Aripile noastre

Exista o legenda plina de poezie despre cum au fost create pasarile. Micile creaturi fusesera impodobite cu un penaj frumos, inzestrate cu o voce minunata, si umpleau vazduhul cu sunete armonioase, dar – vai! – nu se puteau avanta in vazduh fiindca nu aveau aripi.

Atunci Domnul le-a facut aripi, pe care aratandu-le, le a spus: “Va dau aceasta povara; luati-o si purtati-o”.
Pasarile se uitau cu uimire si spaima la acea povara necunoscuta, apoi, ascultatoare, au luat-o in cioc, si au pus-o pe spate si li s-a parut foarte greu de purtat. Dar cu timpul s-au obisnuit cu aripile si, pe masura ce le purtau, ele s-au facut una cu trupul lor, si pasarile s-au invatat sa le foloseasca.

Desfacandu-si le s-au avantat sus de tot, deasupra pamantului. Povara care le starnise uimirea le-a dat posibilitatea sa zboare, devenind pentru ele o noua obisnuinta.

Aceasta legenda are doua intelesuri. Noi toti suntem asemenea unor pasari fara aripi, iar incercarile si obligatiile pe care ni le trimite Domnul trebuie sa ne invete sa ne ridicam deasupra a tot ce este pamantesc.

Ne consideram grijile ca niste poveri greu de dus, dar, dandu-ne seama ca Domnul ni le trimite ca sa invatam ceva din ele, sa ne ridcam mai sus, sa le primim fara murmur. Fiindca, atunci cand se prefac in aripi, ne pot ridica la cer, iar fara ele poate ca am ramane lipiti de acest jalnic pamant. Si tot ele, inaltandu-ne sufleteste, se prefac intr-o binecuvantare. Daca ne ferim de la indeplinirea unei datorii, daca incercam sa scapam de sarcina care ni s-a dat de purtat, pierdem posibilitatea de a ne dezvolta sufleteste.

Sa ne purtam sarcinile fara sovaire, cu speranta in Dumnezeu, si sa nu uitam ca El vrea sa ni le prefaca in aripi.
Aripi care ne vor purta tot mai sus, pana cand ne vom urca acolo unde “Că pasărea şi-a aflat casă şi turtureaua cuib, unde-şi va pune puii săi: Altarele Tale, Doamne al puterilor, Împăratul meu şi Dumnezeul meu. (Psalmi 83,3)”.

Sa nu uitam ca in timpul zborului prin aceasta viata pamanteasca, aripile pe care ni le-a dat Dumnezeu, de multe ori plapande, au nevoie de protectie, de intarire si mai ales de curatire de colbul de pe pamant care le ingreuneaza.
Aici ne vine in ajutor dragostea lui Dumnezeu, desfasurata asemenea unor aripi largi asupra noastra, bieti calatori pe acest pamant.

Sa alergam iara si iara sub acoperamantul Celui Preainalt, ca sa ne intareasca pentru noi zboruri si, desfasurandu-ne arpile, sa nu uitam ca nu putem zbura cu ele decat cu ajutorul lui Dumnezeu.

(Extras din cartea “Fiecare zi, un dar al lui Dumnezeu”)

Ce-i viata?

Ma gandesc la viata unui om. Incerc sa-mi adun gandurile (putine) si sa le pun in ordine. Ce-i viata? O prima intrebare care-mi strapunge mintea. Ma gandesc sa ma las batut, sa nu incerc sa-mi raspund “multi au incercat sa raspunda dar n-au prea izbutit” si totusi vreau sa incerc.

Viata trebuie traita la maxim, am doar una, cum s-o irosesc? Hmmm, doar oare nu asta-i conceptia lumii de azi?! Nu, nu vreau sa-mi raspund cu ceva superficial, vreau, doresc din toata inima sa-mi dau un raspuns, nu vreau ceva ce spun toti, vreau ceva ce stiu toti dar nu spune nimeni.

Imi vine sa tip, sa strig Excelsior, mi-a venit un gand. Multumesc Doamne pentru acest gand, instantaneu mi-au venit in minte vorbele unei persoane dragi: Unii pleaca altii vin, toti scapand de cat-un chin. Cand le-am auzit prima oara, am stat si m-am gandit ce inseamna (nu mi-am dat seama) si mi-a spus:

- Copii cand se nasc, scapa din stansoarea pantecelui mamei, iar cei ce mor scapa de grijile acestei lumi.

Acum analizez bine aceste lucruri si in minte mi-a venit raspunsul intrebarii si cateva corecturi a ceea ce am spus mai sus.

Viata-i suferinta si griji! Chinul gandurilor la grijile de zi cu zi ne omoara, gandurile ne strapung mintea la fiecare secunda. Imi vine-n minte o alta intrebare (instantaneu):  cum putem scapa de acesta povara?, …si raspunul la fel de instantaneu: “Eu sunt Calea, Adevarul si Viata” (Ioan 14:6) .

Cat de simplu era raspunsul! Raspunsurile simple sunt cel mai greu de dat, pentru ca toti impodobesc raspunsurile cu cuvinte pompoase. Cum e Hristos Calea, Adevarul si Viata? Raspunsul imi vine si de acesta data instantaneu: El e eliberarea de grijile acestei lumi. Gandindu-te mereu la cele ale lumii, uiti de El , pierzi nadejdea, uiti ca nu te lasa caci spune “Orice veti cere de la Tatal in numele Meu El va va da. (Ioan 16:23)”

Linistea pe care ti-o dau cele materiale se contrazice cu linistea ce ti-o da Mantuitorul, pentru ca linistea cea de la Dumnezeu te scapa de grijile cele lumesti, punandu-ti nadejdea-n Dumnezeu, iar linistea ce ti-o dau cele lumesti te scapa de “grijile sufletesti”, punandu-ti nadejdea-n avere si putere, dar oare nu-s trecatoare toate cele lumesti? Vrem ca toate sa se intample repede, fara a avea rabdare. Daca cerem ceva de la Dumnezeu ”de obicei nu stim ce sa-I cerem” si nu ne da repede, ne pierdem rabdarea si ne revoltam. Ai tu putere sa schimbi ceva?

Nadajduieste din toata puterea, increde-te in minile Lui si vei obtine tot si toate caci stie El tot si toate! Fie voia Domnului in tot si toate.

Dupa ce am dat raspunsul marii intrebari , si dupa ce am corectat greseala “- Viata trebuie traita la maxim- viata trebuie traita cu gandul la Dumnezeu”, acum trebuie neaparat sa corectez prima mare greseala pe care am facut-o.

Un om nu are o viata ci doua. Asa este, una tine maxim noua luni, iar cealalta pe o perioada nedeterminata. Sunt doua vieti pentru ca numaratoarea primei vieti incepe de la zero la noua luni, iar numaratoarea vietii a doua incepe de la zero pe o perioada nedeterminata (Cat vrea Dumnzeu). Caci ce incepe de la zero este ceva nou.

Omul tine cu dintii de aceasta viata, in timp ce pruncul poate fi omorat oricand, asa si omul, nu-si da seama ca aceasta viata poate s-o piarda din orice clipa, accidentele sunt ignorate “nu mi se poate intampla nimic (crede omul) ”, dar banii nu-l salveaza, iar cand constientizeaza acest lucru incepe sa-si aduca aminte de Dumnezeu, si implicit de o a treia viata, cea vesnica. Poate si pruncul se intreaba in pantecele maicii sale daca mai exista alta viata decat cea din pantece. Nu cunoaste nimic din ceea ce-i inafara lumii sale “pantecele”, cu toate ca exista indicii ”mai ales simtire, simte miscarile pe care le face mama, simte protectia ce-i este oferita, s-a demonstrat ca pruncul reactioneaza la muzica, miscari etc”. Si omul de aici se intreaba daca mai exista viata dupa aceasta caci “ce rost are omul daca viata lui se termina odata cu moartea”, se intreba Parintele Staniloae. Chiar asa-i, ce rost ar avea? Simtim multe-n inimile noastre dar le ignoram pe toate. Un ateu mi-a zis : “In inima am doar un muschi”. Dar cand te enervezi pe cineva pana la ura, ia fii atent, nu totul se simte-n inima? Asa si cu un sentiment de bucurie, nu ignora acest lucru!

Cat timp toate-s create, toate au un Creator, “LOGIC”, imi spunea aceeasi persoana draga pe care am pomenit-o mai sus. Prima viata tine noua luni, a doua mai mult (in general), iar a treia vesnic, pentru ca totul e progresiv in lume. Slava Domnului pentru toate.

Pui de cer in pui de om

Biserica creştină mereu atrage aminte fiilor săi duhovniceşti să nu se cufunde, ca într-un rost ultim al vieţii, în emoţiile iraţionalităţii, ca să nu-şi închidă astfel uşa de ieşire din întunerec în lumină, în vârsta lor spirituală.

In opera recreaţiunii omului în Hristos, cele două părţi- trebuie să se simtă că sunt chemate la cinstea de colaboratori ai lui Dumnezeu, care urmăreşte printr-înşii o intenţie divină, îmbrăcată în pui de om. O căsătorie cu o aşa socoteală o binecuvintează Dumnezeu când ridică nunta de la instinct la rostul ei spiritual, la cinstea de taină. E singura garanţie a unei căsătorii durabile şi plăcute lui Dumnezeu.

Tobie, călătorind în altă ţară să-şi ia nevastă, a zis cuvintele acestea pline de socoteală: “Doamne, iată iau pe această soră a mea, nu pentru împlinirea poftelor mele, ci într-adevăr ca femeie”

Sunt un om ocupat!

De cum ma scol din somn, ma intampina ca si cum as fi cea mai importanta persoana din lume pentru ele! Pentru cine? Cum pentru cine? …pentru grijile mele, desigur. Grijile ma trateaza ca pe un rege, facandu-si plecaciuni in fata mea, si incredintandu-ma ca eu sunt singura persoana in masura sa le rezolv pe toate asa cum trebuie.

Astfel ca, in fiecare dimineata ma imping  energic de la spate, cu gandul ca am sa intarzii la servici, la scoala, sau acolo unde este nevoie de mine. Apoi, ca o secretara de cariera, grijile imi amintesc politicos ca am nenumarate termene si planuri de respectat: facturi de platit, telefoane de dat, informatii de aflat, contracte de incheiat si multe altele. Nici la scoala nu stau treburile mai simplu: teme de facut, referate de predat si examene de luat.

Si de s-ar opri lucrurile doar la atat. Dar mai trebuie sa ajung si la sala, mai am de facut si cumparaturi, de gatit mancare, si nu in ultimul rand trebuie sa-mi fac timp si de multe altele.

