Rugăciunea omului secularizat

Nevoia de rugăciune a omului credincios este în afară de orice îndoială. Cu cât este mai puternică credinţa, cu atât este mai puternică şi nevoia sa de rugăciune. Pe de altă parte, credinţa unei persoane este susţinută de credinţa altor persoane. In aceasta apare importanţa Liturghiei şi a fiecărui cult public.

Dar în societatea de astăzi constatăm o slăbire a credinţei. Prin urmare şi un fel de indiferenţă faţă de rugăciune. Poate că noţiunea de societate secularizată nu indică o societate total necredincioasă, ci o societate în care majoritatea membrilor nu mai practică rugăciunea decât foarte rar, în momente excepţionale. Pentru cel care doreşte să-şi menţină vigoarea credinţei prin rugăciune se pune deci astăzi o dublă problemă: aceea de a-şi apăra credinţa împotriva influentei nefaste a unui mediu slăbit în credinţă şi aceea de a apara practica rugăciunii in cadrul unei societăţi care a pierdut în mare parte uzul rugăciunii. In timp ce omul de odinioară găsea în mediul social un factor prin care îşi întărea credinţa şi practica rugăciunii, astăzi acest mediu este un factor de răcire, un factor împotriva căruia cel care vrea sa-şi menţină credinţa şi rugăciunea trebuie să se apere.

Astăzi omul credincios trebuie să caute într-o mare măsură el însuşi motivaţii care să-i poată susţine credinţa şi propria sa practică a rugăciunii. Şi tocmai aceasta ar putea face credinţa sa mai profundă şi rugăciunea sa mai fierbinte, dat fiind că, într-o mare măsura ele nu mai sunt susţinute de mediul social. Prin urmare, omul care reuşeşte să-şi întărească credinţa si rugăciunea prin motivaţii personale, reflectate, poate deveni el însuşi un focar pentru întărirea credinţei şi înnoirea rugăciunii în mediu sau social. Prin aceasta el poate ajuta societatea să iasă din viaţa superficială, saturată de plictiseală, care este cauza slăbirii credinţei şi a rugăciunii; cu alte cuvinte, el o poate ajuta să regăsească un conţinut mai substanţial, să-si intareasca radacinile adanci infigandu-le intr-o mai mare profunzime a vieţii, fără de care existenţa umană este de o uniformitate monotonă şi lipsită de semnificaţie.

Deci primul punct de care ne vom ocupa este cel al motivaţiilor, al determinărilor fundamentale pe care omul de astăzi le poate găsi pentru a-şi întări credinţa şi pentru a se ruga mai des şi mai cu căldură.

Părinţii duhovniceşti ai Ortodoxiei au văzut un mijloc de întărire a rugaciunii în meditaţia asupra cuvintelor Sfintei Scripturi şi a altor cărţi duhovniceşti. Sfântul Isaac Sirul spune că “citirea dumnezeieştilor Scripturi întăreşte mintea şi mai ales adapă rugăciunea, fiind lumina minţii care are această citire drept călăuză pe cărarea cea dreaptă şi semănătoare de conţinut în contemplarea rugăciunii… făcând mintea să dobândească subţirime şi înţelepciune“1.

Dar cuvintele Sfintei Scripturi au putere asupra noastră atunci când le simţim drept cuvinte ale lui Dumnezeu pe care ni le adresează în momentul citirii. Atunci prin ele Il întâlnim pe Dumnezeu Insuşi, ne simţim atinşi de chemarea Lui potrivit cu împrejurările si nivelul nostru duhovnicesc. Atunci in aceste cuvinte descoperim o mare putere şi un sens mereu nou. Astfel citirea se uneşte cu rugăciunea: Trebuie să-I cerem lui Dumnezeu să ne deschidă interiorul cuvintelor, facandu-se El Insusi transparent si simtit in ele. De aceea, acelaşi Isaac Sirul recomanda: “Ia seama, omule, la ce citeşti. Căci de nu te vei nevoi, nu vei afla. Şi de nu baţi cu căldură şi de nu stai treaz la poarta neîncetat, nu vei fi auzit“. “De aceea stă scris că sufletul este ajutat de citire când stă la rugăciune şi iarăsi, rugăciunea aduce lumină în citire“2.

Dar dacă meditaţia ne descoperă pe Dumnezeu în cuvintele Scripturii, ea ni-L descoperă şi în lucrurile lumii. Căci toate cuvintele Sfintei Scripturi nu ne vorbesc despre Dumnezeu în Sine, ci despre legătura Sa cu noi prin intermediul lucrurilor lumii şi al aproapelui nostru; astfel, cuvintele Scripturii ne vorbesc despre lucrurile lumii, ni le revelează ca pe făpturile lui Dumnezeu pe care El nu încetează să le susţină. Cuvintele Scripturii şi lucrurile lumii, inclusiv persoanele apropiaţilor noştri şi propriile noastre persoane, cu gândurile şi problemele lor, se află într-o legătură indisolubilă între ele şi cu Dumnezeu: toate sunt într-un anume fel adresate conştiinţei noastre şi date ei ca tot atâtea daruri şi chemări ale lui Dumnezeu, prin care împrejurările mereu schimbătoare ne solicită să ne arătăm modul nostru de vieţuire după voia lui Dumnezeu. Astfel, suntem chemaţi să ne maturizăm fiinţa noastră, să sporim duhovniceşte spre o înţelegere mereu mai deplină a bogăţiei gândirii divine şi a profunzimii iubirii lui Dumnezeu faţă de noi; şi astfel suntem chemaţi la o iubire mereu mai mare faţă de El şi la unirea cu El. Căci complexitatea circumstanţelor şi a problemelor pune în relief caracterul inepuizabil şi semnificaţia infinită a lucrurilor şi a persoanelor care se înrădăcinează în infinitatea lui Dumnezeu. Aprofundând din ce în ce mai mult sensul lucrurilor şi al persoanelor, putem să descoperim un sens mereu mai profund al Scripturii şi invers. Aprofundând mereu cele două feluri de revelaţie, sporim in simţirea iubirii infinite a lui Dumnezeu, care ne mişcă până la lacrimi. Sfântul Isaac spune: “Citeşte şi din Evangheliile cele dăruite de Dumnezeu spre cunoaşterea întregii lumi, ca mintea ta să ia merinde din puterea Proniei Lui… şi sa se scufunde in lucrurile minunate ale lui Dumnezeu“ [1]. „Si când începe harul sa-ti deschida ochii pentru a simţi cu adevarat vederea lucrurilor, îndată ei încep să verse şiroaie de lacrimi“ [2].

(…)

Sfintenia omului...este odihna noastra in inimile semenilor incalzite de Duhul Sfinteniei

Taina persoanei este rostuirea binecuvantarii in sfintenie…
este regasirea sensului persoanei, cel de la inceputul creatiei cand toate erau bune foarte.
parintele Staniloae afirma intr-un mod gradat si plin de traire duhovniceasca, o traire carunta de intelepciune, nonagenara:
“L-am cautat pe Dumnezeu in oamenii din satul meu,apoi in carti, in idei, in simboluri. Dar acest lucru nu mi-a dat nici pacea , nici iubirea. Intr-o zi am descoperit in scrierile Sfintilor Parinti ai Bisericii ca e cu putinta sa-L intalnesti pe Dumnezeu in mod real prin rugaciune. Si atunci L-am auzit spunandu-mi:

INDRAZNESTE SA INTELEGI CA TE IUBESC !

Atunci, cu rabdare, m-am pus pe lucru. Astfel, am inteles treptat ca Dumnezeu e aproape, ca ma iubeste si ca , umplandu-ma de iubirea Lui, inima se deschide celorlalti. Am inteles ca iubirea e comuniunea cu Dumnezeu si cu celalalt.Si ca, fara aceasta comuniune, lumea nu e decat tristete, ruina, distrugere, masacre. Sa vrea lumea sa traiasca in aceasta iubire, si ar cunoaste viata vesnica…”

In persoana sfantului prin disponibilitatea sa in relatii, prin extrema sa atentie fata de celalalt, prin promptitudinea cu care se daruie lui Hristos, umanitatea este tamaduita si innoita. Cum se manifesta in mod concret aceasta umanitate innoita? Sfantul lasa sa se intrevada fata de fiecare fiinta umana un comportament plin de delicatete, de transparenta, de puritate in ganduri si in sentimente. Delicatetea sa se rasfrange chiar si asupra animalelor si a lucrurilor, pentru ca in tot si in toate el vede un dar al iubirii lui Dumnezeu si pentru ca nu vrea sa raneasca aceasta iubire tratand aceste daruri cu nepasare si indiferenta. El respecta pe fiecare om si fiecare lucru si daca un om sau chiar un animal sufera, el le arata o compasiune profunda.

Cred ca ar fi de prisos sa indraznesc corecturi in experienta de viata a unui om, poate doar adaugiri…si sa nu ne sfiim caci parintele ne-a indemnat sa intregim ceea ce a inceput el, vrea sa ii continuam mostenirea, sa luam aminte si sa indraznim!

Incepem prin parinti, prin toti oamenii ce ne inconjoara din copilarie si pana la pubertate sa cunoastem, sa impropriem, si…“Sa vrea lumea sa traiasca in aceasta iubire, si ar cunoaste viata vesnica”. Cand suntem mici ca varsta biologica, suntem bogati si plini de lumina, de iubire si de sensul cu care am fost creati, negustand inca din pomul rautatii, datorita fragezimii si prospetimii si nevinovatiei copilaresti. Toate cate le facem, le facem imitand dar numai facand binele vom cunoaste pacea si bucuria. Inainte de a constientiza ca am face un rau, niciodata nu ne vom bucura de acel ceva, decat fals.

Cand eram mici, de fiecare data cand cadeam, intai trebuia sa vedem rana si plangeam…iar daca nu vedeam sangele cazaturii, atunci nu plangeam…dimpotriva…daca cei din jurul nostru ne luau si ne imbratisau si ne radeau…chiar nu plangeam deloc, ba chiar ne comportam ca si cum nimic nu s-ar fi comportat…pentru ca faceam totul cu suflet nevinovat, aveam pruncia sufletului. Pruncia care se cere si pentru intrarea in Imparatia lui Dumnezeu este acea delicatete la care omul carunt revine in viata, este acea complementaritate si paralelism al varstei in care Blaga spune: Copilul râde: “Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul!” Tânărul cântă: “Jocul şi-nţelepciunea mea-i iubirea!” Bătrânul tace: “Iubirea şi jocul meu e-nţelepciunea!”

Batranul ajunge astfel sa fie intelept prin pruncia sufletului sau, aceasta intelepciune binecuvantata, aceasta pruncie a intelepciunii si a iubirii, a jocului sufletului in delicatete si in sensibilitate, este pulsul si tensiunea zilnica a sfantului. El se daruieste intregii lumi nu numai sotiei, nu numai copiilor sai, el nu are prejudecati, nu are idei, concepte…el este prunc. El are joaca intelepciunii si a iubirii, caci acestea doua duc la delicatete si sensibilitate, la puritate si prospetimea sufletului.

“Viata vesnica aceasta este, sa te cunoasca pe Tine singurul dumnezeu adevarat si pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis (In. 17,3;)…si mintea se hraneste din carti, si din concepte ajunge la analogii, asemanari, comparatii, insa vine o vreme cand toate acestea aduc o oboseala mintii…o amortesc…o subjuga ideilor, conceptelor. Ma tem ca aici s-a inpotmolit Platon cu teoria ideilor. El a cunoscut si din taina persoanei…dar acel Dumnezeu unic si necunoscut de care vorebeste Sf. Pavel in cuvantarea din Areopag…vorbindu-le filosofilor el ii incredinteaza ca acel Dumnezeu, in care ei nu indrazneau sa creada….nu primeau Evanghelia Sa: “INDRAZNESTE SA INTELEGI CA TE IUBESC ! “

Si parintele Staniloae a fost incercat, a facut ani de inchisoare pe nedrept, a suferit oprobiul unor colegi, si toate astea nu l-au durut mai mult decat grija pentru cei dragi, pentru familia sa. Asa simt eu…asa stiu marturia fiicei sale, d-na Lidia Staniloae. Prin oameni, prin cei ce ii iubesti si prin rugaciunea pentru ei, aceasta este taina: rugaciunea pentru aproapele, rugaciunea pentru cel drag. Iar cum o sensibilitate mare apropie tot aproapele, toti iti sunt dragi…sa nu ne amagim ca o stare de indiferenta , sau o rugaciune rece, citita din obligatie, citita de frica, citita drept canon….nu este importanta! Ea pregusta si ne invata pruncia inimii si a mintii, ne invata abecedarul convorbirii cu Dumnezeu in comuniunea cu semenii, iar rugaciunea personala, lamurita prin focul incercarilor, cea cu lacrimi, din inima cu tot sufletul pentru cel drag, ne sensibilizeaza mai mult, izvorand in noi caldura si iubirea pentru cel drag. Si din acea inima fierbinte cu o minte a carui cuget este si el fierbinte, se naste delicatetea Sfantului. Toate devin “bune foarte”, toate devin iubire spre iubire din iubire in Lumina lui Hristos!

Sfantul este omul ce radiaza iubire, este odihna iubirii in inimile acoperite de duhul Sfinteniei, este odihna inmugurita din delicatete, blandete, sensibilitate si iubire fata de aproapele nostru!

Mi-e sete! Dă-mi să beau…

,,Imi este atat de sete…Dar nu, nu pot, nici nu indraznesc sa te las in pace. Mi-e atat de sete incat si un pahar plin cu apa ar fi prea mic pentru setea ce s-a zamislit in mine. Dar ce vorbesc eu de un pahar cu apa?!…acum e la moda sa cumperi o băutură răcoritoare ,,The Coca-Cola Company”, ca doar in secolul XXI traim…

Eh, uite ca nici o asemenea băutură tot nu mi-ar potoli setea. Incerc să-mi aştern gandurile pe hartie. Incerc să spun celorlalti tineri, cat de profunda este …această sete încuibată în cămara inimii mele pāngărite…”

Dar mai bine sa trec peste introducere. ,,Mi-e sete! Dă-mi să beau…” – iti suna cunoscut? Desi foarte putini tineri recunosc, tuturor le este sete.

Atitudinea noastra îndoielnica , firea neinduhovnicita, neluminata, salbaticita, netransformata, risipita pretutindeni si lipita de locul, forma si imaginile pacatelor noastre si ale lumii, provoaca acesta sete; aceasta ,,lipsa” nascuta in interiorul nostru. ,,Mi-e sete! Dă-mi să beau…” nu se refera la un strigăt firesc, un strigăt de ajutor, ci se refera la o strigare nesfarsita, necontenita a inimii.

Tanarul contemporan isi doreste sa devina el supremul; el devine insetat prin micile sau marile sale razvratiri; incearca sa creeze intotdeauna ceva propriu, ceva cu totul nou si independent. Insa acel ,,ceva” provoaca de foarte multe ori o sete lumeasca, astfel incat ,,oricine va bea din apa aceasta va inseta iarasi”…

Setea zamislita in noi inca din tinerete, simbolizeaza lipsa de iubire şi comuniune; simbolizeaza lipsa celei mai inalte trepte si anume: dragostea. Aceasta sete a tānărului , reflectă înstrăinarea de cele sfinte; înstrăinarea si totodata refugiul într-o lume a pacatului, refugiul intr-un cerc vicios al carnalitatii, un cerc bazat pe ganduri, sentimente nestabile prinse in mirajul fabulos al timpului.

Golul creat de uscaciunea sufleteasca ne face sa cautam intelesurile cele mai adanci ale vietii noastre. Ne intrebam cine ne-ar putea potoli aceasta sete. Cine ar putea umple golul transpus in adancul fiintei noastre pline de desertaciune?

La intrebarea noastra,Domnul Hristos vine si spune: “Daca înseteaza cineva, sa vina la Mine si sa bea.”

Nu exista decat o singura cale prin care putem veni la Hristos, prin care ne putem apropia de El, si prin care putem primi iubire. Aceasta cale se refera la neincetata pregatire; neincetata exercitare pentru a deveni mai tari, mai capabili de a primi harul Duhului Sfant si mai vrednici pentru a bea din Paharul Vesniciei. Doar prin Hristos putem sa ne impartasim de adancul original al dragostei Sale. Doar prin Hristos setea salasluita in noi, va conteni: ,, cel care va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai inseta in veac”.

Tanarul care inseteaza dupa Hristos, tanarul ce doreste lumina, adevarul si viata, va indeparta gandurile cele nefiresti descoperite pana in clipa de fata. Hristos ne ajuta defapt, in aceasta permaneta descoperire a gandurilor; El este singurul care ne lumineaza pentru a identifica gandurile cele straine, incuibate din zamislire in noi.

Setea tanarului contemporan explica intr-un mod paradoxal, nelinistea fireasca, starea de cautare, nelinistea duhovniceasca care te mentine permanent treaz si constient de faptul ca tot ce este in afara Vietii, este sortit absurditatii. Nu exista traire in afara trairii celei duhovnicesti. Cei care spun ca traiesc si nu-L au pe Hristos, aceia nu traiesc. Paharul Vesniciei, despre care am scris in randurile anterioare, reprezinta Apa Vietii celei Adevarate, Apa cea Vesnica pe care numai Hristos ne-o poate da. Ea ne elibereaza pe toti de intuneric, de pacat, de spaima si ezitare; ne da tarie si putere, ne aduce bucurie nesfarsita, nemasurata intelegere si dragoste fata de semeni. Apa ce duce spre vesnicie, precum Mantuitorul ne spune: ,, apa pe care i-o voi da Eu se va face in el izvor de apa curgatoare spre viata vesnica.”

