pelerinului” de John Bunian (o carte foarte apreciată de protestanti), el mi-a împrumutat “Pelerinul rus”. Diferenta între cele două cărti este că prima e o fictiune, pe când a doua e o realitate. Mi-a împrumutat apoi “Viata Sfântului Arsenie Capadocianul” si alte câteva cărti. Am rămas uimit de profunzimea şi de aspectul practic al credinţei ortodoxe.

De fapt, întâlnirea mea cu credinta ortodoxă avusese loc ceva mai devreme, pe când încă frecventam Părtăsia. Cel mai bun prieten al meu, un baptist, avusese la un moment dat de tradus si compilat niste materiale pentru un om de afaceri baptist care dorea să scrie o carte despre cartea Apocalipsei. Printre acele materiale erau şi scrieri escatologice ortodoxe.

El mi-a împrumutat o cărticică numită “Viata monahilor din Egipt”. Îl impresionase si pe el foarte mult, însă se scuturase repede de acea impresie, amintindu-si că el e baptist şi temându-se, cred, de consecinţele avansării pe acel drum. Pe mine cartea aceea m-a prins bine de tot. Ce am citit acolo nu nu văzusem si nici măcar nu auzisem predicat în nici o adunare neoprotestantă din câte cunoscusem. Acelaşi prieten mi-a împrumutat cartea “Evanghelia necunoscută”, scrisă de un teolog rus, Dmitri Merejkovski. Prin ea am început să înteleg ce este acea Sfântă Traditie a ortodocsilor.

Astfel, în anul 2000, după ce Dumnezeu mi l-a trimis pe Bogdan Bucur, care mi-a împrumutat şi el nişte cărţi ortodoxe, de Bobotează a bătut la usa mea preotul de la biserica ortodoxă din cartier. I-am deschis si i-am spus spus că nu-l primesc pentru că eu sunt “sectant”. Mi-a zâmbit si m-a întrebat de ce spun că sunt sectant. I-am spus că acesta este cuvântul folosit de ortodocsi pentru a-i desemna pe cei de altă credintă. Mi-a aşa: “Să nu mai spui niciodată că esti sectant. Asta înseamnă a deforma adevărul despre Dumnezeu, ceea ce e foarte grav. Apoi, tu nici nu arăti, nici nu vorbesti ca un sectant. Un iehovist de la etajul patru mi-a spus că sunt fiu al Satanei si că nu există Crăciun”. Mi-a spus că i-ar place să mai stea de vorbă cu mine si m-a invitat să-l vizitez la biserică.

Timp de aproape jumătate de an, citind si discutând cu părintele Dinu – acesta era numele preotului – si cu colegul de serviciu, m-am apropiat de bogătia spirituală a Bisericii Ortodoxe. Printre altele, am fost foarte surprins să aflu că crestinii din vechime nu credeau în “răpirea celor credinciosi” sau în “împărătia de o mie de ani”, doctrine fundamentale pentru neoprotestanti.

Am început să vin la slujbă la biserica unde slujea părintele Dinu. Nu întelegeam nimic din Liturghie. Veneam mai mult pentru a-l asculta pe el predicând. Îl ascultam cu urechi protestante, aprobând si dezaprobând, după caz, cele ce auzeam. Bogdan mi-a explicat Sfânta Liturghie si mi-a dat o carte cu tâlcuirea ei.

Atmosfera pe care o vedeam acolo era foarte diferită de cea cu care eram obisnuit în adunările neoprotestante. Aici oamenii păreau să nu se cunoască între ei. În plus, vedeam gesturi de răutate când unul ocupa scaunul altuia sau îl împingea mai mult sau mai putin voit. Relatiile dintre oameni, alături de anumite aspecte doctrinare, au reprezentat o piedică pentru mine. Eram însă atras si doream să cunosc mai multe pe linia celor citite în cărtile mentionate mai sus.

Părintele Dinu mi-a spus că nu ar trebui să vin la biserică pentru oameni, ci pentru Dumnezeu. Mi-am amintit de pasajul din Evanghelie care descrie aducerea lui Iisus la Templu la vârsta de 12 ani. Am revăzut în mintea mea multimea care venea din toate colturile tării la Ierusalim, care se îmbulzea să intre în Templu. Oameni care nu se cunosteau între ei si care aveau felurite inimi si gânduri. Printre ei însă erau si Maica Domnului, Iosif, bătrâna Ana si proorocul Simeon.

Din afara Bisericii multe lucruri îmi păreau de neînteles si fără rost. În Scriptură, cei care ascultau pildele lui Iisus nu le întelegeau, căci erau “afară”. Atunci când “au intrat” în Biserică la Cincizecime, li s-au deschis ochii si au înteles.

Întoarcerea

Întrucât lista întrebărilor mele doctrinare era foarte lungă, părintele Dinu m-a sfătuit să merg în concediu la mănăstirile din Moldova, unde voi putea sta de vorbă pe îndelete cu călugării de acolo.

Asa am ajuns în vara lui 2000 la Mănăstirea Neamt. Eram un tânăr neoprotestant dornic să afle răspunsul la multe întrebări.

M-am dus la tânărul călugăr de la poarta mănăstirii si l-am întrebat cu cine as putea sta de vorbă despre credintă. M-a îndrumat în biserica mare a mănăstirii. Aici l-am întâlnit pe părintele Serafim. Dându-şi seama din primele mele cuvinte că nu sunt ortodox, nu a fost foarte doritor să-mi răspundă la întrebări. Totuşi, spre surprinderea mea, mi-a citat un psalm în traducerea protestantă a lui Cornilescu, redându-mi apoi si traducerea ortodoxă, mai duhovnicească si mai plină de miez, după părerea lui.

Discutia a fost scurtă, el fiind reticent a discuta cu mine. M-am întors la băiatul de la poarta mănăstirii, cerându-i să mă îndrume către un alt călugăr. Mi l-a arătat pe unul care traversa curtea mănăstirii, pregătindu-se să bată toaca pentru slujbă. Era părintele Vlasie.