Toata ziua, grijile au grija sa-mi aminteasca cat de important sunt eu pentru toate acestea. Imi aduc aminte sa nu cumva sa-mi uit telefonul acasa, caci sunt indispensabil lor. Sunt cea mai importanta persoana pentru ele, si fara mine toate ar fi de-a-ndoaselea.

Grijile imi sunt cel mai bun tovaras. Ele imi tin de urat tot timpul, si ma asculta mereu, orice pas as avea sa le spun. Si pentru ca ma asculta mereu, ele au grija sa-mi spuna ce am de rezolvat, iar daca am uitat ceva important, nu se supara, ci din contra: se intovarasesc mai tare cu mine.

Ciudata prietenia asta cu grijile. Desi ele imi amintesc mereu ca am de facut cate ceva, totusi niciodata nu imi spun si cum trebuie sa fac lucrurile. Desi imi spun mereu ca eu si prioritatile mele contam cel mai mult pentru ele, totusi grijile ma alearga mereu cu alte si cu alte probleme decat eu si prioritatile mele. Asa se face ca desi imi zic ca sunt regele lor, ele ma trateaza ca pe un sclav si desi ma numesc stapanul lor, ele ma trateaza ca pe un servitor.

Le aud mereu cum imi vorbesc, dar in tot acest bombardament de ganduri si framantari zilnice, ii simt lipsa lui Dumnezeu intr-un mod teribil. Doamne, de ce te ascunzi de mine? De ce ma lasi sa fiu atat de singur? De ce  nu-mi vorbesti? De ce nu-mi raspunzi si tu la framantarile si problemele mele? De ce taci Doamne? De ce nu-mi spui nimic?

Pentru ca mereu esti ocupat sa vorbesti cu altcineva…

Avortul este justificat în caz de malformații ale fătului sau ca urmare a unui viol?

De ce sa nu fac avort daca stiu ca copilul se va naste cu malformatii sau a rezultat in urma unui viol? Mai este avortul un pacat in asemenea situatii extreme?

Iata doua intrebari grele, ce rascoleste mintea oricarui credincios din lumea aceasta.

Ce ne facem atunci cand primim vestea grea ca viitorul nostru copil este diagnosticat ca suferind de o malformatie congenitala, sau un sindrom?!

Argumentul principal pentru a accepta avortul ca solutie, este ca pruncul ce va fi sa se nasca,  sa nu duca o viata de chin si neimpliniri. Apoi, argumentul secundar pro-avort este ca o astfel de veste, s-ar resimti ca naruirea bucuriei de a fi parinte.

In primul rand, pentru a da raspunsurile care sa fie adevarate solutii la aceste probleme atat de delicate, se cade sa fim sinceri cu noi insine. Cand ne gandim sa luam decizia de avort a propriului copil, diagnosticat cu o malformatie, pentru cine vrem defapt sa luam aceasta decizie pe care o consideram buna? Pentru binele copilului de a nu duce o viata de chin, sau de dragul nostru propriu, pentru a nu duce o viata cu griji in plus?

Vrem sa stopam dizabilitatea fatului  ce a fost previzionata prin analize medicale,  sau vrem sa stopam nasterea acelui prunc, ce o percepem ca o nerealizare a propriei fericiri, previzionata prin vise si planuri perfecte?

De vom fi sinceri cu noi insine, ne vom da seama ca in primul rand, in astfel de decizii,  este vorba de fericirea noastra, nu de cea a copilului, deci primul argument pro-avort, cade sub propria nesinceritate!

In al doilea rand, pentru a avea o situatie cat mai obiectiva a acestei probleme, deci si o solutie potrivita, este important de specificat ca nasterea si cresterea oricarui copil nu este doar o bucurie, ci de fiecare data si o dulce povara. Doar multa truda a parintilor, insotita de mila lui Dumnezeu, face ca propriul copil sa infloreasca intr-o binecuvantare. Asa se face ca nu este niciun copil, suferind de vreo malformatie, o povara mai grea de dus decat un copil sanatos, dar necinstitor de parinti. Niciodata!

Atata timp cat acel copil suferind, isi iubeste parintii si staruie in ascultarea lor, el este o binecuvantare si o bucurie mare. Si de cele mai multe ori, copiii ce sufera de boli grele din nastere (malformatii ale inimii, picioarelor, orbi, etc), sunt mai iubitori si mai ascultatori decat copiii sanatosi la trup, dar nu si la suflet.

Pe de alta parte, multi dintre parintii batjocoriti de propriile odrasle, dupa ce acestia din urma au luat apucaturile bauturilor, drogurilor, si anturajelor rele si-ar dori mai degraba sa fi avut un copil cu defect fizic dar care sa-i iubeasca, decat unul sanatos dar care sa-i umileasca.

Este imperios necesar sa constientizam ca si copiii cu malformatii au un rost in planul de mantuire a lui Dumnezeu, dar nu numai atat, ci si rostul de a aduce bucurie parintilor. Noi nu constientizam cata bucurie aduc acesti copii in timp, oferind respect, dragoste si fidelitate parintilor ce i-au crescut, adica ceea ce isi doreste in primul rand un parinte de la copilul sau.  Astfel de copii sunt o lectie grea, data tuturor, caci ei prin fapte arata societatii ca sunt mai oameni decat multi (ne)oameni sanatosi cu trupul.

Si in al treilea rand, ce ne facem cu cazurile cand medicii au dat diagnosticul gresit ca pruncul din pantecele mamei se va naste cu defecte grave, iar la nastere s-a constatat ca pruncul era perfect sanatos si fara nicio urma de boala?!

In atare situatii, avortul ne-ar fi facut vinovati de uciderea propriului copil sanatos,  pe motive presupuse, dar fara suport real, si de neaflat in aceasta viata, dar de aflat si de neiertat in ziua judecatii.

In cazul copilului rezultat in urma unui viol, ne aflam in extrema cealalalta. Nu copilul in sine este problema, ci actul ce a condus la zamislirea copilului. Daca in primul caz actul impreunarii dintre soti a dus la rodirea unui copil cu malformatii, sau cu riscuri de sindrom, iata ca in acest caz insasi actul de impreunare este o malformatie, pentru ca este manifestarea unei silnicii fata de femeie. Deci malformatia nu mai este de natura trupeasca care sa afecteze rodul iubirii (copilul), ci de natura sufleteasca ce afecteaza grav insasi actul ce duce la zamislire.

Aceasta este marea durere a unei femei siluite, si atata timp cat aceasta este marea problema, pe aceasta trebuie sa o si tratam cum se cuvine.

Pentru aceasta trebuie sa intelegem ca o femeie ce a ramas insarcinata in urma unui viol, este grav ranita sufleteste asemenea unui grav ranit la cap (sau alta zona vitala) cu o schija. Si precum un grav bolnav de pe patul de spital, este aproape gata sa se prabuseaca din cauza durerii, tot asa este si starea psihica a unei femei siluite: gata sa se prabuseasca in disperare si deprimare definitiva.

In cazurile acestea extreme, cand obiectul strain ce a lezat grav organismul intr-o zona extrem de sensibila, doctorul i-a decizia sa nu mai extraga obiectul strain din corpul pacientului pentru ca riscurile unei interventii chirurgicale ar fi prea mari pentru starea de incertitudine si instabilitate existenta. Tot asa, in cazul sarcinii rezultate din urma unui viol, nu se poate pune problema avortului ca solutie, pentru ca starea sufleteasca extrem de fragila a mamei, ar fi naruita si mai mult in urma unei astfel de decizii.

Deci, in cazul deciziei de avort, nu numai ca femeia respectiva are de dus rusinea si scarba unei nedescrise silnicii, dar povara ei sufleteasca s-ar ingreuia si mai mult cu uciderea unei fapturi nevinovate. In atare conditii, iata de ce Biserica nu ingaduie avortul nici in cele mai extreme cazuri: pentru ca s-ar adauga rana peste rana.

Ca parinti, sau viitori parinti trebuie sa intelegem ca nu avem dreptul de a lua viata propriului copil. Sa inteleaga fiecare om in parte ca femeia nu este autoare a vietii, ci purtatoare a ei. Iar atata timp cat Autorul suflarii de viata din pantecele oricarei mame a spus simplu: “sa nu ucizi”, nimeni sa nu indrazneasca sa ia o decizie impotriva vietii!

Daca am constientiza cu totii ca avortul este o crima, deci un mare pacat, am intelege ca avortul nu este o solutie in nici un caz, oricat de extrem ar fi, pentru ca orice pacat din lumea aceasta nu aduce decat suferinta.

Raul nu este niciodata o solutie pentru un alt rau, oricat de grele ar fi circumstantele in care ne aflam.

(Din seria “intrebari incomode”)

Să nu faci avort!

Nu la mult timp dupa ce s-a casatorit, o femeie credincioasa a ramas insarcinata. Cand a mers la medic pentru obisnuitul control, acesta i-a spus ca trebuie sa faca avort, altfel va naste un monstru. Medicul l-a chemat si pe sotul doamnei, care astepta afara, si i-a spus acelasi lucru: sotia lui trebuie sa faca avort!

Din acel moment pentru biata femeie a inceput un adevarata calvar. Atat sotul, cat si soacra o indemnau sa fara avort, dar ea voia sa fie mama si nu ucigasa. A fost amenintata ca daca nu face avort va fi data afara din casa si vor divorta.

Asa a venit la parintele Cleopa si i-a cerut sfatul ce sa faca. Parintele Cleopa i-a spus sa nu faca avort nici intr-un caz, caci acela nu e medic, ci criminal. Sa aiba nadejde la Maica Domnului si sa se roage ei, ca nu va naste un monstru asa cum spune medicul.

A plecat acasa si a rabdat multe suparari, in special de la soacra, iar cand a venit vremea nasterii a nascut o fetita de 3,500 kg, frumoasa si sanatoasa, incat a ramas uimit si medicul si ceilalti.

Dupa ce a botezat fetita a venit la manastire si a spus:

Am venit sa aduc multumire lui Dumnezeu si Maicii Domnului, ca am ascultat de sfatul parintelui Cleopa si am nascut o fetita sanatoasa. Acum, de cate ori imi zice ceva sotul sau soacra, eu nu le raspund nimic decat le arat fetita si asa ii fac sa taca.

(Extras din cartea “Manca-v-ar raiul” – volumul 1)

Daca ne iubim, putem sa facem dragoste inainte de casatorie?

Zilele trecute am intrat pe un site crestin ortodox, şi un băiat a deschis un topic nou, in care punea o intrebare,titlul topicului era “confuz”.

Acum o sa citez exact ce spunea el:

Buna ziua, dragi oameni. Sunt si eu confuz. Daca eu si prietena mea vrem sa face ,,ceva”, asa ca amandoi suntem de-acord si fara perversiuni ar fi rau?

Rog sa raspundeti. Mersi!