In Evanghelia Duminicii a V a dupa Sfintele Pasti este intalnirea marginitului cu nemarginitul; setea femeii dovedeste insuficienta si neputinta existentei prin sine. Aceasta insuficienta si neputinta o gasim chiar in noi insine, deoarece nu ne putem intoarce pe caile Domnului, fara ca El sa ne ridice dandu-ne tarie. El ne ajuta sa iesim din orice impas al calatoriei noastre, ne ajuta sa trecem peste toate suisurile si coborasurile acestei vieti.

Hristos ne indeamna pe toti sa ne apropiem de El si sa bem din apa vietii. Domnul asculta strigarea inimii pāngărite si revarsta peste aceasta rauri de tamaduire si izbavire. Hristos vede sufletul celui care tanjeste dupa adevarata si coplesitoarea Lui milostivire si iubire de oameni.

Asemenea femeii din Samaria, sa indraznim si noi sa ne apropiem de Mantuitorul si Datatorul tuturor bunatatilor celor ceresti si vesnice.

Sa cerem de la El apa vietii, Apa care ne face pe noi indiferent de varsta…vesnici, netrecatori, nemuritori. Apa care ne face sa-L dorim pe Domnul din ce in ce mai mult in sufletele noastre…

,, În ce chip doreste cerbul izvoarele apelor, asa Te doreste sufletul meu pe Tine, Dumnezeule.” (Psalm 41:1).

Intersecții umane

Viețile noastre se intersectează neașteptat. Neașteptat…dar vezi apoi că aveai nevoie și așteptai acel ne-așteptat.

Oamenii pe care ajungi să-i cunoști nu sunt întotdeauna cei pe care ți-i doreai sau credeai, în mintea ta, că ți-i doreai.

Dar de la ei înveți lucruri fundamentale – ori bune, ori rele, dar esențiale, ca să înțelegi lumea – iar lucrurile acestea, ți le doreai, în străfundul tău, să le știi, să le cunoști fața.

Oamenii lui Dumnezeu nu se luptă împotriva întâmplărilor, pentru că înțeleg că acele fapte sunt…exact pentru sufletul lor, pentru ceea ce trebuie să înțeleagă din viață, pentru patimi pe care trebuie să și le vindece, pentru o cunoaștere și mai profundă a oamenilor și a umanității, și nu în ultimul rând a umanității ca fire proprie.

Așa că Dumnezeu nu greșește când îți dă să cunoști anumiți oameni.

Trebuie doar să stai cu inima deschisă spre umanitate, chiar dacă unii vor să te vândă…și tu știi ce vor ei.

Nu trebuie să-ți pierzi inima și optimismul în fața oamenilor. De multe ori, nu sunt niște monștri chiar dacă se comportă monstruos. În schimb, pot să fie monștri  și să facă lucruri cumplite cei care se comportă impecabil, cei cu pretenții sociale.

Trebuie să vezi și lumea de foarte jos, ca să o înțelegi pe cea de foarte sus.

Am întâlnit oameni și copii foarte sensibili, extrem de sensibili, dar foarte puțin educați. M-am gândit întâi că e păcat că acești oameni cu inimă bună nu au o instruire mai solidă, că ar fi meritat mai mult.

Însă, pe de-o parte, nu vor mai mult, iar pe de altă parte, cred că Dumnezeu îi lasă acolo unde sunt pentru că și lumea de jos are nevoie de…inimă, de lumină, de puțin aer curat.

Noi i-am vrea pe oameni dintr-o dată sfinți, dintr-o dată buni, dintr-o dată erudiți… Dar lumea merge în ritmul ei și Dumnezeu nu o grăbește.

Nu trebuie să dai oamenii afară din inimă pentru că ți-au greșit sau pentru că nu corespund cu standardele tale.

Umanitatea înseamnă diversitate de daruri dumnezeiești.

Ca să poți să ierți, trebuie să cunoști.

Ca să poți să te cunoști, trebuie să înveți să-i iubești pe ceilalți.

Nu te cunoști deloc, dacă nu iubești oamenii, ci ești doar un admirator superficial al patimilor tale.

Am întâlnit oameni pe care, poate, la început, nu aș fi dorit să-i întâlnesc. Dar acum mă simt bine că ne-am intersectat drumurile. Am înțeles ceea ce nu-mi era clar.

Ce m-a impresionat până acum în viaţă

Puţine lucruri m-au impresionat foarte puternic în viaţă până acum, iar aceste lucruri le păstrez în inima mea neatinse de răul pe care-l văd înjur, de păcatele pe care le fac zilnic. Tot ce-am trăit frumos în viaţă am păstrat într-o cămăruţă a sufletului meu, tot ce am mai frumos în mine e legat de oamenii pe care i-am întâlnit.

Când eram mic iubirea mamei mele m-a impresionat cel mai mult şi lipsa ei de lângă mine pentru câteva zile mă făcea să sufăr. Când o revedeam plângeam de fericire. Zilele petrecute în mijlocul naturii la ţară, cu miros curat de iarbă, cu podul din faţa casei pe care treceau căruţele, cu soarele dimineţii, cu găinile mergând agale prin curte, cu liniştea şi pacea vieţii de la sat…mi-au rămas pentru totdeauna în gând.

Jocul alături de cei mai buni prieteni din copilărie şi lipsa grijilor…

Libertatea de la vârsta adolescenţei, nebunia de a crede că orice este posibil şi gândul că viaţa mă poate duce oriunde în lume… nădejdea că într-o zi voi şi eu fericit, voi avea şi eu o fată pe care să o iubesc şi să mă iubească… puterea de a o lua de la început mereu, căderile şi bucuriile vârstei de adolescent…mi-au rămas amintiri de nepreţuit şi temelie pentru comportamentul meu actual…

Felul simplu de a fi al soţiei mele şi sinceritatea ei m-a cucerit… nu era sofisticată în niciun fel, era frumoasă şi avea un chip nevinovat… curăţia sufletului şi felul ei de a mă iubi m-au cucerit pe viaţă Nu se lăuda cu nimic, nu ieşea în evidenţă în niciun moment, dar era aşa frumoasă; smerenia şi lipsa ei de experienţă în relaţia cu oamenii însemna mai mult decât orice pentru mine.

Harul lui Dumnezeu şi experienţa rugăciunii pline cu lacrimi mi-au arătat la 19 ani ce nu-mi închipuisem să trăiesc vreodată. Rugăciunea lui Iisus spusă copilăreşte, într-un mod simplu şi nevinovat mi-a descoperit acum 10 ani ce înseamnă lupta cu răul din mine. Sfânta Liturghie şi slujbele bisericeşti mi-au arătat o altfel de bucurie,  o altă lume în care nu intrasem niciodată. Simţeam prezenţa lui Dumnezeu oriunde lângă mine şi din râvnă am vrut să cunosc şi mai mult… şi mai mult. Era începutul relaţiei mele cu Dumnezeu, erau primele luni alături de Hristos. Ce-am trăit atunci nu cred că voi trăi vreodată, bucuria şi pacea pe care o simţeam în fiecare seară la rugăciune au rămas ca temelie a credinţei mele în Dumnezeu pâna astăzi, când mă simt aşa departe de El deşi stau aşa mult în mediul bisericesc.

Dorinţa de a fi preot şi râvna de a sluji lui Dumnezeu mi-au schimbat viaţa la propriu…

Numai gândul de a fi în faţa altarului, de a tămâia lin şi în rugăciune, m-au  făcut să merg şi mai departe. Dorinţa de a-i ajuta pe oameni, de a le vorbi tinerilor de Dumnezeu m-au ajutat enorm…

Relaţia cu unul dintre cei mai buni prieteni ai mei m-a făcut să mă cunosc mai bine şi să-nţeleg ce vreau să fac în viaţă.

Sutele de oameni pe care i-am cunoscut ca prieteni, amici, cunoştinţe, colegi, rude, neamuri, mi-au întărit şi mai mult dorinţa ca pe viitor să fiu preot şi să slujesc  aşa până la moarte.

Multe întâmplări şi experienţe frumoase am în adâncul inimii, pe care nimeni nu mi le poate lua, ele vor rămâne mereu acolo ca lucruri care întăresc faptul că viaţa e cel mai frumos dar de la Dumnezeu şi nimic nu e întâmplător…

Iubirea dintre doi îndrăgostiţi

Acum câţiva ani lucram de noapte şi se potrivea ca de fiecare dată să fiu cu alt coleg. Într-o seară m-am nimerit cu o colegă mai nouă, Bianca.. Nu vorbisem multe cu ea până atunci, schimbasem câteva vorbe şi cam atât. În acea seară o tot vedeam cu telefonul în mână dând mesaje, sau retrăgându-se de mai multe ori să vorbească cu cineva.

Când a terminat am început să discutăm despre una alta şi la un moment dat ea începe să se destăinuie, îmi povestea ce i se întâmplase cu o seară înainte. Spunea că fusese invitată de colegi în discotecă şi deşi era singură fără să aibă prieten, a acceptat. Erau un grup de 15-16 tineri în seara aceea şi printre ei era şi un băiat care trebuia să facă cunoştinţă cu o fată, dar se pare că lucrurile nu au mers aşa de bine. Bianca a intrat din întâmplare în vorbă cu el şi a aflat că “lipeală” nu reuşise. Au vorbit un ceas, două… Ceilalţi dansau, se simţeau bine. Ei tot discutau cu un suc în  faţă. Au vorbit  până dimineaţă, aproape 6 ore. Se plăceau foarte mult, aveau atâtea lucruri în comun, nu se mai săturau unul de altul.

Când au plecat el a condus-o acasă, s-au despărţit cu tristeţe dar şi cu bucuria de a fi petrecut o seară minunată, mult peste aşteptările lor.

În dimineaţa aceea înainte de a se culca, el i-a dat un mesaj. A doua zi au vorbit la telefon şi s-au văzut iar …

S-au îndrăgostit…

În noaptea aceea Bianca îmi povestea cu multă fericire în ochi tot ce i se întâmplase şi eu parcă îi sorbeam cuvintele, eram aşa de captivat… Povestea aşa de frumos, vorbea aşa de duios de el, era aşa de îndrăgostită în cât i se citea pe toată faţă. Nu mai trăisem niciodată aşa ceva, mă bucuram aşa de mult de ce i se întâmplase şi era impresionant de ce fel poate fi iubirea între doi tineri. Eram aşa captivat şi atent că parcă mi se-ntâmplase mie.

Ce curată e relaţia dintre doi îndrăgostiţi, cât de neprihănită poate fi dragostea dintre ei! Ce frumos îşi exprimă iubirea! Ce poate face iubirea dintr-un om! Totul e nimic pentru ea, şi el e totul. Nimic nu mai contează … decât el. Nimic nu le poate sta în cale şi nimeni.

Slavă Ţie Doamne pentru dragostea pe care ai dăruit-o tinerilor!

O tânără şi un tânăr îndrăgostiţi se privesc altfel, se ating altfel, se mângăie duios, nu se mai satură să stea împreună, tot ce-i înconjoară există doar pentru ei…

Nu mai au poftă de mâncare, nu se mai gândesc la şcoală, la părinţi, la prieteni, la familie, la probleme, la necazuri, ci doar unul la celălalt.

Din tot ce am trăit până acum, sinceritatea copiilor şi iubirea dintre doi tineri îndrăgostiţi mi s-au părut cele mai de dorit sentimente. Dacă am fi toţi aşa sinceri precum sunt copiii, dacă ne-am iubi unii pe alţii aşa cum se iubesc doi îndrăgostiţi, în ce lume frumoasă am trăi!

Dacă L-am iubi pe Dumnezeu aşa cum o faţă îşi indrăgeşte iubitul. Dacă am sta cu gândul la El aşa cum stau ei unul cu altul în gând ca şi cum ar fi de faţă.

Ce sentiment puternic: iubirea ! Cât de mult se răgăseşte un tânăr prin iubire în aleasa lui. Noi tinerii suntem greu de mulţumit şi avem mereu ţinte de neatins în viaţă. Nimic nu ni se pare imposibil, totul e pentru râvna noastră la îndemână. Dar cu toate acestea iubirea îi oferă unui tânăr tot ce–şi doreşte şi mult mai mult. Nu se aşteaptă la aşa de mult chiar dacă dorinţele lui erau aşa de măreţe. Aşa e şi-n relaţia cu Dumnezeu, la început avem impresia că ne va fi bine dacă stăm alături de El dar nici nu ne închipuim cât de mult ne va depăşi El aşteptările, câte daruri ne va dărui şi ce mult va lucra prin noi asupra celor din jur.

În Vechiul Testament, în Cântarea Cântărilor relaţia dintre om şi Dumnezeu, dintre Hristos şi Biserică are ca analogie dragostea curată între doi tineri. Cântarea Cântărilor e un jurnal de dragoste, o iubire foarte puternică, clocotitoare, arzândă, dar sfântă şi fără de păcat. O dragoste curată dar aşa de puternic exprimată.  Cântarea Cântărilor e un imn de dragoste, o declaraţie de iubire… pe care sfinţii lui Dumnezeu au înţeles-o, şi observand taina ei au introdus-o în canonul Sfintei Scripturi, astăzi făcând parte din cuvintele sfinte ale Bibliei.

Hristos îşi iubeşte Biserica aşa cum un băiat îndrăgostit până peste cap îşi iubeşte fata. Băiatul e în stare să facă orice pentru ea şi ar da orice să n-o piardă, aşa cum Hristos S-a dat chiar şi pe Sine pentru ca noi, Biserica lui Dumnezeu, să nu murim în păcat ci să revenim la viaţă. Biserica îl are pe Hristos în mijlocul ei aşa cum o fată îşi îmbrăţişează cu dor iubitul, fără să vrea ca acest moment să se mai termine. Biserica vorbeşte de Hristos aşa cum o fată vorbeşte tuturor de iubitul ei şi de cât de frumos şi de bine e alături de el.

Aşa cum pentru o fată lumea nu are sens fără iubitul ei, aşa şi pentru Biserică lumea nu-şi are rostul fără Hristos.

Cel mai frumos am văzut exprimată iubirea în relaţia dintre doi tineri, în iubirea mamei faţă de copilul ei şi-n faptele sfinţilor.

Declaratie de Iubire!

Mintea mea coboara in inima ta si acolo ne impartasim de Hristos!
Inima mea arde in tine, revazandu-mi cu mintea inima mea acum altoita in inima ta!
Porunca inimi mele este sa te iubesc si prin tine sa iubesc toate, toate sa le vad, simt, traiesc, respir, vad, gust, prin simturi…toate bune foarte sa le cunosc…si fara tine nu am alta lege, nu am. Nu pot minti, caci prin tine il cunosc pe Dumnezeu, prin tine, prin bogatia bunatatilor tale de lumina, ratiuni, sensuri, izvorate din Lumina Lumii pana si EU – egoismul, nu numai Sinele, raman in adevarul nostru: IUBIREA

Cel ce zice: L-am cunoscut, dar poruncile Lui nu le păzeşte, mincinos este şi întru el adevărul nu se află.

Cum pot vedea viata fara tine, cum ai putea sa ma intristezi…cum as putea sa te urasc iubirea mea, cum as putea cand sufletul meu se hraneste din tine pregustand pe Hristos, cum nu as putea razbi in lume, cand tu imi incalzesti cu inima ta mintea mea cea racita de idei, de concepte, de griji, de cum va fi..daca va fi….si, incalzindu-mi mintea, lumina incepe sa rasara in mine, bucuria si pacea lui Hristos sunt insamantate in tine si de tine in mine Mireasa mea, si porunca mea este lumina pentru mine: IUBIREA!

Cine zice că este în lumină şi pe fratele său îl urăşte, acela este în întuneric până acum.
Iarăşi, vă scriu poruncă nouă, ceea ce adevărat întru El şi întru voi, pentru că întunericul se duce şi lumina cea adevărată începe să răsară.

ANESTI- A INVIAT SUFLETUL MEU – prin tine ma apropii de Hristos, prin tine marturisesc si aleg duhovnic, prin tine gasesc linistea si pacea in rugaciune…in rugaciunea personala….din moartea certarii cu Dumnezeu, Maicuta, Sfintii si Ingerii pentru nesatisfacerea poftelor mele patimase tu mi-ai picurat in inima lumina iubirii tale, tu ma cureti de egoismul meu…prin tine incep sa il simt, sa il cunosc pe Dumnezeu, si nu il mai stiu si nu il mai vreau doar pentru mine, egoist, ci prin tine, in tine, cu tine, imi umplu inima de pace si bucurie, daruri ale invierii lui Hristos, acestea ca pregustare a invierii mele in Lumina. NU POT fara tine caci tu …o tu…ma legi de Dumnezeu, cu Dumnezeu, in Dumnezeu, respirand: IUBIRE!

Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi; cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte.