M-am dus la el si i-am spus că am niste întrebări despre credintă si că as vrea să stau de vorbă cu el. M-a întrebat dacă sunt ortodox. Când a aflat că nu sunt, mi-a spus să-l caut a doua zi, când îmi va spune dacă va sta de vorbă cu mine.

A doua zi l-am găsit abia seara, la ora 10. Am mers cu sotia mea, cu el si cu încă un călugăr într-o chilie. Mai întâi le-am spus ce credintă am eu; le-am vorbit despre Părtăsie si despre “lovitura de palat” care m-a făcut să plec de acolo. Mă ascultau cu interes, comentând uneori cu umor “ortodoxia” din opiniile mele.

Cei doi monahi, părintele Vlasie si părintele Eufrosin, erau niste persoane interesante pentru mine. În ciuda descrierii sau imaginii realizate de neoprotestanti, nu găseam la ei nici aere de superioritate, nici morga unor oameni cu preocupări înalte, cum nu găsisem de altfel nici la părintele Dinu din Bucuresti. Am discutat despre multe – despre icoane si idoli, despre închinare si slujbe bisericesti. A trebuit să admit că toate răspunsurile pe care le primeam stăteau în picioare, cu toată obsesia mea protestantă legată de “biblicitatea” răspunsurilor.

Discutia cu ei s-a prelungit până târziu în noapte. La ora 2, când ne-am despărţit, părintele Vlasie m-a întrebat, mai mult ca o sugestie care nu cerea un răspuns pe loc, dacă nu as vrea să mă întorc la Ortodoxie.

Traversând curtea mănăstirii către camera noastră, simţeam în inima mea nevoia şi dorinţa de a mă întoarce la credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna, însă mi-era teamă de cum va reacţiona soţia mea la o asemenea decizie. Am mers în tăcere unul alături de altul, dar când am am ajuns în cameră, ea mi-a spus, fără nici o introducere,  că ar vrea ca, înainte de a pleca de la mănăstire, să pună “lucrurile în ordine”. Deşi nu participase activ la discuţia cu cei doi monahi, impresia cu care rămăsese fusese foarte puternică.

A doua zi am mers amândoi la părintele Vlasie si i-am spus că vrem să ne întoarcem la Ortodoxie. Ne-a spus că slujba de întoarcere trebuie oficiată de un episcop, însă atunci era sosit în vizită la mănăstire IPS Daniel, Mitropolitul Moldovei. Însotit de părintele Vlasie, am mers si am stat de vorbă cu el. Ne-a povestit că si el mergea din când în când la penticostali când era copil, însă nu s-a ferit să se convertească. I-a dat dezlegare unui preot să facă slujba de Mirungere pentru întoarcerea noastră la Ortodoxie.

Slujba a avut loc la prânz, urmată apoi de slujba Cununiei. Ca nasi i-am avut pe părintii lui Vlasie, care erau si ei zilele acelea la mănăstire. Acestea se petreceau în luna iulie a anului 2000.

După cununie, părintele Vlasie m-a întrebat de când eram căsătorit cu Cornelia si de ce nu aveam copii. Sotia mea pierduse o sarcină si fiecare doctor la care fusese îi prescrisese un alt tratament. Hotărâsem să asteptăm un diagnostic definitiv. Părintele Vlasie mi-a răspuns atunci să nu ne mai facem griji, că de acum lucrurile aveau să fie în regulă.

Ceea ce s-a si întâmplat. L-am crezut pe cuvânt, am mers prin credintă si peste un an, cu ajutorul Maicii Domnului si al rugăciunilor părintelui Vlasie, ni s-a născut Mihai.

Am petrecut o săptămână la mănăstirea Neamt. Am putut să gust pentru prima oară din duhul sfintilor si să văd ce înseamnă cu adevărat lupta cu păcatul. Nu am întâlnit nici oameni cu vorba mieroasă, nici învătături interesante extrase din Biblie ca iepurii din pălăria scamatorului. Nimic care să izbească ochiul sau care să îmbie pământeste.

Astăzi

Privind înapoi la anii din grupările neoprotestante, perioada aceea a reprezentat pentru mine învătătura începătoare despre Dumnezeu, Iisus Hristos si mântuire. Nu spun că este întotdeauna necesară o asemenea “fază”. Dumnezeu lucrează individual, în functie de firea omului. Pentru “copilul teribil” care eram, probabil era prea greu să vin deodată, direct la Biserica lui Iisus Hristos. Lucrurile de început învătate în adunările neoprotestante îsi găsesc acum plinire în Biserica Ortodoxă. Ele capătă un sens nou, duhovnicesc.

Mântuirea omului este o luptă şi o transformare. Pe de-o parte îţi stă în faţă oferta acestei lumi, cu promisiunile ei de nivel de trai, realizare profesională şi distracţii forţate, pe de altă parte Dumnezeu îţi pune înainte, prin Sfinţii Săi, o alt fel de viaţă. O altă viaţă în care goana după vânt a încetat, o viaţă în care te găseşti pe tine şi te regăseşti în Hristos, o viaţă în care înţelegi lumea în adevărata lumină şi vezi rostul tuturor lucrurilor. Nici intrarea în această viaţă, dar nici intrarea în oferta lumii, nu este uşoară. Amândouă cer o luptă, dar lupta e una pentru lumea aceasta şi alta pentru viaţa cu Dumnezeu.

Începutul vieţii cu Dumnezeu şi urmarea lui Hristos şi a Sfinţilor Săi stă în voinţa omului. Apoi vine Harul lui Dumnezeu şi începe lupta cu vechiul eu. Este o luptă grea, este o luptă frumoasă, este lupta dusă de Sfinti de-a lungul timpului, este lupta care duce la cununa mântuirii.