Această intrebare exprima modul in care gândesc o multime de tineri in ziua de azi: daca ne iubim si nu facem pervesiuni, ci facem dragoste, desi nu avem încă binecuvantarea lui Dumnezeu, nu am gustat din Taina Nuntii, atunci este normal.

Din pacate acest mod de gandire a fost dezvoltat de societatea in care traim,in mai toate filmele de la TV vedem cupluri care traiesc o iubire frumoasa, dar necasatoriti, astfel o multime dintre noi, involuntar suntem indoctrinati in subconstient cu ideea ca a face dragoste in afara casatoriei este normal si frumos, ca nu este nimic rau.

Dar totusi, tânărul de mai sus are conştiinţă şi simte că ceva nu este în regulă, cred că în subconştientul său ştie că este rău, că este păcat, din moment ce a simţit nevoia să întrebe despre aceasta pe un site ortodox. Unele din persoanele de pe forum au crezut că întreabă în glumă,dar eu vreau să-l i-au pe băiat în serios.

Nu dragi mei nu e normal, nu este dragoste curata, nu este dragoste binecuvantata, totul este amagire şi să ne intre bine în cap la fiecare dintre noi….să luptăm, să nu cădem pradă.

Dragostea curată, este dragostea binecuvântată de Dumnezeu prin Taina Nunţii.

Dragostea trupească dinainte de căsătorie ne vatămă sufletul, ne schimbă personalităţile, odată căzut în dragostea trupească nu vei mai fi cel dinainte, curăţia ta trupească şi sufletească se va pierde involuntar, apoi relaţia de iubire pe care zice băiatul că o are cu prietena sa, se va centraliza pe dragostea trupească o dată ce va gusta din această dragoste, deoarece va fi ceva nou în relaţia lor din care vor vrea tot să poftească, apoi nu are nici o garanţie că nu se va ajunge şi la pervesiuni, pentru că o dată ce una din curiozităţi a fost satisfăcută poate apare alta şi aşa mai departe.

Cei doi nu au garanţia că vor rămâne împreună, poate el va pofti altă fată, alt trup, iar ea la fel, şi atunci dragostea pe care o simţeau va rămâne amintire a trecutului şi prezent al durerilor.

Să iubim nepătimaş, să ne bucurăm de un sărut timid şi ruşinos, de o îmbrăţişare caldă şi nepătimaşă, de o plimbare în parc, de o alergare pe lângă lac, de surâsul soarelui, de cerul cristalin, pentru ca sunt atâtea lucruri de care se pot bucura doi iubiţi! Să lăsăm unirea trupurilor la vremea ei, la vreme binecuvântată, la vremea când vom gusta din Taina Nunţii.

Să încercăm să înţelegem că dragostea dintre doi tineri necăsătoriţi nu implică dragoste trupească.

În Eclesiast este un capitol care îmi place mult, o să-l scriu:

1. Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer.

2. Vreme este să te naşti şi vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai sădit.

3. Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti.

4. Vreme este să plângi şi vreme să râzi; vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti.

5. Vreme este să arunci pietre şi vreme să le strângi; vreme este să îmbrăţişezi şi vreme este să fugi de îmbrăţişare.

6. Vreme este să agoniseşti şi vreme să prăpădeşti; vreme este să păstrezi şi vreme să arunci.

7. Vreme este să rupi şi vreme să coşi; vreme este să taci şi vreme să grăieşti.

8. Vreme este să iubeşti şi vreme să urăşti. Este vreme de război şi vreme de pace. Eclesiastul (cap. 3).

Să ne gândim că şi vremea de a gusta,de a trăi totalitatea dragostei este doar când vom fi căsătoriţi religios,când v-om avea binecuvântarea de la Dumnezeu. Să aşteptăm clipa prielnică, cu blândeţe, răbdare, înfrânare.

Sper că băiatul să fi realizat că este rău a face dragoste înainte de a fi căsătorit!

Şi să nădăjduim că vor realiza şi alţii.

(A.)

Un fel de psihanaliza

Aproape la toate vârstele se întâlneşte, de pildă, conflictul acesta între a crede şi a nu crede în Dumnezeu; adică ciocnirea minţii sănătoase cu săgeţile nebuniei. Sunt unii convinşi de existenţa lui Dumnezeu, de dumnezeirea lui Iisus şi de iconomia mântuirii; dar, în răstimpuri, se pomenesc munciţi şi de chingile ateismului. Sunt alţii, care n-au muncirile acestea, chiar dacă aud de ele. Evidenţa interioară a credinţei lor e absolută. Alţii sunt bântuiţi de furtuni şi, în sfârşit, alţii, liniştiţi că au scăpat de Dumnezeu: pentru ei nu există. Adevărul e că aparatul conştiinţei lor nu mai prinde nimic, s-a defectat, realitatea spiritului e inexistentă pentru ei.

Ce poate să fie la mijloc? Ceea ce poate să fie cu un aparat de radio, care nu mai prinde undele. Undele există, dar pentru el nu mai există. El are câteva lămpi arse, bobine arse, lovituri şi piese frânte etc. E infirm pe undeva.

Aşa şi oarecare om pătimeşte multe feluri de arsuri şi frângeri lăuntrice, mai pătimeşte şi arsurile mediului social, care-i zdruncină nevinovăţia, şi iată-l un ateu, la diferite grade de tărie. Toată situaţia lui se înscrie întocmai în granulele de cromatină. Ateul s-a armonizat cu acest dezechilibru. Sămânţa îl reproduce întocmai. Presupunem că e căsătorit cu o femeie, nu aşa de răvăşită la minte, aşa de dezechilibrată în mediul moral, ci o femeie credincioasă. Copiii se nasc cu două predispoziţii contradictorii: una necredincioasă, a tatălui; şi a doua credincioasă, a mamei, potrivit probabilităţilor arătate.

Sufletul nu se moşteneşte, ci se creează de Dumnezeu. Credinţa e o însuşire a sufletului, e drept; dar de la Dumnezeu nu vine nimic rău. Atunci? Atunci, însuşirea sufletului de-a-şi cunoaşte şi recunoaşte pe Tatăl, sau de-a se lepăda de El, e dependentă şi de construcţia genetică a trupului, în care va avea să petreacă o vreme. Cuprinsul credinţei se învaţă; înclinarea de-a o învăţa sau nu se moşteneşte. Inclinarea sufletului ştim că e către obârşia sa: “Anima naturaliter christiana”. Inclinarea sufletului face interferenţă cu înclinarea trupului în care a fost trimis. Deci, dacă vine într-un trup în care găseşte numai dezechilibru, nu-şi va putea manifesta înclinarea sa către cele de sus, ci va asista neputincios lângă un aparat stricat, care nu cântă, ci huruie.

Toate chinurile conştiinţei izvorăsc din simţirea acestor infirmităţi, ce zac în străfunduri, şi de unde ele răbufnesc până în suprafaţa faptelor văzute. Ca să uşureze Dumnezeu povara unui suflet, de multe ori îl cruţă de cunoştinţa infirmităţii în care trebuie să petreacă. Aşa vedem seninătate şi la idioţi.

(Pr. Arsenie Boca – Cararea Imparatiei)

Sufletul e cel mai mare pret al nostru

“Pentru ca ce-i va folosi omului, daca va castiga lumea intreaga, iar sufletul sau il va pierde? Sau ce va da omul in schimb pentru sufletul sau?”

De ce-i sufletul asa de important? Chiar nimic din lumea asta plina nu are atata valoare pentru a-l rascumpara? La aceasta intrebare incerc sa-mi raspund de ceva timp.

Sufletul e de multe ori comparat cu inima, cand iubesti sau urasti, sentimentul de furie sau de simpatie, toate se simt in inima. Cand iubesti si vezi persoana iubita, concentreaza-te asupra inimii si ai sa observi ca de acolo vine sentimentul. Orice sentiment profund ai avea, fa acest lucru si vei ajunge mereu la aceeasi concluzie.

Inima se poate compara cu sufletul? Da, omul are doua maini (poate pierde una, sau pe amandoua si totusi sa traiasca), doua pictioare, doi ochi etc. Si fara organe interne omul poate sa traiasca, fara un rinichi, fara un plaman, fara un ficat ”dar acesta se regenereza”. Am vazut un caz socant: un copil a ajuns la varsta de un an desi s-a nascut fara creier (caz pe care-l puteti gasi foarte usor pe internet), deci omul poate sa traiasca si fara activitate cerebrala, in cazuri exceptionale ce-i drept, dar poate.

Da, inima poate sa fie comparata cu sufletul. Ce poate sa dea omul in schimb pentru inima sa? Nimic! Fara inima omul nu are viata, asa si fara suflet!

Cum am spus intr-un articol anterior, omul are trei vieti, din prima clipa a primei vieti primeste sufletul, pe parcurs se formeaza inima, in viata a doua inima-i desavarsita si-si formeaza sufletul (il formeaza duhovniceaste), pentru a-l mantui, iar cand ajunge in a treia viata, omul ce nu si-a pierdut sufletul are partasie cu Dumnezeu, iar cei care l-au pierdut nu au partasie cu Acesta caci Sfantii Parinti spun : Chinurile din iad inseamna nepartasia cu Dumnezeu

Anunt angajare: se cauta barbat dreptslavitor crestin

Familia crestina angajeaza in sanul ei, barbat dreptslavitor crestin pe perioada nelimitata de timp.

Cerinte:

- tanar dinamic in exercitarea virtutilor, iubitor de imparatia cerurilor si dreptatea Lui Dumnezeu;

- se cere obligatoriu experienta fecioriei pana la casatorie, sau in cazul caderii in desfranare, experienta sincera a pocaintei si a indreptarii;

- constituie un mare avantaj comunicarea cu rabdare, blandete si intelepciune;

Responsabilitati:

- purtarea raspunderii de a fi cap al familiei crestine, iar nu folosirea acestei slujiri in avantaj propriu;

- conducerea sotiei pe drumul mantuirii ce duce la Hristos, nu pe drumul avorturilor ce duc la pierzare;

- curajul de a creste toti copiii randuiti de Dumnezeu, fara subterfugii si fara silirea sotiei de a se feri de nasterea de prunci;

- cresterea copiilor in frica de Dumnezeu, viitori oameni de nadejde si adevarati ostasi ai lui Hristos;

- trairea dupa randuiala crestina, astfel incat barbatul sa-si ajute femeia daruita de Dumnezeu la exercitarea rolului de mama si sotie;

- sa nu-si umple vreodata capul cu ameteala bauturii sau inima cu frumusete straina, ci mintea sa si-o umple cu dreapta socoteala, iar inima cu dragostea de aproapele;

- sa nu cunoasca vorba urata, iar minciuna sa nu se cuibareasca pe buzele sale;

- sa cinsteasca atat pe parintii sai cat si pe cei ai sotiei, astfel incat familia sa nu ajunga istovita de certuri fara sens;

- sa vegheze mereu la mantuirea si oranduirea familiei care ii este data spre grija;

Recompense/ beneficii:

- lucrul in echipa cu o sotie fidela, atat la bine, cat mai ales la greu, in drumul spre vesnicie;

- biruinta in necazurile vietii acesteia;

- binecuvantarea de a fi parinte si posibilitatea de a fi un bunic implinit, intr-o lume in care multi oameni mor de singuratate.