Si toate le vad noi, toate le vad bune foarte hranindu-ma din darul lui Dumnezeu, Iubirea mea…Tresarit-am la bocetul sufletului tau…si m-am ingropat in adancul lacrimilor tale, si sufletul mi-am pus….ideea de Dumnezeu, conceptele de Iubire, de Dumnezeu, le-am parasit, le-am lepadat de-a dreapta ta, pe patul Iubirii, Crucea jertfei, si sufletul mi-am pus pentru sora mea, si incercat am fost de catre ingeri. Ai cui au fost, de cine au fost randuiti sa vina..nu stiu…stiu doar ca la slujire am renuntat, intelegand astfel ispititorii ca ravna mea nu este la slava ci…la tine Iubirea mea, setea de tine in Iubire! Pus-am sufletul meu, lasand fecioria trupului pentru fecioria inimii, am cunoscut astfel iubirea vie a persoanei, prin si cu care acum adancesc in iubirea Persoanelor, doar asa am depasit bariera conceptelor, a ideilor, asa am fost incercat sa vad ca mantuirea este mai importanta decat slujirea preoteasca, sufletul tau este mai pretios decat orice slujire a mea ce imi poate duce insasi sufletul meu in gheena slavei desarte si rugatu-m-am la concepte si idei, plangand sa nu le parasesc, caci s-ar fi suparat dumnezeul ideilor si prejudecatilor daca sufletul imi pun pentru tine si nu as sluji…cui?…cui?…fara tine…cui…daca tu ma inveti ce e iubirea, daca Dumnezeu vazutu-mi-a renuntarea…cum dar, nu am primit acum : IUBIREA?

În aceasta am cunoscut iubirea: că El Şi-a pus sufletul Său pentru noi, şi noi datori suntem să ne punem sufletele pentru fraţi.
Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească.

Cu tine in inima mea, Mireasa inimii mele, nu imi este frica de nimic, toate, dar prin toate si toti imi este transparent Dumnezeu. Primind bucuria si pacea ta in mintea mea din caldura inimii tale, coborandu-ma in mormantul egoismului murindu-i, razbesc toate, pregust acel: Indrazniti, caci Eu am biruit lumea!, si atunci hranindu-ma din jertfa lacrimilor invii din frica “pace”, din teama “ridic” din mormant “bucuria”, toate ale invierii prin darul lui Dumnezeu, Iubirea mea!

În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire.
Ştim că suntem din Dumnezeu şi lumea întreagă zace sub puterea celui rău.

Iubit-am idei si valuri in mintea mea, inegrit-am mintea si inima mea cu rational, inchinat-am sufletul meu ideilor, gandurilor primite din vazduhuri…si tu aveai nevoie, iti era sete, foame de iubirea mea si…simteam cum iti infiripai firele radacinii tale in sufletul meu si…te-am vandut pentru 30 de credite…Iuda al sufletului am fost, si scris-ai Doamne cercetandu-mi sufletul in incercarea renuntarii la slava slujirii tale cu mintea, zugravit-ai in inima mea Evanghelia Ta, Pacea si Bucuria Iubirii, inmugurindu-mi inima in IUBIREA TA.

Parasitu-mi-am si lepadat-am iubirea mea, Mireasa mea, ingemanarea sufletului meu, umbra mi-am vandut pentru slava acestei lumi desi tu mi-ai inviat inima, desi tu, frumoasa inimii mele m-ai unit cu Hristos, datorita tie m-am impartasit cu El. Ucigator de suflete m-am facut…si…se lasa frigul…norii plini de plumb se lasau grei peste pleoape…parasit-am lumea ca Iuda si urlat-am precum Cain, m-am rugat si nu am gasit liniste cautand iar iubirea conceptelor si ideilor in mintea orgolioasa…si atunci…atunci a venit Lumina, pogorandu-Se in mormantul inimii mele…fugit-am de la lume, de la rau…si…am alergat la tine…dansand cu ingerul, impacand in mintea mea pe Iacov si Inger, lupta cu idolii mintii am  impodobito in dansul imnului iubirii…Ingenuncheat-am si Rugaciunea mea ca tamaia inaintea Ta Doamne, Jertfa de seara a sufletului mi-am pus! Convorbirea mintii cu Dumnezeu acum Iubire mi-am facut rugaciunea, inaltat-am glasul inimii mele ca tamaia si in racoarea serii m-am plimbat aievea cu Tine de mana, in jertfa iubirii Tale…si am cunoscut lumina ei prin Iubirea Ta…sufletul ei l-am rastignit, facandu-mi darurile mintii piroane si cuie infingandu-le pe toate in iubirea ta, floarea mea, IUBIRE.

Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său.

Cunoscut-am deci prin tine pe Dumnezeu-Iubire-Viata, nu dumnezeu-idee-concept, si am alergat catre tine ingenunchind in patima lacrimilor, coborand in iadul deznadejzii, de unde Hristos m-a inviat daruindu-mi inapoi Iubirea, redandu-mi darul Sau, darul nuntii mintii mele cu Dumnezeu, l-am primit acum cu pace si bucurie inmugurit in dansul inimilor noastre, zburand in valsul sufletelor feciorelnice: in Mireasa mea sufletul mi-a inviat din deznadejde…si am alergat la pieptul tau…fiind iertat de rau…si m-ai primit certandu-ma…iubindu-ma, mustrandu-ma…plangand si bucurandu-te, caci pierdut am fost si acum m-am aflat inmugurind in tine…luminandu-ne cu Lumina lui Hristos
Aceasta este trairea noastra, a Mirelui si a Miresei, pe care noi o traim zi de zi , adancind taina iubiri noastre, cunoscand prin Mireasa mea pe Dumnezeu si prin Dumnezeu acum Persoana Vie am cunoscut Mireasa mea iubitoare, murind idolilor mintii si inviind Pacii si Bucuriei Inimii, IUBIRII, aceasta pentru mine este vestirea Apostolului Ioan, glasul Iubirii:

Ştim iarăşi că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat nouă pricepere, ca să cunoaştem pe Dumnezeul cel adevărat; şi noi suntem în Dumnezeul cel adevărat, adică întru Fiul Său Iisus Hristos. Acesta este adevăratul Dumnezeu şi viaţa de veci.

Fiilor, păziţi-vă de idoli.

VA IUBESC!

Declaratie de Iubire!

Mintea mea coboara in inima ta si acolo ne impartasim de Hristos!
Inima mea arde in tine, revazandu-mi cu mintea inima mea acum altoita in inima ta!
Porunca inimi mele este sa te iubesc si prin tine sa iubesc toate, toate sa le vad, simt, traiesc, respir, vad, gust, prin simturi…toate bune foarte sa le cunosc…si fara tine nu am alta lege, nu am. Nu pot minti, caci prin tine il cunosc pe Dumnezeu, prin tine, prin bogatia bunatatilor tale de lumina, ratiuni, sensuri, izvorate din Lumina Lumii pana si EU – egoismul, nu numai Sinele, raman in adevarul nostru: IUBIREA

Cel ce zice: L-am cunoscut, dar poruncile Lui nu le păzeşte, mincinos este şi întru el adevărul nu se află.

Cum pot vedea viata fara tine, cum ai putea sa ma intristezi…cum as putea sa te urasc iubirea mea, cum as putea cand sufletul meu se hraneste din tine pregustand pe Hristos, cum nu as putea razbi in lume, cand tu imi incalzesti cu inima ta mintea mea cea racita de idei, de concepte, de griji, de cum va fi..daca va fi….si, incalzindu-mi mintea, lumina incepe sa rasara in mine, bucuria si pacea lui Hristos sunt insamantate in tine si de tine in mine Mireasa mea, si porunca mea este lumina pentru mine: IUBIREA!

Cine zice că este în lumină şi pe fratele său îl urăşte, acela este în întuneric până acum.
Iarăşi, vă scriu poruncă nouă, ceea ce adevărat întru El şi întru voi, pentru că întunericul se duce şi lumina cea adevărată începe să răsară.

ANESTI- A INVIAT SUFLETUL MEU – prin tine ma apropii de Hristos, prin tine marturisesc si aleg duhovnic, prin tine gasesc linistea si pacea in rugaciune…in rugaciunea personala….din moartea certarii cu Dumnezeu, Maicuta, Sfintii si Ingerii pentru nesatisfacerea poftelor mele patimase tu mi-ai picurat in inima lumina iubirii tale, tu ma cureti de egoismul meu…prin tine incep sa il simt, sa il cunosc pe Dumnezeu, si nu il mai stiu si nu il mai vreau doar pentru mine, egoist, ci prin tine, in tine, cu tine, imi umplu inima de pace si bucurie, daruri ale invierii lui Hristos, acestea ca pregustare a invierii mele in Lumina. NU POT fara tine caci tu …o tu…ma legi de Dumnezeu, cu Dumnezeu, in Dumnezeu, respirand: IUBIRE!

Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi; cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte.

Si toate le vad noi, toate le vad bune foarte hranindu-ma din darul lui Dumnezeu, Iubirea mea…Tresarit-am la bocetul sufletului tau…si m-am ingropat in adancul lacrimilor tale, si sufletul mi-am pus….ideea de Dumnezeu, conceptele de Iubire, de Dumnezeu, le-am parasit, le-am lepadat de-a dreapta ta, pe patul Iubirii, Crucea jertfei, si sufletul mi-am pus pentru sora mea, si incercat am fost de catre ingeri. Ai cui au fost, de cine au fost randuiti sa vina..nu stiu…stiu doar ca la slujire am renuntat, intelegand astfel ispititorii ca ravna mea nu este la slava ci…la tine Iubirea mea, setea de tine in Iubire! Pus-am sufletul meu, lasand fecioria trupului pentru fecioria inimii, am cunoscut astfel iubirea vie a persoanei, prin si cu care acum adancesc in iubirea Persoanelor, doar asa am depasit bariera conceptelor, a ideilor, asa am fost incercat sa vad ca mantuirea este mai importanta decat slujirea preoteasca, sufletul tau este mai pretios decat orice slujire a mea ce imi poate duce insasi sufletul meu in gheena slavei desarte si rugatu-m-am la concepte si idei, plangand sa nu le parasesc, caci s-ar fi suparat dumnezeul ideilor si prejudecatilor daca sufletul imi pun pentru tine si nu as sluji…cui?…cui?…fara tine…cui…daca tu ma inveti ce e iubirea, daca Dumnezeu vazutu-mi-a renuntarea…cum dar, nu am primit acum : IUBIREA?

În aceasta am cunoscut iubirea: că El Şi-a pus sufletul Său pentru noi, şi noi datori suntem să ne punem sufletele pentru fraţi.
Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească.

Cu tine in inima mea, Mireasa inimii mele, nu imi este frica de nimic, toate, dar prin toate si toti imi este transparent Dumnezeu. Primind bucuria si pacea ta in mintea mea din caldura inimii tale, coborandu-ma in mormantul egoismului murindu-i, razbesc toate, pregust acel: Indrazniti, caci Eu am biruit lumea!, si atunci hranindu-ma din jertfa lacrimilor invii din frica “pace”, din teama “ridic” din mormant “bucuria”, toate ale invierii prin darul lui Dumnezeu, Iubirea mea!

În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire.
Ştim că suntem din Dumnezeu şi lumea întreagă zace sub puterea celui rău.

Iubit-am idei si valuri in mintea mea, inegrit-am mintea si inima mea cu rational, inchinat-am sufletul meu ideilor, gandurilor primite din vazduhuri…si tu aveai nevoie, iti era sete, foame de iubirea mea si…simteam cum iti infiripai firele radacinii tale in sufletul meu si…te-am vandut pentru 30 de credite…Iuda al sufletului am fost, si scris-ai Doamne cercetandu-mi sufletul in incercarea renuntarii la slava slujirii tale cu mintea, zugravit-ai in inima mea Evanghelia Ta, Pacea si Bucuria Iubirii, inmugurindu-mi inima in IUBIREA TA.

Parasitu-mi-am si lepadat-am iubirea mea, Mireasa mea, ingemanarea sufletului meu, umbra mi-am vandut pentru slava acestei lumi desi tu mi-ai inviat inima, desi tu, frumoasa inimii mele m-ai unit cu Hristos, datorita tie m-am impartasit cu El. Ucigator de suflete m-am facut…si…se lasa frigul…norii plini de plumb se lasau grei peste pleoape…parasit-am lumea ca Iuda si urlat-am precum Cain, m-am rugat si nu am gasit liniste cautand iar iubirea conceptelor si ideilor in mintea orgolioasa…si atunci…atunci a venit Lumina, pogorandu-Se in mormantul inimii mele…fugit-am de la lume, de la rau…si…am alergat la tine…dansand cu ingerul, impacand in mintea mea pe Iacov si Inger, lupta cu idolii mintii am  impodobito in dansul imnului iubirii…Ingenuncheat-am si Rugaciunea mea ca tamaia inaintea Ta Doamne, Jertfa de seara a sufletului mi-am pus! Convorbirea mintii cu Dumnezeu acum Iubire mi-am facut rugaciunea, inaltat-am glasul inimii mele ca tamaia si in racoarea serii m-am plimbat aievea cu Tine de mana, in jertfa iubirii Tale…si am cunoscut lumina ei prin Iubirea Ta…sufletul ei l-am rastignit, facandu-mi darurile mintii piroane si cuie infingandu-le pe toate in iubirea ta, floarea mea, IUBIRE.

Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său.

Cunoscut-am deci prin tine pe Dumnezeu-Iubire-Viata, nu dumnezeu-idee-concept, si am alergat catre tine ingenunchind in patima lacrimilor, coborand in iadul deznadejzii, de unde Hristos m-a inviat daruindu-mi inapoi Iubirea, redandu-mi darul Sau, darul nuntii mintii mele cu Dumnezeu, l-am primit acum cu pace si bucurie inmugurit in dansul inimilor noastre, zburand in valsul sufletelor feciorelnice: in Mireasa mea sufletul mi-a inviat din deznadejde…si am alergat la pieptul tau…fiind iertat de rau…si m-ai primit certandu-ma…iubindu-ma, mustrandu-ma…plangand si bucurandu-te, caci pierdut am fost si acum m-am aflat inmugurind in tine…luminandu-ne cu Lumina lui Hristos
Aceasta este trairea noastra, a Mirelui si a Miresei, pe care noi o traim zi de zi , adancind taina iubiri noastre, cunoscand prin Mireasa mea pe Dumnezeu si prin Dumnezeu acum Persoana Vie am cunoscut Mireasa mea iubitoare, murind idolilor mintii si inviind Pacii si Bucuriei Inimii, IUBIRII, aceasta pentru mine este vestirea Apostolului Ioan, glasul Iubirii:

Ştim iarăşi că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat nouă pricepere, ca să cunoaştem pe Dumnezeul cel adevărat; şi noi suntem în Dumnezeul cel adevărat, adică întru Fiul Său Iisus Hristos. Acesta este adevăratul Dumnezeu şi viaţa de veci.

Fiilor, păziţi-vă de idoli.

VA IUBESC!

Orice păcat, orice patimă este o jignire adusă Duhului Sfânt

Când inima ţi se tulbură cu duhul de la vreo patimă, când te-ai lipsit de linişte şi te-ai umplut de zbucium şi când încep să-ţi iasă din gură cuvinte de nemulţumire şi de ură faţă de semeni, nu zăbovi în această atât de păgubitoare stare, ci pleacă-ţi îndată genunchii, mărturisindu-ţi în faţa Duhului Sfânt greşelile, zicând: ,,Întristatu-te-am pe Tine, Duhule Sfinte, cu duhul patimii mele, duh al răutăţii şi nesupunerii“. Şi apoi, din toată inima, convins că Duhul lui Dumnezeu este pretutindeni, spune rugăciunea către Duhul Sfânt ,,Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea eşti şi toate le împlineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule-de-viaţă, vino şi te sălăşluieşte în mine şi mă curăţeşte de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletul meu pătimaş şi iubitor de desfătări“.

Inima ţi se va umple atunci de smerenie, de pace şi de umilinţă. Ţine minte că orice păcat, orice patimă, orice slăbiciune pentru un lucru lumesc, orice mânie, orice pomenire duşmănoasă împotriva aproapelui dintr-o pricină lumească este o jignire făcută Duhului Sfânt, Duhului păcii, al dragostei, Duhul Care ne înalţă de la pământ la cer, de la cele văzute la cele nevăzute, de la vremelnicie la eternitate, de la păcat la sfinţenie, de la viciu la virtute. O, Duhule Preasfinte, Călăuzitorule, Învăţătorule, Mângâietorule! Apără-ne cu Sfânta, Părinteasca Ta putere! Duhule al Tatălui nostru ceresc, vino, sălăşluieşte-te în noi, învaţă-ne, Duh părintesc, pentru a ne face cu adevărat neam al Tău, întru Hristos Iisus, Domnul nostru!

Unul dintre cele mai frumoase discursuri din Biblie (de sarbatoarea sfantului si dreptului Iov)

“Acesta era din ţara Avsitidei, din hotarele Idumeii şi Arabiei, fiu din fiii lui Isav, de era el al cincilea de la Avraam. Pe tatăl său îl chema Zaret şi pe mama sa, Vosora. Însă mai înainte se numea Iovav, şi a proorocit patruzeci şi cinci de ani şi a apucat înainte de venirea lui Hristos o mie nouă sute douăzeci şi cinci de ani.

