Crestin Ortodox
Cauta:
Toti membrii inregistrati  Cautare Avansata
Postat: 6.03.2010 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Încrederea „peste-limită” în noi înşine nu este un principiu matur, este o capcană.

Totul a început de la o întrebare: Încrederea în mine sau încrederea în Dumnezeu mă face omul pe care mi-l doresc? O lungă meditaţie s-a transformat într-un răspuns…

Oamenilor care au clădit viaţa prosperă cu încredere deplină în forţele lor, li se amprentează în gândire, vidul. Se simt pierduţi când ratează o ocazie, disperă când planurile nu se finalizează după placul lor, sunt furioşi pe cei din jur neglijându-şi propria contribuţie, indică modele perisabile, ne formează un ideal care, nici măcar aşa ipotetic nu e convingător.

Oamenii cu încredere totală în ei înşişi sunt toate persoanele triste care merg cu noi pe aceeaşi parte a străzii. Afirmaţia conform căreia omul cu lipsă de încredere în el este o persoană slabă, se dovedeşte a fi un mit. Drept urmare, ar trebui o formulare adecvată: „Cei slabi au o problemă cu încrederea în Dumnezeu”.

Adulţi sunt din ce în ce mai preocupaţi de conceptul „încredere”. Maturitatea nu garantează statornicia. Maturitatea poate deveni habotnică mai ales când îndepărtează limitele cu care am fost învăţaţi până atunci. Încrederea „peste-limită” în noi înşine nu este un principiu matur, demn de însuşit. Este o capcană.

De câte ori nu am avut aşteptări de la noi înşine, vise în care ne vedeam „laureaţi” ai propriului crez, dorinţe pentru care munceam din greu să le satisfacem, iar finalitatea lor, acel „contur” care ne făcea să le abandonăm, îl descopeream inexistent? De câte ori nu ne-am învinovăţit, ne-am simţit neputincioşi, dezamăgiţi de noi înşine, într-un cuvânt – slabi?

Cei care ne sunt alături nu ne oferă nici ei garanţii. Lumea interioară a fiecăruia intră astfel în declin.

Azi trăim într-o „derivă” vizibilă de la starea de „Fii ai Lui Dumnezeu”. Când alegem încrederea în noi şi nu în puterea Celui de Sus, Singurul care poate „să pună în mişcare gândurile”, ne dezumanizăm.

Vrem atât de mult deseori să atingem cerul cu coroana ca să fim priviţi ca zei, ca modele, cu toate că ochii celorlalţi nu sunt învăţaţi să ne observe astfel.

Măcar o dată în viaţă, fiecare încercăm imposibilul.Transformăm rolul nostru în scop şi nu în mijloc.

Oamenii sunt incapabili să reţină lecţia dacă a fost predată o singură dată. De aceea, nenorociri se întâmplă la fiecare pas pentru ca noi să fim atenţi.

Ce Îi încredinţezi Lui Dumnezeu nu pierzi niciodată!!! Ce îţi însuşeşti, la un moment dat, îţi va deveni inutil.

Nu mi-am propus să indic o cale care să asigure succesul lăuntric, şi spun lăuntric fiindcă acolo se dau valori învingerii şi înfrângerii crezului uman. Tot ce pot pretinde este să experimentaţi! Să nu ne pierdem niciodată curiozitatea aceea pură a copilului de a descoperi „adevărata poveste”, care să conteze la orice vârstă, să nu se mintă pentru a deveni „liber”.

Putem din orice clipă să ne transformăm în altcineva- dintr-o persoană care primea palmele încrederii desăvârşite în sine – în fiinţa care nu-L va pierde niciodată pe Dătătorul încrederii. Nu ne putem ajuta singuri deoarece puterea nu este în noi. În noi sunt doar căile prin care Dumnezeu dăinuieşte. Să nu ne închipuim că suntem atât de puternici doar fiindcă am fost creaţi ca şi instrumente ale Duhului. Nu închideţi calea prin care Hristos leagă suflet de suflet!

Ar fi tristă o lume în care toţi pretind că sunt conducători, iar calea (inima) s-ar închide. Obişnuiţi-vă cu gândul că nu putem trece peste liberul arbitru al nimănui şi, fie că acceptăm sau nu, omul care se încrede în Hristos este realul câştigător, pe care, rareori se va oferi cineva să-l recunoască.

Postat: 6.03.2010 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

De 8 Martie, un mărţişor poetic

Aş dori să pot trimite către tine,
Plin de cântec, de lumină şi de dor
Adevărul frumuseţilor divine,
Împletit în bucuriile senine
Minunat, iubit şi veşnic mărţişor…

Şi-aş dori ca mâna mea să ţi-l aşeze
Nu pe inimă, ci-acolo-adânc în ea…
Ca frumoasă şi curată s-o păstreze
Ca un soare minunat să-ţi lumineze
Şi să-ţi facă fericită viaţa ta…

C-a adevărul e podoaba minunată
Mai de preţ decât oricare talisman
Care nu se învecheşte niciodată
Şi-i din ce în ce mai binecuvântată
Şi-i din ce în ce mai scumpă, an de an…

Iar în ziua răsplătirii fericite
Când vedea-vom veşnicia răsărind
Când ca miile de stele strălucite
Străluci-vor inimile preaiubite
Cerurile minunate-mpodobind

Printre ele şi-al tău suflet să răsară
Minunat şi binecuvântat odor
Strălucind ca prima zi de primăvară
Pe frumosul sân al cerului comoară,
Un curat, iubit şi veşnic mărţişor.

Postat: 6.03.2010 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Obişnuiţi-vă cu rugăciunea!

Toti suntem Biserica Lui Hristos. Unii mai jos, altii mai sus, unii mai aproape de pamant, altii mai aproape de cer. Unii suntem drepti, altii suntem cazuti dar Dumnezeu ne iubeste in egala masura si ne vrea pe toti buni. Unii suntem copii, unii suntem frati, unii parinti, unii prieteni, unii dusmani, dar avem toti un numitor comun: suntem oameni, dupa chipul si asemanarea Lui Dumnezeu.

Purtam cu noi dureri sau bucurii, cadem, ne ridicam si de multe ori sau de putine ori sau poate o singura data ne rugam. Intr-un moment, nu foarte indepartat din viata mea, am avut inima inrobita de durere, pentru ca nu stiam, in urma cu doi ani, ce sa fac pentru a-mi ajuta o fiinta draga. Ma ingrozesc, gandindu-ma ce este in inima celor ce isi pierd copiii, daca in inima mea era atata zbucium, fara a fi vorba despre soarta unui copil.

Nu intamplarea ma face sa scriu aceste randuri ci perioada prin care am trecut si eu de la o inima plina de durere la o inima care sa nu mai simta acea nemiloasa apasare; eram inainte de inceputul Postului Mare si coplesita de spaima si neputinta, nu mai puteam nici sa ma rog. Tot ce imi doream atunci era sa recapat puterea de a ma ruga din nou si incet, incet, odata cu intrarea in Post, a venit si rugaciunea si treptat negura s-a ridicat, pana cand am ajuns sa simt intr-o dimineata, ca inima mea a fost eliberata de durere. Am simtit atunci ce inseamna “Duhul umilit, inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi”.Putem face si noi ceva pentru acesti parinti zdrobiti de durere, ne putem ruga, la fel cum durerea ar fi a noastra, ca si cum noi am fi pierdut pe cineva drag. Daca nu ne putem ruga pentru ei, putem macar sa incercam sa ne rugam pentru noi, ca astfel de lucruri sa nu ni se intample si sa nu se mai intample. Daca nici asa nu putem sa o facem, sa incercam sa respectam, macar in mica masura ceea ce este de datoria noastra: sa ne rugam neincetat!

Haideti sa nu mai fim crestini doar o zi pe saptamana, sa nu ne mai multumim si sa ne amagim constiinta, ca doar altii au datoria sa se roage. Sa nu mai asteptam pana imbatranim, sa nu mai asteptam pana intram in Post, sa ne gandim ca putem ajuta un suflet, doar cu o simpla rugaciune pornita din suflet.

Daca nu sunteti obisnuiti cu rugaciunea, nu va speriati, principal este ca stim sa citim si sa avem convingerea ca ceea ce citim, ii citim chiar Lui Dumnezeu. Parcurgeti, macar o data, toate rugaciunile dintr-un Ceaslov; nu va speriati, nu este o carte groasa sau greu de procurat. In Micul Ceaslov se regasesc rugaciunile de dimineata si cele de seara si intre ele, cele sapte Laude.

O sa vedeti ca obisnuindu-va sa luati o pauza de cateva minute, pentru a citi la vreme potrivita Ceasurile zilei, va veti elibera de stressul acumulat pana atuinci, veti relua cu placere indatoririle curente si veti respecta si un indemn preluat din Psalmul 118: “De sapte ori pe zi Te-am laudat pentru judecatile dreptatii Tale. Pace multa au cei ce iubesc legea Ta si nu se smintesc”.

Daca incepem de acum sa ne rugam in fiecare zi, poate se va indura Dumnezeu sa ne indrume pasii la slujba Canonului cel Mare al Sfantului Andrei Criteanul, si miercuri, 17 martie, unde fiecare va descoperi ce dimensiune are sufletul sau.

Am indraznit sa revin cu acest indemn la rugaciune si solidaritate cu semenii nostri incercati de durere, pentru ca am simtit si eu darurile rugaciunii colective, pentru ca atunci cand Il iubesti pe Dumnezeu, incepi sa iubesti orice fiinta, pentru ca e mai bine sa iubesti decat sa urasti. si nu in ultimul rand, pentru ca, rasfoind paginile acestui blog, mi-am amintit de un motto, citit anul trecut, motto ce m-a impresionat foarte mult: DESI LUMEA TOATA E PLINA DE URA, INIMILE INCA MAI SUNT PLINE DE IUBIRE (Marian Cozma).

Postat: 6.03.2010 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Fericirea I:

5161766-mdCare este fericirea intai si ce inteles are?

“Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este imparatia cerurilor” (Matei 5, 3). Prin aceste cuvinte, Mantuitorul ne invata ca prima virtute pe care trebuie sa ne-o insusim pentru a intra in imparatia cerurilor, adica pentru a dobandi fericirea, este “saracia cu duhul”. Dar ce inseamna “saracia cu duhul”?

Dupa cum talmaceste Sfantul Ioan Gura de Aur, cuvintele «saraci cu duhul» inseamna «smeriti de buna voie», adica lipsiti de trufia mintii si de nemasurata iubire de sine, pacate prin care au cazut ingerii cei rai si primii oameni. Ele nu arata deci pe cei neintelepti, nestiutori sau simpli, ci pe cei ce se socotesc pe sine astfel. Crestinii care cunosc si urmeaza pe Hristos sunt “invatati de Dumnezeu” (I Tes. 4, 9) si “fii ai luminii… nu ai intunericului” (I Tes. 5, 5), intrucat au dobandit invatatura dumnezeiasca de la Biserica, prin harul Sfantului Duh (I Cor. 5 s.u.).

Saraci cu duhul sunt crestinii care, cugetand necontenit la desavarsirea dumnezeiasca, isi dau seama cat de departe sunt ei de ea; cei ce isi dezlipesc de buna voie inima de bunurile pamantesti, isi golesc mintea de cunostintele cele desarte si isi elibereaza sufletul de iubirea celor vremelnice, pentru ca, astfel saracita, mintea sa doreasca a fi umpluta cu bunurile ceresti, cu bogatia stiintei dumnezeiesti si cu iubirea celor vesnice. Acesti crestini, oricat ar fi de virtuosi, nu se cred niciodata desavarsiti, ci ravnesc si se straduiesc fara incetare sa urce treapta cu treapta, cat mai sus, pe scara desavarsirii.

Patrunsi de convingerea ca nu au nimic de la sine si ca nu pot infaptui nimic pentru mantuirea lor fara ajutorul si harul lui Dumnezeu si ca, atata vreme rat petrec in trup, sunt inca departe de fericirea vesnica, crestinii implora necontenit indurarea harului lui Dumnezeu. Rasplata fagaduita celor smeriti este imparatia cerurilor, adica fericirea vesnica, pe care, prin credinta si nadejde, ei o gusta launtric inca pe pamant, dar deplin o vor avea numai in viata viitoare, prin partasia la fericirea vesnica.

Smerenia este deci prima virtute ce se cere crestinului. Fara ea, nimeni nu poate trai o viata cu adevarat crestina; fara ea, nimeni nu poate nici macar intra in aceasta viata crestina, pentru ca ii lipseste dorinta de a se lupta cu pacatele si de a dobandi virtutea. Fara smerenie, crestinul nu se afla in stare de a simti nevoia harului dumnezeiesc si prin aceasta se lipseste tocmai de ceea ce are neaparata trebuinta.