- cununa mantuirii de la Imparatul Hristos, si viata de veci.

Descrierea angajatorului:

Familia crestina, tot mai afectata de raspandirea pacatului in randul tinerilor, nadajduieste in trezirea la o viata noua, in Hristos. Acest anunt de angajare in viata de familie pare scris sub o forma de gluma, insa este cat se poate de serios cu putinta, data fiind situatia reala a lucrurilor.

(Cu nadejde, familia crestina!)

Vorbim atat de usor despre iubire, dar iubim atat de putin!

Ne aflam la varsta in care sentimentele patrund in sufletul nostru…la unii mai putin, la altii mai mult.  Deşi sentimentele noastre fluctuează, dragostea Lui Dumnezeu pentru noi niciodata nu fluctuează. Ea nu este micşorată de păcatele noastre sau de nepasarea noastră; tocmai de aceea este neabătută în hotărîrea ei de a ne vindeca de acele păcate, de acele rani sufletesti, oricît ne-ar costa pe noi şi oricît L-ar costa pe El.

Ma intrebam zilele trecute cati dintre noi stim sa iubim cu adevarat… Azi vorbim atat de usor despre iubire, dar iubim atat de putin!  Adolescenta a fost si va ramane intotdeauna  perioada in care simtim intr-un mod foarte curat primii fiori ai dragostei si ai iubiri sincere. Este foarte greu insa, sa avem rabdare in aceasta perioada a vietii. Tinerii vor totul ,,peste noapte”, in cateva minute toate dorintele sa li se implineasca. Dar, Domnul nu este un magician sau vrajitor, care sa faca o vraja si fiinta draga sa ne iubeasca intr-o clipa. Domnul este Rabdarea noastra. Cine iubeste si nu are rabdare, acela nu iubeste. Iubirea fara rabdare nu este iubire; ci o mare cadere in idolatrie.

Când iubim pe cineva prea mult, nu prea avem parte de acea persoană…dacă, însă, lăsăm toată iubirea noastră în mâinile Domnului, ştie Dânsul cum să râduiască totul spre bine. Domnul niciodata nu intarzie prea mult la chemarea noastra.

Sfintii sunt cei care ne intaresc de fiecare data. Cuvintele pline de talc si intelepciune, patrund in adancul fiintei noastre luminandu-ne  si  umpland sufletele noastre de bucurie!

Iubiti? Si Sfintii au iubit. Mai presus de toate au iubit pe Dumnezeu, apoi pe aproapele. Intotdeauna cand ma gandesc la sentimentul suprem al dragostei, imi amintesc de prima minune facuta de Mantuitorul Hristos, la Nunta din Cana Galileii. Mirilor li se terminase vinul, iar Maica Domnului a alergat la Fiul Sau Cel preaiubit, spunandu-i: ,,Nu mai au vin!”. Si iata cum Domnul Hristos a savarsit aici prima Sa minune, transformand apa in vin. De fiecare data cand suntem intristati, cand suferim si cand iubim fara sa primim iubire, Maica Domnului este cea care alearga la Mantuitorul Hristos si spune: ,,Fiule, nu mai au vin!”.

Vinul reprezinta Adevarata Bucurie. Adevarata noastra unire cu Hristos, cat si cu cel pe care il iubim. Vinul este ospatul credintei noastre in Hristos. Vinul este incredintarea iubirii noastre in mainile Domnului. Incredintarea în mâinile lui Dumnezeu, deschide un izvor de bucurie vesnica în noi. Dar si invers, trairea repetata si perseverenta a bucuriei profunde, oricare ar fi circumstantele exterioare, conduce în mod sigur la o si mai mare incredintare. Cine nu cauta bucuria? Cine o gaseste dar nu este cea Adevarata; este doar o bucurie trecatoare creata de lucrurile lumesti, de duhurile necurate. Unde este bucuria de la Tatal? In linistea sufletului aflam bucuria, si avem constiinta prezentei lui Dumnezeu. Si unde este Dumnezeu cu darul Sau, acolo nici un lucru nu este greu. Ea nu se ascunde in grija celor lumesti, ci in unirea noastra cu Dumnezeu. In intalnirea noastra cu El.

O colega m-a intrebat: ,,de ce trebuie sa iubim?” Nu stiam in acel moment ce sa-i raspund, dar mai tarziu mi-am dat seama de ce trebuie sa ne iubim unii pe altii. In primul rand, aceasta este porunca Mantuitorului; porunca iubirii. Iubim pentru ca suntem facuti dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, care este insasi Iubire.

Sentimentul de iubire, un tanar ar putea usor sa il marturiseasca prin faptele sale. Nu exista cuvant pentru a-i arata celuilalt dragostea noastra.

Toate vin prin credinta si nadejde, iar acestea le putem dobandi doar cerandu-I Lui ajutorul neincetat. Asa vom deveni fii ai iubirii, ucenici si slujitori ai Lui- fii ai rugaciunii si nu fii pacatului. Copii ai dragostei…iar Dragostea nu cade niciodata.

Multi tineri confunda sentimentul de iubire, cu placerea trupeasca. Iubirea adevarata inseamna jertfa, nu placere; placerea de a iubi adevarat fiind de natura mult mai inalta decat si-o inchipuie multi. Orice lucru bun incepe prin jertfa, printr-o renuntare. Iar “rasplata” vine uneori mai repede, alteori mai tarziu, si aceasta rasplata este: ori luminarea cu dragoste a celui iubit de catre Cel de Sus, ori scoaterea noastra la lumina, din inselare, amagire. Nimeni nu ar fi fost vrednic sa vorbeasca vreodata despre dragoste daca nu ar fost El.  Nimic mai frumos nu este in tinerete decat sa iubesti si sa fii iubit in acelasi timp. Trebuie să fim încredinţaţi că Tatal stie iubirea noastra, sa credem ca Dumnezeu este Făcătorul, Creatorul făpturii şi al omului, dar în acelaşi timp şi purtătorul de grijă si datatorul Bucuriei celei Vesnice!.

Sa credem ca “În mâna Lui El ţine viaţa a tot ce trăieşte şi suflarea întregii omeniri”. In mâna Lui salasluieste adevarata iubire. Acolo o gasim…

Pomenirea Sfântului, slavitului mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruinţă (+ 303)

Minunatul acesta, vestitul si marele Mucenic Gheorghe a trait pe vremea imparatului Diocletian, s-a nascut in Capadochia, fiu al unor parinti crestini si invatat, din tinerete, in dreapta credinta. Ramas fara de tata din copilarie, Sfantul s-a mutat, cu maica sa, din Capadochia in Palestina, fiind cu neamul de acolo si avand acolo multe averi si mosteniri. Ajuns la varsta desavarsita si fiind frumos la chip si viteaz in lupta, prin osteneala, pricepere si destoinicie, tanarul Gheorghe s-a facut pretuit si, imbratisand slujba armelor, in scurta vreme, a cucerit cele mai mari cinstiri, pana si dregatoria de conducator de oaste, in garda imparatului.

Se stie ca, desi era pagan, imparatul Diocletian, pana la anul 303 nu a luat nici o masura impotriva crestinilor. Aceasta stare de lucruri a ingaduit crestinilor vrednici, sa urce pana la cele mai inalte slujbe in imparatie. In anul 303 insa, din indemnul ginerelui sau Galeriu, pe care Diocletian l-a luat ca insotitor la domnie, a aprins prigoana impotriva crestinilor. Istoria crestinitatii sta martora ca, din anul 303 si pana la 313 (anul decretului de la Milan, prin care Sfantul imparat Constantin a dat pace crestinilor), Biserica a trecut printr-o cutremuratoare incercare si o sangeroasa proba: crestinii au fost siliti sa aleaga, cu pretul vietii lor, intre zeii pagani si Hristos.

Cunoscand, deci, decretul de prigonire impotriva crestinilor, indata Gheorghe s-a infatisat singur inaintea imparatului Diocletian si, inaintea intregii curti imparatesti, a marturisit deschis ca este crestin si ca intelege sa slujeasca in oastea imparatului, ca ucenic al lui Hristos. Uimit de aceasta marturisire si indemnat de Galeriu, Diocletian a dat porunca sa fie dus in temnita si pus la chinuri, ca sa se lepede de credinta. Si a fost trecut prin toate vamile muceniciei, loviri cu sulita, batai la talpi, lespezi de piatra pe piept, chinul la roata, groapa cu var, incaltaminte cu cuie, bautura otravita, bataia cu vine de bou s.a. Toate acestea si altele asemenea, Sfantul Gheorghe le-a indurat cu barbate stand tare in credinta.

Pentru cei credinciosi, Mucenicii sunt crestini alesi, luminati de Dumnezeu, pentru a duce lupta impotriva paganatatii si a diavolului. Drept aceea, in toiul prigonirilor si in clipele cand sunt pusi la incercarile cele mai sangeroase, Mantuitorul ii lumineaza cu puteri dumnezeiesti, care le ocrotesc trupul impotriva suferintelor.

Deci, cei de fata, vazand chinurile de moarte, prin care trecea Sfantul Gheorghe si ca ramane viu si nevatamat, multi dintre ei s-au lepadat de idoli si au venit la credinta in Hristos, slavind cu un glas pe Dumnezeul crestinilor. Mai mult, in vremea tinerii lui in temnita, Sfantul Gheorghe, atingandu-se de un mort, acesta a inviat. Insasi imparateasa Alexandra, sotia lui Diocletian, vazand acestea, a marturisit credinta ei in Hristos.

In cele din urma, imparatul a incercat sa-l induplece cu onoruri si cu fagaduinte, dar Sfantul a ales sa ramana pentru totdeauna cu Hristos. In fata acestei marturisiri si, vazand ca toate incercarile lui sunt zadarnice, Diocletian a dat porunca sa li se taie capetele, si Mucenicului si imparatesei Alexandra.

Desi, ostasii i-au scos afara din cetate, dar, pe drum, inainte de a ajunge la locul de taiere, imparateasa, slabind cu trupul, si-a dat duhul. Iar, cand au ajuns la locul hotarat, Sfantul si-a ridicat glasul si s-a rugat cu caldura, multumind lui Dumnezeu pentru toate binefacerile primite. Astfel, rugandu-se, cu bucurie si-a plecat capul sub sabie si a fost taiat, in ziua de 23 aprilie, pazind pana la capat credinta fara prihana si luand cununa cea nevestejita din mana lui Hristos, Domnul sau.