Pe acesta l-a ispitit diavolul, pentru că îl declarase Domnul drept şi fără prihană şi întrecând pe toţi cei de pe pământ. Şi despuindu-l diavolul de toată averea lui şi chinuindu-l cu îngrozitoare şi nemângâiate răni, a fugit diavolul de la dânsul ruşinat, pentru că dreptul s-a arătat neînduplecat şi neîntors la pornirile pe care i le însufla diavolul. Pe acesta, la sfârşitul nevoinţelor sale, l-a mărturisit de sus Dumnezeu şi i-a întors îndoit toate câte îi fuseseră luate, precum arată cu amănuntul istoria lui. Şi a trăit după această încercare o sută şaptezeci de ani, de s-a făcut toată vremea vieţii lui două sute patruzeci şi opt de ani.”

Cartea lui Iov este una dintre cele mai frumoase din toată Scriptura. Sunt foarte multe lucruri de învăţat din această bogată capodoperă scripturistică plină de discursuri care mai de care mai teologice sau mai morale. După ce lui Iov i se i-au toate, el le spune prietenilor săi că suferă degeabă, că nu a făcut nici un rău şi nu ştie de ce Dumnezeu l-a pedepsit. Prietenii lui totuşi nu-l cred şi insistă că sigur a făcut vreo mare greşeală de l-a adus Dumnezeu în stadiul acesta. În discursul de mai jos Dumnezeu vorbeşte (se ceartă; se războieşte) cu Iov ca să-i arate cât de fără de prihană sunt gândurile şi judecaţile Lui şi cât de departe sunt de gândurile omului. Dumnezeu îi arată puterea Sa şi îl face să conştientizeze pe cine încearcă Iov să judece, şi cu cine încearcă să se pună.

E un discurs excepţional, care vine chiar din gura lui Dumnezeu, care practic dezvoltă referatul creaţiei din cartea Facerii. Mare eşti Doamne şi minunate sunt lucrurile Tale! E un discurs în care se vede câte taine sunt ascunse în creaţie şi cât de minunat a făcut Dumnezeu lumea.

Capitolul 38

1.       Atunci Dumnezeu i-a răspuns lui Iov, din sânul vijeliei, şi i-a zis:
2.     “Cine este cel ce pune pronia sub obroc, prin cuvinte fără înţelepciune?
3.     Încinge-ţi deci coapsele ca un viteaz şi Eu te voi întreba şi tu Îmi vei da lămuriri!
4.     Unde erai tu, când am întemeiat pământul? Spune-Mi, dacă ştii să spui.
5.     Ştii tu cine a hotărât măsurile pământului sau cine a întins deasupra lui lanţul de măsurat?
6.     În ce au fost întărite temeliile lui sau cine a pus piatra lui cea din capul unghiului,
7.     Atunci când stelele dimineţii cântau laolaltă şi toţi îngerii lui Dumnezeu Mă sărbătoreau?
8.     Cine a închis marea cu porţi, când ea ieşea năvalnică, din sânul firii,
9.     Şi când i-am dat ca veşmânt negura şi norii drept scutece,
10.     Apoi i-am hotărnicit hotarul Meu şi i-am pus porţi şi zăvoare <!--more Continuare -->
11.     Şi am zis: Până aici vei veni şi mai departe nu te vei întinde, aici se va sfărâma trufia valurilor tale?
12.     Ai poruncit tu dimineţii, vreodată în viaţa ta, şi i-ai arătat aurorei care este locul ei,
13.     Ca să apuce pământul de colţuri şi să scuture pe nelegiuiţi de pe pământ?
14.     În revărsatul zorilor, pământul se face roşu ca roşiile peceţi şi ia culori ca de veşmânt.
15.     Cei răi rămân fără noaptea (prielnică lor) şi braţul ridicat este frânt.
16.     Ai fost tu până la izvoarele mării sau te-ai plimbat pe fundul prăpastiei?
17.     Ţi s-au arătat oare porţile morţii şi porţile umbrei le-ai văzut?
18.     Ai cugetat oare la întinderea pământului? Spune, ştii toate acestea?
19.     Care drum duce la palatul luminii şi care este locul întunericului,
20.     Ca să ştii să-l călăuzeşti în cuprinsul lui şi să poţi să nimereşti potecile care duc la el acasă?
21.     Tu ştii bine, căci atunci erai născut şi numărul zilelor tale e foarte mare.
22.     Ai ajuns tu la cămările zăpezii? Ai văzut tu cămările grindinei,
23.     Pe care le ţin deoparte pentru vremuri de strâmtorare, pentru zilele de bătălie şi de război?
24.     Unde se risipesc aburii şi se răspândeşte pe pământ vântul de la răsărit?
25.     Cine a săpat albie puhoaielor cerului şi cine a croit drum bubuitului tunetului,
26.     Ca să plouă pe un pământ nelocuit şi pe o pustietate unde nu se află fiinţă omenească
27.     Şi să adape ţinuturile sterpe şi uscate şi să scoată pajişte de iarbă din întinderea pleşuvă?
28.     Are ploaia un tată? Cine a zămislit stropii de rouă?
29.     Din sânul cui a ieşit gheaţa? Şi cine este cel ce naşte promoroaca din cer?
30.     Apele se încheagă şi se întăresc ca piatra şi fala mării se face sloi!
31.     Poţi tu să legi cataramele Pleiadelor sau să deznozi lanţurile Orionului?
32.     Poţi tu să scoţi la vreme cununa Zodiacului şi vei fi tu cârmaci Carului Mare şi stelelor lui?
33.     Cunoşti tu legile cerului şi poţi tu să faci să fie pe pământ ceea ce este scris în ele?
34.     Poţi tu să ridici până la nori glasul tău ca să se sloboadă peste tine potopul ploilor?
35.     Eşti tu în stare să azvârli fulgerele şi ele să plece şi să-ţi spună: Iată-ne?
36.     Cine a pus atâta înţelepciune în pasărea ibis sau cine i-a dat pricepere cocoşului?
37.     Cine poate să ţină cu destoinicie socoteala norilor şi să verse pe pământ burdufurile cerului,
38.     Ca să se adune pulberea şi să se întărească, iar bulgării de pământ să se lipească laolaltă?
39.     Tu eşti cel ce aduci pradă leoaicei şi potoleşti foamea puilor de leu,
40.     Când s-au ascuns în vizuini sau stau şi pândesc ascunşi în hăţişuri?
41.     Cine are grijă de mâncarea corbului, când puii lui croncănesc la Dumnezeu, de foame, şi zboară încoace şi încolo după hrană?

Capitolul 39

1.       Ştii tu când nasc caprele sălbatice? Ai băgat de seamă care este vremea cerboaicelor?
2.     Numeri tu lunile sarcinii lor şi ştii tu când le vine ceasul să nască?
3.     Ele îngenunchiază, fată puii şi scapă de durerile lor,
4.     Iar puii lor prind putere, se fac mari pe câmp, pornesc şi nu se mai întorc spre mamele lor.
5.     Cine a lăsat slobod asinul sălbatic şi l-a dezlegat de la iesle?
6.     I-am dat pustiul ca să-l locuiască şi pământul sărat i l-am hărăzit ocol;
7.     El îşi bate joc de zarva oraşelor; el nu aude strigătele nici unui stăpân;
8.     El străbate munţii, locul său de păşune, şi umblă după orişice verdeaţă.
9.     Va voi bivolul sălbatic să se bage la tine slugă şi să petreacă noaptea lingă ieslele tale?
10.     Poţi tu să-l legi cu funia de gât şi să tragă grapa după tine, peste arătură?
11.     Poţi să te încrezi în el, fiindcă este atât de tare, şi să-i laşi în grijă munca ta?
12.     Te bizui tu pe el, că mai vine înapoi să-ţi aducă roadele la aria ta?
13.     Aripile struţului sunt negrăit de agere; struţul are pene preafrumoase ţi mândru penaj.
14.     Când îşi lasă ouăle pe pământ şi le lasă să se clocească în nisipul fierbinte,
15.     El uită că oarecine poate să le calce cu piciorul şi că vreo fiară sălbatică poate să le strivească.
16.     Struţul e hain cu puii săi, ca şi cum n-ar fi ai lui, şi nu-i pasă deloc de truda sa zadarnică.
17.     Vezi că Dumnezeu nu l-a înzestrat cu pricepere şi pătrundere.
18.     Când se scoală însă şi porneşte, face de ocară şi pe cal şi pe călăreţ.
19.     Tu eşti cel ce dai putere calului? Tu i-ai împodobit gâtul cu falnica lui coamă?
20.     Tu l-ai învăţat să sară uşor, ca o lăcustă? Nechezatul lui viteaz insuflă spaimă!
21.     El bate pământul cu copita şi mândru de puterea lui porneşte spre taberele înarmate;
22.     El îşi bate joc de primejdie şi n-are nici o teamă şi nu se dă înapoi dinaintea sabiei.
23.     La oblânc îi sună tolba cu săgeţi; fulgere aruncă suliţa şi lancea.
24.     De aprindere, de nerăbdare, el mănâncă, gonind, pământul şi, când a sunat trâmbiţa, nu mai are astâmpăr.
25.     La chemarea trâmbiţei, pare că zice: Haide! Şi de departe soarbe cu nările bătălia, tunetul poruncilor căpeteniilor şi strigătele războinice.
26.     Oare, prin deşteptăciunea ta s-a îmbrăcat în pene şoimul şi îşi întinde aripile ca nişte seceri, spre miazăzi?
27.     Nu cumva vulturul se ridică în înălţime din porunca ta şi îşi aşază cuibul pe vârfuri neajunse?
28.     El îşi face sălaşul în stânci şi acolo petrece noaptea – pe un vârf de stâncă şi pe vreo înălţime prăpăstioasă.
29.     Acolo el stă şi îşi pândeşte prada; ochii săi străpung depărtările,
30.     Puii săi beau sângele prăzii şi unde sunt hoiturile, acolo se adună vulturii”.

Capitolul 40

1.       Şi Domnul a vorbit mai departe cu Iov şi i-a zis:
2.     “Cel ce s-a apucat la ceartă cu Cel Atotputernic se va da oare bătut? Cel ce judecă pe Dumnezeu va răspunde ceva?”
3.     Şi Iov a răspuns Domnului zicând:
4.     “Dacă am fost uşuratic, ce răspuns să-ţi mai dau? Voi pune mâna mea pe gura mea.
5.     Am vorbit o dată, dar încă o dată nu voi mai vorbi; de două ori şi nu voi lua-o iar de la început”.
6.     Atunci Domnul a vorbit cu Iov, din mijlocul furtunii şi a zis:
7.     “Încinge-ţi coapsele ca un viteaz şi te voi întreba şi Îmi vei da lămuriri.
8.     Poţi tu cu adevărat să găseşti cusur judecăţii Mele? Şi Mă vei osândi pe Mine, ca să-ţi faci dreptate?
9.     Este braţul tău ca braţul lui Dumnezeu? Şi glasul tău este, oare, tunet, precum este glasul Lui?
10.     Atunci împodobeşte-te cu măreţie şi cu semeţie, îmbracă-te cu strălucire şi cu cinste!
11.     Revarsă puhoaiele mâniei tale şi doboară cu o privire pe cel trufaş!
12.     Vezi de toţi semeţii şi smereşte-i şi calcă în picioare, fără zăbavă, pe toţi cei răi!
13.     Ascunde-i pe toţi grămadă, în pământ, şi îi înmormântează.
14.     Şi atunci Eu Însumi te voi preamări, pentru toate câte ai izbândit cu dreapta ta.
15.     Ia priveşte acum înaintea ta, hipopotamul; şi el ca şi tine este făptura Mea; el paşte iarbă ca boul.
16.     Vezi ce putere are în coapsele lui şi ce tărie are în muşchii de pe pântece.
17.     Coada lui e dârză ca lemnul cedrului şi vinele de pe pulpele lui stau ca nişte noduri.
18.     Oasele lui sunt ca nişte ţevi de aramă şi mădularele ca nişte drugi de fier.
19.     El este fruntea făpturilor lui Dumnezeu şi făcut să fie cel mai mare peste celelalte dobitoace.
20.     Munţii îi dau hrană şi toate fiarele sălbatice sunt îngrozite când îl văd.
21.     El se culcă sub florile de lotus, în ocolul trestiilor şi al bălţii.
22.     Frunzele de lotus îi fac umbră şi sălciile bălţii îl împrejmuiesc.
23.     Dacă fluviul vine mare, fără de veste, el nu se sinchiseşte; el stă liniştit pe loc, chiar când ar fi ca Iordanul să-i urce năvalnic până la gură.
24.     Cine poate să-l privească? Cine poate să-i străpungă nasul cu un laţ?

Capitolul 41

1.       Poţi tu să prinzi leviatanul cu undiţa, ori să-i legi limba cu o sfoară?
2.     Vei putea tu să-i vâri în nas o trestie sau să-i găureşti falca cu cârligul?
3.     Îţi va face el multe rugăminţi şi îţi va spune el lucruri drăgălaşe?
4.     Ori va face cu tine legământ şi-l vei lua la tine rob pe toată viaţa?
5.     Te vei juca tu cu el, cum te joci cu o pasăre, sau îl vei lega tu ca să-ţi înveseleşti fetele?
6.     Pescarii întovărăşiţi vor putea să-l scoată de vânzare şi negustorii să-l vândă cu bucata?
7.     Vei putea tu să-i găureşti pielea cu săgeţi şi capul cu cârligul pescăresc?
8.     Ridică-ţi numai mâna împotriva lui şi vei pomeni de o asemenea luptă şi nu o vei mai începe niciodată!
9.     Iată, este o deşertăciune să mai nădăjduieşti în izbândă; numai înfăţişarea lui şi te dă la pământ.
10.     Cine este atât de nechibzuit încât să-l întărâte? Cine va îndrăzni să dea piept cu Mine?
11.     Cine M-a îndatorat cu ceva, ca să fiu acum dator să-i dau înapoi? Tot ce se află sub ceruri este al Meu.
12.     Cât despre leviatan, voi vorbi despre mădularele lui şi despre tăria lui şi despre frumoasa lui întocmire.
13.     Cine a ridicat pulpana din faţă a veşmântului lui şi cine poate pătrunde în căptuşeala armurei lui?
14.     Cine a deschis vreodată porţile gurii lui? Zimţii lui sunt îngrozitori!
15.     Spinarea lui este ca un şirag de scuturi, pe care le-ai fi întărit şi pecetluit puternic.
16.     Ele sunt strânse unul într-altul atât de tare, că nici vântul nu pătrunde printre ele.
17.     Fiecare e lipit de cel de lângă el şi se ţin aşa şi nu se mai despart.
18.     Din strănutul lui scapără lumină şi ochii lui sunt roşii ca pleoapele zorilor.
19.     Din gura lui ies parcă nişte torţe aprinse şi izbucnesc valuri de scântei.
20.     Din nările lui iese fum, ca dintr-o căldare pusă la foc şi care fierbe.
21.     Răsuflarea lui este de cărbuni aprinşi şi din gura lui ţâşnesc flăcări.
22.     Puterea lui e adunată în grumazul lui şi înaintea lui ţâşneşte groaza.
23.     Carnea lui e îndesată; oricât ai apăsa în ea nu se lasă.
24.     Inima lui este tare ca piatra, tare ca piatra râşniţei, cea de dedesubt.
25.     De măreţia lui se tem şi valurile; valurile mării se dau înapoi din faţa lui.
26.     Să-l atingi cu sabia nu foloseşti nimic; nici cu lancea, nici cu săgeata, nici cu toporul.
27.     Fierul pentru pielea lui este ca paiul, iar arama ca lemnul putred.
28.     Săgeata nu-l pune pe fugă şi pietrele din praştie cad pe el ca nişte pleavă.
29.     O săgeată pentru el este un pai în vânt şi îşi bate joc de vâjâitul unei lănci ce zboară.
30.     Sub pântecele lui sunt nişte solzi ascuţiţi; când dă prin noroi, pare că dă cu grapa.
31.     Când se afundă, apa fierbe ca într-o căldare; el preface marea într-un cazan de fiert mirodenii.
32.     El lasă în urmă o dâră luminoasă şi adâncul pare un cap cu plete albe.
33.     Pe pământ el nu-şi află perechea şi e făcut să nu cunoască frica.
34.     El se uită de sus la toţi câţi sunt puternici şi este împărat peste toate fiarele sălbatice”.