(Vezi şi celelalte 8 “fericiri”)

Postat: 6.03.2010 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Construcţia unei case este ecoul facerii lumii

Omul imita pe Dumnezeu de-a lungul vietii, fie ca este constient de aceasta, fie ca nu. Il imita in tot ceea ce el creeaza spre bine, in felul in care actioneaza si in  felul cum ordoneaza actiunile ca sa-si duca lucarea la bun sfarsit, pentru ca omul este facut dupa chipul si asemanarea cu Dumnezeu. Asa se intampla si cu constructia unei case. Constructia unei case se aseamana izbitor de mult cu facerea lumii.

“La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul. Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. Şi a zis Dumnezeu: “Să fie lumină!” Şi a fost lumină.”

Tot ceea ce facem cand incepem constructia unei case, nu facem decat cu aceste trei elemente. Nu putem sa construim o casa daca nu avem pamant, apa si lumina. Pamantul ne trebuie ca suport existential, dar si ca material de lucru sub diverse forme( ciment, nisip, piatra, var). Apa ne trebuie pentru prepararea elementelor de constructie iar lumina este necesara si ea sub diverse forme. Fie ca este vorba de lumina ca si curent electric sau ca si ardere (foc), lumina este un element imperios necesar la constructia casei, asa cum lui Dumnezeu i-a fost de trebuinta lumina la facerea lumii.

 

Apoi a zis Dumnezeu: “Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţă într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi pomi roditori, care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ!” Şi a fost aşa. Pământul a dat din sine verdeaţă: iarbă, care face sămânţă, după felul şi după asemănarea ei, şi pomi roditori, cu sămânţă, după fel, pe pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.

Putem sa asemenam pomii si vegetatia pamantului cu gresia, faianta, parchetul si varul peretilor dintr-o casa. Nu poate omul sa locuiasca pe cimentul gol si zgrimturos al casei, precum nici o vietate nu poate locui pe pamantul gol si netocmit cu verdeata. Intr-o casa nefinisata omul s-ar simti ca intr-o puscarie, ca intr-un loc paraginit si fara viata. Dar vedem bine ca omul inconjurat de verdeata pamantului, este la el acasa. De aceea Dumnezeu a tocmit vegetatia pamantului mai inainte de celelalte elemente, caci stia ca aceasta este ordinea cea mai potrivita pentru toate cate avea sa mai faca. Si nu e greu de inteles aceasta daca ne uitam ca si omul termina finisajele la casa, mai inainte sa aduca mobila, si toate celelalte lucruri necesare pentru trai.

Dar mai mult decat atat, oare nu vopsim noi casele in care locuim, in culori cat mai vii, pentru a le da viata si nuanta de bucurie?  Nu punem noi parchet si gresie pe tot intinsul podelei care sa inspire caldura si confort? Oare nu este acest confort pe care pasim precum confortul si bucuria pe care o resimtim in natura atunci cand alergam pe o pajiste? Iar peretii casei nu-i vopsim cu culori care ne bucura, precum vedem muntii pictati cu peisaje deosebite? Nu impodobim noi casele noastre dupa ecoul cu care a fost impodobita natura la randul ei?

Şi a zis Dumnezeu: “Să fie luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pe pământ, să despartă ziua de noapte şi să fie semne ca să deosebească anotimpurile, zilele şi anii, Şi să slujească drept luminători pe tăria cerului, ca să lumineze pământul. Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu cei doi luminători mari: luminătorul cel mai mare pentru cârmuirea zilei şi luminătorul cel mai mic pentru cârmuirea nopţii, şi stelele.

Dar cum? A facut Dumnezeu Soarele si Luna, dupa ce a facut plantele, iarba, si toti pomii?! Nu cumva s-a strecurat o greseala in Sfanta Scriptura? Pentru ca noi stim ca plantele nu pot vietui fara lumina Soarelui. Nu este o greseala, caci Dumnezeu le-a facut in ordinea aceasta ca sa intelegem ca El  este sursa vietii si nu soarele si luna.

Si nu ar fi greu de inteles ca pamantul a fost tocmit mai inainte de Soare si Luna, daca privim cum omul ridica o casa mai inainte de a exista becuri care sa o lumineze. Face omul fundatia casei, o ridica pana la acoperis, pune parchetul si faianta, fara sa aibe nevoia imperioasa ca vreun bec sa lumineze casa. Tot asa nici Dumnezeu nu a avut nevoie de soare si de luna ca sa intocmeasca toate cate facuse pana atunci.

Apoi a zis Dumnezeu: “Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!” Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape şi toate fiinţele vii, care mişună în ape, unde ele se prăsesc după felul lor, şi toate păsările înaripate după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.

Animalele marine si toate fiintele vii din apa sunt precum instalatiile sanitare din casa. Apa pamantului, oricat de curata si de limpede ar fi, nu si-ar avea nici o utilitate in casa fara instalatiile sanitare, care sa o dirijeze, sa o pregateasca si sa o deserveasca stapanului casei pentru nevoile sale. Tot asa si Dumnezeu a adus la viata toate vietuitoarele din apa, ca sa deserveasca omului direct sau indirect. Fara pestii din apa, oceanele ar fi precum conducta de la dus plina cu apa dar fara cada, sau ca robinetul fara chiuveta. Nu ar avea apa pentru ce sa se reverse si pentru ce sa stea adunata. Asa sunt pestii pentru ape, si apele pentru pesti.

Pe de alta parte, minunatele pasari ce atarna pe taria cerului sunt precum aplicele, lustrele si perdelele care atarna pe peretii si tavanul casei. Fara podoaba lustrelor, plafonul casei ar parea rece precum cerul ar fi rece si pustiu fara pasari zburand prin el. Lipsa pasarilor de pe cuprinsul cerului era ca lipsa perdelelor dintr-o casa. De aceea Dumnezeu a impodobit cerul cu ele, precum impodobeste omul ferestele casei.

“Apoi a zis Dumnezeu: “Să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor: animale, târâtoare şi fiare sălbatice după felul lor”. Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, şi animalele domestice după felul lor, şi toate târâtoarele pământului după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.”

Toate animalele si fiarele salbatice de pe pamant sunt asemenea mobilei si electrocasnicelor din casa. Fara ele, pamantul nu ar avea nici o utilitate, la fel cum fara mobila si electrocasnice, casa nu are nici o utilitate pentru locuit.

Animalele domestice sunt asemenea mobilei din dormitor si din bucatarie, iar cele salbatice asemenea celei din sufragerie si living. Asa cum mobila din dormitor si bucatarie sunt cele mai apropiate de intimitatea noastra fizica si a nevoilor noastre imediate, tot asa si animalele domestice sunt cele mai apropiate de noi, in comparatie cu celelalte salbatice.

Din textul facerii se vede foarte clar ca Dumnezeu a facut de la bun inceput o parte din animale domestice, iar alta parte salbatice. Nici vorba ca animalele domestice au fost la inceput salbatice dar prin indomesticitrea exercitata de om si-au schimbat firea salbatica. Nu, ci toate animalele au fost tocmite felurit de Dumnezeu, toate in slujba de a servi stapanului care avea sa locuiasca in casa, precum mobila din casa este intocmita felurit ca sa slujeasca diferitelor nevoi.

Astfel, animale domestice precum vaca, oaia si capra, au utilitatea specifica de a ne hrani, precum masa de bucatarie are utilitate specifica pentru a deservi hranei. Pe de alta parte, fiarele salbatice le admiram mai mult decat pe cele domestice, tot asa cum mobila din sufragerie o admiram mai mult decat tot restul mobilei din casa. Fazanul sau vulturul sunt asemenea unui tablou din sufragerie, iar gaina asemenea unei perne. Oricand fazanul intrece in frumusete si eleganta o gaina, precum intrece tabloul o perna, dar nu si in utilitate practica. Asa a lasat Dumnezeu fiarele salbatice fata de cele domestice. Primele cu precadere pentru infrumusetarea decorului din natura, iar celelalte in mod special pentru nevoile materiale ale omului.

Poate va spune cineva ca si leul si elefantul pot fi imblanziti, si multe alte animale salbatice asemenea, deci si cainele sau pisica ar fi fost imblanzite cu timpul. Desigur ca pot fi imblanzite si fiarele salbatice, la fel cum si biblioteca poate fi mutata din hol in bucatarie, sau fotoliu din living in dormitor. Desi ar sta aproape de noi cand mancam sau cand ne odihnim, totusi acestea nu se potrivesc intr-atat de aproape de om, oricat de frumoase ar fi, la fel cum nu se potriveste sa stea leul sau sarpele intr-atat de aproape precum sta cainele sau pisica fata de om.

Fiecare tip de mobila se potriveste cel mai bine in locul pentru care a fost gandita si conceputa sa stea.  Tot asa stau lucrurile si cu animalele. Oricat de mult ne-am stradui sa indomesticim un leu, si oricat de mult am salbatici un caine, cu timpul firea lor ii aduce inapoi la locurile de obarsie in care a conceput Legiuitorul sa stea.

“Şi a zis Dumnezeu: “Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!” Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.”

Iata, dupa ce au fost tocmite toate din lume, Dumnezeu s-a gandit sa lase si un administrator peste atatea lucruri, caci toate cate Le-a facut nu si-ar fi avut nici un rost fara un stapan care sa se bucure si sa se ingrijeasca de ele. Tot asa este si cu o casa pe care am terminat-o, si am umplut-o cu de toate. Daca nu are un stapan in ea, casa este lipsita de insufletire oricat de frumos ar fi impodobita, si se paragineste de una singura, daca nu are cine sa o intretina.

Orbi cu totul sunt cei care cred ca omul se trage din maimuta! Oare nu se vede clar ca lumina zilei ca omul este pus sa stapaneasca tot cuprinsul pamantului, precum a legiut Dumnezeu de la inceput? Nu vedem ca el stapaneste peste toti pestii marii, chiar si peste cei mai de temut?

Ce este rechinul sau balena ucigasa in navodul omului, decat doar un rob in latul stapanului? Ce pasare nu a prins omul, si pe care nu a intrecut-o chiar si in zbor? Ce copac sau fiara salbatica nu poate omul sa doboare, si ce animal sa nu supuna? Si crocodil, si leu si vultur i se supun omului de voie, sau de nevoie.

Peste toti muntii s-a urcat omul, si mai sus decat acestia, si in toate apele s-a scufundat, de la lacrimile din ochii sai, pana in gropile oceanelor. Peste toate stapaneste omul, de la cea mai mica si inofensiva bacterie, pana la cel mai mare si de temut animal.

Oare nu-i o grea ofensa adusa omului sa spui ca e un animal supravietuitor pe pamant, cand defapt el este stapan? Cui ai sa spui ca este stapan intr-o casa? Robinetului pentru ca da apa, becului pentru ca da lumina, frigiderului pentru ca tine mancarea, sau celui care le carmuieste si se foloseste de toate acestea? Asa este omul pe acest pamant, ca un fiu ce a primit in dar o casa, de care sa se bucure si in care sa locuiasca si sa creasca vremelnic.Depinde insa de om, daca vrea sa pretuiasca ceea ce a primit in dar si sa fie un bun gospodar al acestei case, dar mai mult decat atat, sa fie recunoscator Parintelui ce i-a daruit totul, ca sa nu ajunga un rasfatat si un batjocoritor, odata cu trecerea vremii.

Cati copii nu au primit case in dar de la parintii lor, ca mai apoi sa ajunga la cearta si nepasare cu acestia, nemai-primindu-i macar in casa? Asemenea este omenirea astazi fata de Dumnezeu. Il alunga din casa in care sta, tocmai pe Cel care a facut-o si i-a daruit-o.

Postat: 6.03.2010 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

 

Dăm un poker online?

Au trecut aproximativ 5 luni de cand nu am mai jucat poker pe site-ul meu preferat si ii multumesc lui Dumnezeu ca m-a scapat de aceasta patima. Totul a inceput acum un an cand am jucat prima data texas hold’ em cu un amic si prietena lui la mine acasa. Avea cips-uri, carti, stia regulile, cine e dealer-ul, mizele, impartitul cartilor, flop-ul pana la river.

Pana atunci nu mai jucasem, doar vazusem la TV campionate de texas hold’ em si imi parea interesant, doar atat. Dar dupa ce am jucat in seara aia incepuse sa-mi placa si jucam din ce in ce mai des. Imi facusem si un cont pe un site de poker online. Jucam de divertisment foarte putin, avand in vedere ca si munceam.

Nu prea aveam timp, jucam seara si doar turnee gratuite dar incet, incet incepusem sa joc din ce in ce mai des. Nu ma mai ingrijeam de nimic, si de multe ori seara ma culcam fara sa ma mai rog. Devenise o dependenta si nu mi imaginam vreodata ca o sa ajung in asa stare.

Cand aveam lucrari in oras la pauza de masa mergeam acasa. Aveam pauza 2 ore (aproximativ) si primul lucru care-l faceam era sa deschid compu’ sa bag “repede” un turneuas “micutz”. Mancam ceva pe fuga (nici nu mai preparam ca nu mi mai faceam timp) si imediat se termina pauza si in loc sa ma odihnesc mergeam la munca vai de capul meu. In weekend, cum ma trezeam primul lucru care-l faceam nu era sa ma dau jos din pat sa ma rog ca inainte si sa fac restul ce trebuie facut. Nu, eu aprindeam lap-ul care era mereu langa mine, langa pat, ca adormeam cu el langa mine si ma trezeam tot cu el si jucam cate 10 ore in weekend. Uitam de rugaciune, mancare, biserica de tot, si astea toate fara sa-mi dau seama.