Dintre toti Sfintii sarbatoriti in lumea crestina, putini au ajuns la faima de care s-a bucurat, si se bucura, Sfantul Gheorghe, la poporul nostru. In satele si orasele tarii noastre, foarte multe biserici sunt ridicate in cinstea lui. Multi oameni, barbati si femei, ii poarta numele. De asemenea si multe orase din tara. Al treilea brat al Dunarii, in Delta, se cheama, Bratul Sfantului Gheorghe. Se stie, apoi, ca multa vreme ocrotitorul ostirii romane a fost Sfantul Gheorghe. Asemenea, steagul Moldovei, trimis de Stefan cel Mare la manastirea Zograful, din muntele Athos, are chipul Sfantului Gheorghe, doborand balaurul. Iar acest chip al Sfantului, doborand balaurul, a fost la noi ca un rasunet si ca o chemare a poporului la lupta crestinilor impotriva balaurului vremii, adica a paganilor otomani si impotriva diavolului. O dovada este si rugaciunea lui Stefan cel Mare, scrisa pe steagul sau: “O, luptatorule si biruitorule, mare Gheorghe, in nevoi si in nenorociri grabnic ajutator si cald sprijinitor, iar celor intristati, bucurie nespusa, primeste de la noi aceasta rugaminte a smeritului tau rob, a Domnului Io Stefan Voievod, din mila lui Dumnezeu, Domnul Tarii Moldovei. Pazeste-l pe el neatins in lumea aceasta si in cea de apoi, pentru rugaciunile celor ce te cinstesc pe Tine, ca sa Te preamarim in veci. Amin. Si aceasta a facut-o in anul 7008 (1500), in al 43 an al Domniei Sale“.

Dumnezeului nostru slava, in veci! Amin.

Doamne scapă-mă de masturbare!

In cateva zile va avea loc o sarbatoare in viata mea…Doamne ce sarbatoare! Se implineste o luna de cand nu m-am mai masturbat. Probabil unii vor spune ca sunt nebun, dar nu, nu sunt deloc nebun. Sunt bolnav! Nici nu mai stiu de cati ani sufar de aceasta boala sufleteasca a masturbarii.

Sunt tanar, am 19 ani. Deabea in clasa a 7 a am aflat ca placerile mele zilnice sunt defapt niste pacate foarte mari. De atunci sunt rob, sunt un rob al diavolului, deoarece lui i-am slujit.

In clasa a 9 a am inceput sa cunosc mai bine Sfanta noastra Biserica. De atunci am si un duhovnic. La inceput imi era greu sa marturisesc acest pacat, dar dragostea parintelui meu duhovnic m-a facut sa marturisesc fara probleme. Am reusit trei luni de zile sa nu ma mai masturbez. Am primit si Sfanta Impartasanie. Doamne ce bine a fost! Doamne cata liniste aveam in suflet! Dar intr-o seara cand stateam la televizor, diavolul m-a ispitit si am cazut.

De atunci a inceput din nou dezastrul. De trei ani nu am mai gustat din Trupul si Sangele Domnului si Dumnezeului meu. De atunci am facut acest pacat aproape zilnic. Sute de gigabiti de filme porno au umplut calculatorul meu. Doamne, cu cate sute de mii de poze mi-am spurcat eu sufletul! Am ajuns sa cunosc toate site-urile porno. Am ajuns sa am actrite porno preferate. Ba mai mult am inceput sa ma uit in filme si dupa trupurile barbatilor. De canon nici nu mai putea fi vorba. Asemenea alcoolicului care prefera in locul medicamentelor, doza zilnica de alcool asa si eu preferam in locul canonului, doza mea zilnica de masturbare.

Puteam sa tin post, puteam sa nu mananc nimic, dar de masturbare nu ma lasam. Inainte sa merg la scoala, dupa ce veneam de la scoala, oricand prindeam momentul ma masturbam. Chiar si inainte sa merg la Sfanta Liturghie ma masturbam. Eram atat de obsedat incat masturbarea era o nevoie zilnica. Dar niciodata cand ma masturbam nu puteam sa ma gandesc la Dumnezeu.

Ma spovedeam foarte rar si cand ma spovedeam marturiseam fara nici o problema pacatul. Eram constient ca nu o sa ma impartasesc. Mergeam la spovedanie cu parere de rau. Dupa spovedanie imi faceam canonul, totul mergea bine, dar nu dura mai mult de o saptamana.

De o luna m-am ridicat din “groapa” acestui pacat. La spovedanie i-am spus parintelui duhovnic ca nu mai am putere sa lupt, nu mai am putere sa sper ca voi primi Sfanta Impartasanie. Atunci parintele mi-a spus ca daca nu ma voi masturba pana la Rusalii, voi primi Impartasania. In plus i-am cerut parintelui binecuvantare pentru a merge la Facultatea de Teologie, dar parintele a spus ca daca nu ma voi lasa de acest pacat nu voi primi binecuvantare.

Dorinta de a ma impartasi cu Trupul si Sangele Domnului si dorinta de a ajunge la teologie m-au ajutat pana acuma sa nu pacatuiesc din nou. Cei care nu au trecut prin asa ceva nu isi pot inchipui cat poate fi de greu. Ma scol noaptea din somn, in fiecare dimineata am acelasi gand, mai nou printre colegi se vorbeste tot mai mult pe tema asta. Ispitele sunt peste tot, dar am nadejdea ca Dumnezeu pentru rugaciunile Maicii Sale, ale Sfantului Vasile cel Mare, ale Sfantului Stelian si ale tuturor sfintilor, ma va ajuta.

Daca acum ai inceput sa faci pacatul masturbarii, sau ai de gand sa il faci in viitor, te rog din tot sufletul meu sa nu il faci. Oricata placere ai avea cand faci acest pacat, dupa aceea o sa ai numai regrete. Poate zici ca sunt prea tanar sa iti dau sfaturi, dar crede-ma ca din nefericire am prea multa experienta in domeniul acesta. Eu am facut aceasta gresala, mie nimeni nu mi-a atras atentia din timp, dar nu vreau ca si tu sa treci prin asta.

Va rog pe toti sa va rugati in fiecare zi si pentru cei care se masturbeaza. Dureaza 5-10 secunde sa spuneti: Doamne miluieste-i si ii scapa pe cei care se masturbeaza.

Doamne ajuta!

Minunate apoftegme despre Patriarhul Serbiei Pavle

Patriarhul Bisericii Ortodoxe sârbe este eroul multor povestioare şi anecdote. Ele întăresc legenda că ar fi un om popular şi cu viaţă sfântă. (…) Prin felul său de viaţă Patriarhul Pavle este apropiat oamenilor. Pe dânsul, sârbii îl simt ca pe un semen apropiat lor, şi nu ne referim numai la credincioşii practicanţi.

Mercedes.

Patriarhul Pavle, după cum este cunoscut, a continuat să trăiască la fel şi după ce s-a mutat la Belgrad. Belgrădenii îl întâlnesc adesea pe stradă, în tramvai, în autobuz… Astfel, odată, pe când mergea singur, suind trotuarul străzii Regele Petru I, în care se afla sediul Patriarhiei, îl ajunse, cu un Mercedes ultimul răcnet, unul din preoţii cunoscuţi ai unei parohii arhicunoscute din Belgrad. A oprit automobilul şi a ieşit:

- Sfinţia Voastră, permiteţi-mi să vă conduc! Spuneţi numai încotro… Patriarhul a intrat în automobil, şi îndată ce s-au pus în mişcare, a întrebat:

- Spuneţi, părinte, al cui este automobilul acesta?

- Al meu, Sfinţia Voastră!

- Opriţi! – porunci Patriarhul, a ieşit, şi-a făcut semnul Crucii şi a zis preotului:

- Dumnezeu să vă aibă în pază!

Automobilele negre.

Fusese şedinţa Sfântului Mare Sinod al Bisericii Ortodoxe Sârbe. Sfinţia Sa se îndrepta, precum îi este obiceiul, la slujba de vecernie de la Catedrală. Când ieşi din Palatul Patriarhiei, zări parcate o mulţime de automobile mari, negre. Întrebă:

- Ale cui să fie atâtea automobile luxoase?

- Ale episcopilor noştri, Sfinţia Voastră! Au venit cu ele la şedinţa Sinodului -răspunse preotul care-l însoţea.

- O, vedea-i-ar Dumnezeu, cu ce ar fi mers dacă nu ar fi depus votul sărăciei?!

Dificultăţile diaconului.

În clădirea Patriarhiei adesea se repovesteşte dialogul Patriarhului purtat cu diaconul care-l însoţeşte peste tot, pe când plecau să facă slujbă în biserica de la Banovo brdo.

- Cum vom merge? Cu automobilul? – întrebă diaconul.

- Cu autobuzul! – răspunse Patriarhul cu hotărâre.

- E aglomeraţie, e înăbuşitor in autobuz, şi nici nu-i aproape…

- Mergem! – zise din nou scurt Sfinţia Sa.

- Dar… – mergând în urma Sa, diaconul avansă un argument nou, major – Sfinţia Voastră, este vară, multă lume merge la Ada Ciganlija [cel mai vestit ştrand], autobuzele sunt pline de lume despuiată. Nu e potrivit…

- Ştiţi, părinte – se întoarse Patriarhul Pavle – fie care vede ceea ce doreşte!

Două măsline.

La masa de prânz în Palatul Patriarhiei mai mulţi episcopi, printre ei si Patriarhul Pavle. Printre altele, ajunse pe masă şi farfuria cu măsline. Toţi ştiu că Patriarhul ţine la ideea că organismului uman îi sunt optim necesare doar şase măsline. Dar vlădica Ştefan a apucat să ia opt măsline.

- Sfinţia Voastră, eu am luat cu două mai mult. Ce să fac?

- Acuma ţine ceea ce ai luat, iar mâine să iei cu două mai puţin – răspunse Patriarhul.

Mesaj către America.

Atunci când vlădica Pavle a devenit Patriarh, îşi aminteşte Slobodan Mileusnic, directorul Muzeului BOS, multe delegaţii şi numeroşi reprezentanţi din străinătate şi-au exprimat dorinţa să-l întâlnească pe Sfinţia Sa. A venit atunci şi ambasadorul destul de activ al Americii la Belgrad, Warren Zimmermann. Patriarhul l-a primit în Palatul Patriarhiei. Ambasadorul i-a transmis salutări şi felicitări în numele poporului american, în numele preşedintelui Americii şi în numele său personal. S-a purtat o convorbire oficială, protocolară şi în final ambasadorul a pus întrebarea:

- Cu ce am putea să vă ajutăm?

- Excelenţa Voastră, să nu ne puneţi piedici; cu aceasta ne veţi ajuta.