Capitolul 42

1.       Şi Iov a răspuns Domnului zicând:
2.     “Ştiu că poţi să faci orice şi că nu este nici un gând care să nu ajungă pentru Tine faptă.
3.     Cine cutează, ai zis Tu, să bârfească planurile Mele, din lipsă de înţelepciune? Cu adevărat, am vorbit fără să înţeleg despre lucruri prea minunate pentru mine şi nu ştiam.
4.     Ascultă – ai spus Tu iar – şi Eu voi vorbi, te voi întreba şi tu Îmi vei da lămuriri.
5.     Din spusele unora şi altora auzisem despre Tine, dar acum ochiul meu Te-a văzut.
6.     Pentru aceea, mă urgisesc eu pe mine însumi şi mă pocăiesc în praf şi în cenuşă”.
7.     Iar după ce Domnul a rostit aceste cuvinte către Iov, a grăit către Elifaz din Teman: “Mânia Mea arde împotriva ta şi împotriva celor doi prieteni ai tăi, pentru că n-aţi vorbit de Mine aşa de drept, precum a vorbit robul Meu Iov.
8.     Acum deci luaţi şapte viţei şi şapte berbeci şi duceţi-vă la robul Meu Iov şi aduceţi-le, pentru voi, ardere de tot; iar robul Meu Iov să se roage pentru voi; din dragoste pentru el, voi fi îngăduitor, ca să nu Mă port cu voi după nebunia voastră, întrucât n-aţi vorbit despre Mine aşa de drept cum a vorbit robul Meu Iov”.
9.     Astfel Elifaz din Teman, Bildad din Şuah şi Ţofar din Naamat, s-au dus şi au făcut cum le spusese Domnul, şi Domnul a primit rugăciunea lui Iov.
10.     Şi Domnul l-a pus pe Iov iarăşi în starea lui de la început, după ce s-a rugat pentru prieteni, şi i-a întors îndoit tot ce avusese mai înainte.
11.     Şi toţi fraţii şi toate surorile şi toţi prietenii lui de altă dată au venit să-l cerceteze, au mâncat pâine în casa lui, l-au compătimit, l-au mângâiat de toate nenorocirile pe care le slobozise Domnul asupra lui şi fiecare i-a dat câte un chesita şi câte un inel de aur.
12.     Şi Dumnezeu a binecuvântat sfârşitul vieţii lui Iov mai bogat decât începutul ei, şi el a strâns paisprezece mii de oi, şase mii de cămile, o mie de perechi de boi şi o mie de asine.
13.     Şi a avut şapte fii şi trei fiice.
14.     Celei dintâi i-a pus numele Iemima, celei de a doua, Cheţia şi celei de a treia, Cheren-Hapuc.
15.     Iar în toată ţara nu se găseau femei atât de frumoase ca fetele lui Iov, şi tatăl lor le-a făcut părtaşe la moştenire, lângă fraţii lor.
16.     Şi Iov a mai trăit după aceea o sută patruzeci de ani şi a văzut pe fiii săi şi pe fiii fiilor săi, până la al patrulea neam.
17.     Şi Iov a murit bătrân şi încărcat de zile.

Vesnicia lui Dumnezeu sau vesnicia universului?

Dumnezeu este vesnic, fara inceput si fara sfarsit! Cum se poate ajunge la un raspuns logic la intrebarea  ”Dumnezeu e vesnic”?

Naturalismul (evolutionismul) cand incearca sa raspunda la intrebari legate de crearea lumii are o mare problema, pentru ca pleaca mereu de la pasul 2-3, si nu de la pasul 1, aceasta pentru ca nu poate explica crearea materiei si a legilor ce o guverneaza. Daca cineva admite ca materia este vesnica (fara inceput si sfarsit) putem admite ca exista vesnicie. Si pentru că noi oamenii suntem si materie (trup) atunci si noi ar trebui să fim vesnici. Deci noi putem sustine ca Dumnezeu e vesnic  (fara inceput si sfarsit)!

Acum insa se intrezareste o alta problema. Daca materia nu-i vesnica, atunci cum s-a creat? Cum s-a creat primul atom si al doilea atom, ca mai apoi sa degenereze totul? Daca admitem ca universul are un inceput, atunci odata si odata universul trebuia sa fie nul, deci neexistent, si fiind nul, lipsit de orice fel de materie, oricat de microscopica ar fi,  ne intrebam cum s-a creat prima particula? Nu putem admite nici ca materia s-a creat in urma unor forte si energii, pentru ca intr-adevar, materia contine forta si energie, dar daca nu era materia cum puteau sa existe aceste forte?

Dar, daca prin absurd admitem ca in urma unor forte si energii s-a creat toata maretia universului, apare o alta problema. Cum au putut crea aceste forte toata complexitatea universului, tinand cont de faptul ca niste simple forte nu au ratiune?

Asadar, nu se poate ajunge la o concluzie logica in ceea ce priveste crearea materiei, din punct de vedere naturalist (evolutionist).Un ateu m-a intrebat, cine l-a creat la Dumnezeu? I-am dat urmatorul raspuns: Daca cineva l-a creat pe Dumnezeu, atunci si acel “cineva” trebuia sa aiba un creator, apoi si “creatorul” celui care l-a creat pe Dumnezeu ar fi trebuit sa aiba un creator, si mergand tot asa prin regresie la infinit, ajungem la concluzia ca  trebuie sa existe Cineva care este necreat si cauza a intregii creatii, izvor al miscarii si al energiei in univers.

Pe Dumnezeu nu-l putem cuprinde cu mintea si masura, pentru ca El este deasupra lantului cauzal al existentei si al oricarui inceput. Dumnezeu este ratiunea de a fi a tuturor lucrurilor, nedepinzand de nimeni si nimic.

Concluzia logica: materia nu poate fi  creata din nimic (fara o interventie supra-naturala) si nu este vesnica, iar Dumnezeu nefiind supus materiei, este vesnic, pentru ca materia limiteaza (se poate masura pe toate partile), pe cand  Dumnezeu nu este supus unor norme: “Eu sunt Cel ce sunt”!

Mărturia unui protestant întors la adevărata credintă

M-am născut într-o familie de intelectuali atei. În primii ani am fost crescut de bunici, crestini ortodocsi. Bunica a fost cea care m-a învătat câteva rugăciuni si să mă închin. De altfel, la insistentele ei m-au botezat părintii.

Când mă lua cu ea la biserică, obişnuiam să privesc îndelung chipurile acelea grave zugrăvite pe pereti, candelele si vesmintele “ciudate” ale preotului. Mă întrebam cine sunt oamenii aceia de i-au zugrăvit pe pereti.

Odată cu începerea şcolii, am fost crescut de părinti si, din cauza convingerilor lor ateiste, tot ce mă învătase bunica s-a şters. Crescând, am adoptat si eu ateismul părintilor si al societătii comuniste. Am devenit chiar foarte convins că Dumnezeu nu există, că Iisus este un mit bun pentru cei slabi de minte si că toate lucrurile din natură au o justificare evolutionistă. Râdeam de străbunica mea atunci când îmi spunea că Dumnezeu e cel ce face plantele să crească. Pentru mine, plantele creşteau datorită apei din pământ.

Copilăria tihnită, cu scoală si vacante împreună cu părintii la munte si la mare, s-a sfârşit în clasa a sasea, când între părinţi au început să apară neîntelegeri. Au urmat doi ani dificili, un divort si decesul mamei. La 14 ani eram un cinic; tot ce era frumos pe lume era o prostie.

În decembrie 1989 a avut loc Lovitura de Stat. Aveam 17 ani, eram elev de liceu şi ascultam heavy-metal. În tară începuseră să sosească misionari ai diferitelor culte originare din America, aducând cu ei Nou Testamente protestante. Am intrat si eu în posesia unuia si am început să-l citesc, din curiozitate intelectuală. Desi pentru mine Iisus Hristos era un mit, mi-au plăcut cuvintele Lui din cărticica misionarilor.

În acea perioadă (clasa a 11-a) am avut un vis despre sfârsitul lumii. Este posibil să fi fost indus de lecturile mele, cu toate că nu aveam nici o preocupare faţă de scenarii apocaliptice. Iisus si poveştile din Biblie despre sfârşitul lumii erau… poveşti.

În vis, se făcea că lumea se sfârsea printr-un cutremur continuu, care aducea cu el inundatii si incendii. Eram chiar în casa în care locuiam si priveam pe fereastră blocurile din vecinătate care cădeau unul după altul. Pe străzi apa era până la brâu si ducea cu ea tot ce lua din casele si blocurile dărâmate. Afară ploua, iar eu tineam în geam o bucată de placaj pentru a nu intra apa în casă. Deja se prăbusiseră două laturi ale blocului nostru si mă asteptam să cadă din clipă în clipă si tronsonul nostru. La radio se difuzau în continuu stiri din întreaga lume despre pagubele umane si materiale. Ce vedeam eu pe fereastră se petrecea în lumea întreagă. Atunci am auzit o voce care venea de sus, din tavanul camerei, parcă din tot tavanul, nu dintr-un punct. Nu era nici tare, nici înceată, nici de bărbat, nici de femeie. Mi-a spus să nu-mi fie frică, pentru că eu nu voi păti nimic. Desi nu credeam în Dumnezeu, am recunoscut vocea Lui. Am rămas linistit, preocupat să nu intre ploaia de afară în casă. Asa s-a terminat visul. M-a impresionat foarte mult (de aceea si acum, după atâtia ani, mi-l amintesc în detaliu), însă nu m-a convins de existenta lui Dumnezeu. Am rămas în continuare un cinic si un rebel.

În anul trei de facultate am trecut printr-o deceptie sentimentală, iar o rudă apropiată mi-a recomandat un coleg de serviciu capabil să-mi dea niste sfaturi. Numele lui era Ioan Panican si, în timpul liber, era misionar neoprotestant. Desi era penticostal, călătorea în toată ţara şi era primit să predice în toate adunările neoprotestante.

Am acceptat să mă întâlnesc cu acest ins, discutiile noastre fiind axate în general pe credintă. Mi-a vorbit frumos despre Dumnezeu si, cu ajutorul lui, lucrurile citite de mine în Noul Testament au început să capete un sens.

Convertirea

După câteva săptămâni, m-a invitat să fac o călătorie cu el la Timisoara si acolo, într-o adunare baptistă, în urma “chemării la pocăintă” lansată de un predicator american, am spus în fata celor prezenti că îl primesc pe Iisus în inima mea si că vreau să încep o viată nouă alături de El. Am primit o Biblie. M-am întors la Bucuresti, considerând că acum eram crestin si că Dumnezeu îmi făcuse un mare har că m-a scos din viata falimentară în care trăisem până atunci. Mai mult, simteam că am o identitate nouă: eram baptist.Aceste lucruri s-au petrecut în ianuarie 1994.

În Bucureşti am frecventat pentru vreo şase luni o adunare baptistă. Sosirea mea acolo a trecut destul de neobservată, deşi în unele adunări neoprotestante noii veniţi sunt bine primiti si înconjurati cu atentie.

În perioada aceea am citit toată Scriptura, precum si alte cărti, si am aflat de existenta altor culte neoprotestante – inclusiv de cei care credeau că pogorârea Duhului Sfânt de la Cincizecime poate avea loc si astăzi: penticostalii. Am devenit curios în privinta manifestărilor neobisnuite, atribuite de penticostali Sfântului Duh.

“Botezul cu Duhul Sfânt”

În vara lui 1994 am mers cu alţi tineri baptisti într-o tabără în Muntii Hateg. Acolo am întâlnit un grup aparte de englezi, veniţi în România pentru a renova un cămin de copii. Stăteau deoparte, fără a comunica prea mult cu noi şi am înţeles că, desi erau si ei “născuti din nou”, aveau o credintă diferită de-a noastră.

La un botez al unor adulti, organizat într-un sat din zonă, i-am auzit pe englezi rugându-se într-o limbă pe care nu o întelegeam. Am intrat în discutie cu ei, întrebându-i despre acea limbă. Mi-au spus că aceea era asa-numita “vorbire în limbi” şi că, dacă cred că Cincizecimea din Faptele Apostolilor poate avea loc si pentru mine, Dumnezeu îmi va da şi mie darul vorbirii în limbi.

În acea seară m-am întâlnit cu ei într-o cameră din tabără. Stăteau în picioare în jurul meu, având mâinile asezate pe mine. La început s-au rugat în limba engleză, ca apoi să înceapă să vorbească în alte limbi. Mă rugam si eu ca Dumnezeu să-mi dea darul vorbirii în alte limbi. Văzând că nu se întâmplă nimic, am început să obosesc. Ei se rugau în continuare. Am continuat si eu să mă rog. La un moment dat am simtit că limba română este insuficientă pentru a exprima ce voiam să-i spun lui Dumnezeu. Am început să mă rog în limba engleză, desi evident, nu vorbesc engleza mai bine decât româna, care este limba mea maternă. După câteva clipe si engleza a devenit “insuficientă”. Atunci am simtit că porneste din mine, din piept, o limbă pe care nu o controlam cu mintea (rational sau gramatical). Nu eram în transă, căci eram perfect lucid. Mă auzeam vorbind foarte repede într-o limbă care părea să iasă singură din mine. Cunoasteam însă “ideea” acelor cuvinte. Eram atât de lucid, încât am început să zâmbesc la neobisnuitul situatiei. Nu pot spune cât a durat rugăciunea. Ne-am oprit cu totii, ei confirmându-mi că am primit darul vorbirii în alte limbi. Mi-au făcut cadou o Biblie.

M-am întors în camera unde era grupul meu din Bucuresti. Am intrat si m-am asezat pe un pat, nedorind să le povestesc experienta de care tocmai avusesem parte. În mijlocul discutiei pe care o aveau, o fată m-a întrebat: “Ce e cu tine?” Nu am înteles la ce se referă. “Ai… ceva pe faţă, nu stiu, asa, o…” Le-am povestit atunci experienta mea. La sfârsit s-a lăsat o liniste jenantă. Ei erau baptisti si, potrivit învăţăturii lor, nu credeau în vorbirea în limbi şi în celelalte lucruri specifice penticostalilor.

Penticostal

Am revenit în Bucuresti si am început să frecventez o adunare penticostală. Această adunare era diferită de cea baptistă din toate punctele de vedere. Am fost repede înconjurat de tineri de vârsta mea si m-am integrat într-un grup. Am început să aprofundez doctrina penticostală si, în general, pe cea neoprotestantă. După câteva luni, m-am (re)botezat. Acum eram penticostal.

Pastorul adunării, Ioan Ceută, zis Marinel, fusese exclus din cultul penticostal iar acum reprezenta în România o ramură penticostală internaţională diferită de restul penticostalilor din ţară. El m-a încurajat să devin student la o şcoală biblică înfiinţată de el, ceea ce am si făcut. În paralele cu studiile la acea “universitate biblică”, am început să predic în adunări. Cu toate acestea, studiile nu au durat mult, întrucât le-am întrerupt după câteva luni, din pricina unor conflicte de opinii cu pastorul si neacceptând să fac compromisurile necesare “avansării”. Eram prea nonconformist, puneam prea multe întrebări si tulburam traditia împământenită în acea adunare penticostală.

A fost o perioadă frumoasă, cu prieteni de vârsta mea, cu activităti si pasiuni comune. După mai bine de un an, odată cu schimbarea domiciliului meu, am părăsit adunarea pentru o alta, tot penticostală. Aici am dorit să rămân anonim si cât am mers acolo, vreme de jumătate de an, nu am legat prea multe prietenii cu tinerii din adunare.

Am păstrat legătura cu tinerii din adunarea lui Ceută si am aflat cu surprindere că, după plecarea mea, acesta pusese în circulatie diverse minciuni despre mine în scopul discreditării mele în fata tinerilor. Când prietenii mei l-au întrebat de unde stie acele lucruri si ce dovezi are, el nu a putut da nici un răspuns.

Trebuie să spun că “botezul cu Duhul Sfânt”, căpătat în tabăra din Munţii Haţeg, nu a produs nici o schimbare în viaţa mea. Singura diferenţă era o mândrie subtilă că acum făceam parte din grupul celor din “au Duhul” din adunare. Vorbirea în limbi s-a stins după numai câteva luni de la acel “botez”.

Îndoieli

În cei trei ani de la momentul din adunarea baptistă din Timisoara aprofundasem învătătura neoprotestantă, cu accent pe felul în care este tratată problema păcatului. Fusesem învătat că dacă faci un păcat, este suficient să i-l mărturisesti lui Dumnezeu într-o rugăciune rostită în baza versetului de la 1 Ioan 1:9, păcatul tău fiind astfel iertat. Dacă păcătuiai din nou, făceai la fel. Lucrurile aveau o rezolvare simplă, iar eu trebuia numai să cred că Dumnezeu îmi iartă acel păcat odată ce i-l mărturiseam.

Cu timpul, observând că viata mea personală nu se îmbunătăteste si că Harul transformator al lui Dumnezeu întârzie să-si facă vizibile roadele, am început să mă îndoiesc că problema păcatului poate fi rezolvată printr-o solutie atât de superficială. Desi în adunările neoprotestante se repeta sistematic că Iisus este prietenul nostru, pentru mine această amicitie cu Jesus nu se potrivea cu ceea ce învătasem despre dumnezeirea Lui. Treptat mi-am pierdut încrederea în formula “1 Ioan 1:9″ de îndepărtare a păcatului (o îndepărtare teoretică, nu reală). Eram acelasi om păcătos ca la început, iar formula neoprotestantă nu mă mai linistea deloc.

Un capăt de drum: “Părtăsia”

După vreo patru ani de cunoscut diferite adunări neoprotetante, mi-am pierdut încrederea în infailibilitatea credintei neoprotestante. Convorbiri cu diferite secte, mai mult sau mai putin extreme, cu martorii lui Iehova si cu mormonii, mi-au completat imaginea ofertei religioase de pe piată.

Aveam nevoie de altceva, însă nu stiam prea bine ce. Voiam adevărul, însă nu aveam o idee prea clară despre cum arăta acel “adevăr”. Discernământul mi se baza pe criterii relative si mereu în schimbare.

După o perioadă de câteva luni de frământări, niste prieteni m-au invitat să vin la adunarea unde mergeau ei. Mi-au vorbit despre lupta cu păcatul si am acceptat să merg unde mergeau ei. Asa am descoperit Părtăsia.