 

Incet, incet devenisem atat de dependent de poker incat simteam ca nu mai am nici o scapare si daca nu o sa iau o masura radicala cat mai repede o sa fie vai de mine. Intr-o zi m-am rugat sa ma ajute Dumnezeu sa pot renunta la acest microb de care eu singur nu puteam sa ma lepad sub nici o forma si inca  o data mila lui Dumnezeu s-a aratat si mi-a dat putere sa-mi inchid conturile deschise de pe site-urile de poker si nu am mai participat nici la turneele live.

Cat de subtil lucreaza vrajmasul si cum transforma un joc ”de divertisment”  intr-o mare patima care duce la pierzare. Daca dedicam macar un sfert din timpul pierdut jucand poker lui Dumnezeu cat castig aveam! Acel timp nu o sa-l mai recuperez niciodata.

Prietenii mei inca mai joaca aproape toti si ma privesc ca pe un ciudat ca m-am lasat de poker. Le zic ca nu e bine dar i-mi zic: ”ai innebunit frate”. Cu ajutorul lui Dumnezeu si a Preacuratei Maicii Sale am scapat de aceasta patima, de acest duh care il lasasem sa puna stapanire pe mine. Mai am tentatii sa mai joc dar cand apar zic “Doamne Iisuse Hristoase Fiul Lui Dumnezeu milueste ma pe mine pacatosul” si imi trece. Fie ca Bunul Dumnezeu sa randuiasca toate cele spre folosul nostru. Doamne ajuta!

Postat: 4.03.2010 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Bucuria din inimă este Lumina-Hristos

Lumina din noi este Bucuria inimii in rostuirea cuvintelor.
Bucuria Inimii este Rugaciune si Rugaciunea Inimii este Bucuria!
Lumina ta imi este lumina mie imbogatindu-ne reciproc Bucuria din inimi.

Primeste lumina mea din lumina ta pentru a vedea lumina ta in lumina noastra. Persoana primeste atentia noastra ca o bucurie in inima sa prin gandurile-cuvinte, lumini, rostuite in lumina. Ce bucurie ca din lumina ta sa-mi impartasesti lumina, luminandu-mi insasi lumina mea, cunoscandu-ne!!

Delicatetea, blandetea cu care inima rade, cu care inima tresalta in lumina semenului imi lumineaza chipul, imi este izvor de pace si liniste, de bucurie. Lumina te intareste, este putere, este puterea de a impartasi celuilalt bucuria ta, lumina ta, rostul tau, care zideste in lumina noastra si rostul meu alaturi de al tau si al nostru, al tuturor, ne zideste spre a fi mai buni, a urma lui Hristos.

Chipul fetei mele capata grai in rugaciune, el devine Lumina, lumineaza in viata noastra sensul chipului Fetei Celei Nevazute, Dumnezeu. Chipul Persoanei dragi ne ramane in lumina, ne ramane drag, gingas, nu poate fi alipit de intristarile si caderile aceste lumi, amintirea celui drag traieste in noi, prin noi si cu noi, luminandu-ne viata oriunde ar fi, aici, sau nevazut simtirilor. Lumina celui drag imi imbogateste bunatatea, ma imbuneaza, imi da Putere, Bucuria de a darui lumina la randul meu prin impartasire celui care ii sunt drag, hranindu-i inima cu viata mea, Hristos, caci El imi daruieste Puterea de a razbate necazurile.

Cand revad chipul celui drag, chipul meu se lumineaza, dispare orice gand-umbra, orice incruntare, iubirea covarseste grija, iutimea maniei, le lumineaza impartasindu-le celor dragi ca lumini-virtuti.

Cuvintele mele fata de cel drag sunt rostuite si lumina din ele, lumina mea, isi pune pecetea in Persoana draga, iar cuvintele din inima sa, primite, raman vesnic cuvintele mele, lumina din ele asa de mult ii lumineaza mintea incat oricine altcineva le foloseste, (deci nu le daruieste, asadar fa cuvintele daruri de lumina celui drag!) cuvintele raman ale mele, ele nici nu se personifica, nu se dedubleaza sau altereaza, ci sunt purtatoare de lumina, de lumina mea in Lumina lui Hristos. Cel drag se imbogateste cu lumina mea, luminandu-si inima sa, vazandu-si lumina pana atunci umbrita de ganduri neluminate.

Cand Mirele vine Acasa, lumina icoanei sale, Mireasa, ii schimba chipul in icoana sa, Mirele, primind lumina sa din lumina chipului lor, izvorat din Lumina. Cand Tatal isi revede Fiul, bucuria inimii sale covarseste chipul Fiului in asa bogatie incat lumina din el ajunge in launtrul inimii celui asteptat, in lumina sa tainica, redandu-i Bucuria Vietii, alergand catre el, primindu-l in brate si iertandu-l pentru orice!

Cand fiica isi revede mama, lumina din chipul ei ii aduce lumina in inima celei dragi, prin insasi Bucuria inimii sale, iar mama isi lumineaza chipul primind si impartasind bucuria Fiicei, din jertfa icoanei Miresei, Mirele, care isi pune insasi viata pentru ea dupa asemanarea lui Hristos, care si-a pus viata pentru Mireasa-Biserica, pentru noii lor fii nascuti prin Botez.

Parintii isi bucura, isi veselesc inima, cand chipul Pruncului le lumineaza viata, daruindu-le puterea de a-si imbogati viata, inaintand in Lumina. Pruncul fara a sti a grai ne lumineaza chipul, ne da sete de viata si puterea de a continua viata, si nu oricum, nu ca oarecand in umbra, ci in Lumina…Bucuria si fecioria inimii sale ne lumineaza launtrul inimii, oricat de rece si mohorat ar fi, ne da viata prin binecuvantarea lui Dumnezeu.

Pruncia inimii daruieste celui care ii sunt drag lumina mea drept cuvinte rostuite si rostite, sunt lumina din ganduri, fiind sadite in Rugaciunea din launtrul Inimii, iar ele ne sunt Viata noastra in Lumina-Hristos, ca Bucurie a Inimii!

Doamne ajuta!

Postat: 4.03.2010 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Rugăciunea de seara pe bordul unui vapor

Globul soarelui, a carui stralucire, ochii puteau atunci s-o infrunte, gata sa se scufunde in valurile scanteietoare, aparea intre franghiile vasului, si revarsa inca lumina in intinsul fara margini. S-ar fi zis, din cauza balansarii, ca astrul luminos isi schimba in fiecare moment orizontul.

Stalpii, funiile, verigile navei se colorasera in rosu. Cativa nori rataceau fara ordine la rasarit, unde luna se inalta incetisor. Restul cerului era limpede; la orizontul de nord, formand un maret triunghi cu astrul zilei si cu cel al noptii, o tromba incarcata cu culorile curcubeului se ridica din mare, ca o coloana de cristal, sprijinind bolta cerului.

Ar fi fost vrednic de plans acela care, n-ar fi recunoscut in aceasta frumoasa priveliste frumusetea lui Dumnezeu ! Lacrimi imi cursera din ploape fara voia  mea, cand toti prietenii scotandu-si palariile unse cu catran, venira sa intoneze cu o voce ragusita rugaciunea Sfanta Fecioara, patroana marinarilor. Cat era de miscatoare rugaciunea acestor oameni care pe o podea slaba, in mijlocul oceanului, priveau un soare adancindu-se in valuri !

Cum mai mergea la inima aceasta ruga a bietului marinar catre Mama durerii! Aceasta umilire in fata celui ce trimite furtunile si linistea; aceasta constiinta a micimii noastre la vederea infinitului; aceste cantece intinzandu-se departe pe valuri; dihaniile marine, speriate de aceste sunete noi, repezindu-se in fundul ascunzatorilor lor; noaptea apropiindu-se cu cursele sale; minunea vasului nostru in mijlocul atator minuni; cu un echipaj religios, cuprins de admiratie si de teama.

Dumnezeu aplecat asupra prapastiei, cu o mana tinand soarele la portile apusului, cu cealalta inaltand luna la orizontul opus, si intinzand peste nemarginire, o ureche atenta la slaba voce a creaturii sale; iata ceva ce nimeni nu va sti sa picteze si toata inima omului deabia poate sa simta.

Postat: 4.03.2010 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Invidia: un adversar de temut

“Fie ca inima ta să nu pizmuiască pre cei păcătoşi, mai  bine fii mereu în frica Domnului”

1. Eşti om botezat, adică curăţit de necurăţia dintru început şi plivit de buruiana cea străveche. Necurăţia cea dintru început şi buruiana cea străveche au izvorât din păcatul cel dintru început şi străvechi al strămoşilor. Oare preţuieşti cum se cuvine mila şi prea-marele dar ce ţi s’a dat prin botez?

2. Dintr-o cocină murdară, botezul a făcut din tine Biserică. Aşadar, ce invidie poţi avea oare în inimă faţă de cei ce preschimbă iarăşi o dumnezeiască Biserică în cocină murdară? Inima ta să nu invidieze pe cei păcătoşi.

3. Sau dacă cuiva i se curăţă, luminează, tămâiază şi împodobeşte casa; şi acesta, în loc să ţină casa sa în astfel de rânduială, ia lopata şi aruncă peste uşi şi ferestre toată necurăţia – îl vei invidia, oare, sau îl vei plânge?

4. Însuşi Domnul Dumnezeu a curăţit prin botez pe tot omul botezat. Frica ar trebui să te cuprindă în faţa acestui gând, frica lui Dumnezeu, care a venit pentru a spăla, lumina, renaşte şi mântui pe oameni.

5. Precum curg lacrimile din pricina unei mari tristeţi, dar şi din pricina unei mari bucurii, aşa şi frica îl cuprinde pe om din pricina unei mari răutăţi, dar şi din pricina unei mari jertfe. Dumnezeu S-a arătat în Hristos ca o slugă pentru a curăţi casa ta, pentru a preschimba cocina în Biserica din inima ta. Oare nu te cuprinde frica de atâta smerenie a Împăratului Împăraţilor? Şi oare nu te cuprinde frica când vezi pe omul botezat când păcătuieşte? Cu adevărat, nu este ceva mai nebunesc decât a invidia pe păcătos. Nebunie e şi a-l invidia pe cel drept, mare nebunie – dar a-l invidia pe păcătos e cel mai nebunesc lucru.

 

6. Ce este păcătosul? Este un sinucigaş inconştient. Este un om ca orice om, care îşi doreşte viaţa, însă neîncetat agoniseşte moarte întru sine. Sau: este un om care îşi doreşte sănătate, dar neîncetat ia otravă. Oare îl vei invidia?

7. Dacă îl invidiezi pe păcătos, care aleargă după umbrele trecătoare ale acestei lumi, îi eşti tovarăş în nebunie. El este nebun pentru că vrea să prindă ceea ce nu poate cuprinde, iar tu pentru că, cu invidia, îţi otrăveşti inima. Dacă îţi pare rău pentru el şi îl îndrepţi, îi faci bine şi ţie şi lui, îţi întăreşti inima ta, iar pe a lui o vindeci.

8. O legendă pomeneşte de doi vecini bogaţi. Unul pătimea din pricina iubirii de arginţi, iar celălalt din invidie pentru primul. Amândoi au murit în aceeaşi zi. Prietenii lor s-au sfădit care dintre cei doi era mai bun. Ca să sfârşească cearta, ei s-au hotărât să deschidă cele două trupuri şi să scoată inimile celor doi – şi după inimă să-i preţuiască. La cel iubitor de arginţi au găsit o piatră în loc de inimă, iar la cel invidios au găsit un şarpe în loc de inimă. Şarpele a sărit şi s-a ascuns sub acea piatră. O, fratele meu, inima ta să nu-i invidieze pe cei păcătoşi! Invidia este un şarpe care se hrăneşte cu inima ta.

9. În această a treia săptămână a Postului Mare, lărgeşte-ţi inima, ca să iasă toată invidia. Ştii cum le grăieşte Corinthenilor preaînţeleptul Pavel: Gura noastră s’a deschis către voi, Corintheni, inima noastră s-a lărgit. (II Cor. 6:11) Unde este invidie, gura se strânge şi nu vrea să grăiască aproapelui, iar inima se strânge, se contractă şi se împuţinează.

10. Gândeşte-te, oare cu câte mii s-ar împuţina răutăţile din patria ta dacă ar pieri invidia dintre oameni? Şi cât s’ar împuţina certurile şi iubirea de sine? Şi cât s-ar împuţina răscoalele şi războaiele şi vărsările de sânge şi urâciunea? – Doar de nu ar fi invidia!