Copilul in mijlocul ispitelor

Oricine va privi contemporaneitatea noastra din perspectiva unei vieti normale, pe care au dus-o oamenii in vremurile dinainte, nu poate sa nu ramana mirat de cat de departe de norma a devenit viata acum. Notiuni ca autoritate si ascultare, bunacuviinta si amabilitate, comportare in societate si in viata particulara – toate s-au schimbat brusc, s-au intors cu capul in jos. Aceasta viata nenormala poate fi caracterizata ca stricata, alintata. Din pruncie cu copilul se poarta ca si cu un zeisor de familie: poftele lui sunt satisfacute, dorintele indeplinite, el e inconjurat de jucarii, distractii, comoditati, el nu este invatat si educat in conformitate cu regulile stricte de purtare crestina, ci i se creeaza conditii sa se dezvolte in acea directie in care il poarta pornirile sale… Poate ca aceasta se petrece nu in toate familiile si nu intotdeauna, insa asa se intampla suficient de des pentru a deveni o regula a educatiei contemporane a copiilor si pana si parintii care au cele mai bune intentii nu pot evita aceasta cu desavarsire. Chiar si cand parintii incearca sa-si creasca copilul in severitate, rudele si vecinii se vor stradui sa faca invers. Aceasta trebuie luat in consideratie in educatia copilului.

Devenind matur, un astfel de om e firesc ca se va inconjura pe sine cu ceea spre ce a fost deprins de mic: comoditati, distractii, jucarii pentru mari. Viata se umple de o continua goana dupa distractii, care sunt atat de lipsite de orice importanta, incat un vizitator din secolul XIX, privind emisiunile noastre televizate cele mai populare, parcurile, reclama, filmele, muzica – aproape sub orice aspect al culturii contemporane – s-ar gandi ca a nimerit intr-o societate de nebuni, care au pierdut orice contact cu realitatea cotidiana.

In zilele noastre, daca incercam sa ducem o viata crestina, noi trebuie sa constientizam ca lumea din jur incearca sa supuna sufletul nostru ei – si in religie (aceasta se poate observa usor in raspanditele culte care schilodesc sufletele, impunand supunere fata de un “sfant” parvenit) si in viata lumeasca omul se confrunta azi nu cu ispite separate, ci cu o stare de ispita permanenta, ba in chipul omniprezentei muzici de fundal, ba in chipul indicatoarelor si a reclamelor pe strazile oraselor. Chiar si in familie televizorul deseori devine un conducator tainic al casei, care dicteaza valorile contemporane, opiniile, gusturile.

De peste tot se aude chemarea: traieste cu ziua de azi, desfateaza-te, relaxeaza-te, simte-te bine. Iar subtextul este altul, mult mai intunecat: uita de Dumnezeu si orice alta viata inafara de aceasta, alunga din suflet orice teama de Dumnezeu si cinstire a sfinteniei.

Dar ce pot face parintii pentru a-i ajuta pe copii sa infrunte ispitele lumii?… Zilnic noi trebuie sa fim gata sa infruntam influenta lumii printr-o educatie crestina sanatoasa. Tot ce cunoaste copilul la scoala trebuie sa fie controlat si corectat acasa. Nu trebuie sa gandim ca ceea ce ii dau copilului invatatorii este pur si simplu folositor sau neutru: caci chiar daca el isi insuseste cunostinte si indemanari folositoare (iar cea mai mare parte a scolilor contemporane esueaza rusinos chiar si in aceasta), lui i se vor preda si multe pareri si idei gresite. Aprecierea de catre copil a muzicii, istoriei, artei, filozofiei, stiintei si, desigur, a vietii si religiei trebuie sa vina in primul rand din familie si Biserica, altminteri copilul va capata o educatie gresita. Parintii trebuie sa supravegheze ce invata copiii lor si sa repare aceasta acasa, mentinandu-se pe o pozitie sincera si relevand numaidecat aspectul moral, care lipseste cu desavarsire in instruirea laica.

Parintii trebuie sa stie ce muzica asculta copiii lor, ce filme privesc (ascultand si privind impreuna cu ei, daca este necesar), ce limba aud si cu ce limba vorbesc ei insisi – si la toate acestea sa dea o nota crestina.

In casele in care nu ajunge barbatie pentru a arunca televizorul pe geam, acesta trebuie supravegheat cu asprime, urmarindu-se evitarea influentei otravitoare pe care o exercita chiar in casa asupra oamenilor tineri acest principal mesager al ideilor si parerilor anticrestine.

Loviturile taioase ale lumii impotriva Ortodoxiei sunt indreptate in primul rand asupra copiilor. Si indata ce la copil s-a format o atitudine gresita, problema educarii lui in spirit crestin devin de doua ori mai anevoioasa.

Cultul personalitatii ce ni se impune, relaxarea, indiferentismul, desfatarea, refuzul celui mai neinsemnat gand despre lumea de dincolo – sunt diverse forme ale implantarii ateismului. Cunoscand ce anume vrea lumea sa faca cu noi, noi trebuie sa ne impotrivim. Dar vai, daca urmaresti viata familiilor ortodoxe in lumea de azi si pe urma cum perpetuiaza ei Ortodoxia lor, se creeaza impresia ca aceasta lupta cu lumea mult mai des este pierduta, decat castigata…Si totusi nu trebuie sa vedem lumea din jur ca pe un rau absolut. Noi trebuie sa fim destul de intelepti, ca sa folosim in scopurile noastre tot ce e pozitiv in ea. Multe din cele care, la prima vedere, nu au nici o atributie la Ortodoxie, pot fi folosite in interesele educatiei ortodoxe.

Copilul care de mic este deprins cu muzica clasica, care s-a dezvoltat sub influenta ei, nu este supus ispitei ritmului brutal al rockului, pseudomuzicii contemporane, in masura in care sunt supusi cei care au crescut fara nici o educatie muzicala. O buna educatie muzicala, dupa cuvintele staretilor de la manastirea Optina, curata sufletul si-l pregatesc pentru primirea impresiilor duhovnicesti.