Salariile

Patriarhul Pavle a refuzat, de altfel, salariul. Dânsul primeşte doar pensia la care are dreptul ca fost episcop de Raska şi Prizren. Nevoile sale sunt modeste de tot, dat fiind că singur îşi coase mantia, singur îşi repară pantofii… Încă îi rămân bani din pensia aceea mică. Ce rămâne împarte săracilor sau donează în alte scopuri pentru binele obştesc.

A rămas de pomină reacţia dânsului din anul 1962, la solicitarea de atunci a unor episcopi să li se mărească salariile:

- “Dar de ce, de vreme ce nu suntem în stare să cheltuim nici ceea ce am avut până acum?!”.

Pentru Milos Crnjanski.

În acelaşi fel procedează Părintele Patriarh şi cu ceea ce primeşte în dar. Dacă primeşte material pentru mantie, îl păstrează până întâlneşte un călugăr sau preot care nu are posibilitate să cumpere. Atunci îi calculează cât are nevoie pentru a coase o mantie, şi-i dă exact atât, ca să mai rămână şi pentru alţii.

Renumitul istoric al literaturii Zika Stojkovic, care a colaborat cu vlădica Pavle, pe când acesta fusese episcop de Raska şi Prizren, la editarea operei capitale: “Monumentele din Kosovo”, i s-a plâns odată în Palatul Patriarhal că are greutăţi în a aduna bani pentru continuarea tipăririi seriei începute de Opere ale unuia din cei mai importanţi scriitori sârbi, Milos Crnjanski. Ascultându-l, Patriarhul se ridică, se duse până la patul său, ridică perna, luă de sub ea portmoneul, apoi scoase din el trei mii de mărci şi le întinse lui Stojkovic:

- “Iată, e contribuţia mea pentru tipărirea cărţilor lui Milos Crnjanski. Să vă fie de ajutor!”.

Economii.

Gradimir Stanic, care este directorul tipografiei patriarhale, relatează:

- “Dânsul îşi dactilografiază singur cărţile. Foile pe care le scrie aproape că nu au margini, iar distanţa dintre rânduri este cea mai mică posibilă. Evită să piardă timpul cu introducerea deasă a foilor în maşina de scris. Pe lângă aceasta, economiseşte hârtia; aşa s-a deprins, căci înainte vreme hârtia era foarte scumpă. Iar textele sale sunt atât de curate, încât la ele nu este nevoie de intervenţii înaintea tiparului.

Colaboratorii povestesc, de asemenea, că se ţine şi textual de versul din Rugăciunea Domnească: “…pâinea noastră cea spre fiinţă dă-ne-o nouă astăzi…”. După ce ia masa, aduna cu atenţie orice fărâmitură, deşi are cine să strângă şi să facă ordine…

La “Semnul de întrebare”.

Un boem, care adesea petrecea timpul la cafeneaua cu denumirea “?“, în apropierea Patriarhiei, de câte ori îl vedea pe Patriarh, traversa în fugă strada, pentru a lua binecuvântare de la Sfinţia Sa. Iar odată îi zise:

- Sfinţia Voastră, noi doi suntem cei mai buni oameni din tot Belgradul acesta! La care Patriarhul replică:

- Suntem, dar după ce golim câteva pahare, nu mai suntem buni de nimic! (…)”

Un ateu la judecata cu Hristos

Fiule, fiule…ce ai facut cu viata ta pana acum?

Doamne, Doamne, dar de ce mi te arati abia acum, cand eu ma aflu la capatul ei de drum? De ce te-ai ascuns mereu de mine, si nu mi-ai raspuns ca sa cred in Tine?

Fiule, adu-ti aminte cand strigam dupa tine “cine are urechi de auzit să audă”! Adu-ti aminte cati apostoli, mucenici, prooroci si sfinti am trimis ca sa Ma vesteasca. Adu-ti aminte si de clopotele bisericilor care rasunau neobosit pe tot cuprinsul pamantului, ca sa vesteasca vesnicia. Insa pe tine toate acestea te deranjau si ti-ai astupat urechile si mai mult, nevoind sa auzi despre Mine si despre imparatia Mea.

Si fiule, cum spui ca m-am ascuns de tine? Eu, care te-am cercetat de nenumarate ori prin preotii Mei, iar tu fugeai necontenit de ei!? Pe cine crezi ca vesteau preotii aceia pe care ti i-am trimis, asa nevrednici cum ziceai ca sunt? Pe ei si pe ale lor? Nu fiule, tu stii ca ei ma vesteau pe Mine. Dar tu fiule te-ai ascuns de Mine, si m-ai scos din inima ta nu pentru ca nu aveai dovezi despre Mine, ci pentru ca nu ti-am placut ca am urat pacatul pe care tu-l iubeai.

Dar, Doamne cum sa fi crezut in Tine daca am vazut atatia credinciosi fatarnici in jurul meu?! Ce credinta era aceea si cum te-au marturisit acei crestini ca sa cred si eu in Tine, atata timp cat aveau mintea  plina de citate biblice, dar inima plina cu injurii, invidie, hotii, barfe, sete de lauda proprie si alte lucruri urate pe care eu, asa lipsit de credinta, nu le-am facut?!

Adevarat, adevarat ai judecat pana aici, caci si Eu le-am spus acestora “Poporul acesta ma cinsteste cu buzele, dar cu inima este departe de Mine”. Si de aceea i-am avertizat ca “Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.” Drept aceea cand voi chema toate neamurile la judecata “voi marturisi lor: Niciodata nu v-am cunoscut pe voi. Departati-va de la Mine cei ce lucrati faradelegea.”

Insa adu-ti aminte, cum ai judecat pe cei care m-au marturisit cu adevarat pe Mine! Ai spus ca nu ai defaimat cum fac crestinii aceia fatarnici, dar ce faceai tu cand radeai de vecinul tau sarac, cel cu multi copii, spunand ca e pocait, prost si inconstient ca nu-si duce sotia la avort? Il judecai in sinea ta ca nu este in stare sa asigure un viitor copiilor sai! Insa tu nu i-ai intins nici macar o mana de ajutor daca l-ai vazut in necaz. Iata, unul ca acesta ma marturisea pe Mine, iar tu, razand de marturisirea lui, ai ras de Mine. L-ai avut mereu langa tine pe sarmanul, vaduva si dreptul care marturisea despre Mine. Dar pentru tine acesti oameni pareau prea stersi, prea neinsemnati si prea naivi pentru a-i lua in seama.

Doamne, insa cum era sa cred in Tine cu atata nedreptate in lume? Unde erai Tu, cand se intamplau atatea jafuri, crime, violuri si silnicii in lume, pe care stii ca le-am urat si eu? Si de cate ori m-am intrebat daca Tu existi,  ma biciuia gandul ca esti rau, nedrept, crud si nepasator pentru ca lasi sa se intample atata rau cu oamenii. Asa ca mi-a fost mai usor de dus gandul ca defapt Tu nu existi.

Fiule, asa este ca mereu m-ai judecat ca sunt nepasator si crud cu oamenii, dar m-ai judecat tocmai cand aratam bunatate si indurare fata de nepasarea si cruzimea cu care ma tratai tu pe Mine.

Unde eram fiule cand lumea suferea? Iata fiule eram indurerat langa inima copilului ramas orfan de mana criminala, eram indurerat langa inima femeii siluite, si langa inima pagubitului de hoti. Eram langa toti acestia si-i ajutam in durerea lor, facuta de toti aceea care ascultau de cuvantul Meu la fel de mult cum ai ascultat si tu.

Tu insa, atunci cand nedreptateai nu vedeai nedreptatile tale, asa cum nici cei pe care ii urai pentru nedreptate nu-si vedeau nedreptatile lor. Iar Eu sufeream pentru toti si ma osteneam sa va indrept si pe unii, si pe altii, dar nu m-ati ascultat cu totii. Si defapt,  tu m-ai urat pe Mine, nu pentru ca nu-mi pasa de oamenii pe care ii vedeai chinuiti, ci pentru ca tu insuti erai chinuit  de despartirea ta fata ingrijirea Mea parinteasca. Dar cum era sa-mi vezi fiule bratele deschise catre tine, daca tu stateai mereu cu spatele la Mine? Cum era fiule sa-mi simti imbratisarea calda, daca tu fugeai mereu de ea?

Si ai fi vrut fiule sa opresc tot raul din lume, iar Eu, abia asteptand sa-ti implinesc dorinta, deindata te-am rugat sa incepem cu oprirea raului din tine… Tu insa ai zis ca iti incalc libertatea. La fel au zis si ceilalti pe care i-ai judecat de nedreptatile pentru care ai zis ca nu exist…

Doamne, dar cum era sa cred in Tine, cand gandul de a ma inchina Tie ma facea sa simt ca-mi pierd libertatea de om, simteam ca sunt ca o sluga in fata stapanului, si nu ca un fiu in fata tatalui?

Dar fiule, tu care mereu M-ai judecat ca sunt tiran si ca subjug libertatea oamenilor, adu-ti aminte ce faceai atunci cand ma straduiam sa-ti descatusez vointa din lanturile pacatelor tale? Loveai cu vorbe grele in Mine, nelasandu-ma sa te eliberez si sa te vindec, precum o fiara prinsa in lat cauta sa muste pe cel ce se apropie de rana stransorii de care sufera. Doar stii prea bine ca pacatul este singurul care ti-a subjugat libertatea. Adu-ti aminte cum tremurai cand nu aveai prilej sa-ti satisfaci o patima si cum ardeai de nerabdare sa o savarsesti? Unde era libertatea ta, daca stiai in adancul tau ca ceea ce faci nu este bine, ci rau pentru tine si pentru altii? De ce te prefaceai liber si sanatos cand randuiam pe cineva sa te ajute sa te vindeci de patimi?

Si ce inchinare crezi ca asteptam Eu din partea ta, decat doar recunostinta pe care un tata o asteapta de la fiul sau, dar nu pentru siesi, ci pentru ca fiul sa nu ajunga batjocoritor de tata, precum ai ajuns tu fata de Mine.  Si doar n-am cerut de la tine decat ceea ce ai cerut si tu ca parinte de la fii tai: dragostea pentru jertfa de a fi parinte.

Doamne, dar acum de ce sa ma judeci? Nu Tu ai spus ca esti indelung rabdator si mult iertator? Iarta-mi sie mie toate cate zici ca le am rele, ca sa arati ca esti intr-adevar asa cum spui.

Iata, asa mi-ati facut o viata intreaga toti necredinciosii. De cate ori v-am rasplatit faptele rele dupa dreptate, ca sa va indreptati, m-ati lovit in obraz zicand ca nu sunt milostiv. Si de cate ori am facut mila cu oamenii de langa voi, m-ati lovit iarasi in obraz, zicand ca nu sunt drept. Dar Eu v-am rabdat si v-am iertat pe toti, doar, doar de va veti fi intors din calea nedreptatii la timp. Voi insa nesabuiti ati fost o viata intreaga, ascunzandu-va mereu nedreptatea dupa sofisme, precum face tatal minciunii, si cerand acum mila pe care nu ati aratat-o fata de altii si dreptatea cu care trebuia sa va masurati pe voi insiva.