11. Ai grijă să nu te înşeli. Invidia nu se înfăţişează sub numele ei adevărat. Curvia se ascunde sub numele dragostei, iubirea de arginţi sub numele chiverniselii, jocurile de noroc sub numele divertismentului, beţia sub numele iubirii de prieteni, iar invidia sub numele dreptăţii şi egalităţii. Şi în tine însuţi invidia se înfăţişează ca o revoltă împotriva nedreptăţii şi inegalităţii. O, ful meu, ai grijă să nu te înşeli. Tot tâlharul ce vine la uşă strigă: Eu sânt binefăcătorul şi prietenul tău. Păzeşte-te să nu te înşele glăsuirea lui şi nu deschide uşa ta.

(Sf. Nicolae Velimirovici – Inima in marele post)

Postat: 4.03.2010 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Un puzzle fără sfârşit…

Din ochi picura lacrimi prefacute in roua , prefacute in bucurie si seninatate …cantarea lacrimilor mele se inalta catre izvorul cel vesnic al iubirii Tale celei nemarginite.

Ne privesti si totusi, inimile pangarite le unesti in rugaciune. Vezi doi straini pierzandu-se in cuvintele lor nevrednice. Doi straini pierzandu-se pe aleea necuprinsa a egoismului. Doi tineri,ale caror ganduri vibreaza spre necunoscutul sens al iubirii divine.

Privirile sunt indreptate catre chipul Tau…genunchii se pleacă la rugă.. Coplesitoarea Ta iubire patrunde in sufletele noastre, incat cuvintele ne sunt transoformate in petale de crin . In palmele Tale se adapostesc lacrimile reci, dar totusi atat de calde…!

Cine sunt eu? Sunt omul care se ascunde sub masca unui copil inocent. Copilul din mine plange…Graiesc catre Tine nazuinta iubirii mele nedeslusite. Dar nu ma simt la capat de drum. Mai pot indura. Suferinta este cea care ma intareste. Doar simpla prezenta a celui pentru care inalt spre Tine aceasta rugă, imi este mai vitala decat orice. Sunt un muritor,al carui scop este de neatins. Stii bine ca pe treptele suferintei nu urc, ci ma cobor. Care-i scopul suferintei mele aici? Fara suferinta nu pot invata ce e iubirea…

Nu imi doresc sa aflu scopul acestei suferinte. Ma intreb doar daca va sosi acea zi sfanta care va unii doua inimi izvoratoare de iubire, inimi nascute din iubire…care vor bate una pentru trairea celeilalte.

Iubesc nu pentru a primi iubire ci iubesc pentru că iubesc, si nimic mai mult; iubesc numai pentru ca de la Tine am primit acest dar: deoarece Tu m-ai iubit mai intai. Iti mutumesc din suflet ca pot iubi, ca Tu m-ai invatat asta daruindu-mi Lumina Ta. Lumina cu care eu ma ridic,lumina cu care reusesc sa iubesc,dar nu pot sa ma fac iubita. Poate ca mai am de parcurs acest drum al Iubirii nemarginite…nu e neted si nu e plin de flori. Insa drumul meu este drumul Tau, drumul pe care m-ai intors pe calea ce duce spre mantuire. Inima mea tanjeste dupa acest Drum. Lacrimile mele curg cu speranta ca vor dezgheta inima celui cu care mi-ai intalnit privirea. Sufletul meu striga, striga spre infinit. Strig in zadar caci ecoul tot eu il aud. Doar Tu imi vezi iubirea si imi stropesti inima cu roua harului Tau… Sunt doar o piesa dintr-un puzzle fara sfarsit…

Sunt o copila, sunt eu, iar Tu esti in Mine. Doar Tu poti spune cine sunt eu.

Postat: 4.03.2010 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Postul între prieteni

Suntem în Postul Paştelui, un post lung şi anevoios, plin de ispite dar şi de bucurii. În fiecare duminică bisericile sunt pline, sute de oameni se-mpărtăşesc cu Trupul şi Sângele Domnului, dar totuşi cei care vin la Sfânta Liturghie reprezintă maxim 10% din populaţia totală a ţării noastre. Asta înseamnă că 90% din oamenii de lângă noi nu merg la Biserică şi nu ţin post.

Aşa stând lucrurile majoritatea oamenilor din viaţa noastră mănâncă lapte, carne şi ouă atunci când noi postim. Se întâmpla adesea ca în aceeaşi casă, la aceeaşi masă unii să ţină post şi unii nu. Gândiţi-vă ce ciudat este ca soţul să mânânce la prânz o ciorbă de perişoare şi o friptură iar soţia să mănânce supă de legume şi fasole bătută.

Am trecut şi eu de multe ori prin astfel de situaţii, care mai de care mai ciudate.

De exemplu, ziua mea şi a soţiei mele, Larisa,  cade aproape mereu în postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Nu obişnuim să ne ţinem ziua, dar câteodată simţim nevoie să facem ceva special, să mâncăm ceva bun, să fie o zi deosebită. Mi-aduc aminte când eram studenţi, de ziua noastră mergeam şi cumpăram o pizza de post cu brocoli şi ceapă care ni se părea extraordinar de bună, chiar mai bună decât cele cu carne. Ne plăcea aşa mult încât chiar şi când nu era post ne-o cumpăram.

S-a întâmplat să fim invitaţi la ziua de naştere a unor prieteni de a-i noştri chiar când eram în post. Masa era bogată cu tot felul de bunătăţi şi dulciuri dar refuzam politicos şi beam doar un suc şi mâncam alune. Nu se supăra nimeni, ba dimpotrivă atrăgeam atenţie celorlalţi şi oarecum îi puneam pe gânduri. Nu era aşa greu, rezistam uşor, mai ales că atracţia unei petreceri nu e mâncarea şi băutura ci bucuria de a sta şi a-te simţi bine cu prietenii.

Într-un am fost la mare chiar în postul Sfintei Marii, în august. Ne-a fost cam greu, prietenii noştri vroiau să mâncăm pe la restaurant, iar  pe plaja cumpărau ba o îngheţată, ba o gogoaşă. Pâna la urma ne-a ajutat Dumnezeu şi am rezistat, la restaurant mâncam ciorbă de legume sau de fasole, cartofi prăjiţi cu salată de roşii, pe plajă fructe, suc, şi alte asemenea.

Într-un alt an am fost doar eu cu Larisa, undeva în iunie, în postul Sfinţilor Apostoli. Am prins o vreme superbă, condiţiile la hotel erau super, în staţiune nu era foarte aglomerat, a fost o vacanţa perfectă. De mâncat am mâncat salate, cartofi prăjiţi, fructe, şi produse de patiserie de post.

Ce să vă zic, am fost şi la Veneţia cinci zile, chiar în postul Paştilor. Atunci Larisa era însărcinata cu Maria şi avea dezlegare de la părintele duhovnic să mănânce de dulce, iar eu trebuia să ţin post singurel. Mai eram cu doi prieteni de ai noştri. Mi-aduc aminte că mergeam la Billa, care în Venezia avea dimensiunile unui alimentare de cartier, şi cumpărăm crochete, sos de pizza cu busuioc şi gem. Dimineaţa la micul dejun mâncam ceai cu pâine prăjită. Oricum a fost unul dintre cele mai frumoase locuri pe care le-am vizitat vreodată şi avem amintiri extraordinar de frumoase de acolo. Venezia e locul unde totul e frumos, chiar şi mirosul. Pe străzi miroase numai a paste şi a pizza, iar câteodata mi-era aşa de foame încât inhalam cu poftă aromele ce-mi ajungea la nas.

Acum Larisa este însărcinată cu al doilea bebe iar ea şi Maria mănânca orice, eu am rămas iar singurel la mâncărurile de post. Oricum nu mă plâng, Larisa îmi găteşte des fel de fel de mâncăruri… şi e bine.

Au fost multe astfel de întâmplări dar după câţiva ani de ţinut posturile de peste an, Dumnezeu îţi dă putere să rezişti şi nu ţi se mai pare nimic greu.

De ce ţin post? Mi-e frică să nu ţin post. Mi-e frică că Dumnezeu mă va pedepsi, după ce mi-a dat atâtea lucruri bune în viaţa mea,  măcar atât bine pot face şi eu. Mi-e frică să las postul pentru că dacă o fac simt că am lasat şi Biserica, şi că l-am lepădat şi pe Dumnezeu. Dar eu fără Dumnezeu nu vreau să trăiesc, e tare greu fără El.

Nu-i judecaţi pe cei ce nu ţin post pentru că voi, cei care postiţi, arătaţi că jugul lui Hristos e uşor, şi poruncile lui sunt viaţă şi lumină pentru toţi

nicolae----veselin

Postat: 4.03.2010 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Încrederea „peste-limită” în noi înşine nu este un principiu matur, este o capcană.

Totul a început de la o întrebare: Încrederea în mine sau încrederea în Dumnezeu mă face omul pe care mi-l doresc? O lungă meditaţie s-a transformat într-un răspuns…

Oamenilor care au clădit viaţa prosperă cu încredere deplină în forţele lor, li se amprentează în gândire, vidul. Se simt pierduţi când ratează o ocazie, disperă când planurile nu se finalizează după placul lor, sunt furioşi pe cei din jur neglijându-şi propria contribuţie, indică modele perisabile, ne formează un ideal care, nici măcar aşa ipotetic nu e convingător.

Oamenii cu încredere totală în ei înşişi sunt toate persoanele triste care merg cu noi pe aceeaşi parte a străzii. Afirmaţia conform căreia omul cu lipsă de încredere în el este o persoană slabă, se dovedeşte a fi un mit. Drept urmare, ar trebui o formulare adecvată: „Cei slabi au o problemă cu încrederea în Dumnezeu”.

Adulţi sunt din ce în ce mai preocupaţi de conceptul „încredere”. Maturitatea nu garantează statornicia. Maturitatea poate deveni habotnică mai ales când îndepărtează limitele cu care am fost învăţaţi până atunci. Încrederea „peste-limită” în noi înşine nu este un principiu matur, demn de însuşit. Este o capcană.

De câte ori nu am avut aşteptări de la noi înşine, vise în care ne vedeam „laureaţi” ai propriului crez, dorinţe pentru care munceam din greu să le satisfacem, iar finalitatea lor, acel „contur” care ne făcea să le abandonăm, îl descopeream inexistent? De câte ori nu ne-am învinovăţit, ne-am simţit neputincioşi, dezamăgiţi de noi înşine, într-un cuvânt – slabi?

Cei care ne sunt alături nu ne oferă nici ei garanţii. Lumea interioară a fiecăruia intră astfel în declin.

Azi trăim într-o „derivă” vizibilă de la starea de „Fii ai Lui Dumnezeu”. Când alegem încrederea în noi şi nu în puterea Celui de Sus, Singurul care poate „să pună în mişcare gândurile”, ne dezumanizăm.

Vrem atât de mult deseori să atingem cerul cu coroana ca să fim priviţi ca zei, ca modele, cu toate că ochii celorlalţi nu sunt învăţaţi să ne observe astfel.

Măcar o dată în viaţă, fiecare încercăm imposibilul.Transformăm rolul nostru în scop şi nu în mijloc.

Oamenii sunt incapabili să reţină lecţia dacă a fost predată o singură dată. De aceea, nenorociri se întâmplă la fiecare pas pentru ca noi să fim atenţi.

Ce Îi încredinţezi Lui Dumnezeu nu pierzi niciodată!!! Ce îţi însuşeşti, la un moment dat, îţi va deveni inutil.

Nu mi-am propus să indic o cale care să asigure succesul lăuntric, şi spun lăuntric fiindcă acolo se dau valori învingerii şi înfrângerii crezului uman. Tot ce pot pretinde este să experimentaţi! Să nu ne pierdem niciodată curiozitatea aceea pură a copilului de a descoperi „adevărata poveste”, care să conteze la orice vârstă, să nu se mintă pentru a deveni „liber”.

Putem din orice clipă să ne transformăm în altcineva- dintr-o persoană care primea palmele încrederii desăvârşite în sine – în fiinţa care nu-L va pierde niciodată pe Dătătorul încrederii. Nu ne putem ajuta singuri deoarece puterea nu este în noi. În noi sunt doar căile prin care Dumnezeu dăinuieşte. Să nu ne închipuim că suntem atât de puternici doar fiindcă am fost creaţi ca şi instrumente ale Duhului. Nu închideţi calea prin care Hristos leagă suflet de suflet!

Ar fi tristă o lume în care toţi pretind că sunt conducători, iar calea (inima) s-ar închide. Obişnuiţi-vă cu gândul că nu putem trece peste liberul arbitru al nimănui şi, fie că acceptăm sau nu, omul care se încrede în Hristos este realul câştigător, pe care, rareori se va oferi cineva să-l recunoască.

Postat: 4.03.2010 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Postat de admin pe 03 Mar 2010 la 12:00 pm | Categorii: "Concentrate" duhovnicesti, Ce este pacatul?, Nevoia de discernamant, Parinti si invatatori, Sfantul Nicolae Velimirovici, Triodul si Postul cel Mare Print

SFANTUL NICOLAE VELIMIROVICI:

„Fie ca inima ta să nu pizmuiască pre cei păcătoşi, mai bine fii mereu în frica Domnului.” /Pilde 23:17/

1. Eşti om botezat, adică curăţit de necurăţia dintru început şi plivit de buruiana cea străveche. Necurăţia cea dintru început şi buruiana cea străveche au izvorât din păcatul cel dintru început şi străvechi al strămoşilor. Oare preţuieşti cum se cuvine mila şi prea-marele dar ce ţi s’a dat prin botez?