Copilul deprins cu literatura buna, drama, poezia, care a simtit influenta ei asupra sufletului, care a primit o satisfactie autentica, nu va deveni un adept irational al televiziunii moderne si al romanelor ieftine, care pustiesc sufletul si il abat de la calea crestina.

Copilul care s-a invatat sa vada frumusetea picturii si sculpturii clasice, nu se ademeneste usor de pervertita arta contemporana, nu va fi atras de productiile dezgustatoare ale reclamei si cu atat mai mult ale pornografiei.

Copilul care stie cate ceva despre istoria lumii, si mai ales despre cea crestina, despre aceea cum au trait si au gandit oamenii, prin ce hatisuri au trecut indepartandu-se de Dumnezeu si poruncile Lui, si ce viata minunata si demna au dus atunci cand I-au fost credinciosi Lui, va putea judeca corect despre viata si filozofia timpului nostru si nu-i va urma orbeste pe “invatatorii” veacului acestuia.

Una din problemele care stau astazi in fata instruirii scolare consta in faptul ca copiilor nu li se mai cultiva simtul istoriei. Acesta este un lucru periculos si fatal – a-l lipsi pe copil de memoria istorica. Aceasta inseamna ca el devine lipsit de posibilitatea de a lua pilda de la oamenii care au trait in trecut. Dar istoria, in esenta, se repeta continuu. Atunci cand dumneavoastra observati aceasta doriti sa aflati cum isi rezolvau oamenii problemele lor, ce s-a intamplat cu cei care s-au ridicat impotriva lui Dumnezeu si cu cei care isi schimbau viata lor, oferindu-ne noua o pilda stralucita.

Simtul istoriei e foarte important si el trebuie cultivat in copii. in general, un om care cunoaste bine cele mai bune roade ale culturii laice, care in Rusia aproape intotdeauna are un rasunet religios, crestin, capata mai multe posibilitati sa duca o viata ortodoxa laborioasa, decat cel care s-a convertit la Ortodoxie cunoscand doar cultura care este la moda astazi.

Anume de aceea in lupta noastra impotriva duhului lumii acesteia noi putem si trebuie sa folosim ceea ce poate sa ofere lumea mai bun, ca sa mergem mai departe de acest mai bun; tot ce este mai bun in lume, daca numai ne ajunge intelepciune ca sa vedem aceasta, indica spre Dumnezeu si Ortodoxie.

(Ieromonah Serafim Rose)

Daruieste 2 %

Pana pe data de 15 mai putem face un gest crestinesc si simplu de a directiona pana la 2 % din impozitul pe venit anual, catre orice organizatie care se afla in slujba aproapelui. Fie ca este vorba de spitale, asociatii pentru copii, batrani si bolnavi sau de biserici, putem face un gest simplu de a ajuta acolo unde dorim, cu bani care oricum au fost virati la stat.

CE ESTE “SISTEMUL 2%”?

Fiecare cetăţean care cîştigă un venit plăteşte statului un impozit. Din aceste impozite, statul finanţează servicii şi lucrări publice. Armata, poliţia, funcţionarii publici, demnitarii, toţi sunt plătiţi din impozitele noastre.

Statul a inclus în Codul Fiscal o prevedere numită “2%”. Potrivit acestei prevederi, contribuabilii persoane fizice pot să direcţioneze în fiecare an 2% din impozitul pe venit, către o entitate nonprofit (organizaţie non-guvernamentală, Asociaţie sau Fundaţie).

Se poate spune că “2%” este o formă de parteneriat între cetăţean, autorităţi fiscale şi sectorul non-profit. Practic, cetăţeanul dictează statului modul în care vrea să fie cheltuită o parte din impozitul său.

CE NU ESTE “SISTEMUL 2%”?

Aceasta sumă nu reprezintă o sponsorizare, donaţie sau contribuţie, ci este o parte a bugetului de stat, o fracţiune din impozitul pe care îl plăteşti statului în fiecare an. Diferenţa este că de acum poţi decide ce destinaţie să aibă această sumă, având posibilitatea să o direcţionezi către o asociaţie, fundaţie sau biserica pe care vrei să o sprijini.

DE RETINUT:

• Termenul limita pentru depunerea declaratiilor este 15 mai 2010, dupa aceasta data contribuabilii pierzand dreptul de exercitare a optiunii.
• Declaratia se depune la organul fiscal al orasului dumneavoastra de domiciliu.

Dacă intenţionezi să direcţionezi 2% din impozitul tău către o entitate non-profit dar nu te-ai decis care va fi aceasta, îţi sugerăm cateva exemple in lista de mai jos:

Fundatia Sfanta Irina (pentru bolnavii de cancer in faza terminala)

• descarca Formularul 230

• descarca Formularul 200

Asociatia Ieromonah Arsenie Boca

• descarca Formularul 230

• descarca Formularul 200

Asociatia P.A.V.E.L.

• descarca Formularul 230

• descarca Formularul 200

Asociatia pentru Cultura si Educatie Sfantul Daniil Sihastrul

• descarca Formularul 230

• descarca Formularul 200

Fundatia Inima de copil

• descarca Formularul 230

• descarca Formularul 200

Asociatia “Pro-Vita pentru copii nascuti si nenascuti” (filiala Bucuresti) (puteti opta pentru filiale si din alte orase. Ex: Constanta, Craiova, Galati, Gorj)

• descarca Formularul 230

• descarca Formularul 200

Ca sa il  parafrazam pe Neil Armstrong, directionarea sumei de 2% (din impozitul pe venit) reprezinta “Un procent mic pentru om, un procent mare pentru omenie.”

Camașa fericitului

(Poveste extrasa din Randunica din Ghebacea, Vasile Marcu)

Se zice ca un imparat bogat cum altul nu se mai afla pe fata pamantului s-a imbolnavit de o boala necunoscuta, o boala grea, chinuitoare. Toti doctorii si toti vracii au fost adusi la capataiul lui sa-i faca ce i-o face sa scape de suferinta sa, dar nici unul nu i –a putut afla leacul. Iar imparatul se chinuia si se topea pe picioare vazand cu ochii. Intr-una din zile, slujitorul care-l ajuta si-l sprijinea in tot momentul, in supararea sa, cuteza sa graiasca imparatului:

- Marite, Doamne, ingaduie slugii tale sa spuna un cuvant.