Si de ce spui acum sa nu te judec? Nu Eu am vrut judecata, ci voi toti necredinciosii ati vrut! Iata, m-am intrupat si am venit ca simplu om printre voi, ca sa ma impac cu voi, si la judecata sa nu ajungem. Dar voi ce-ati facut? M-ati judecat si m-ati dat mortii pe cruce. La inceput ati spus ca sunt hulitor si nebun, iar mai tarziu ati spus ca sunt doar un basm si-o amagire. Nu ati vrut impacare, ci judecata, iar impacarea cu care Tatal m-a trimis la voi ati luat-o ca pe un afront la fericirea voastra. Iata de aceea stati acum la judecata, caci ceea ce ati cautat aceea si primiti.

Doamne, dar de ce ma judeci asa aspru? De unde sa fi stiut despre tot ceea ce trebuia sa fac bine, si despre tot ceea ce nu trebuia sa fac rau, atata timp cat nu te-am cunoscut pe Tine? Judeca-ma dupa ceea ce stiam si n-am facut, nu dupa ceea ce nu stiam ca am de implinit!

Ai stiut, si ai prea stiut si tocmai acelea te judeca pe tine acum. Mereu ai spus ca binele este ceva relativ, atunci cand era vorba sa-l implinesti tu fata de altii, dar de fiecare data l-ai cerut in mod absolut cand era vorba sa-l primesti tu de la ceilalti. Si mereu ai spus ca si raul este ceva relativ, atunci cand il savarseai tu fata de altii, dar de fiecare data l-ai refuzat in mod absolut cand altii ti-l faceau tie.

Asa ai ajuns sa zici ca nu merita sa ierti pe oricine ti-a gresit, dar tu insuti asteptai sa primesti iertare neconditionata atunci cand greseai fata de cineva. Asa ai zis ca nu esti obligat sa ajuti pe cineva oricand iti sta in putere, dar de fiecare data te-ai suparat cand cineva te putea ajuta si nu a facut-o.

Tot asa ai zis ca e rau sa fii tradat cu ceva, dar tu insuti iti tradai sotia poftind in gandul tau la alte femei. Si ai trambitat mereu ca e rau sa iti fie stirbita libertatea cu ceva cat de mic, dar tu insuti ai rapit toata libertatea copiilor tai care trebuiau ca sa se nasca si nu i-ai lasat ca sa se nasca.

De aceea v-am spus: “Nu judecati, ca sa nu fiti judecati. Caci cu judecata cu care judecati, veti fi judecati, si cu masura cu care masurati, vi se va masura.”

Si-acum, faptele tale te judeca fiule, faptele tale!

Scoate din tine orice urmă de trufie şi de ură împotriva aproapelui

Te superi pe aproapele tău, îl dispreţuieşti, nu vrei să vorbeşti cu el calm, cu dragoste, fiindcă are un caracter care îţi repugnă: e grosolan, brutal, dispreţuitor, acestea vădindu-se în vorbirea şi în manierele lui. De asemenea, îţi displace fiindcă: îşi dă aere, se consideră mai ceva decât este şi se comportă trufaş şi nerespectuos. Tu însă, care eşti doctorul şi învăţătorul aproapelui, meriţi să fii acuzat mai mult decât el. “Doctore, vindecă-te pe tine însuţi” (Luca 4, 23). Învăţătorule, caută mai întâi să înveţi tu însuţi!

Răutatea ta este mai rea decât tot răul. Gândeşte-te, e oare cu putinţă să vindeci răul cu rău? Având tu însuţi bârna în ochi, poţi scoate oare paiul din ochiul aproapelui? Răutăţile, neajunsurile se îndreaptă cu binele, cu mângâiere, cu dragoste, blândeţe, smerenie, răbdare. Recunoaşte-te cel dintâi dintre păcătoşi, dintre cei ce ţi se vor părea păcătoşi, sau chiar sunt, aşază-te pe tine mai prejos ca toţi. Scoate din tine orice urmă de trufie şi de ură împotriva aproapelui, de nerăbdare şi de mânie şi atunci vei putea să-i vindeci pe alţii. Treci cu vederea, din dragoste îngăduitoare, scăderile altora.

Chiar dacă descoperi abateri în comportarea aproapelui, cu ce te vei alege dacă le vei da în vileag? Îi vei purta vrăjmăşie. Dar este cineva fără de păcat? De aceea ni s-a poruncit să iertăm greşiţilor noştri dacă nelegiurile noastre le vede Dumnezeu, putea-vom oare să ne impotrivim judecăţii Sale? “Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl cel ceresc” (Matei 6, 14). La cina dragostei stăm împreună cu însuşi întruchiparea Dragostei, dar nu ne iubim unii pe alţii! Ciudat! Şi nici nu ne îngrijim de aceasta. Iar iubirea nu ne va veni de la sine, fără râvnă, strădania şi lucrarea noastră.

Iubitorul de oameni, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, mulţumescu-Ţi din adâncul inimii că mi-ai dat ascultare când m-am rugat pentru iubirea de aproapele şi pentru dispreţuirea celor pământeşti, şi că ai revărsat asupra inimii mele pace, dulce şi înţeleaptă iubire. Întăreşte-mă prin aceasta, Doamne, pentru rugăciunile Preacuratei Stăpânei noastre Născătoarea de Dumnezeu şi ca să fiu copil al Tău, Doamne, şi copil al Ei cu totul adevărat.

Unei pensionare care se plange de moda in imbracaminte

Scrieţi că aţi fi putut trăi, dvs. şi cele trei fiice ale dvs., din pensia modestă pe care oprimiţi ca văduvă de ofiţer superior. Însă „totul se duce pe modă”. Fiicele s-au rupt de sub stăpânirea dvs. cea bună şi au trecut sub stăpânirea aspră a modei, în zadar le sfătuiţi, le explicaţi, le rugaţi – ele o ţin una şi bună: „Ce ştii tu, mamă; e vorba de cultură, de educaţie, de gust. Ce, să facem noi notă aparte între fete?”. Şi vorbind astfel, cer în fiecare primăvară şi în fiecare toamnă haine noi, după modă. Iar în casă, mizerie şi sărăcie. Casa n-a mai fost zugrăvită de multă vreme. Mobila e uzată. Vasele sunt ciobite. Lenjeria de pat – numai zdrenţe. Masa sărăcăcioasă: când prânziţi, nu cinaţi. Pentru toate acestea nu sunt bani, dar pentru îmbrăcăminte la modă, pentru stradă, trebuie să fie. Vai: moda şi strada v-au răpit întâietatea în casă! Mă întrebaţi ce să faceţi.

În Macedonia v-ar fi spus toţi: „Rugaţi-vă lui Dumnezeu să le dea fiicelor duh bun”.Pe lângă rugăciune, continuaţi să le sfătuiţi. N-au decât să îşi bată joc; dvs. vorbiţi-le.Cuvintele adevărului trebuie odată şi odată să zămislească şi să aducă rod. Dumnezeu aude; şi la vremea Sa, El va repeta învăţăturile dvs. fiicelor, numai că într-un fel mai aspru. Fiindcă atât Biblia, cât şi experienţa noastră ne dau mărturie că Dumnezeu rareori pedepseşte ceva atât de aspru cum pedepseşte necinstirea părinţilor.

Spuneţi-le fiicelor dvs. că îmbrăcămintea la modă din vremea noastră nu este nicidecum vreo cerinţă a culturii, sau a educaţiei, sau a gustului, ci numai o cerinţă a comerţului. Cei care inventează moda şi o impun lumii credule se gândesc exclusiv la bani. Înaceastă munculiţă negustorească a lor nu se gândesc la cultură şi la educaţie nici cât broasca la stele. Sunt obişnuiţii barbari ai marilor oraşe, care prin viclenie ajung la bani. Ei au agenţiilor: desenatori, fotografi şi subtili cunoscători ai patimilor şi slăbiciunilor omeneşti. Pentru bani, aceştia le confecţionează noi şi noi croieli de îmbrăcăminte feminină. Cu duhul epuizat până la atrofie în inventarea noii mode, ei au început în zilele noastre să impună lumii feminine o croială a hainelor care sfidează cele mai obişnuite concepţii de cuviinţă şi ruşine, precum şi simplele reguli de igienă şi de menaj. Dar ce, îi doare pe ei de morala lumii, şi de caracterul oamenilor, şi de sfiala fecioarelor, şi de sănătatea naţiei, şi de pensia mică amamei? Banii şi numai banii: acesta e imboldul şi scopul creaţiilor de modă ale acestor negustori şi al armatei de agenţi ai lor.

Mai spuneţi-le fiicelor dvs. că aceşti arhinegustori ai modei îşi anunţă noile invenţiisub deviza culturii, a educaţiei, a frumuseţii şi a gustului, râzând în sinea lor şi gândindu-sedoar la bani. Aceste mari cuvinte, ce se rosteau cândva în Europa cu respect, le slujesc cabanală marcă comercială pe marfa de vânzare, de pildă ca şarpele de pe sticlele cu otravă, sauca buldogul de pe gramofoane, sau precum cămila de pe pachetele de ceai.

Cândva, curţile europene dădeau exemplu şi model în privinţa îmbrăcăminţii,neavându-se în vedere pe atunci banii, ci tocmai ceea ce acum sună atât de fals în gura fiicelordvs. – dar astăzi, din păcate, şi curţile s-au supus tiraniei modei, pe care o impun dughenele unde se fac bani. Adevărata îmbrăcăminte de curte, îmbrăcăminte domnească, se mai vede şi astăzi la vrednicul nostru popor, mai ales în Macedonia şi Muntenegru. O americană, profesoară, a fost nu demult în Ţetinie, şi mi-a povestit cum a organizat un ceai în cinstea ei o societate de femei. Muntenegrencele s-au arătat la ceai în portul lor popular, iar americana, în hainele ei la modă. „Mi-a fost o ruşine grozavă”, zice, „arătam ca ţiganca între împărătese!”

Le mai puteţi citi fiicelor dvs. ameninţarea prorocului Isaia către evreicele iubitoare de modă, ameninţare care în timp s-a adeverit (Isaia 3, 16-24).

De la Dumnezeu, pace şi sănătate dvs!

“Frumusete pe muchie de cutit”

Omul tinde in mod natural sa fie frumos, sa fie perfect, adica sa fie desavarsit. In orice ar face, incepand cu el insusi si terminand cu tot ceea ce il inconjoara, omul randuieste lucrurile astfel incat sa ajunga mai aproape de perfectiune.