2. Dintr’o cocină murdară, botezul a făcut din tine Biserică. Aşadar, ce invidie poţi avea oare în inimă faţă de cei ce preschimbă iarăşi o dumnezeiască Biserică în cocină murdară? Inima ta să nu invidieze pe cei păcătoşi.

3. Sau dacă cuiva i se curăţă, luminează, tămâiază şi împodobeşte casa; şi acesta, în loc să ţină casa sa în astfel de rânduială, ia lopata şi aruncă peste uşi şi ferestre toată necurăţia – îl vei invidia, oare, sau îl vei plânge?

4. Însuşi Domnul Dumnezeu a curăţit prin botez pe tot omul botezat. Frica ar trebui să te cuprindă în faţa acestui gând, frica lui Dumnezeu, care a venit pentru a spăla, lumina, renaşte şi mântui pe oameni.

5. Precum curg lacrimile din pricina unei mari tristeţi, dar şi din pricina unei mari bucurii, aşa şi frica îl cuprinde pe om din pricina unei mari răutăţi, dar şi din pricina unei mari jertfe. Dumnezeu S’a arătat în Hristos ca o slugă pentru a curăţi casa ta, pentru a preschimba cocina în Biserica din inima ta. Oare nu te cuprinde frica de atâta smerenie a Împăratului Împăraţilor? Şi oare nu te cuprinde frica când vezi pe omul botezat când păcătuieşte? Cu adevărat, nu este ceva mai nebunesc decât a invidia pe păcătos. Nebunie e şi a-l invidia pe cel drept, mare nebunie – dar a-l invidia pe păcătos e cel mai nebunesc lucru.

6. Ce este păcătosul? Este un sinucigaş inconştient. Este un om ca orice om, care îşi doreşte viaţa, însă neîncetat agoniseşte moarte întru sine. Sau: este un om care îşi doreşte sănătate, dar neîncetat ia otravă. Oare îl vei invidia?

7. Dacă îl invidiezi pe păcătos, care aleargă după umbrele trecătoare ale acestei lumi, îi eşti tovarăş în nebunie. El este nebun pentru că vrea să prindă ceea ce nu poate cuprinde, iar tu pentru că, cu invidia, îţi otrăveşti inima. Dacă îţi pare rău pentru el şi îl îndrepţi, îi faci bine şi ţie şi lui, îţi întăreşti inima ta, iar pe a lui o vindeci.

8. O legendă pomeneşte de doi vecini bogaţi. Unul pătimea din pricina iubirii de arginţi, iar celălalt din invidie pentru primul.  Amândoi au murit în aceeaşi zi. Prietenii lor s’au sfădit care dintre cei doi era mai bun. Ca să sfârşească cearta, ei s’au hotărât să deschidă cele două trupuri şi să scoată inimile celor doi – şi după inimă să-i preţuiască. La cel iubitor de arginţi au găsit o piatră în loc de inimă, iar la cel invidios au găsit un şarpe în loc de inimă. Şarpele  a sărit şi s’a ascuns sub acea piatră. O, fratele meu, inima ta să nu-i invidieze pe cei păcătoşi! Invidia este un şarpe care se hrăneşte cu inima ta.

9. În această a treia săptămână a Postului Mare, lărgeşte-ţi inima, ca să iasă toată invidia. Ştii cum le grăieşte Corinthenilor preaînţeleptul Pavel: Gura noastră s’a deschis către voi, Corintheni, inima noastră s’a lărgit. /II Cor. 6:11/ Unde este invidie, gura se strânge şi nu vrea să grăiască aproapelui, iar inima se strânge, se contractă şi se împuţinează.

10. Gândeşte-te, oare cu câte mii s’ar împuţina răutăţile din patria ta dacă ar pieri invidia dintre oameni? Şi cât s’ar împuţina certurile şi iubirea de sine? Şi cât s’ar împuţina răscoalele şi războaiele şi vărsările de sânge şi urâciunea? – Doar de nu ar fi invidia!

11. Ai grijă să nu te înşeli. Invidia nu se înfăţişează sub numele ei adevărat. Curvia se ascunde sub numele dragostei, iubirea de arginţi sub numele chiverniselii, jocurile de noroc sub numele divertismentului, beţia sub numele iubirii de prieteni, iar invidia sub numele dreptăţii şi egalităţii. Şi în tine însuţi invidia se înfăţişează ca o revoltă împotriva nedreptăţii şi inegalităţii.

O, fiul meu, ai grijă să nu te înşeli. Tot tâlharul ce vine la uşă strigă: Eu sânt binefăcătorul şi prietenul tău. Păzeşte-te să nu te înşele glăsuirea lui şi nu deschide uşa ta.

Sfantul Nicolae Velimirovici, Inima in Marele Post, Ed. Predania

***

    Atitudini:  Despre invidie — predica a lui Ioan Vladuca

Ne-am gan­dit noi vre­o­data ca invidia este pacat impotriva Sfan­tu­lui Duh? Al doilea aspect: au intaratat poporul si, navalind asupra-i, l-au rapit si l-au dus in sinedriu. Si au pus mar­tori min­ci­nosi care sa-l acuze pe nedrept. Exact asa au facut si Dom­nu­lui nos­tru Iisus Hris­tos, pre­cum este scris: Iar cei care au prins pe Iisus, L-au dus la Caiafa arhiereul, unde erau adunati car­tu­rarii si batranii… Iar arhiereii, batranii si tot sinedriul cau­tau mar­turie min­ci­noasa impotriva lui Iisus, ca sa-L omoare (Mt 26: 57–59). Si arhiereii si batranii au atatat mul­ti­m­ile ca sa ceara pe Baraba, iar pe Iisus sa-L piarda (Mt. 27: 20). Asa se com­porta cel ce invidi­aza: nu se mul­tumeste numai cu invidia laun­trica, ci ii intarata si pe altii impotriva per­soanei respec­tive si o paraste pe aceasta la stapan­i­tori, care au put­erea sa o pedepseasca. De ce pro­cedeaza invidio­sul in felul acesta? Din doua motive: In primul rand, fiindca el nu are put­ere sa pedepseasca, nea­vand autori­tate asupra per­soanei respec­tive. In al doilea rand, din vicle­nie, pen­tru ca ceilalti sa aiba impre­sia ca nu el a dat pedeapsa, ci con­d­u­ca­torul. De multe ori in isto­ria lumii, impara­tii erau incon­ju­rati de ast­fel de oameni cu cugete vic­lene, care le cas­ti­gau incred­erea si care con­duceau din umbra. (…)

Iar ei, stri­g­and cu glas mare, si-au astu­pat ure­chile si au navalit asupra lui. Asa face invidio­sul si man­io­sul cand aude ade­varul. Isi astupa ure­chile si navaleste asupra celui care doreste sa-l ajute. Al sase­lea aspect: scotandu-l afara din cetate, il bateau cu pietre. Aceasta este reac­tia celor care invidi­aza si urasc pe aproapele: nesuferind sa-l vada fericit, isi doresc sa scape de el, sa-l inde­parteze, sa-l scoata afara. Iar de la ura pana la ucidere nu mai este decat un pas. De fapt, ura este un fel de ucidere. Fiindca asa spune Sfan­tul Apos­tol si Evanghe­list Ioan, in Prima Epis­tola Sobor­niceasca: Oricine uraste pe fratele sau este uci­gas de oameni si stiti ca orice uci­gas de oameni nu are viata ves­nica.

(…)

Sa luam aminte la noi insine, ca nu cumva sa arun­cam si noi cu pietre in aproapele nostru!

Fiindca pia­tra este si vorba aspra; pia­tra este si cleve­tirea; pia­tra este si defaimarea; pia­tra este si dis­pre­tul; pia­tra este si privirea dus­manoasa; pia­tra este si nemilostivirea; pia­tra este si indiferenta; pia­tra este si jude­carea aproapelui. Sa respec­tam cu frica si cu dragoste porunca Dom­nu­lui, care zice: Nu jude­cati, ca sa nu fiti jude­cati (Mt. 7: 1). Sa nu arun­cam in aproapele nos­tru cu pia­tra judecarii, chiar daca l-am vedea cazand in pacate grele.

Fiindca fari­seii au adus la Dom­nul pe o femeie prinsa in desfranare si au zis Lui: Invata­torule, aceasta femeie a fost prinsa in des­franare, iar Moise ne-a poruncit in Lege ca pe unele ca aces­tea sa le uci­dem cu pietre. Dar Tu ce zici? Iar Dom­nul nu le-a zis: Apli­cati Legea! Ci le-a zis altceva: Cel fara de pacat din­tre voi sa arunce cel din­tai pia­tra asupra ei. Iar ei, auzind aceasta si mus­trati fiind de cuget, ple­cau unul cate unul, incepand de la cei mai batrani. Si a ramas Iisus sin­gur si femeia, stand in mijloc. Si Dom­nul i-a zis: Femeie, unde sunt parasii tai? Nu te-a osan­dit nici­unul? Iar ea a zis: Nici­unul, Doamne. Si Iisus i-a zis: Nu te osandesc nici eu. Mergi; de-acum sa nu mai paca­tu­iesti!

Iar daca Fiul lui Dum­nezeu – Care are toata put­erea in Cer si pe pamant – nu a osandit-o si nu a judecat-o pe aceasta, cine sun­tem noi sa jude­cam pe aproapele nos­tru? Si daca vrem sa ne com­por­tam duhovniceste, atunci, cu dragoste frateasca sa acoperim pacatul aproapelui nostru si sa luam acel pacat asupra noas­tra, facand pocainta si prim­ind canon de la duhovnic, ca si cum am fi paca­tuit noi insine. Asa invatam din Pateric, unde scrie ca doi frati de man­a­s­tire au mers impre­una la targ ca sa-si vanda lucrul mainilor lor. Iar unul din ei a cazut in des­franare. Dupa aceea, aflandu-l pe el celalalt frate, i-a zis: „Eu nu mai vin cu tine, fiindca am cazut in des­franare”. Si celalalt frate, avand dragoste ade­varata si voind sa-l izbaveasca din ghearele dez­nade­jdii, i-a zis ca si el a cazut in ace­lasi pacat si ca este bine sa se intoarca impre­una si cu osardie sa se poca­iasca, pen­tru ca Dum­nezeu este milostiv si-i va ierta pe ei. Si au mers impre­una la duhovnicul lor, mar­tur­isin­du-si impre­una caderea. Iar duhovnicul le-a dat canon de pocainta, nesti­ind ca unul din ei nu cazuse in pacat. Si aman­doi, cu dragoste pri­m­ind canonul, se rugau lui Dum­nezeu unul pen­tru altul. Vazand Dum­nezeu dragostea fratelui care nu cazuse, si oste­neala sa pen­tru aproapele lui, peste putine zile, i-a ier­tat aceluia pacatul. Si l-a insti­in­tat Dum­nezeu pe duhovnic ca pen­tru multa dragoste a fratelui ce n-a gre­sit, s-a ier­tat pacatul celui ce-a gre­sit. Fiindca nu s-a dus sa-l parasca la duhovnic; nu a zis: Par­inte, iata ce-a facut cutare frate!… Nici nu a parat pe oco­l­ite, zicand: Par­inte, m-am tul­bu­rat, tare m-am smintit de fratele cutare ca a cazut in asa pacat greu! Nicide­cum nu a zis unele ca aces­tea, ci cu ade­varata dragoste a tainuit pacatul fratelui si chiar l-a luat asupra lui, pri­m­ind canon.

Fiindca aceasta este dragostea cea ade­varata, ca sa-si puna cineva sufle­tul pen­tru man­tuirea fratelui sau. Sa ne rugam si noi sa dobandim o ast­fel de dragoste, ca sa fim in comu­ni­une cu Sfin­tii, in vecii vecilor. Amin.

 

Postat: 4.03.2010 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Postat de admin pe 03 Mar 2010 la 09:28 pm | Categorii: Biserica rastignita, Meditatii duhovnicesti, Parintele Nicolae Steinhardt, Portile Iadului, Reeducarea ieri, azi si maine Print

La sediul CNSAS a avut loc luni, 1 martie, lansarea cartii Prigoana, Editura Vremea, o editie revizuita si adaugita a celei din 1996, ce contine extrase din documentele procesului Noica-Pillat. Lansarea a avut loc la exact 50 de ani de la ziua in care s-a dat sentinta finala, ce cuprindea pedepse intre 7 ani inchisoare corectionala si 25 de ani munca silnica.