Imparatul i-a facut semn sa vorbeasca.

-Iata, zice acela, printre multimea slujitorilor tai se afla o copila nevarstica si neinvatata careia ii este dat sa mature si sa spele scarile de marmura ale palatului tau. Si se zice ca aceasta ar avea darul de a cunoaste cele mai ascunse suferinte omenesti si leacul pentru vindecarea lor.

- Sa fie adusa aici! Zise imparatul.

Si indata slujitorii au alergat pentru a indeplini porunca.

Ajunsa in fata imparatului, fetita s-a aruncat cu fata la pamant asteptand cuvant din partea stapanului sau. Si imparatul grai:

- Copila, ridica-te, cerceteaza-mi suferinta si afla-mi leacul.

- Slavite imparate, zise micuta slujnica, mai intai sa-mi spui cum iti e suferinta.

- Nimic nu ma doare si toate ma dor, raspunse imparatul.

- Ai vreo rana vazuta sau nevazuta?

- Nicidecum, dar tot sufletul mi-e o rana si plin de amaraciune.

- Iti lipseste ceva?

- Am toate in stapanirea mea si n-am nimic. Sunt cel mai bogat, dar si cel mai sarac om de pe fata pamantului si sufar cumplit de o amara tristete.

Acum, fetita cu glas blajin si cu fata blajina, zise:

- Marite Doamne, suferinta ta poate fi inlaturata cu multa usurinta numai daca vei imbraca pe tine camasa celui mai fericit om din imparatia ta.

Indata imparatul a trimis soli in toata imparatia sa afle pe cel mai fericit om, sa-l dezbrace de camasa si sa o aduca lui. Si au cautat trimisii imparatesti prin palatele voievozilor, prin casele marilor boieri, prin castelele bancherilor, peste tot cercetau si intrebau:” Cine se simte a fi cel mai fericit om din aceasta imparatie?” Si au aflat numai ura, zavistie, perversitate, lacomie si alte nazbatii de felul acesta. Si s-au intors aceia la imparatul lor  suparati si cu mainile goale. Si iarasi a zis imparatul: Mergeti si cautati cu de-amanuntul prin orase si targuri, ca nu se poate sa nu aflati un om fericit, caruia luandu-i camasa sa o aduceti in graba la mine ca s-o imbrac si sa scap de suferinta aceasta apasatoare. Si iarasi au plecat solii iscodind prin orase si targuri sa afle omul fericit, dar peste tot a intalnit dusmania, jaful, minciuna, plansul, razbunarea.

Si intorcandu-se iarasi solii la imparatul lor, au zis cu dezamagire: ”Slavite stapane, am cautat in tot locul si n–am aflat omul fericit, fara numai lacrimi, dureri si scrasniri din dinti.”

- Nu se poate sa aflati macar un om  fericit in toata imparatia mea! tipa imparatul.

Si iarasi au plecat solii intreband pe oricine intalneau in cale, cutreierand coline, sate si campii si negasind ei ceea ce cautau. Dezamagiti si obositi fiind s-au hotarat sa se intoarca la stapanul lor si sa-i spuna ca nu e chip a afla in toata imparatia un om fericit. Si pe cand se intorceau ei ca niste curci plouate, au auzit prin vai un oarecare om cantand cat il tinea gura si- l indemna inima. Indata au alergat si aflandu-l pe acela, l-au intrebat:

- Cine esti tu, omule?

- Sunt socotit cel mai din urma om din sat, raspunse cel intrebat.

- Ai case mari, bogatii, bani multi?

- Nimic din toate astea!

- Ai femeie, copii?

- Mi-e casa plina!

- Din ce traiesti tu si toti ai tai?

- Din ce da Dumnezeu. Oricum nu ne–am culcat vreodata flamanzi.

- Te vedem a fi unul din cei mai sarmani, dar, pentru ce canti cu atata voiosie?

- Pentru ca sunt un om fericit!

- Vreti sa ne amagesti spunand un neadevar?

- Nicidecum! Eu nu pot sa mint pe cineva, pentru ca ma aude si ma vede Dumnezeu, Cel ce m-a procopsit cu ochi ca sa vad, picioare sa merg , maini sa lucrez si cu voie buna sa fac tot ceea ce mi se cere. Si uite asa-mi tin eu casa, femeia si copiii si de aceeea cant pentru ca ma simt a fi omul cel mai fericit!

- Cu adevarat esti fericit?

- Intocmai. Foarte fericit!

Auzind acestea, solii imparatesti au sarit asupra sarmanului acela pentru a-l dezbraca si a-i lua camasa. Bietul om, nestiind care-i pricina, zise catre “jefuitori”

- Domnii mei, va vad a fi trimisi imparatesti si de la un om ca mine n-aveti ce lua. Va osteniti in van!

Solii insa, n-au vrut sa ia seama la vorbele aceluia. Si trantindu-l la pamant, i-au smuls cu sila haina de pe dansul. Si… ce-au vazut? Ce-aveau sa vada, decat un om gol-golut, cum l-a facut mama-sa. N-avea el camasa dar era imbracat in fericire. Era fericit  pentru ca avea ochi, maini, picioare si inima deschisa.