Această grupare religioasă apăruse la începutul secolului 20 în Norvegia (unde poartă numele de Prietenii lui Smith). Adunările din România se aflau sub coordonarea unor germani. În Bucuresti, cei mai multi membri erau proveniti din alte culte. Deşi învăţătura religioasă de aici semăna mult cu cea specifică grupărilor neoprotestante, spre deosebire de acestea, aici se afirma că mântuirea omului nu este efectivă atât timp cât omul nu manifestă o voinţă de a conlucra cu Harul lui Dumnezeu pentru eliminarea păcatului din viaţa lui personală. Această idee a luptei cu păcatul era esenta predicilor lor. În acelaşi timp, pe cât de înfierbântate erau predicile lor împotriva păcatului, pe atât de extremisti erau în opiniile faţă de celelalte culte neoprotestante si faţă de Biserica Ortodoxă. Ei erau aleşii lui Dumnezeu, erau purtătorii Luminii, iar ceilalţi nu erau decât nişte prostituate religioase. Pe cale de consecinţă, acest extremism faţă de cei din afara grupării lor conducea la probleme de relationare si comunicare cu lumea în general. Dezechilibre comportamentale erau justificate prin “râvna pe cale” si prin “lupta cu păcatul”.

Diferenţa de învăţătură religioasă faţă de celelalte culte neoprotestante am observat-o de la prima participare la adunările lor. Acest lucru mi-a produs o impresie bună şi astfel am continuat să merg acolo. M-am integrat în comunitatea lor şi tot aici am cunoscut-o pe cea care avea să-mi devină soţie. Deşi, pe măsură ce trecea timpul, vedeam tot mai multe lucruri specifice cultelor neoprotestante (fariseism, învătături contradictorii, probleme de ierarhie în congregaţie, conflicte tineri-bătrâni), mi-am propus să le ignor şi să-mi văd de lupta cu păcatele din viaţa mea. În general, predicile – puternic emotionale si isterizante în acelasi timp – abăteau atentia eventualilor sceptici.

Aceeasi Mărie, altă pălărie

La un an de la sosirea mea, în Părtăşie s-a petrecut un incident relevant pentru mine. După modelul jocurilor politice si a partidelor din România, o mână de tineri au organizat “debarcarea” bătrânilor si s-au făcut sefi ai partidei. Considerând că lucrurile nu merg cum trebuie sub vechea conducere, ei au organizat o “lovitură de palat”. Timp de câteva luni adunarea a fost scindată. Eu am rămas în tabăra “bătrânilor”, a conservatorilor. Lucrurile au fost oarecum tranşate atunci când responsabilul german pentru România a decis că tinerii au dreptate. Decizia a fost arbitrară, luându-se în Germania, fără nici o vizită sau discuţie cu cei implicaţi la faţa locului.

Această întâmplare mi-a arătat că dincolo de declamaţiile lor privind lupta cu păcatul, totul nu era decât o aparenţă sub care orgoliile şi ambiţiile personale ”din lume” tronau nestingherite. Duhul de dezbinare specific neoprotestanţilor era la lucru şi aici.

Tinerii ajunsi conducători de partidă au implementat un management religios mult mai eficient si mai captivant, în comparaţie cu cel anost al bătrânilor detronati. Adunările au început să fie condimentate cu mese festive si cu scenete religioase, spre deliciul copiilor.

Împăratul era din nou gol. Desi eram de acord cu Părtăsia în privinta luptei cu păcatul, căile lor si duhul în care umblau ei nu aveau nimic comun cu simplitatea lui Hristos. În cele din urmă am încetat să mai frecventez locul acela, sfătuind-o însă pe sotia mea să continue dacă vrea, deoarece nu voiam ca ea să ia decizii influentată de mine.

Am intrat într-o criză. De întors în adunările baptiste sau penticostale nici nu putea fi vorba, odată pentru că era un pas înapoi, apoi pentru că si pe acestea le criticasem intens cât timp mersesem în Părtăsie.

Decizia de a nu mai frecventa nici o adunare nu a fost usoară. Atunci când esti învătat că întâlnirile regulate cu “fratii”, participarea la adunări si un anume fel de comportament reprezintă laolaltă “credinta”, renuntarea la aceste forme exterioare îti dă sentimentul că-ti pierzi credinta. Stiam că ceilalti spuneau despre mine că “am căzut de la credintă” si că “m-am întors în lume”. Întorcându-se duminica de la adunare, sotia mea îmi povestea amuzată despre felul compătimitor în care o priveau acum cei din adunare. Era un fel de văduvă de război. Uneori o întrebau despre mine ca si cum eram pe moarte sau chiar murisem. Când ea le răspundea însă că sunt bine, ei se mirau si clătinau neîncrezători din cap. Trebuia deci să-mi revin din toată intoxicarea cu propagandă neoprotestantă si să stau singur în picioare. Foarte multi dintre neoprotestanti stau în acele adunări pentru că ele le oferă o formă de viată socială. Adunarea actionează ca un “tarc” care le sustine “credinta”. Izolându-se de societate si de ceilalti oameni, ei ajung deseori să confunde manifestările lor bizare cu credinta. Lipsindu-le trăirea interioară autentică, ei simt nevoia să se îmbrace cu frunze asemenea lui Adam, pentru a se încredinta pe sine că sunt credinciosi. Înconjurându-se de asemenea lucruri, cad repede în auto-înselare si în păreri de sine. Acestea si cu tarcul adunării în care-si petrec viata socială sunt un paravan care-i împiedică să se vadă asa cum sunt. Cunosc oameni care, după prăbusirea (la nivel psihologic) a acestui tarc, au căzut într-un soi de letargie si stare vegetativă. “Credinta” lor a murit.

Am stat deci acasă câteva luni de zile, rugându-l pe Dumnezeu să-mi îndrepte pasii unde crede El de cuviintă.

Întâlnirea cu Ortodoxia

În anul 2000, Dumnezeu mi-a trimis un coleg de serviciu pe nume Bogdan Bucur. Era absolvent al Facultătii de Teologie Ortodoxă si era complet diferit de ceilalti colegi, prin răbdare, atitudini si firea linistită. Am început să discut cu el despre credintă, dorind să-l evanghelizez. Mă asculta cu atentie, îmi răspundea si el. Treptat, am început să recunosc în inima mea că as vrea să fiu ca el. Aveam o invidie aparte pe felul lui de a fi. Asta a făcut ca toată campania mea de evanghelizare, care-l avea ca obiect, să se desumfle. Predicarea mea a fost înghitită de trăirea lui. Când am vrut să-i împrumut să citească “Călătoria pelerinului” de John Bunian (o carte foarte apreciată de protestanti), el mi-a împrumutat “Pelerinul rus”. Diferenta între cele două cărti este că prima e o fictiune, pe când a doua e o realitate. Mi-a împrumutat apoi “Viata Sfântului Arsenie Capadocianul” si alte câteva cărti. Am rămas uimit de profunzimea şi de aspectul practic al credinţei ortodoxe.

De fapt, întâlnirea mea cu credinta ortodoxă avusese loc ceva mai devreme, pe când încă frecventam Părtăsia. Cel mai bun prieten al meu, un baptist, avusese la un moment dat de tradus si compilat niste materiale pentru un om de afaceri baptist care dorea să scrie o carte despre cartea Apocalipsei. Printre acele materiale erau şi scrieri escatologice ortodoxe.

El mi-a împrumutat o cărticică numită “Viata monahilor din Egipt”. Îl impresionase si pe el foarte mult, însă se scuturase repede de acea impresie, amintindu-si că el e baptist şi temându-se, cred, de consecinţele avansării pe acel drum. Pe mine cartea aceea m-a prins bine de tot. Ce am citit acolo nu nu văzusem si nici măcar nu auzisem predicat în nici o adunare neoprotestantă din câte cunoscusem. Acelaşi prieten mi-a împrumutat cartea “Evanghelia necunoscută”, scrisă de un teolog rus, Dmitri Merejkovski. Prin ea am început să înteleg ce este acea Sfântă Traditie a ortodocsilor.

Astfel, în anul 2000, după ce Dumnezeu mi l-a trimis pe Bogdan Bucur, care mi-a împrumutat şi el nişte cărţi ortodoxe, de Bobotează a bătut la usa mea preotul de la biserica ortodoxă din cartier. I-am deschis si i-am spus spus că nu-l primesc pentru că eu sunt “sectant”. Mi-a zâmbit si m-a întrebat de ce spun că sunt sectant. I-am spus că acesta este cuvântul folosit de ortodocsi pentru a-i desemna pe cei de altă credintă. Mi-a aşa: “Să nu mai spui niciodată că esti sectant. Asta înseamnă a deforma adevărul despre Dumnezeu, ceea ce e foarte grav. Apoi, tu nici nu arăti, nici nu vorbesti ca un sectant. Un iehovist de la etajul patru mi-a spus că sunt fiu al Satanei si că nu există Crăciun”. Mi-a spus că i-ar place să mai stea de vorbă cu mine si m-a invitat să-l vizitez la biserică.

Timp de aproape jumătate de an, citind si discutând cu părintele Dinu – acesta era numele preotului – si cu colegul de serviciu, m-am apropiat de bogătia spirituală a Bisericii Ortodoxe. Printre altele, am fost foarte surprins să aflu că crestinii din vechime nu credeau în “răpirea celor credinciosi” sau în “împărătia de o mie de ani”, doctrine fundamentale pentru neoprotestanti.

Am început să vin la slujbă la biserica unde slujea părintele Dinu. Nu întelegeam nimic din Liturghie. Veneam mai mult pentru a-l asculta pe el predicând. Îl ascultam cu urechi protestante, aprobând si dezaprobând, după caz, cele ce auzeam. Bogdan mi-a explicat Sfânta Liturghie si mi-a dat o carte cu tâlcuirea ei.

Atmosfera pe care o vedeam acolo era foarte diferită de cea cu care eram obisnuit în adunările neoprotestante. Aici oamenii păreau să nu se cunoască între ei. În plus, vedeam gesturi de răutate când unul ocupa scaunul altuia sau îl împingea mai mult sau mai putin voit. Relatiile dintre oameni, alături de anumite aspecte doctrinare, au reprezentat o piedică pentru mine. Eram însă atras si doream să cunosc mai multe pe linia celor citite în cărtile mentionate mai sus.

Părintele Dinu mi-a spus că nu ar trebui să vin la biserică pentru oameni, ci pentru Dumnezeu. Mi-am amintit de pasajul din Evanghelie care descrie aducerea lui Iisus la Templu la vârsta de 12 ani. Am revăzut în mintea mea multimea care venea din toate colturile tării la Ierusalim, care se îmbulzea să intre în Templu. Oameni care nu se cunosteau între ei si care aveau felurite inimi si gânduri. Printre ei însă erau si Maica Domnului, Iosif, bătrâna Ana si proorocul Simeon.

Din afara Bisericii multe lucruri îmi păreau de neînteles si fără rost. În Scriptură, cei care ascultau pildele lui Iisus nu le întelegeau, căci erau “afară”. Atunci când “au intrat” în Biserică la Cincizecime, li s-au deschis ochii si au înteles.

Întoarcerea

Întrucât lista întrebărilor mele doctrinare era foarte lungă, părintele Dinu m-a sfătuit să merg în concediu la mănăstirile din Moldova, unde voi putea sta de vorbă pe îndelete cu călugării de acolo.

Asa am ajuns în vara lui 2000 la Mănăstirea Neamt. Eram un tânăr neoprotestant dornic să afle răspunsul la multe întrebări.

M-am dus la tânărul călugăr de la poarta mănăstirii si l-am întrebat cu cine as putea sta de vorbă despre credintă. M-a îndrumat în biserica mare a mănăstirii. Aici l-am întâlnit pe părintele Serafim. Dându-şi seama din primele mele cuvinte că nu sunt ortodox, nu a fost foarte doritor să-mi răspundă la întrebări. Totuşi, spre surprinderea mea, mi-a citat un psalm în traducerea protestantă a lui Cornilescu, redându-mi apoi si traducerea ortodoxă, mai duhovnicească si mai plină de miez, după părerea lui.

Discutia a fost scurtă, el fiind reticent a discuta cu mine. M-am întors la băiatul de la poarta mănăstirii, cerându-i să mă îndrume către un alt călugăr. Mi l-a arătat pe unul care traversa curtea mănăstirii, pregătindu-se să bată toaca pentru slujbă. Era părintele Vlasie.

M-am dus la el si i-am spus că am niste întrebări despre credintă si că as vrea să stau de vorbă cu el. M-a întrebat dacă sunt ortodox. Când a aflat că nu sunt, mi-a spus să-l caut a doua zi, când îmi va spune dacă va sta de vorbă cu mine.

A doua zi l-am găsit abia seara, la ora 10. Am mers cu sotia mea, cu el si cu încă un călugăr într-o chilie. Mai întâi le-am spus ce credintă am eu; le-am vorbit despre Părtăsie si despre “lovitura de palat” care m-a făcut să plec de acolo. Mă ascultau cu interes, comentând uneori cu umor “ortodoxia” din opiniile mele.

Cei doi monahi, părintele Vlasie si părintele Eufrosin, erau niste persoane interesante pentru mine. În ciuda descrierii sau imaginii realizate de neoprotestanti, nu găseam la ei nici aere de superioritate, nici morga unor oameni cu preocupări înalte, cum nu găsisem de altfel nici la părintele Dinu din Bucuresti. Am discutat despre multe – despre icoane si idoli, despre închinare si slujbe bisericesti. A trebuit să admit că toate răspunsurile pe care le primeam stăteau în picioare, cu toată obsesia mea protestantă legată de “biblicitatea” răspunsurilor.

Discutia cu ei s-a prelungit până târziu în noapte. La ora 2, când ne-am despărţit, părintele Vlasie m-a întrebat, mai mult ca o sugestie care nu cerea un răspuns pe loc, dacă nu as vrea să mă întorc la Ortodoxie.

Traversând curtea mănăstirii către camera noastră, simţeam în inima mea nevoia şi dorinţa de a mă întoarce la credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna, însă mi-era teamă de cum va reacţiona soţia mea la o asemenea decizie. Am mers în tăcere unul alături de altul, dar când am am ajuns în cameră, ea mi-a spus, fără nici o introducere,  că ar vrea ca, înainte de a pleca de la mănăstire, să pună “lucrurile în ordine”. Deşi nu participase activ la discuţia cu cei doi monahi, impresia cu care rămăsese fusese foarte puternică.

A doua zi am mers amândoi la părintele Vlasie si i-am spus că vrem să ne întoarcem la Ortodoxie. Ne-a spus că slujba de întoarcere trebuie oficiată de un episcop, însă atunci era sosit în vizită la mănăstire IPS Daniel, Mitropolitul Moldovei. Însotit de părintele Vlasie, am mers si am stat de vorbă cu el. Ne-a povestit că si el mergea din când în când la penticostali când era copil, însă nu s-a ferit să se convertească. I-a dat dezlegare unui preot să facă slujba de Mirungere pentru întoarcerea noastră la Ortodoxie.

Slujba a avut loc la prânz, urmată apoi de slujba Cununiei. Ca nasi i-am avut pe părintii lui Vlasie, care erau si ei zilele acelea la mănăstire. Acestea se petreceau în luna iulie a anului 2000.

După cununie, părintele Vlasie m-a întrebat de când eram căsătorit cu Cornelia si de ce nu aveam copii. Sotia mea pierduse o sarcină si fiecare doctor la care fusese îi prescrisese un alt tratament. Hotărâsem să asteptăm un diagnostic definitiv. Părintele Vlasie mi-a răspuns atunci să nu ne mai facem griji, că de acum lucrurile aveau să fie în regulă.

Ceea ce s-a si întâmplat. L-am crezut pe cuvânt, am mers prin credintă si peste un an, cu ajutorul Maicii Domnului si al rugăciunilor părintelui Vlasie, ni s-a născut Mihai.

Am petrecut o săptămână la mănăstirea Neamt. Am putut să gust pentru prima oară din duhul sfintilor si să văd ce înseamnă cu adevărat lupta cu păcatul. Nu am întâlnit nici oameni cu vorba mieroasă, nici învătături interesante extrase din Biblie ca iepurii din pălăria scamatorului. Nimic care să izbească ochiul sau care să îmbie pământeste.

Astăzi

Privind înapoi la anii din grupările neoprotestante, perioada aceea a reprezentat pentru mine învătătura începătoare despre Dumnezeu, Iisus Hristos si mântuire. Nu spun că este întotdeauna necesară o asemenea “fază”. Dumnezeu lucrează individual, în functie de firea omului. Pentru “copilul teribil” care eram, probabil era prea greu să vin deodată, direct la Biserica lui Iisus Hristos. Lucrurile de început învătate în adunările neoprotestante îsi găsesc acum plinire în Biserica Ortodoxă. Ele capătă un sens nou, duhovnicesc.

Mântuirea omului este o luptă şi o transformare. Pe de-o parte îţi stă în faţă oferta acestei lumi, cu promisiunile ei de nivel de trai, realizare profesională şi distracţii forţate, pe de altă parte Dumnezeu îţi pune înainte, prin Sfinţii Săi, o alt fel de viaţă. O altă viaţă în care goana după vânt a încetat, o viaţă în care te găseşti pe tine şi te regăseşti în Hristos, o viaţă în care înţelegi lumea în adevărata lumină şi vezi rostul tuturor lucrurilor. Nici intrarea în această viaţă, dar nici intrarea în oferta lumii, nu este uşoară. Amândouă cer o luptă, dar lupta e una pentru lumea aceasta şi alta pentru viaţa cu Dumnezeu.