*

Inginerie politica prin teroare

In cadrul lansarii au fost cateva interventii valoroase pe care le rezumam in cele ce urmeaza. Stelian Tanase a prezentat contextul istoric al procesului. Am aflat astfel ca, spre deosebire de ceea ce se sustine in mod curent, ca armata sovietica s-ar fi retras, in 1958, la cererea dictatorului comunist Gheorghiu-Dej, decizia a fost luata, de fapt, de Nikita Hrusciov, care ajunsese la concluzia ca Romania era tara comunista cea mai sigura si ca, astfel, retragerea armatei nu va ridica probleme. Spre deosebire de calculele lui Hrusciov, Gheorghiu-Dej se simtea foarte nesigur pe autoritatea pe care regimul comunist o detinea asupra populatiei, temandu-se, in plus, si de o repetare in Romania a recentei revolte din Ungaria (1956). Liderul comunist roman avea o buna cunoastere a situatiei din tara vecina, cunoscand realitatile chiar de la fata locului. Astfel, Gheorghiu-Dej s-a sesizat ca revolta ungara a pornit din cercurile intelectualitatii, indeosebi a cercului Petofi Sandor si a studentilor.

Cu exemplul revoltei ungare in spate si cu retragerea armatei sovietice in fata, Gheorgiu-Dej decide sa intareasca represiunea, pregatind un nou val de teroare, dupa ce precedentele tocmai trecusera (valul nationalizarilor, al liderilor politici istorici, al burgheziei mari etc.). De altfel, toate aceste operatiuni, precizeaza Stelian Tanase, erau pregatite de la Moscova, liderii comunisti actionand peste tot in mod similar (Gheorghiu-Dej si Kadar planifica aproape in mod concomitent valul de teroare dupa care relaxeaza voit atmosfera, in Romania inaugurandu-se trecerea catre etapa “nationalista” a comunismului). Printre masurile luate de dictatorul comunist s-a numarat si modificarea Codului Penal, introducandu-se prevederi dintre cele mai drastice – practic, lecturarea unei carti considerate dusmanoase de regim te putea arunca in inchisoare. Nimic mai mult nu au facut intelectualii din lotul Noica-Pillat, dupa cum se poate observa mai sus, ei fiind aruncati in inchisoare pentru lecturi, scrieri si convorbiri cu profil pur cultural.

Dupa cum a precizat istoricul Stelian Tanase, acest val de teroare se deosebeste de celelalte prin aceea ca a fost “tintit”, de la bun inceput, catre intelectuali. Represiunea a devenit mai selectiva si avea misiunea clara de a intimida orice forma de rezistenta si autonomie fata de regim, fie (sau, adaugam noi, mai ales…) ca aceasta rezistenta avea forma benigna a relatiilor de prietenie si a independentei culturale, de gandire, fata de regim. Identificarea formelor embrionare de societate civila si distrugerea lor era scopul acestei terori, regimul comunist decretand ca cel mai periculos lucru pentru existenta era “grupul organizat”.

Asadar, Procesul Intelectualilor a fost organizat pentru a intimida si avertiza patura intelectualilor ca regimul “nu se joaca”, si pentru a genera atomizarea societatii, izolarea persoanelor, ruperea legaturilor firesti de prietenie si incredere. Spre deosebire de procesele staliniste, Procesul Intelectualilor are loc cu usile inchise. Propaganda functioneaza acum diferit – nu prin dramatizarea publica a inscenarilor comuniste, ci prin “zvon” – amplificarea terorii la auzul pedepselor grele date celor acuzati.

Procesul a fost “grabit” deoarece in luna martie avea loc Congresul Partidului Muncitoresc Roman (denumirea Partidului Comunist de atunci) si aparatul de respresiune trebuia sa “rezolve” situatia intelectualilor pana la acest moment “istoric”. De altfel, Congresul chiar a devenit un moment istoric, deoarece, in mod cu totul neasteptat, Nikita Hrusciov isi face aparitia la Bucuresti si convoaca toti liderii comunisti din tarile satelit URSS, pentru a ii pune in tema cu relatiile tensionate dintre Moscova si China, noul “star” comunist intemeiat de Mao.

Stelian Tanase a evocat si cateva amintiri personale avute cu supravietuitorii lotului Noica-Pillat. Intelectualii au avut parte de o inchisoare foarte grea, pregatita in mod special de regimul comunist, ceea ce arata, inca odata, “valoarea” pe care liderii comunisti o dadeau respresiunii acestora. Majoritatea situatiilor limita traite in inchisori nu au fost facute publice de supravietuitori, fiind relatate doar in convorbiri personale. Tanase a adaugat ca cel care a rezistat cel mai bine acestor suferinte atroce a fost Nicolae Steinhardt – cel care avea sa si devina monah la Rohia – datorita experientei sale de convertire radicala de la iudaism la crestinism. Avand mereu o dispozitie exploziva, febrila aproape, Nicolae Steinhardt, prezentat ca o figura de “mistic” autentic, care se ruga si noaptea cu ardoare, i-a prezis lui Stelian Tanase, inca din 1983, ca regimul comunist se va prabusi. Predictie pe care istoricul mai degraba o punea pe seama rugaciunilor de noapte si a relatiei cu Dumnezeu a viitorului calugar, decat perspicacitatii sale politice.

Cercetatorul George Ardelean a amintit, printre altele, faptul ca Securitatea avea propriul sau sistem de “lecturare” a operelor, jurnalelor, scriiturilor intelectualilor (au fost confiscate romane si opere intregi nepublicate ale intelectualilor prigoniti,  de catre Securitate, care nu au fost scoase la iveala nici in anii nostri), ca o functie separata de ceea ce era caracteristic cenzurii de partid, prin care textul era dublat, practic, de o hermeneutica ce ii gasea un inteles si o semnificatie cu totul paralela.

Ce invatam noi din istorie?

Contextul istoric rezumat de Stelian Tanase pune in evidenta logica terorii comuniste. Pentru ca, inainte de toate, valurile de teroare nu au fost duse la intamplare. Ele fac parte dintr-o sadica operatiune de inginerie sociala, dupa cum a descris si Vladimir Bukovski instaurarea regimurilor comuniste in tarile satelit ale URSS. Scopul acestei inginerii sociale a fost desfiintarea relatiilor sociale si, apoi, chiar a oamenilor ce compuneau elitele economice, politice si culturale, intr-o tentativa de distrugere a lumii vechi pentru intemeierea celei noi. Mecanismele mergeau pana la instaurarea unui climat de teroare care sa faca imposibile relatiile firesti intre oameni, izolarea acestora si predarea, neconditionata, in fata regimului comunist. Dupa cum arata Procesul Intelectualilor, crima nu mai era definita “doar” prin apartenenta la o clasa ideologic opusa proletariatului, sau prin apartenenta la o organizatie opusa comunismului, ci era, pur si simplu, gandirea libera si, chiar mai mult decat atat, doar posibilitatea de a gandi liber, autonom fata de stapanirea politica. De altfel, abia intr-un regim represiv, de teroare, cum este cel comunist, are sens sa vorbim de “gandire captiva” sau de “gandire libera”.

In concluzie, exista o logica a terorii comuniste (asupra unui aspect – reeducarea – ne-am aplecat si noi mai indeaproape), exista un mecanism de putere care a functionat metodic si coordonat. Scopurile ultime ale comunismului, cu riscul de a ne repeta, nu au vizat doar distrugerea societatii burgheze interbelice pentru instaurarea noii societati comuniste. Acest lucru ar fi fost prea usor de facut – oricum societatea burgheza interbelica dadea semne ca se va prabusi singura, asa cum, astazi, societatea postmoderna se pravaleste in propriul abis. Comunismul a fost, mai intai, un vast experiment politico-social de distrugere a comunitatii, a relatiilor de grup, chiar si a relatiilor de prietenie, pe scurt, a relatiilor fata-catre-fata. Apoi, comunismul a fost acel experiment de distrugere a tipului de om caracteristic vremurilor istorice trecute (totusi, un om inca traditional in multe aspecte ale sale) si de reinventare a acestuia dupa calapodul prototipului ideologic al “omului nou” comunist. In fine, comunismul a fost acel experiment care a vizat insasi constiinta omului, a cautat in forul sau launtric cel mai intim, a vrut sa Il scoata pe Dumnezeu din inima sa si sa ii aplatizeze gandirea, reducand-o la o serie de lozinci date de-a gata de Fratele Mai Mare. Celalalt, Sinele si Constiinta, cele trei fatete ale omului, sunt si cele trei “tinte” ale experimentului istoric numit comunism. Si au reusit sa le distruga, acolo unde aceste trei dimensiuni nu se regaseau in Dumnezeu.

O doamna de la lansare observa, si partial are mare dreptate, cat de “norocosi” suntem noi fata de cei care au trait acum cativa ani, fata de intelectualii aruncati in inchisori, mai exact. Este o mare sansa sa nu traiesti in acele timpuri in care asemenea nemernicii erau posibile, si acest lucru ne poaate ajuta sa rabdam multe neajunsuri ale zilelor noastre. Dar, pe de alta parte… O intrebare cutremuratoare ni se ridica in inima: oare cum ar fi, in prezent, daca aceste nemernicii ar fi slobozite iarasi peste noi? Cat de coapta este omenirea pentru un nou experiment totalitar? Cum raspundem? Cel mai bine, comparand cu trecutul. Daca s-au gasit, acum peste 50 de ani, cand lumea era cu totul altfel, cand epoca mass-media abia incepuse, cand totusi era frica aceea de Dumnezeu, de constiinta, ei bine, daca atunci s-au gasit atat de multi executanti zelosi, perpetuatori cruzi ai unei idei sadice, cati s-ar gasi acum? In epoca violentei induse televizual si virtual, a dezinhibarii totale de orice fel de frana morala, a culturii nihilismului si a mortii, omniprezenta, perpetua moarte, oare cat mai valoreaza un suflet de om? Cat mai valoreaza lacrima, suferinta, durerea celuilalt? In alergarea aceasta in care nici macar cei alesi nu ai timp de propriul suflet, oare cine “nu isi ia in desert sufletul sau”, aproapele sau, viata sa?

Mai simplu spus, lumea in care traim e mult mai coapta pentru un experiment totalitar decat cea in care a aparut comunismul. Totusi, regimul comunist a aparut in societati partial arhaice, a avut de-a face cu societati rurale puternice, cu Biserici cu numar mare de credinciosi, cu valori greu de smuls. Si totusi, au reusit sa desfigureze tarile in care s-au impus. Or, acum, in prezent, toate scopurile intermediare ale comunismului - distrugerea elitelor vechii societati, restructurarea si ingineria sociala violenta - pur si simplu nu si-ar mai avea rostul, pentru ca nu ar avea adversar de intampinat. Suntem deja “restructurati”, chiar ne aflam, de fapt, intr-o continua restructurare, suntem grav afectati in discernamantul nostru, in idenitatea noastra. Suntem umbrele jalnice ale celor de ieri. Cat de greu ar fi acum pentru un regim  ca cel comunist sa se instaureze? Cate cozi de topor ar gasi? …

Un alt motiv pentru a ne da seama ca acum lucrurile sunt mult mai coapte decat in trecut este dat si de dezvoltarea mijloacelor de perpetuare a terorii. Da, nu ajunge sa ai doar oameni dispusi sa faca toata ticalosiile, odata ce sunt inzestrati cu putere de viata si moarte asupra semenului, ci ai nevoie si de metoda si de instrumente. Iar metodele de control s-au perfectionat neinchipuit de mult, prefigurand totalitarismul tehnologic profetit de Ioan Ianolide. Controlul de tip Panopticon este depasit deja; traim era transparentei demonice totale – si gandurile ni se pot citi, in curand. Intimitatea e anulata, iar noi toti ne topim intr-o retea web, devenind proprii supraveghetori ai sinelui si ai celuilalt, pentru ca supravegherea, controlul, delatiunea, nu trebuie exercitate doar de sus, ci facute sa fie parte a propriei noastre personalitati. Inainte, doar unul spunea létat c’ést moi. Acum, fiecare dintre noi este chemat sa fie un frate mai mic al Fratelui Mai Mare.

Ce invatam noi din istorie? Ca aceasta nu se repeta, ci revine, totdeauna, cu o experienta mai mare in rautate, ticalosie, perversiune. Dar si ca, din pacate, se pare ca niciodata nu invatam mai nimic din ea.

(va urma)

*


PS1: O alta prezentare a lansarii de la CNSAS  in Evenimentul Zilei de azi: Destinul unui roman „arestat” o jumătate de secol

Sentinţa în cazul „Noica-Pillat” a fost decisă de comunişti, înainte de proces

Judecătorii din procesul Noica- Pillat au fost aleşi special, pe criteriul obedienţei maxime faţă de partid, cu toate că nu ei au decis pedepsele grele primite de cei 23 de intelectuali pe 1 martie 1960. Istoricul şi politologul Stelian Tănase a decoperit documentul care atestă că sentinţa a fost exclusiv politică. „Înainte cu două zile de proces, a existat o întâlnire a lui Dej cu Leonte Răutu şi încă doi membri ai Biroului Politic în care aceştia au hotărât să dea pedepse grele intelectualilor. Din păcate, nu am publicat documentul pentru că l-am descoperit abia după ce mi-am publicat cartea (n.r. – «Anatomia mistificării. Procesul Noica-Pillat», Humanitas 1997, 2003)”, a dezvăluit Stelian Tănase la CNSAS. (…)

În aşteptarea Congresului Partidului Muncitoresc

Intelectualii, arestaţi în două loturi, ar fi trebuit judecaţi în 1959, însă procesele lor s-au amânat nepermis de mult pentru comunişti. Motivul: în iunie 1960 urma să aibă loc al III-lea Congres al Partidului Muncitoresc Român, iar aceasta era o problemă ce nu putea fi reportată după.