Si,….asta e, dragii mei: Fericirea e langa noi si ne surade!”. Ne trebuie insa un dram de intelpciune sa vedem si sa simtim acestea. “Intelepciunea este un mare dar de la Dumnezeu, dar pe care El il da credinciosului ce-l cere  cu osardie, cu lacrimi , cu iubire. Intelepciunea ne ajuta sa ne vedem pe noi insine, sa ne cunoastem pe noi insine, sa ne vedem micimea, sa ne masuram scurtimea vietii si sa grijim de mantuirea sufletului nostru. Intelepciunea ne graieste numai adevarul, ea ne limpezeste mintea sa pricepem ca toata truda omului pe pamant este zadarnicie si goana dupa vant. Praf si cenusa. Intelepciunea ne sfatuieste cum sa ne eliberam din robia pacatului si a mortii si sa ne dobandim mantuirea sufletului, viata vesnica si fericita in Dumnezeu” (Invatatura de credinta crestina ortodoxa)

Iata, dar, ce ne descopera intelepciunea: ceea ce vedem, nu exista (e praf si cenusa). Iar ceea ce nu vedem, exista (viata vesnica si fericita in Dumnezeu)

Dulceața harului

Înainte de a fi atins de har, omul trăiește gândind că totul e bine și în bună rânduială în sufletul lui; dar când harul îl cerceteză și locuiește în el, atunci se vede pe sine cu totul altfel, iar când harul îl părăsește din nou, numai atunci își dă seama în ce mare nenorocire se găsește.

Un fiu de împărat a plecat departe la vânătoare și, pierzându-se în codrul des, nu s-a mai putut întoarce la palatul său. Multe lacrimi a vărsat căutând calea, dar nu a găsit-o. Pierdut în codrul sălbatic, el tânjea după împăratul, tatăl lui, și după împărăteasă, maica lui, după frații și surorile lui. Cum să trăiască el, fiu de împărat, într-un codru sălbatic și des? Hohotea cu amar, gândindu-se la viața sa de altădată în palatul tatălui său și suspina cu putere după mama sa.

Așa, și mai mult încă, se întristează și tânjește sufletul atunci când pierde harul.

Când preafrumosul Iosif a fost vândut rob egiptenilor de frații săi într-o țară străină îndepărtată, el plângea nemângâiat după tatăl său, și când a văzut mormântul Rahilei, mama lui, a hohotit cu amar și a zis: “Mama mea, vezi oare că sunt dus în robie într-o țară îndepărtată?”

Așa, și mai mult încă, se chinuie și tânjește sufletul care a pierdut harul Duhului Sfânt și a fost dus în robie de gândurile cele rele.

Dar cine nu cunoaște harul, acela nici nu-l caută. Și așa, lumea s-a alipit de pământ și oamenii nu știu că nimic de pe pământ nu poate înlocui dulceața Duhului Sfânt.

Cocoșul de la țară trăiește într-o mică ogradă mulțumit cu soarta lui. Dar vulturul care zboară în înălțimi și vede de sus depărtările azurii, cunoaște multe țări, a văzut păduri și câmpii, râuri și munți, mări și orașe; dacă însă îî tai aripile și-l pui să trăiască împreună cu cocoșul în ograda de la țară, cât de mult îî vor lipsi cerul albastru și stâncile pustii!

Așa și sufletul, când este părăsit de harul pe care l-a cunoscut, e nemângâiat în nimic și nu-și găsește odihna.

(Sfântul Siluan Athonitul – Între iadul deznădejdii și iadul smereniei)

Unui rugator de care isi bat joc toti casnicii sai

Până ce nu începusei să te rogi lui Dumnezeu, erai tuturor drag. Iar acum, dintr-o dată, eşti în casa ta ca în mijlocul unei tabere duşmane. Mai înainte vreme te îmbătai, şi fumai, şi mai furai câte puţin, şi înjurai, şi trândăveai în zilele lucrătoare, şi făceai toate celelalte câte sunt urâte înaintea lui Dumnezeu şi a lumii cinstite. Şi totuşi, atunci erai drag tuturor din casă. Iar acum, când ai apucat-o pe calea dreptăţii, cinstei şi rugăciunii, acum toţi au tăbărât asupra ta ca un roi de viespi.

Bucură-te, frate, de o sută de ori bucură-te! Oare nu vezi că în casa voastră se joacă drama Evangheliei? „in aceeaşi casă unde până acum se flecărea despre impozit şi sărăcie şi hoţi şi tăinuitori şi judecători, în aceeaşi casă au început să se împlinească prorociile evanghelice. Casa voastră s-a înălţat până la ceruri, s-a făcut scenă a dramei evanghelice, a făcut legătura cu timpurile apostolilor şi mucenicilor. Istoria Bisericii creştine se desfăşoară, la scară mică, în casa voastră. Iată prorociile lui Hristos, care s-au împlinit de nenumărate ori pe această planetă pământească şi care încep acum a se împlini şi în casa voastră:

Veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu, iar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui (Matei 10, 22).

Şi vrăjmaşii omului vor fi casnicii lui (10, 36). Fericiţi sunteţi care plângeţi acum, că veţi râde. Fericiţi veţi fi când vă vor urî pe voi oamenii, şi când vă vor despărţi pe voi şi vă vor ocări, şi vor scoate numele vostru ca un rău pentru Fiul Omului (Luca 6, 21). Amin, amin grăiesc vouă că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura; şi voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră întru bucurie se va întoarce (Ioan 16, 20).

Ce poate fi mai desluşit decât aceste prorocii? Iată, ele se împlinesc şi astăzi, lângă căminul tău, asupra ta. Ca atare, primeşte toate ocările ca pe nişte decoraţii. Să ştii că prigonitorii tăi se vor căi; batjocoritorii tăi vor tăcea, şi tu te vei bucura. Astăzi eşti cel din urmă în casa tatălui tău, însă degrabă vei fi cel dintâi. Iar cei care te prigonesc îţi vor sluji. Lucrul acesta e prezis, şi s-a adeverit de mii de ori şi în mii de locuri.

Pace ţie şi binecuvântare de la Domnul!

(Sf. Nicolae Velimirovici – Raspunsuri la intrebari ale lumii de astazi)

Puterea limbii

În puterea limbii este viaţa şi moartea şi cei ce o iubesc mănâncă din rodul ei (Solomon – 18:21)

Apostolul Iacob ne arata cat de grozava poate fi influenta si puterea limbii, acest mic madular care poate produce efecte atat de insemnate. El ne previne asupra primejdioaselor consecinte ale unei limbi pornite spre rautate, care otraveste si inflameaza totul in jur, iar in “proverbul” de mai sus se spune ca viata si moartea se afla sub puterea cuvintelor omului!