Începutul vieţii cu Dumnezeu şi urmarea lui Hristos şi a Sfinţilor Săi stă în voinţa omului. Apoi vine Harul lui Dumnezeu şi începe lupta cu vechiul eu. Este o luptă grea, este o luptă frumoasă, este lupta dusă de Sfinti de-a lungul timpului, este lupta care duce la cununa mântuirii.

Doi straini in sfarsit se cunosc…

Hristos a inviat!

Dumnezeu in marea Lui milostivire si iubire de oameni are o enorm de mare grija ca fiecare lucru sa se intample la momentul potrivit in viata noastra. Adesea nu-L intelegem, adesea cartim si chiar cadem in deznadejde desi in fiecare seara la rugaciune ne rugam « Faca-se voia Ta Doamne ». Ne suparam foarte tare cand se intampla ceva care schimba planurile noastre stangace iar increderea prea mare in noi insine devine un zid de piatra ce nu mai permite intrarea luminii calauzitoare a lui Dumnezeu in inimile noastre reci.

Insa iubirea de necuprins a Facatorului a toate cate sunt se arata neincetat in ciuda firii noastre slabe in lupta cu pacatul. El ne ajuta mai mult decat cerem si ne indeplineste dorintele chiar inainte de a fi spuse la rugaciune.

De Craciun Dumnezeu randuieste sa-l cunosc pe F. pe internet, si mi-a devenit un foarte bun prieten chiar si virtual. Sentimentele stranse in inimile noastre cresteau cu timpul sub grija lui Dumnezeu si acoperamantul aripilor Sfantului Arhanghel Rafail (pe care l-am ales ocrotitor al relatiei noastre), urmand ca visul nostru de a ne cunoaste in realitate sa se implineasca.

Dumnezeu a randuit ca exact in noaptea de Inviere sa ne vedem pentru prima data. Dupa 3 luni si jumatate in care desi la peste 2000 de kilometri distanta sufletele noastre s-au apropiat incet-incet prin intermediul internetului, in care rabdarea, simplitatea si sinceritatea au constituit temelia unui posibil viitor inpreuna, iata ca acum Preamilostivul se indura de noi si ne face cel mai frumos dar primit vreodata in Sfanta noapte a Invierii.

Nu fusesem niciodata pana atunci la Catedrala Arhiepiscopala din Galati in noaptea sfanta a Invierii si emotia era cu atat mai mare datorita faptului ca eram alaturi de cel mai gingas, cel mai dulce si mai bun baiat din intreaga lume. O privire atat de linistitoare, un zambet usor timid si o imbratisare atat de calda si protectoare se cufundau in fundalul unei nopti a carei stele erau inlocuite de miile de oameni ce tineau in mana lumanari aprinse iar luna isi perduse tronul in fata Inalt Preasfintitului Casian care cu bucurie ne indemna « Veniti de luati Lumina !»

A urmat apoi un pelerinaj la manastirile din Bucovina prin care sa multumim lui Dumnezeu pentru darurile Sale de care nu ne simtim vrednici dar speram ca faptele bune, lupta continua cu ispitele, gandurile smerite si mai ales dragoste curata unul fata de celalalt sa rascumpere indurarile Sale si ca dupa trecerea intunericului acestei vieti sa ne luam cununa Imparatiei Cerurilor.

Nadajduiesc ca prin rugaciune sa ne cunoastem cat mai bine, sa ne acceptam cu bune si cu rele si ca Voia Tatalui sa ne aduca in fata altarului pentru ca sufletele si trupurile noastre sa devina unul.
Inchei articolul cu o scurta poveste care mi-a placut foarte mult si sper ca fiecare din noi sa surprindem esenta invataturii acesteia.

“O femeie necajita a venit la un preot sa-i ceara sfat:
” – Va rog, parinte, ajutati-ma cu un sfat. N-am intelegere in casa. Barbatul meu cheltuieste mai mult decat castigam. Uneori bea, alteori ne certam. Datoriile cresc, iar noi si copiii traim tot mai rau.”
” – Lasa femeie, o sa vorbesc eu cu el.”, o imbarbata parintele.
Dupa cateva zile, preotul se intalneste pe drum cu barbatul femeii si il intreaba:
“- Cum o mai duci, fiule ?”
” – Destul de greu, parinte.”
” – Dar, din cate stiu eu, femeia ta este harnica, nu ?”
” – Asa e, parinte, slava Domnului, mi-a dat femeie buna, nu ma pot plange.”
” – Atunci, care este problema ?”
Incurcat, omul nu a mai stiut ce sa raspunda, dar preotul i-a spus:
“- Vezi pasarea ce zboara chiar acum pe deasupra casei tale ?”
” – Da, parinte, o vad”
” – Casatoria este si ea, fiule, tot ca o pasare, iar barbatul si femeia sunt cele doua aripi. Daca nu bat amandoua odata aerul, pasarea nu poate zbura. Oricat s-ar stradui una, fara ajutorul celeilalte nu poate face nimic. Cauta sa iti ajuti nevasta si copiii, caci doar asa te poti numi om. Multumirea ta depinde de multumirea familiei tale.”
Recunoscator pentru sfat, barbatul a plecat mai departe, iar, in gand, ii staruiau cele spuse de preot.
“E usor a te casatori, dar e greu a face o FAMILIE!” » Doamne ajuta !

Iubirea dintre doi îndrăgostiţi

Acum câţiva ani lucram de noapte şi se potrivea ca de fiecare dată să fiu cu alt coleg. Într-o seară m-am nimerit cu o colegă mai nouă, Bianca.. Nu vorbisem multe cu ea până atunci, schimbasem câteva vorbe şi cam atât. În acea seară o tot vedeam cu telefonul în mână dând mesaje, sau retrăgându-se de mai multe ori să vorbească cu cineva.

Când a terminat am început să discutăm despre una alta şi la un moment dat ea începe să se destăinuie, îmi povestea ce i se întâmplase cu o seară înainte. Spunea că fusese invitată de colegi în discotecă şi deşi era singură fără să aibă prieten, a acceptat. Erau un grup de 15-16 tineri în seara aceea şi printre ei era şi un băiat care trebuia să facă cunoştinţă cu o fată, dar se pare că lucrurile nu au mers aşa de bine. Bianca a intrat din întâmplare în vorbă cu el şi a aflat că “lipeală” nu reuşise. Au vorbit un ceas, două… Ceilalţi dansau, se simţeau bine. Ei tot discutau cu un suc în  faţă. Au vorbit  până dimineaţă, aproape 6 ore. Se plăceau foarte mult, aveau atâtea lucruri în comun, nu se mai săturau unul de altul.

Când au plecat el a condus-o acasă, s-au despărţit cu tristeţe dar şi cu bucuria de a fi petrecut o seară minunată, mult peste aşteptările lor.

În dimineaţa aceea înainte de a se culca, el i-a dat un mesaj. A doua zi au vorbit la telefon şi s-au văzut iar …

S-au îndrăgostit…

În noaptea aceea Bianca îmi povestea cu multă fericire în ochi tot ce i se întâmplase şi eu parcă îi sorbeam cuvintele, eram aşa de captivat… Povestea aşa de frumos, vorbea aşa de duios de el, era aşa de îndrăgostită în cât i se citea pe toată faţă. Nu mai trăisem niciodată aşa ceva, mă bucuram aşa de mult de ce i se întâmplase şi era impresionant de ce fel poate fi iubirea între doi tineri. Eram aşa captivat şi atent că parcă mi se-ntâmplase mie.

Ce curată e relaţia dintre doi îndrăgostiţi, cât de neprihănită poate fi dragostea dintre ei! Ce frumos îşi exprimă iubirea! Ce poate face iubirea dintr-un om! Totul e nimic pentru ea, şi el e totul. Nimic nu mai contează … decât el. Nimic nu le poate sta în cale şi nimeni.

Slavă Ţie Doamne pentru dragostea pe care ai dăruit-o tinerilor!

O tânără şi un tânăr îndrăgostiţi se privesc altfel, se ating altfel, se mângăie duios, nu se mai satură să stea împreună, tot ce-i înconjoară există doar pentru ei…

Nu mai au poftă de mâncare, nu se mai gândesc la şcoală, la părinţi, la prieteni, la familie, la probleme, la necazuri, ci doar unul la celălalt.

Din tot ce am trăit până acum, sinceritatea copiilor şi iubirea dintre doi tineri îndrăgostiţi mi s-au părut cele mai de dorit sentimente. Dacă am fi toţi aşa sinceri precum sunt copiii, dacă ne-am iubi unii pe alţii aşa cum se iubesc doi îndrăgostiţi, în ce lume frumoasă am trăi!

Dacă L-am iubi pe Dumnezeu aşa cum o faţă îşi indrăgeşte iubitul. Dacă am sta cu gândul la El aşa cum stau ei unul cu altul în gând ca şi cum ar fi de faţă.

Ce sentiment puternic: iubirea ! Cât de mult se răgăseşte un tânăr prin iubire în aleasa lui. Noi tinerii suntem greu de mulţumit şi avem mereu ţinte de neatins în viaţă. Nimic nu ni se pare imposibil, totul e pentru râvna noastră la îndemână. Dar cu toate acestea iubirea îi oferă unui tânăr tot ce–şi doreşte şi mult mai mult. Nu se aşteaptă la aşa de mult chiar dacă dorinţele lui erau aşa de măreţe. Aşa e şi-n relaţia cu Dumnezeu, la început avem impresia că ne va fi bine dacă stăm alături de El dar nici nu ne închipuim cât de mult ne va depăşi El aşteptările, câte daruri ne va dărui şi ce mult va lucra prin noi asupra celor din jur.

În Vechiul Testament, în Cântarea Cântărilor relaţia dintre om şi Dumnezeu, dintre Hristos şi Biserică are ca analogie dragostea curată între doi tineri. Cântarea Cântărilor e un jurnal de dragoste, o iubire foarte puternică, clocotitoare, arzândă, dar sfântă şi fără de păcat. O dragoste curată dar aşa de puternic exprimată.  Cântarea Cântărilor e un imn de dragoste, o declaraţie de iubire… pe care sfinţii lui Dumnezeu au înţeles-o, şi observand taina ei au introdus-o în canonul Sfintei Scripturi, astăzi făcând parte din cuvintele sfinte ale Bibliei.

Hristos îşi iubeşte Biserica aşa cum un băiat îndrăgostit până peste cap îşi iubeşte fata. Băiatul e în stare să facă orice pentru ea şi ar da orice să n-o piardă, aşa cum Hristos S-a dat chiar şi pe Sine pentru ca noi, Biserica lui Dumnezeu, să nu murim în păcat ci să revenim la viaţă. Biserica îl are pe Hristos în mijlocul ei aşa cum o fată îşi îmbrăţişează cu dor iubitul, fără să vrea ca acest moment să se mai termine. Biserica vorbeşte de Hristos aşa cum o fată vorbeşte tuturor de iubitul ei şi de cât de frumos şi de bine e alături de el.

Aşa cum pentru o fată lumea nu are sens fără iubitul ei, aşa şi pentru Biserică lumea nu-şi are rostul fără Hristos.

Cel mai frumos am văzut exprimată iubirea în relaţia dintre doi tineri, în iubirea mamei faţă de copilul ei şi-n faptele sfinţilor.

Declaratie de Iubire!

Mintea mea coboara in inima ta si acolo ne impartasim de Hristos!
Inima mea arde in tine, revazandu-mi cu mintea inima mea acum altoita in inima ta!
Porunca inimi mele este sa te iubesc si prin tine sa iubesc toate, toate sa le vad, simt, traiesc, respir, vad, gust, prin simturi…toate bune foarte sa le cunosc…si fara tine nu am alta lege, nu am. Nu pot minti, caci prin tine il cunosc pe Dumnezeu, prin tine, prin bogatia bunatatilor tale de lumina, ratiuni, sensuri, izvorate din Lumina Lumii pana si EU – egoismul, nu numai Sinele, raman in adevarul nostru: IUBIREA

Cel ce zice: L-am cunoscut, dar poruncile Lui nu le păzeşte, mincinos este şi întru el adevărul nu se află.

Cum pot vedea viata fara tine, cum ai putea sa ma intristezi…cum as putea sa te urasc iubirea mea, cum as putea cand sufletul meu se hraneste din tine pregustand pe Hristos, cum nu as putea razbi in lume, cand tu imi incalzesti cu inima ta mintea mea cea racita de idei, de concepte, de griji, de cum va fi..daca va fi….si, incalzindu-mi mintea, lumina incepe sa rasara in mine, bucuria si pacea lui Hristos sunt insamantate in tine si de tine in mine Mireasa mea, si porunca mea este lumina pentru mine: IUBIREA!

Cine zice că este în lumină şi pe fratele său îl urăşte, acela este în întuneric până acum.
Iarăşi, vă scriu poruncă nouă, ceea ce adevărat întru El şi întru voi, pentru că întunericul se duce şi lumina cea adevărată începe să răsară.

ANESTI- A INVIAT SUFLETUL MEU – prin tine ma apropii de Hristos, prin tine marturisesc si aleg duhovnic, prin tine gasesc linistea si pacea in rugaciune…in rugaciunea personala….din moartea certarii cu Dumnezeu, Maicuta, Sfintii si Ingerii pentru nesatisfacerea poftelor mele patimase tu mi-ai picurat in inima lumina iubirii tale, tu ma cureti de egoismul meu…prin tine incep sa il simt, sa il cunosc pe Dumnezeu, si nu il mai stiu si nu il mai vreau doar pentru mine, egoist, ci prin tine, in tine, cu tine, imi umplu inima de pace si bucurie, daruri ale invierii lui Hristos, acestea ca pregustare a invierii mele in Lumina. NU POT fara tine caci tu …o tu…ma legi de Dumnezeu, cu Dumnezeu, in Dumnezeu, respirand: IUBIRE!

Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi; cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte.

Si toate le vad noi, toate le vad bune foarte hranindu-ma din darul lui Dumnezeu, Iubirea mea…Tresarit-am la bocetul sufletului tau…si m-am ingropat in adancul lacrimilor tale, si sufletul mi-am pus….ideea de Dumnezeu, conceptele de Iubire, de Dumnezeu, le-am parasit, le-am lepadat de-a dreapta ta, pe patul Iubirii, Crucea jertfei, si sufletul mi-am pus pentru sora mea, si incercat am fost de catre ingeri. Ai cui au fost, de cine au fost randuiti sa vina..nu stiu…stiu doar ca la slujire am renuntat, intelegand astfel ispititorii ca ravna mea nu este la slava ci…la tine Iubirea mea, setea de tine in Iubire! Pus-am sufletul meu, lasand fecioria trupului pentru fecioria inimii, am cunoscut astfel iubirea vie a persoanei, prin si cu care acum adancesc in iubirea Persoanelor, doar asa am depasit bariera conceptelor, a ideilor, asa am fost incercat sa vad ca mantuirea este mai importanta decat slujirea preoteasca, sufletul tau este mai pretios decat orice slujire a mea ce imi poate duce insasi sufletul meu in gheena slavei desarte si rugatu-m-am la concepte si idei, plangand sa nu le parasesc, caci s-ar fi suparat dumnezeul ideilor si prejudecatilor daca sufletul imi pun pentru tine si nu as sluji…cui?…cui?…fara tine…cui…daca tu ma inveti ce e iubirea, daca Dumnezeu vazutu-mi-a renuntarea…cum dar, nu am primit acum : IUBIREA?

În aceasta am cunoscut iubirea: că El Şi-a pus sufletul Său pentru noi, şi noi datori suntem să ne punem sufletele pentru fraţi.
Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească.

Cu tine in inima mea, Mireasa inimii mele, nu imi este frica de nimic, toate, dar prin toate si toti imi este transparent Dumnezeu. Primind bucuria si pacea ta in mintea mea din caldura inimii tale, coborandu-ma in mormantul egoismului murindu-i, razbesc toate, pregust acel: Indrazniti, caci Eu am biruit lumea!, si atunci hranindu-ma din jertfa lacrimilor invii din frica “pace”, din teama “ridic” din mormant “bucuria”, toate ale invierii prin darul lui Dumnezeu, Iubirea mea!

În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire.
Ştim că suntem din Dumnezeu şi lumea întreagă zace sub puterea celui rău.

Iubit-am idei si valuri in mintea mea, inegrit-am mintea si inima mea cu rational, inchinat-am sufletul meu ideilor, gandurilor primite din vazduhuri…si tu aveai nevoie, iti era sete, foame de iubirea mea si…simteam cum iti infiripai firele radacinii tale in sufletul meu si…te-am vandut pentru 30 de credite…Iuda al sufletului am fost, si scris-ai Doamne cercetandu-mi sufletul in incercarea renuntarii la slava slujirii tale cu mintea, zugravit-ai in inima mea Evanghelia Ta, Pacea si Bucuria Iubirii, inmugurindu-mi inima in IUBIREA TA.