La fel era şi judecarea doctorului Gheorghe (Ginel) Plăcinţeanu, iubitul Licăi Gheorghiu, fiica lui Gheorghiu-Dej, care a fost condamnat în mare grabă în decembrie 1959 şi avea să moară în penitenciarul Râmnicu-Sărat un an şi jumătate mai târziu.

„Cazul «Noica-Pillat» a fost cel mai mare proces intentat unor intelectuali şi foarte traumatizant pentru toţi cei condamnaţi, mai mult chiar decât ancheta şi detenţia, pentru că sub aparenţa unei civilităţi – era o şedinţă publică – a avut loc, de fapt, o execuţie. I-am cunoscut pe toţi şi ştiu că au rememorat şi reevaluat acest moment toată viaţa lor”, a punctat Stelian Tănase.

Turnătorii sub contrângere, între prieteni

Ajunşi în detenţie, unii dintre cei condamnaţi în proces au devenit, sub presiunea torturilor fizice sau psihice, informatori. Nimeni dintre cei care au studiat până acum dosarele lor sau pe cel al procesului nu a vorbit însă despre aceste turnătorii, pe care şi Legea CNSAS, de altfel, nu le ia în considerare.

Explicaţia e relativ simplă: deciziile de colaborare au fost făcute sub constrângere, iar informatorii au fost victime. „Ştiu foarte bine cine a turnat pe cine, dar nu m-a interesat să arăt decât mizeria aparatului represiv”, explică Stelian Tănase, care crede că Securitatea i-a urmărit până la final pe toţi cei condamnaţi, chiar şi pe cei deveniţi informatori.

O reabilitare tardivă

Intelectualii nu au apucat să execute integral pedepsele, fiind eliberaţi în 1964, graţie decretului de amnistiere generală. Condamnarea a fost însă un stigmat permanent pentru ei. Abia în 1996, când jumătate nu mai erau în viaţă, procurorul general al României, Manea Drăgulin, a intentat recursul în anulare pentru sentinţa din 1960.

„Din examinarea acelor scrieri nu rezultă că ele ar conţine idei legionare, potrivnice ordinii sociale existente atunci în România, de natură a justifica aprecierea că discuţiile purtate de inculpaţi pe marginea lor, ar fi prezentat pericol pentru securitatea statului român. Dimpotrivă, tematica abordată demonstrează cu elocvenţă caracterul lor artistic de valoare”, a apreciat completul de nouă judecători al Curţii Supreme pe 10 martie 1997.

PS2: O scurta prezentare a procesului gasim aici:

„Noica – Pillat”

Procesul lotului „Noica-Pillat” a fost ultima ampla inscenare judiciara, motivata politic, de tip stalinist din Romania comunista. A inceput in februarie 1960 si a durat doua saptamani, incheindu-se cu sentinte intre sapte ani de inchisoare corectionala si 25 de ani de munca silnica (Constantin Noica si Dinu Pillat).

In intervalul decembrie 1958 – ianuarie 1960, au fost arestati 23 de intelectuali de renume, intre care: Constantin Noica, Vladimir Streinu, Sergiu Al-George, Dinu Pillat, Marietta Sadova, Nicu Steinhardt, Alexandru Paleologu, Theodor Enescu, Arsavir Acterian, Al. O. (Pastorel) Teodoreanu.

Ancheta a fost astfel condusa, cu violenta, incit sa se muleze pe un scenariu prestabilit de catre Securitate. Cei 23 de intelectuali erau acuzati ca au incercat sa destabilizeze regimul prin discutii despre carti si scriitori si prin lecturarea unor titluri interzise. Rechizitoriul a fost intocmit conform acestui scenariu, pe baza declaratiilor smulse sub tortura. Doi dintre cei anchetati au murit inainte de proces: Barbu Slatineanu din cauza batailor, iar Mihai Radulescu probabil s-a sinucis.

La 1 martie 1960, Tribunalul Militar Bucuresti a dat sentinta in procesul lotului „Noica-Pillat”, in care principalele capete de acuzare fusesera legate de producerea si raspindirea a ceea ce ulterior s-a numit samizdat („Povestiri despre om”, eseu filosofic de Constantin Noica, si „Asteptind ceasul de apoi”, roman al lui Dinu Pillat) si a „scrierilor dusmanoase” ale romanilor din exil – Emil Cioran, Mircea Eliade, Vintila Horia etc.

Unii dintre cei condamnati vor relata experienta carcerala in volume de sertar, publicate dupa 1989: Nicolae Steinhardt, „Jurnalul fericirii”, Alexandru Paleologu, „Sfidarea memoriei”, Constantin Noica, „Rugati-va pentru fratele Alexandru” etc.

Pina in august 1964 au fost eliberati toti membrii lotului.

Frica de carte

Iata ce a scris un referent al Securitatii, dupa analiza unor carti ale lui Noica – „corpuri delicte”-, in procesul Noica – Pillat la 10 februarie 1960:

„Astfel, lucrarea sa «Anti-Goethe» este intesata cu teorii reactionare, sustinind teza legionara a «cultului mortii», iar in «Povestiri din Hegel», sub pretextul povestirii cartii lui Hegel, staruind asupra laturii sale reactionare, o interpreteaza in directia «trairismului» legionar si in acelasi timp introduce teze fasciste si revizioniste, calomniind intr-o forma – uneori mascata, alteori deschisa – revolutia socialista si marxismul”.

Noica nu a destinat aceasta carte unui circuit clandestin si nu o considera subversiva. O dovedeste faptul ca a trimis-o, prin intermediul lui Mihai Sora la ESPLA, in eventualitatea publicarii.

„Presupozitia Securitatii este ca textul lui Noica este un text incifrat, esopic, camuflind un mesaj subversiv si presupunind o lectura «printre rinduri». In fapt, «Povestiri din Hegel» este o incercare de interpretare si de clarificare a «Fenomenologiei spiritului» a lui Hegel”, precizeaza cercetatorul George Ardeleanu.

Cititi si:

  • 60 de ani de la inceperea patimilor reeducarii din inchisoarea Pitesti
  • Intre TEROARE si… TORPOARE sau TAINA FARADELEGII IN ACTUALITATE
  • “NU, DOMNULE!” – IMPOTRIVIREA SI RUGACIUNEA: CHEILE REZISTENTEI
  • Autodemascarea – spovedania satanica
  • In spatele reeducarii si a dominatiei totalitare: tatal minciunii, ucigasul de oameni
  • De la reeducarea prin tortura la reeducarea soft: abolirea constiintei, glasul lui Dumnezeu in om
  • TU POTI FI URMATORUL REEDUCAT! – fragment din “Intoarcerea la Hristos” de Ioan Ianolide
  • Ioan Ianolide: RADACINI SI PORTRETE ALE FENOMENULUI REEDUCARII – IDEI SI PILDE VALABILE SI PENTRU ZILELE NOASTRE
  • Parintele Calciu despre experimentul satanic de la Pitesti: TINTA A FOST SUFLETUL NOSTRU, DAR ULTIMA BATALIE A FOST CASTIGATA DE DUMNEZEU
  • PARINTELE NICOLAE STEINHARDT – 20 DE ANI DE LA PLECAREA LA HRISTOS. “Jurnalul fericirii” in actualitate
  • O, generatie inconstienta si rasfatata…
  • Vom putea spune si noi ca “n-am stiut”?
  • “Staţi şi vă uitaţi cu toţii şi nu ştiţi ce vă aşteaptă…”
Postat: 2.03.2010 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Moartea e Bucurie!

Intr-o zi eram intr-o incapere si ma gandeam la urmatorul cantec ce se rosteste in Biserica Ortodoxa: Cu sfintii odihneste Hristoase sufletele adormitilor robilor Tai, unde nu este nici durere,nici intristare ,nici suspin ci viata fara de sfarsit. Cu cat repetam aceste cuvinte ,cu atat simteam mai multa Bucurie! Este minunat cum in mijlocul mortii materiale, poti simti Bucurie.

Bineinteles aceasta tine de Bucuria in duh,caci oricate am trai in psihic in duh e mereu Bucurie, caci de aceea spune Domnul: Fericiti cei ce plang de exemplu. Plansul tine de psihic, dar fericirea tine de duh ,deoarece acolo e nadejdea in existenta lui Hristos si a Raiului in care se va gusta din “bucatele” cele nevazute si nebanuite de om.

Deci atata Bucurie simteam atunci,incat daca as fi murit nu mi-ar fi parut rau. Simteam cum Dumnezeu este langa mine si moartea nu mai exista!” Şi Iisus i-a zis: Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine nu va muri în veac. Crezi tu aceasta? ” (Ioan 11, 25-26) Da Doamne! Cred si nu ma indoiesc!! Iti multumesc pentru acel sentiment de Bucurie si sper ca fiecare sa poata trai aceste clipe in care moartea devine Inviere cu Hristos…

Postat: 2.03.2010 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Alerg catre Tine...

Inima cantare noua iti inalta…Lacrimile slujesc Tie, transformandu-se in picaturi ce viaza sufletul meu si il ridica spre Raza Mangaieriii Tale…

Ah, Iisuse.. Cuvintele tale sunt precum crinii nevestejiti ai caror petale se indreapta spre infinit. Glasul Tau…roua ce stropeste inima mea insalbaticita. Nu cer decat…iubire. Iubirea pentru Tine s-a racit iar inima-mi este  pangarita de tot felul de pacate. Limba mea nu stie a graii slava ta cea prea Mare, cantarea mea nevrednica… cine o va asculta?
De fiecare data ma chemi; ma ridici si Te rastignesti pentru faptele mele. Dorul meu nestins cum iti va urma Tie? Privirea mea cum va patrunde Lumina din ochii tai cei blanzi,blajini? Dulceata Harului tau se coboara iarasi peste mine…fiori ma cuprind iar coplesitoarea ta bunatate ma inalta spre poruncile Tale. Crucea parasita ma cheama iar,si iar. Ma strigi, Tu esti in mine!  Inlauntrul meu domneste Glasul Tau, salasluieste Duhul Tau.
Ah, Iisuse…palmele tale sunt izvorul nesecat al ratacirii mele… Privesc spre chipul tau iar sentimentele nobile ma poarta spre Imparatia iubirii Tale. Taina cea necuprinsa a mangaierii Tale nu este altceva decat o treapta pe care zilnic o cobori spre mine.
Alerg catre ea…alerg catre Tine. Alerg catre Drumul Mantuirii…
Ah, Iisuse…primeste-ma pe mine…
Postat: 2.03.2010 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Așezământul Șinca Veche

Şinca Veche. Locul în care s-a slujit sub pământ sute de ani pentru menţinerea vie a crezului ortodoxiei. Pământul de acolo e impregnat cu energia spirituală a nevoitorilor creştini, conservată în Schitul Naşterea Maicii Domnului şi a Casei călugărilor cu paraclisul Sfântul Nectarie. Sacralitatea teritoriului se simte dinainte de a-ţi propune să descoperi o nouă oază de lumină pentru suflet şi trup. Cei evoluaţi spiritual aud în interiorul Schitului vocile rugătorilor care au vieţuit acolo.

Simplitatea formelor şi varietatea emoţiilor plăcute reprezintă imboldul înspre cerul din fiecare, deoarece orice călătorie spre fiinţa din noi ne înnoieşte. Despre Şinca Veche am auzit dintr-o fericită întâmplare: cineva cunoscut mie citise într-un articol că, acolo unde Dumnezeu consideră că e momentul pentru o minune, va îndrepta paşii acelui om înspre un loc încărcat cu energie divină care îi va facilita vindecarea.

Fără ezitare, au pornit cu familia, la drum. Asta a fost suficient ca, la rândul meu, să caut acel loc. Odată ajuns la Schitul de la Şinca Veche devii un altul, e precum piatra de temelie pusă sufletului ca el să crească în voie. Vă recomand cu drag o călătorie înspre voi înşivă, unde Hristos “a supraviţuit” indiferent de timp şi fapte, un drum spre Şinca Veche spre care veţi fi nerăbdători să vă reîntoarceţi cel puţin o dată, în semn de recunoştinţă pentru pacea primită în voi. Prezint aceasta “zonă” prin câteva fotografii. Pace!