Creandu-l pe om dupa chipul si asemanarea Sa, sufland in el duh de viata, nemuritor, Dumnezeu l-a ridicat deasupra fapturii necuvatatoare, l-a inzestrat cu minte si inima, dandu-i in acelasi timp si o unealta cu care sa se serveasca de ele – cuvantul.

Astfel, cuvantul a devenit forma prin care se exprima sufletul omului, care i-a fost dat pentru a-L preaslavi pe Creator si pentru a sluji adevarul lui Dumnezeu.

Din pacate, deseori, daca nu chiar mereu, in viata omului, cuvantul se pune in slujba raului, a minciunii, clevetirii, sacrilegiului; raneste, seamana vrajba, ucide mai abitir decat sabia, otraveste mai repede decat cea mai veninoasa otrava.

Lucreaza ca un vrajmas ascuns, pe furis, pe nevazute; e greu sa te feresti de el, sa-i previi loviturile; deseori este aproape cu neputinta sa descoperi izvorul raului, al cuvantului necrutator de aspru, sa-ti dai seama si sa urmaresti de unde vine.

Cat rau, cata suferinta, mai rea decat o moarte fizica, s-a savarsit cu cuvantul, cata samanta de galceava nu s-a semanat! Sunt lucruri cu neputinta de masurat si ale caror roade veninoase si mortale par sa se piarda in vesnicie.

Dar nu poate fi ceva mai de neiertat si mai ingrozitor prin efectele sale, decat cuvantul care raspandeste necredinta, imoralitatea, vulgaritatea, in sufletele fragede si receptive ale copiilor si tinerilor.

Asemenea cuvinte ucid ceea ce este mai de pret si mai frumos in viata, inabusa in germen samanta cuvantului lui Dumnezeu, nimicesc florile care abia si-au desfacut petalele, intuneca zarea limpede a sufletelor tinere.

Deseori, intr-un acces de rautate si iritare, sub influenta indoielii sau a unei dezamagiri, ajungem sa spunem fara rea intentie, dar nechibzuit, in prezenta unui copil ceva care sa ne exprime o dispozitie de moment.

S-ar putea ca noi sa trecem cu usurinta peste un asemenea incident, dar un suflet tanar, sensibil, nu-l va uita, retinand ca pe o otrava latenta tot ce am spus: fie razvratindu-ne impotriva lui Dumnezeu, fie dand glas unei rautati, unui cuvant aspru.

Este dureros sa-ti dai seama ca acest rau se inmulteste si se dezvolta printre oameni care poarta numele lui Hristos si care isi zic unii altora frati. Si trebuie sa recunoastem ca pacatuim unii fata de altii nu numai prin cuvintele rele pe care le rostim, ci prin faptul ca ne lasa nepasatori si cuvintele rele ale altora.

Adevarul este, asa cum a spus Solomon, ca “moartea si viata sunt in puterea limbii”.

Si ca porunca dumnezeiasca:“Sa nu ucizi!” ar trebuie sa se refere in primul rand si in mod special la limba noastra.

O, daca am putea sa infranam cuvantul sau, mai bine, sa ne transformam inima!

Atunci limba ni se va preface intr o unealta a vietii, in forta datatoare de viata a iubirii!

Dintr-un izvor de apa dulce nu va curge apa salcie, dintr-o inima in care salasluieste Dumnezeu nu va iesi nici un cuvant rau, ci se vor revarsa laude lui Dumnezeu si cuvant de intarire pentru aproapele.

Putea-vom sa ne incurajam si sa ne ajutam unii pe altii cu cuvinte de sincera lauda, sa ne bucuram de cuvinte de mangaiere, sa ne alinam suferintele cu cuvinte de compasiune, sa ne inflacaram inimile cu cuvintele credintei, sa ne sfintim viata din noi si din jurul nostru cu cuvinte de binecuvantare si rugaciune?

Doamne, fa sa ni se prefaca inima, sa renasca, fa din ea un izvor de iubire si bunatate, fa din gura noastra un mijloc de a-Ti da slava si de a sluji adevarul vesnic!

(extras din cartea “Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu”)

Dreptul intre iubire si sabie

Dezechilibrul, haosul şi anarhia sunt cam acelaşi lucru; o schimonosire,o degenerare, un accident, un păcat colectiv. Dezechilibrul sau păcatul nu e o realitate cu suport propriu, ci sunt ghearele haosului în grumazul realităţii, o pândire a nimicului care vrea să înghită în sine toate câte sunt. Dumnezeu vrea să stăvilească năvala anarhiei în făptură, însă, respectând libertatea omului, nu poate, decât dacă va câştiga şi convingerea omului pentru intenţia Sa. Pe drepţi îi are câştigaţi pentru această cauză. Pe nedrepţi, pierzând aceştia libertatealor – de vreme ce robesc păcatului – nu-I mai poate câştiga prin libertatea pe care n-o mai au, de aceea pentru aceştia nu-I mai rămâne decât sabia. Prin sabie se înţelege aci: asprimea dreptăţii, legea, autoritatea, stăpânirea, pedeapsa, până chiar şi pedeapsa cu sabia.

Când cineva, cu faptele sale păcătoase, cade din dragostea Tatălui său, dă de dreptatea Lui, care, ca pe un rob, îl va readuce la cale cu sila. îi dă şi timp, doar va simţi să vină de bună voie; dacă însă nu bagă în seamă, îi ia şi timpul şi cade tară de veste urmărit de dreptate.

O mare putere de refacere asupra celor căzuţi din dragostea lui Dumnezeu o au drepţii, care stau înaintea Stăpânului vieţii pentru fraţii lor. Ei fac cumpănă între Dumnezeu şi oameni: dobândind de la oameni pocainţa şi de la Dumnezeu, milostivirea. Când lipsesc drepţii dintre oameni, iubirea nu se poate împlini, ci trebuie să se împlinească dreptatea.