Parasitu-mi-am si lepadat-am iubirea mea, Mireasa mea, ingemanarea sufletului meu, umbra mi-am vandut pentru slava acestei lumi desi tu mi-ai inviat inima, desi tu, frumoasa inimii mele m-ai unit cu Hristos, datorita tie m-am impartasit cu El. Ucigator de suflete m-am facut…si…se lasa frigul…norii plini de plumb se lasau grei peste pleoape…parasit-am lumea ca Iuda si urlat-am precum Cain, m-am rugat si nu am gasit liniste cautand iar iubirea conceptelor si ideilor in mintea orgolioasa…si atunci…atunci a venit Lumina, pogorandu-Se in mormantul inimii mele…fugit-am de la lume, de la rau…si…am alergat la tine…dansand cu ingerul, impacand in mintea mea pe Iacov si Inger, lupta cu idolii mintii am  impodobito in dansul imnului iubirii…Ingenuncheat-am si Rugaciunea mea ca tamaia inaintea Ta Doamne, Jertfa de seara a sufletului mi-am pus! Convorbirea mintii cu Dumnezeu acum Iubire mi-am facut rugaciunea, inaltat-am glasul inimii mele ca tamaia si in racoarea serii m-am plimbat aievea cu Tine de mana, in jertfa iubirii Tale…si am cunoscut lumina ei prin Iubirea Ta…sufletul ei l-am rastignit, facandu-mi darurile mintii piroane si cuie infingandu-le pe toate in iubirea ta, floarea mea, IUBIRE.

Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său.

Cunoscut-am deci prin tine pe Dumnezeu-Iubire-Viata, nu dumnezeu-idee-concept, si am alergat catre tine ingenunchind in patima lacrimilor, coborand in iadul deznadejzii, de unde Hristos m-a inviat daruindu-mi inapoi Iubirea, redandu-mi darul Sau, darul nuntii mintii mele cu Dumnezeu, l-am primit acum cu pace si bucurie inmugurit in dansul inimilor noastre, zburand in valsul sufletelor feciorelnice: in Mireasa mea sufletul mi-a inviat din deznadejde…si am alergat la pieptul tau…fiind iertat de rau…si m-ai primit certandu-ma…iubindu-ma, mustrandu-ma…plangand si bucurandu-te, caci pierdut am fost si acum m-am aflat inmugurind in tine…luminandu-ne cu Lumina lui Hristos
Aceasta este trairea noastra, a Mirelui si a Miresei, pe care noi o traim zi de zi , adancind taina iubiri noastre, cunoscand prin Mireasa mea pe Dumnezeu si prin Dumnezeu acum Persoana Vie am cunoscut Mireasa mea iubitoare, murind idolilor mintii si inviind Pacii si Bucuriei Inimii, IUBIRII, aceasta pentru mine este vestirea Apostolului Ioan, glasul Iubirii:

Ştim iarăşi că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat nouă pricepere, ca să cunoaştem pe Dumnezeul cel adevărat; şi noi suntem în Dumnezeul cel adevărat, adică întru Fiul Său Iisus Hristos. Acesta este adevăratul Dumnezeu şi viaţa de veci.

Fiilor, păziţi-vă de idoli.

VA IUBESC!

Orice păcat, orice patimă este o jignire adusă Duhului Sfânt

Când inima ţi se tulbură cu duhul de la vreo patimă, când te-ai lipsit de linişte şi te-ai umplut de zbucium şi când încep să-ţi iasă din gură cuvinte de nemulţumire şi de ură faţă de semeni, nu zăbovi în această atât de păgubitoare stare, ci pleacă-ţi îndată genunchii, mărturisindu-ţi în faţa Duhului Sfânt greşelile, zicând: ,,Întristatu-te-am pe Tine, Duhule Sfinte, cu duhul patimii mele, duh al răutăţii şi nesupunerii“. Şi apoi, din toată inima, convins că Duhul lui Dumnezeu este pretutindeni, spune rugăciunea către Duhul Sfânt ,,Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea eşti şi toate le împlineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule-de-viaţă, vino şi te sălăşluieşte în mine şi mă curăţeşte de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletul meu pătimaş şi iubitor de desfătări“.

Inima ţi se va umple atunci de smerenie, de pace şi de umilinţă. Ţine minte că orice păcat, orice patimă, orice slăbiciune pentru un lucru lumesc, orice mânie, orice pomenire duşmănoasă împotriva aproapelui dintr-o pricină lumească este o jignire făcută Duhului Sfânt, Duhului păcii, al dragostei, Duhul Care ne înalţă de la pământ la cer, de la cele văzute la cele nevăzute, de la vremelnicie la eternitate, de la păcat la sfinţenie, de la viciu la virtute. O, Duhule Preasfinte, Călăuzitorule, Învăţătorule, Mângâietorule! Apără-ne cu Sfânta, Părinteasca Ta putere! Duhule al Tatălui nostru ceresc, vino, sălăşluieşte-te în noi, învaţă-ne, Duh părintesc, pentru a ne face cu adevărat neam al Tău, întru Hristos Iisus, Domnul nostru!

(Sfântul Ioan de Kronstadt)

Învierea Domnului e tot ce ne putem dori mai mult

Multi dintre noi nu intelegem pe deplin sensul Invierii Mantuitorului Iisus Hristos.  Nu putem patrunde in totalitate aceasta Taina, mintea noastra nu poate cuprinde Lumina cea nemarginita a Invierii Domnului. Venim la Biserica in noaptea Invierii, luam Lumina, apoi ne intorcem fiecare acasa. Dar ma intreb, cati dintre noi plecam cu aceasta Lumina si in suflet, si nu doar cu Lumina din candela? De ce nu ne bucuram de Invierea Datatorului de Viata,  si ne bucuram de cele lumesti, de petrecerea, bautura si mancarea pascala?!

In lumea in care traim totul este trecator, totul e perisabil, orice lucru se trece, se strica, imbatraneste, se oxideaza, se corodeaza, mucegaieste, putrezeste. Noi oamenii, suntem la fel. Vom imbatrani, vom trece prin viata atat  cat ne este dat si pana la urma vom muri. Toti am vrea sa traim vesnic, sa nu murim niciodata, sa stam neincetat alaturi de cei dragi, dar ne lovim de o realitate de netagaduit pentru intreaga lume: moartea. Cum scapam de ea? Cum reusim sa trecem toti de moarte in asa fel incat dupa aceea sa fim iar impreuna?

Noi nu avem putere sa scapam de o mică rană, de o boală, cum să scăpăm de moarte? Suntem prinşi în cercul vicios al păcatului, al carnalităţii, nu avem puterea de a ne scoate unii pe alţii pentru că toţi suntem la fel. Doar o persoană din afara lanţului de cauzalitate, o persoană independentă de lume şi de creaţie, cineva care exista prin puterea lui, fără ajutor şi fără sprijin.  Doar acel Cineva ne poate scoate din moarte pentru că El şi numai El este in afara morţii.

Domnul nostru Iisus Hristos, prin Invierea Sa cea necuprinsa, ne scoate pe noi oamenii din lumea materiala in care traim , din cercul acesta vicios al devenirii si apoi al perisabilitatii; ne face pe noi vesnici, netrecatori, nemuritori. In strofa a saptea, la  Denia Prohodului Domnului din seara de Vinerea Mare, cantam :

,,În mormânt, Viaţă,
Pus ai fost, Hristoase,
Şi cu moartea Ta pe moarte o ai pierdut
Şi viaţă lumii Tu ai izvorât.”

Exista atâtea sisteme morale in lumea aceasta, legi, constituţii,  care ne-nvaţă cum să ne comportăm unii cu alţii, ne invata să ne iubim, să fim buni, să fim cinstiţi, dar ce sistem vorbeşte de o viaţă după moarte? Cine poate să ne garanteze nouă că după moarte nu ne vor mânca viermii ci vom merge în împărăţia cerurilor? Cine dintre noi poate să ne promită ceva ce nici  nu ne închipuim cum poate fi?

Frumuseţea creaţiei lui Dumnezeu e o garanţie pentru frumuseţea împărăţiei cerurilor. Dacă El, Creatorul a făcut o lume aşa de minunată, cu siguranţă în viaţa de apoi ne aşteaptă ceva mult mai frumos, mai presus de orice imaginaţie. El ne-a dat pedeapsa morţii, El ne poate ierta şi scoate din mâinile ei.

Hristos Domnul a trecut prin moarte şi a omorât-o pentru ca atunci când vom trece şi noi să nu rămânem acolo, ci să venim direct după El, în împărăţia Tatălui Său.

Învierea Domnului este tot ce ne-am dorit noi vreodată mai mult !

Ce să vrei mai mult decât să fii veşnic?

Să fii veşnic alături de cei dragi!

Parintele Sofronie Saharov despre insemnatatea ontologica si personala extraordinara a suferintei si a rugaciunii Mantuitorului din aceasta noapte din Gradina Ghetsimani:

“Golgota a fost numai ultimul act, punctul culminant, care a unit totul: suferinta mentala a unei morti infame, rasul salbatic si razbunator al celor pe care i-a ofensat, suferinta fizica a rastignirii, mahnirea Duhului Sau pentru ca oamenii au dispretuit vestea iubirii Tatalui. A fost osandit din toate partile: de catre Imperiul Roman in zelul acestuia pentru legalitate si ordine; de Biserica Vechiului Testament intemeiata pe Legea lui Moise, primita pe Muntele Sinai; de multimea care primise atat de mult bine din mainile sale. Ucenicii s-au risipit, Hristos a fost lasat singur, condamnat si pe cale de a pogori la cei ce sedeau in intunericul iadului. (…)

Atunci cand, dupa cum spuneam, i se da chiar si numai o umbra de asemanare cu rugaciunea din Ghetsimani, omul transcende marginile propriei sale individualitati si intra intr-o noua forma de existenta, existenta personala intru asemanarea lui Hristos. Participand la suferintele iubirii Sale dumnezeiesti, si noi putem experia in duhul ceva din moartea si puterea invierii Lui. “Ca daca una cu El ne-am facut prin asemanarea mortii Lui (adica in adanca rugaciune pentru lume si mistuitoare dorinta pentru mantuirea tuturor) – atunci una vom fi si prin aceea a invierii Lui” (Romani 6, 5). Cand ni s-a dat de Sus sa intram in aceasta noua sfera a existentei, ajungem la “sfarsitul veacurilor” (I Corinteni 10, 11) si trecem in lumina Vesniciei Divine.

Si orice om caruia Dumnezeu i-a acordat rarul si infricosatorul privilegiu de a cunoaste fie si intr-o masura cat de redusa agonia rugaciunii lui Hristos din gradina Ghetsimani, va da incetul cu incetul si chinuitor peste o constiinta convingatoare a invierii propriului sau suflet si peste o simtire a biruintei de netagaduit si definitive a lui Hristos. El va cunoaste ca “Hristos, odata inviat din morti, nu mai moare; asupra-I moartea nu mai are stapanire” (Romani 6, 9). (…)”

• Integral cititi la: CEA MAI TRAGICA NOAPTE DIN ISTORIA LUMII
• Cititi si:

CAT DE VINOVATI SUNTEM? – Intre legea dreptatii si legea iubirii

CUVIOSUL SOFRONIE DE LA ESSEX: “Naiv este cel ce crede ca va putea urma lui Hristos, fara lacrimi”

Nu exista comentarii »

“Hristos S-a rastignit pentru ca noi sa inviem si noi sa fim nepasatori?!”

(Cuv. Paisie Aghioritul)

• SA NU NE RUSINAM DE HRISTOS! – Meditatie la Sfanta Cruce (1)
• “SA MERGEM SI NOI SA MURIM CU EL!” – Meditatie la Sfanta Cruce (2)
• SA RABDAM PANA LA SFARSIT! – Meditatie la Sfanta Cruce (3)
• Sa scriem în mintea noastră patimile lui Hristos!
• Nebunia omului si tacerea lui Dumnezeu

***

• Sfanta si Marea Vineri: Taina Crucii – Taina iubirii smerite
• Vinerea Mare: tropare si cântari, sinaxar si tâlcuire, cele 12 evanghelii ale patimilor
• Sfantul Ioan Gura de Aur – Cuvant la Sfanta si Marea Vineri
• Sfantul Ioan Gura de Aur – Cuvânt la Cruce şi la tâlhar
• Inochentie al Odesei: Sfanta si Marea Vineri

• Sf. Nicolae Velimirovici – Despre cele sapte spuse ale lui Hristos de pe Cruce Din scrisorile misionare ale Sfantului Nicolae Velimirovici

  Sf. Nicolae Velimirovici – Despre cele 5 rani ale lui Iisus Din scrisorile misionare ale Sfantului Nicolae Velimirovici

  Sf. Nicolae Velimirovici – Din Ierusalim, in Vinerea si Sambata Mare

  Din scrisorile misionare ale Sfantului Nicolae Velimirovici

***

Cel mai sfasietor capitol din intreaga carte a proorocului Isaia se refera la patimirea Mantuitorului Iisus Hristos. Ca sa patrundem mai bine in Taina acestor zile… ca sa intelegem mai deplin ce inseamna Crucea lui Hristos si ca sa vedem CE FEL DE DUMNEZEU AVEM… pana o sa ne intre pana in adancul inimii, pana in carnea si si pana in maruntaiele sufletului suferinta fara seaman, suferinta pentru noi a Domnului nostru. Mai putem oare de acum umbla cu mandrie, “fiecare pe calea noastra“, mai putem oare alerga cu aceeasi nonsalanta catre pacat, acum cand stim ceea ce Il strapunge si Il zdrobeste… ?!

Patimile, moartea si preaslavirea lui Mesia.

1. Cine va crede ceea ce noi am auzit si bratul Domnului cui se va descoperi?

2. Crescut-a inaintea Lui ca o odrasla, si ca o radacina in pamant uscat; nu avea nici chip, nici frumusete, ca sa ne uitam la El, si nici o infatisare, ca sa ne fie drag.

3. Dispretuit era si cel din urma dintre oameni; om al durerilor si cunoscator al suferintei, unul inaintea caruia sa-ti acoperi fata; dispretuit si nebagat in seama.

4. Dar El a luat asupra-Si durerile noastre si cu suferintele noastre S-a impovarat. Si noi Il socoteam pedepsit, batut si chinuit de Dumnezeu,

5. Dar El fusese strapuns pentru pacatele noastre si zdrobit pentru faradelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mantuirea noastra si prin ranile Lui noi toti ne-am vindecat.

6. Toti umblam rataciti ca niste oi, fiecare pe calea noastra, si Domnul a facut sa cada asupra Lui faradelegile noastre ale tuturor.

7. Chinuit a fost, dar S-a supus si nu si-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere s-a adus si ca o oaie fara de glas inaintea celor ce o tund, asa nu Si-a deschis gura Sa.

8. Intru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat si neamul Lui cine il va spune? Ca s-a luat de pe pamant viata Lui! Pentru faradelegile poporului Meu a fost adus spre moarte.

9. Mormantul Lui a fost pus langa cei fara de lege si cu cei facatori de rele, dupa moartea Lui, cu toate ca nu savarsise nici o nedreptate si nici inselaciune nu fusese in gura Lui.

10. Dar a fost voia Domnului sa-L zdrobeasca prin suferinta. Si fiindca Si-a dat viata ca jertfa pentru pacat, va vedea pe urmasii Sai, isi va lungi viata si lucrul Domnului in mana Lui va propasi.

11. Scapat de chinurile sufletului Sau, va vedea rodul ostenelilor Sale si de multumire Se va satura. Prin suferintele Lui, Dreptul, Sluga Mea, va indrepta pe multi, si faradelegile lor le va lua asupra Sa.

12. Pentru aceasta Ii voi da partea Sa printre cei mari si cu cei puternici va imparti prada, ca rasplata ca Si-a dat sufletul Sau spre moarte si cu cei facatori de rele a fost numarat. Ca El a purtat faradelegile multora si pentru cei pacatosi Si-a dat viata.

***

• Denia din Sfanta si Marea Vineri, Prohodul Domnului
• Prohodul Domnului
• Manastirea Agapia – Canonul Vinerii Patimilor
• Stavropoleos – Saptamana Patimilor si Denia Prohodului Domnului
• Stihiri Saptamana Patimilor- Byzantion
• Acum se intinge condeiul – Byzantion
• Astazi S-a spanzurat pe lemn – Byzantion
• Anghelos – Astazi S-a spanzurat pe lemn
• Laude Vinerea Mare – Nectarie Protopsaltul
• Pre Tine cel ce Te imbraci – Nectarie Protopsaltul
• Slava… si acum… la laude Vinerea Mare – Nectarie Protopsaltul

• Madrigal – Si era la ora a sasea.mp3
• Madrigal – Intro Rastignitu-Te-ai pentru Mine….mp3
• Madrigal – Auzi, Doamne, glasul meu.mp3
• Madrigal – Intro Pe Cel Ce S-a rastignit pentru noi….mp3
• Madrigal- Pre Tine Te laudam.mp3
• Madrigal – Intro Prohod I – Vazandu-Te pe Tine….mp3
• Madrigal- Plangerea Mironositelor.mp3
• Madrigal – Intro prohod II – Rau de viata….mp3
• Madrigal – Prohod, Starea I, fragm..mp3
• Madrigal – 2 Intro Prohod II – Sub pamant apui….mp3
• Madrigal – Prohod Starea a II-a, fragm..mp3
• Madrigal – Intro Prohod III – Nu mai plange, Maica….mp3
• Madrigal – Prohod, Starea a III-a, fragm..mp3