Tot asa face omul si cu propriul trup. Il cosmetizeaza, il infrumuseteaza, il parfumeaza, si de ceva vreme incoace ii ajusteaza imperfeciunile prin interventii chirurgicale complexe, indepartand straturile de grasime in plus, ridurile, asimetriile si tot ceea ce sta in calea perfectiunii spre care tinde neincetat. Dar de ce cauta omul mereu perfectiunea? Pentru ca inseteaza dupa desavarsire! Si de ce inseteaza dupa desavarsire? Pentru ca el a cunoscut-o candva, pentru ca aceasta este starea fireasca a sa,  si singura care il poate multumi deplin. Doar in desavarsirea vesnica isi gaseste omul odihna. Si pentru ca nu reuseste sa guste desavarsirea in duh, inseteaza si imprima setea fata de ea in toata materia care il inconjoara.

Omul fuge de imbatranire si de urat, oricat de afundat ar fi in materialism, pentru ca acestea nu sunt proprii fiintei lui. El fuge de toate acestea, pentru ca este facut sa fie vesnic tanar, vesnic sanatos, vesnic frumos, vesnic proaspat, adica vesnic desavarsit!

Dar cine cauta desavarsirea trupului inainte de a cauta desavarsirea sufletului, se aseamana nechibzuitului care pune carul inaintea boilor. Frumusetea trupului este intotdeauna trasa inainte de frumusetea sufletului. Frumusetea sufletului este cea care se rasfrange asupra trupului si nu invers.

Astfel, pentru ca omul cazut nu vrea sa raspunda la chemarea desavarsirii sufletului, toata industria cosmetizarii si a chirurgiei estetice nu este decat un mod fortat spre materie prin care omul  este nevoit sa raspunda firescului de a fi desavarsit.

Pentru ca nu vrea sa-si satisfaca nevoia de vesnicie si desavarsire in duh, omul e constrans sa se exprime direct in materie, dar materia care il constituie pe om este afectata de alterare, de imbatranire, de moarte, adica de pacat.

Si oricat s-ar stradui omul sa atinga perfectiunea trupului, nu reuseste pentru ca se invarte intr-un cerc vicios din care nu poate iesi altfel decat prin renuntarea la pacatul pe care il iubeste, caci pacatul este singurul vinovat de orice neputinta, infirmitate si imperfectiune a trupului. Si oricat s-ar chinui omul sa atinga perfectiunea trupului, pana la urma ramane nostalgic si nesatisfacut, vazand ca odata cu trecerea timpului isi pierde frumusetea pe care si-ar dori sa o pastreze permanent, adica vesnic.

Cei care afirma ca viata omului se sfarseste pe pamant, dau dovada atat de snobism cat si de sinceritate demne de mila. Cum aceasta? In primul rand dau dovada de snobism  pentru ca isi contrazic vorbele care neaga vesnicia cu propriile fapte care cer vesnicia (cautarea desavarsirii permanente, chiar daca doar spre trup) si dau in acelasi timp dovada de sinceritate pentru ca raspund la setea  de desavarsire vesnica din ei, chiar daca intr-un mod gresit.

Dar singurul mod prin care putem reusi sa fim vesnic frumosi, este sa scoatem singura cauza a uratului si a suferintei din noi: pacatul. Caci frumusetea si bucuria vesnica inseamna sfintenie.

Asadar, “Fiti, dar, voi desavarsiti, precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este.” (Ev. Matei 5 :48)

Invatatoarei V.S. despre cine ne da marturie ca Dumnezeu exista

Atât tu, cât şi bătrâna ta mamă sunteţi devotate credinţei ortodoxe. De când aţi începutsă pliniţi poruncile privitoare la post, la rugăciune, la milostenie şi la împărtăşire, tainele adevărului vi se descoperă tot mai mult.

Într-adevăr, aceasta este calea dreaptă: prin exersarea a cunoscutului se ajunge şi la necunoscut. Celui ce face rugăciune tăcută vreme îndelungată, adevărul i se arată. Inima ta,însă, arde de dorinţa să-i îndreptezi şi pe mulţi alţii pe calea adevărului – dar oamenii, cum sunt oamenii: unul are mintea întunecată de minciună, altul are inima împietrită de patimi,încât treaba nu merge lesne. Trebuie curăţire îndelungată, şi maslu cu sobor de preoţi, şi scăldare de şapte ori în Iordan. Astfel, un muncitor din Banat te-a lăsat cu gura căscată cu întrebarea: „Cine îmi dă mărturie că Dumnezeu există?” Şi tu te miri ce să-i răspunzi. Înprimul rând, roagă-te lui Dumnezeu pentru el, şi apoi răspunde-i precum urmează: Dă mărturie iarba. De cauţi, frate, martor sub picioarele tale, îţi dă mărturie iarba verde, a cărei spiţă de neam urcă până la ziua şi ceasul când s-a auzit cuvântul Făcătorului: să răsară pământul iarbă verde, care să poarte sămânţă, şi pom roditor, care să facă rod (citeşte prima pagină din cartea Facerii).

Dau mărturie soarele, luna şi stelele. De cauţi, frate, martor deasupra capului tău, îţi dau mărturie mândrul soare, minunata lună şi ceata stelelor. Urcă pe spiţa lor de neam cât vrei: nu vei afla capăt până ce nu vei ajunge la acea zi şi la acel ceas în care deasupra întunericului şi a netocmirii a răsunat cuvântul lui Dumnezeu: să fie luminători întru tăria cerului… doi luminători mari şi stelele!

Dă mărturie marea şi dă mărturie văzduhul. De cauţi, frate, mărturie în jurul tău, în lungime şi în lărgime şi în adâncime, îţi dau mărturie marea şi văzduhul, şi muntele şi codrul, muşuroiul de furnici şi stupul de albine, şi tot ce vieţuieşte în mare şi în văzduh, şi în munte şi în codru, şi înăuntrul muşuroaielor şi al stupilor. Urcă pe spiţa lor de neam, nu te abate nici la stânga, nici la dreapta – însă nu întreba pe oricine de cale -, şi vei ajunge, negreşit, la acea sfinţită clipă în care a străfulgerat din cer glasul dragostei: să fie, să fie, să fie! Şi a fost aşa.

Dau mărturie boul şi măgarul, după cuvântul prorocului care strigă: cunoscut-a boul pe stăpânul său şi asinul ieslea domnului său, iar Israel nu M-a cunoscut pe Mine şi poporul Meu nu M-a înţeles (Isaia l, 3).

Spune-mi, frate, care făptură de sub ceruri nu îmi dă mărturie despre Dumnezeu? Îţi dau timp o sută de ani ca să te chinui cu acest chin deşert şi să cauţi fie şi un singur fir de iarbă care să nu dea mărturie despre măreaţa fiinţă a Făcătorului Său. Dar ca să îţi scurtez acest soroc şi să te ajut să afli cine nu dă mărturie despre Dumnezeu, iată: numai şi numai, în toată lumea, numai şi numai oamenii nebuni.

Îmi dau mărturie rânduiala şi măsura şi numărul şi dumnezeiasca armonie a întregii lumi zidite. Dau mărturie înţelegerea şi conştiinţa tuturor sufletelor sfinte şi drepte, însă mai presus de tot şi toate, dă mărturie Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, întru Care Marele şi Veşnicul Dumnezeu S-a arătat în trup ca om, a cercetat neamul omenesc, a vestit tainele, a arătat calea, a deschis Raiul. Dacă cineva doreşte să îl şi vadă cu ochii pe Dumnezeu şi să-L audă cu urechile, cu adevărat i-a împlinit şi această dorinţă Făcătorul oamenilor: să se uite la Iisus Hristos. Şi va vedea, şi va auzi, şi va învia cu viaţă nouă.

Astfel poţi să-i răspunzi acelui sărac suflet care îl caută cu sete pe Dumnezeu şi doreşte să Îl vadă şi să-L audă. Aceasta, însă, nu este tot ce se poate spune. Acesta este numai un snop din uriaşa ţarină a lui Dumnezeu, în care tot ce creşte dă mărturie despre Făcătorul său. Şi nici nu creşte pentru altceva decât ca să arate mărturia sa – şi să se ducă. Iar tu, fiică, continuă să te întăreşti în virtutea ta. Nu te uita nici la stânga, nici la dreapta afară de calea mântuirii. Degrabă trebuie să murim. Iar dincolo, după moarte, este Judecata lui Dumnezeu asupra felului cum noi, ca cei mai apropiaţi lui Dumnezeu, am mărturisit despre Dumnezeu. Şi la Judecată sunt două cete mari de oameni: una de-a dreapta Domnului slavei, care în această viaţă nu s-au ruşinat de Hristos, iar cealaltă de-a stânga Lui, care în această viaţă s-au ruşinat de El întru acest neam preacurvar şi păcătos (Marcu 8, 38).

Pace ţie şi binecuvântare de la Dumnezeu!

(Sf. Nicolae Velimirovici – Raspunsuri la intrebari ale lumii de astazi)

A fi tânăr ortodox – o lămurire

A fi tânăr ortodox nu înseamnă a nu mai asculta muzică, ci a asculta muzică bună. Bună pentru suflet, cel prin firea sa însetat de liniştire, de despătimire, de limpezime interioară, de care are nevoie pentru a putea iubi curat…

A fi tânăr ortodox nu înseamnă a nu te distra, ci a nu te arunca, în numele divertismentului, în mocirla păcatului…

A fi tânăr ortodox nu înseamnă a nu avea prieteni, ci a nu te face prin ceilalţi prieten cu păcatul…

A fi tânăr ortodox nu înseamnă a nu face voia părinţilor, ci a refuza cu o fermitate smerită doar ceea ce e păcătos în ea…

Într-un cuvânt, tânărul ortodox face orice, dar fără de păcat …

El nu-şi refuză părinţii sau prietenii, ci păcatul… Căci păcatul desparte de Hristos… Iar despărţirea de Hristos e despărţire de adevăr şi lumină… Şi ce viaţă e aceea lipsită de adevăr şi lumină?

Ştiu, cititorule, că noţiunea de păcat plictiseşte, pentru că a fost burduşită, timp de secole, cu moralism sec…. Ce diversiune!

Sf. Scriptură numeşte păcatul „boldul morţii”; Păcatul e, de fapt, acul de la seringa morţii, cel prin care se scurge moartea în noi!!!

Şi, culmea, părinţii tinerilor care se întorc astăzi în Biserică, sunt revoltaţi că Hristos a smuls din inimile copiilor lor, acul morţii! Şi că nu mai trăiesc acea „viaţă” care nu-i decât efectul subtil al pieirii ce se insinuează, prin păcat, în toată fiinţa lor!

Părinţii care îi despart pe copii de Hristos, le ucid sufletele!

Să nu fie!