Femeia de ieri, azi si de maine...

Familia Sterligov: fosti oligarshi rusi, actualmente simpli tarani

Ea caută lână şi cânepă şi lucrează voios cu mâna sa. Ea se aseamănă cu corabia unui neguţător care de departe aduce hrana ei. Ea se scoală dis-de-dimineaţă şi împarte hrana în casa ei şi dă porunci slujnicelor. Gândeşte să cumpere o ţarină şi o dobândeşte; din osteneala palmelor sale sădeşte vie.

Ea îşi încinge cu putere coapsele sale şi îşi întăreşte braţele sale. Ea simte că bun e câştigul ei; sfeşnicul ei nu se stinge nici noaptea.

Ea pune mâna pe furcă şi cu degetele sale apucă fusul. Ea întinde mâna spre cel sărman şi braţul ei spre cel necăjit. N-are teamă pentru cei ai casei sale în vreme de iarnă, căci toţi din casă sunt îmbrăcaţi în haine stacojii. Ea îşi face scoarţe; hainele ei sunt de vison şi de porfiră.

Cinstit este bărbatul ei la porţile cetăţii, când stă la sfat cu bătrânii ţării. Ea face cămăşi şi le vinde, şi brâie dă neguţătorilor. Tărie şi farmec este haina ei şi ea râde zilei de mâine. Gura şi-o deschide cu înţelepciune şi sfaturi pline de dragoste sunt pe limba ei.

Ea veghează la propăşirea casei sale şi pâine, fără să lucreze, ea nu mănâncă. Feciorii săi vin şi o fericesc, iar soţul ei o laudă: “Multe fete s-au dovedit harnice, dar tu le-ai întrecut pe toate!”

Înşelător este farmecul şi deşartă este frumuseţea; femeia care se teme de Domnul trebuie lăudată! Să se bucure de rodul mâinilor sale, şi la porţile cetăţii hărnicia ei să fie dată ca pildă!” Pilde,31:10-31

Ce frumoasa este descrierea femeii din Vechiul testament! Cred ca multe dintre noi ne-am dori sa fim ca si ea. Datorită evoluţiei timpului şi dorinţei femeilor de a nu mai fi casnice multe dintre aceste îndeletniciri descrise mai sus sau pierdut sau sunt făcute din obligaţie.

Dacă privim în trecut, la realitatea trecutului, la filmele vechi, la romanele citite observăm că fetiţele erau educate spre a fi soţii bune pentru viitorul lor soţ, a fi harnice şi casnice.

În ziua de azi toate aceste îndeletniciri sau pierdut. Dacă mai demult fetiţa era învăţată să poarte năframă,acum este acceptată de către părinţi cu capul gol şi părul vopsit.

Vorbeam de romane, filme, de trecut, atunci principalele atribuţii ale femeilor sau fetiţelor erau gătitul, lucrul de mână, agricultura, acum este o ruşine a fi ţăran, este învechit a coase un lucru de mână, este ruşine a purta haine tradiţionale,respectiv este o ruşine a fi casnică,a fi dedicată soţului tău şi copiilor tăi, trebuie să fi în ton cu lumea o femeie modernă,educată,de carieră.

Da pe deoparte ştiu că a fi femeie de carieră e un ajutor bănesc pentru familia ta, dar oare merită preţul, merită banii?

Probabil multe dintre femei îşi fac atribuţiile de gospodine după servici, le fac din obligaţie, cred că puţine le mai fac cu drag.

Oare când ne gândim la mama? Cum o vedem, nu o vedem în postura de contabilă, vânzătoare, o vedem în postura de mamă…

Mama care ştia să ne surprindă şi să ne alinte, ne gândim la crema de ouă a mamei, ne gândim la prăjitura mamei, la spuma de căpşuni a mamei, peste ani nu ne gândim la ciocolata Milka cumpărată din mall de către părinţii noştrii, o ciocolată nu poate să înlocuiască o prăjitură gătită în casă, mirosul simţit şi rămas în amintirea copilăriei noastre.

Nu ne dorim o cină în mall, un prânz în mall, ci o cină în familie, în intimitate, în căsuţa noastră oricum ar fi ea.

Apoi soţia…oare un soţ nu se bucură când este aşteptat cu mâncare caldă şi sănătoasă,când soţia are timp de el, nu când aceasta vine încărcată cu problemele de servici şi stresată şi îşi mai revarsă şi năduful asupra lui şi uite aşa se ajunge la certuri, aud şi copii şi cresc într-un mediu tensionat.

Unii dintre oameni, prin religie înţeleg că femeia este roabă şi supusă bărbatului,dar nu este aşa, atunci când există credinţă şi iubire în familie nu este vorba de robie, ci de dărnicia ta, ca femeie pentru copii tăi şi soţul tău.

Eu simt că mai reunite erau familiile în trecut, când nu exista femeie de carieră, ci cariera femeii era a fi mama şi soţie. Şi oricum ei puteau trăi, hrana şi-o câştigau din roadele pământului şi ale animalelor,date de Dumnezeu.

Ce frumos ar fi fost ca această tradiţie să se păstreze, femeia descrisă în biblie să mai existe.

Deşi la români s-a păstrat destul demult,dar acum pe zi ce trece se pierde şi e o umilinţă a fi casnică,o plictiseală a te dedica doar familiei tale sau poate unii o să zică este un lux.

O femeie casnică are timp să se roage, să meargă la biserică, să gătească, să-şi educe copii, să ofere iubire…

Dar poate trebuie să ne adaptăm timpului în care trăim.

(A.)

„Doamne Iisuse Hristoase Fiul Lui Dumnezeu milueşte-mă pe mine păcătoasa.”

Va recomandam cu drag, sa aflati despre minunate poveste a familiei Sterligov: Mai bine taran decat oligarh