 

<!-- Slideshow link -->
[Show as slideshow]
<!-- Thumbnails -->
picture-113.jpg
picture-119.jpg
picture-120.jpg
picture-125.jpg
picture-126.jpg
picture-128.jpg
picture-129.jpg
picture-130.jpg
picture-131.jpg
picture-132.jpg
picture-143.jpg
picture-144.jpg
picture-145.jpg
picture-146.jpg
picture-148.jpg
picture-149.jpg
picture-151.jpg
picture-152.jpg
picture-153.jpg
picture-154.jpg
picture-155.jpg
picture-156.jpg
picture-159.jpg
picture-170.jpg
picture-181.jpg
picture-189.jpg
picture-191.jpg
picture-192.jpg
picture-194.jpg
picture-195.jpg
picture-199.jpg
picture-200.jpg
<!-- Pagination -->
 

 

Vizitati: www.sincaveche.ro

Postat: 2.03.2010 - 2 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Preoţii şi teologii păcătoşi

De ce nu scriem noi pe acest site despre preoţii şi teologii homosexuali? De ce nu vorbim despre masonerie, despre politicieni corupţi, despre hoţie, despre tot răul din lume? De ce nu vorbim despre oamenii din Biserica noastră care fac păcate mari şi smintesc pe ceilalţi? De ce?

Răspunsul o să vi-l dau cu câteva versuri dintr-o melodie simpatică:

embedded by Embedded Video

YouTube Direkt <!-- generated by WordPress plugin Embedded Video -->

“I-aş bate cu mâna mea dar mâna mea e prea ocupată cu mâna ta…”

“Pe bune i-aş înjura dar gura mea e prea ocupată cu gura ta…”

Creştinii sunt ocupaţi cu a face binele şi de aceea n-au timp să facă răul. Mana crestinilor e ocupata mereu cu a trage mana celor nevoiasi din necazuri. Gura creştinilor e prea ocupată să vorbească frumos, să-l slăvească pe Dumnezeu, să exprime în cuvinte iubirea faţă de ceilalţi şi de aceea n-are timp să judece păcatele altora.

De ce să vorbim şi noi despre preoţii şi creştinii care păcătuiesc? Ca să-i smintim şi să-i îndepărtăm pe cei care vin cu drag la biserică? Să-i răcim pe cei care sunt căldicei şi neîntăriţi în credinţă? De ce? Ca să aruncăm o umbră de îndoială şi asupra preoţilor şi creştinilor cumsecade?

Sfinţii Părinţi ne învaţă să ne comportăm cu cei care păcătuiesc ca şi cum n-ar păcătui, să le trecem cu vederea greşelile, şi aşa se vor ruşina şi ei… Şi pe viitor poate se vor îndrepta.

Preoţii de mâine sunt copiii tinerilor de astăzi, iar credinţa lor depinde de felul cum se raportează părinţii lor la Dumnezeu şi la Biserică. Dacă noi arătăm tinerilor ce păcate fac unii preoţii, e logic să nu-şi mai îndrume copiii către această mare slujire. Iar dacă o mână de creştini greşeşte, asta nu înseamnă că Biserica greşeşte, ci pur şi simplu arată că omul este liber să aleagă în fiecare secundă, şi nu e constrâns să aleagă un drum predefinit. De aceea şi preoţii greşeşc, şi ierarhii greşesc… Dar se pot îndrepta. Unii au făcut-o deja. Alţii mai au timp până la moarte.

Chiar dacă toţi preoţii ar păcătui, noi tot am avea nevoie de Dumnezeu, de Sfânta Liturghie, de iertarea păcatelor, de Botez, de Cununie, de înmormântare, de pomenire, de sfinţirea casei, de aghiazmă, de slujba Învierii, de predici, de Cuvântul lui Dumnezeu… Cine le-ar face pe toate acestea?

Chiar dacă ar fi aşa, ar trebui să-i iertăm, să ne rugăm la Domnul pentru ei ca să-i îndrepte, şi totul ar fi bine.

Preoţii au mare nevoie de ajutorul credincioşilor, la fel de mult cum credincioşii au nevoie de ajutorul lor. Nu pot nici ei singuri, şi ei au ispite, şi ei au necazuri, căderi, probleme, răzvrătiri, depărtări… De aceea Sfântul Apostol Pavel ne învaţă să ne rugăm pentru cei mai mari ai noştri, pentru cei ce ne conduc, pentru cei ce ne îndrumă. Dacă preoţii păcătuiesc este şi vina noastră pentru că nu ne-am rugat destul pentru ei, pentru că le-am dat un exemplu greşit cu comportamentul nostru.

Pare ciudat, nu? Noi să dăm exemplu preoţilor…? Nu e ciudat deloc. Prin fiecare actiune pe care o facem influienţăm pe ceilalţi, prin orice mic comportament, prin atitudine, prin vorbe, prin haine, prin gesturi, prin privire, si prin toate lucrurile pe care le facem.

Preoţii trăiesc printre noi şi nu noi printre preoţi. Există un preot la 500-1000 de oameni, deci asta înseamnă că procentul preoţilor din populaţia totală e unu la mie, adica 0.1%. Preoţii trăiesc în “societatea noastră” şi zilnic iau act de comportamentul nostru şi cu voie sau fără de voie se lasă influenţaţi. Preotul e obligat să trăiască şi-n cer şi pe pământ, să slujească cu îngerii dar să vorbească şi cu golanii. Şi tocmai din cauza acestui lucru uneori presiunea “lumii” e mai puternică decât împlinirea voii dumnezeieşti.

De aceea preferăm să vorbim pe site despre lucrurile minunate ale Ortodoxiei, despre lumina şi bucuria Învierii pe care o simţim noi creştinii zilnic, în relaţia cu oamenii şi cu Dumnezeu. De aceea încercăm să adunăm tineri care să fie model pentru alţi tineri, aşa cum Biserica a adunat modele de oameni şi i-au trecut în calendar. Viaţa Bisericii a fost mereu tumultoasă, plină de controverse, de erezii, de certuri, de răzvrătiri, de creştini care au păcătuit, dar Biserica a păstrat în sinaxare (vieţile sfinţilor) doar ce a fost frumos, doar vieţile oamenilor care merită arătate tuturor

Postat: 2.03.2010 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

1 Martie 2010

La mulţi tuturor cititoarelor noastre. Dumnezeu să vă dea tot ce vă doriţi !

Le mulţumim în special autoarelor noastre, care zilnic ne bucură cu articole frumoase.

Deasemenea le mulţumim pentru că se roagă pentru noi mereu şi nu uită să ne pomenească

Postat: 2.03.2010 - 0 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Adevarul crestin si filozofia evolutionista

Potrivit teoriei evoluţiei, omul s-a ridicat din sălbăticie, şi tocmai de aceea cărţile îi arată pe omul de Cro-Magnon său pe omul de Neanderthal foarte sălbatici la înfătişare, gata să-i dea cuiva în cap şi să-i ia carnea. Evident, e doar ceva imaginar, nu un fapt întemeiat pe forma fosilelor sau pe altceva de felul acesta. Dacă crezi că omul provine din sălbăticie, vei interpreta întreaga istorie trecută în aceşti termeni. Dar Ortodoxia susţine că omul a căzut din Rai. În filosofia evoluţionistă nu e loc pentru o stare suprafirească a lui Adam. De-aceea, cei ce vor să păstreze şi creştinismul şi evoluţionismul sunt siliţi să alipească un Rai artificial unei creaturi de tip maimuţă. E vădit că avem de-a face cu două sisteme diferite care nu pot fi amestecate.

Până la urmă, se întâmplă că oamenii care fac acest lucru (inclusiv mulţi catolici din ultimele decade) să vadă că au ajuns în încurcătură, acceptând deci că evoluţia trebuie să fie corectă iar creştinismul un mit. Ei încep să spună despre căderea omului că este doar o cădere din imaturitatea cosmică: că atunci când oamenii-maimuţă, aflaţi într-o stare de naivitate, au evoluat în fiinţe umane, au dobândit un complex de vinovăţie – aceasta fiind căderea. Pe deasupra, ajung să creadă că la început nu există o singură pereche de fiinţe umane ci mai multe. Aceasta se numeşte poligenism – ideea ca omul provine din mai multe perechi.

De îndată ce ai cedat ideii că Facerea şi obârşia omului trebuie cercetate în chip raţionalist – pe temeiul filosofiei naturaliste a gânditorilor moderni – trebuie să laşi deoparte creştinismul. Filosofia naturalistă este tărâmul adevărurilor relative. Pe de altă parte, în învăţătura Sfinţilor Părinţi avem adevăruri descoperite şi date nouă de oameni insuflaţi de Dumnezeu.

 

În scrierile Sfinţilor Părinţi există o mulţime de material despre evoluţie, deşi pare greu de crezut. Dacă cercetezi ce anume este evoluţia din punct de vedere filosofic şi teologic şi apoi cauţi acele probleme la Sfinţii Părinţi, poti să găseşti o mare cantitate de informaţie. Nu putem pătrunde prea mult în ea acum, însă vom atinge câteva puncte, spre a caracteriza evoluţia din punctul de vedere al învăţăturii patristice.

Trebuie notat în primul rând că, după Sfinţii Părinţi, zidirea este ceva destul de diferit de lumea pe care o vedem azi; este vorba de un principiu cu totul diferit. Lucrul acesta se opune gândirii “evoluţioniştilor creştini” moderni. Un astfel de evoluţionist, “teologul” grec Panaghiotis Trempelas, scrie că “Pare a fi mai slăvit şi mai dumnezeieşte şi mai în armonie cu metodele obişnuite ale lui Dumnezeu, pe care le vedem zilnic înfăţişate în natură, să fi creat feluritele forme prin metode evoluţioniste.”

Vom nota aici că adeseori “teologii” sunt cam în urma timpului. Pentru a-şi cere scuze faţă de dogma ştiinţifică, de multe ori vin cu lucruri pe care oamenii de ştiinţă le-au părăsit deja, fiindcă oamenii de ştiinţă citesc ceea ce se scrie. “Teologii” sunt adeseori speriaţi că vor ajunge să fie demodaţi sau să spună ceva ce nu se potriveşte cu opiniile ştiinţifice. Astfel că adeseori se întâmplă ca ei să alunece către idei evoluţioniste, necercetând problema în întregul ei, neavând o filosofie dusă până la capăt şi neavând cunoştinţă de dovezile ştiinţifice şi de problemele ştiinţifice.

Ideea formulată de Panaghiotis Trempelas – potrivit căreia se presupune că şi creaţia este în acord cu metodele pe care Dumnezeu le foloseşte tot timpul – nu are, în mod sigur, nimic patristic, căci Facerea este venirea lumii la fiinţă. Oricare dintre Sfinţii Părinţi care scrie despre aceasta va spune că primele şase zile ale Facerii au fost cu totul deosebite de orice altceva s-a întâmplat vreodată în istoria lumii.

Chiar Fericitul Augustin spune: creaţia este o taină. El spune că nici măcar nu putem vorbi despre ea, fiind atât de diferită de experienţa noastră: ea este mai presus de noi. Creaţia este ceva diferit; este începutul tuturor celor prezente, nu felul lor de a fi în prezent.

Unii “teologi”, mai curând naivi, încearcă să spună că cele şase zile ale Facerii pot fi perioade oricât de lungi, că pot să corespundă cu diferitele stra turi geologice. Acest lucru este, bineînţeles, absurd, fiindcă straturile geologice nu au şase stratificări usor identificabile, sau cinci, sau patru sau orice alt­ceva de felul acesta. Există o mulţime de stratificări, şi nu corespund deloc cu cele şase zile ale Facerii. Deci asimilarea este mult prea inconsistentă.

În realitate – chiar dacă pare un lucru îngrozitor de fundamentalist când îl rosteşti – Sfinţii Părinţi spun că acele zile erau de douăzeci şi patru de ore lungime. Sfântul Efrem Sirul chiar le împarte în două perioade, fiecare de câte douăsprezece ore. Sfântul Vasile cel Mare spune că în Cartea Facerii cea dintâi zi nu se numeşte “ziua întâi”, ci “zi una”, fiindcă aceasta este ziua cea una cu care Dumnezeu a măsurat tot restul zidirii; adică ziua întâi, despre care el spune că a avut douăzeci şi patru de ore, este exact aceeaşi zi care se repetă în restul creaţiei.

Dacă te gândeşti mai bine, nu este nimic cu adevărat dificil în această idee, fiindcă zidirea lui Dumnezeu este ceva cu totul în afara cunoaşterii noastre prezente. Asimilarea zilelor cu epocile nu are nici un sens; ele nu pot fi făcute să coincidă. Deci pentru ce ai avea nevoie de o zi care să fie de o mie său de un milion de ani lungime? Unii comentatori moderni, încercând să plaseze relatarea Facerii în interiorul scalei temporale evoluţioniste, au încercat în zadar să arate că Sfinţii Părinţi credeau că cele şase zile ale Facerii ar fi epoci îndelungate.

Cei ce au citat în acest scop menţionarea de către Sfântul Ioan Damaschin a celor “şapte veacuri ale lumii” (Dogmatica) au interpretat greşit spusele lui. Ideea că istoria lumii cuprinde şapte vârste, corespunzând celor şapte zile ale săptămânii Facerii este foarte veche, aflată chiar în perioada precreştină (vezi Damian Thompson, The End of Time, University Press of New England, Hanover, New Hampshire, 1997, pp. 7 şi 29, şi Francis Haber, The Age of the World, Johns Hopkins Press, Baltimore, 1959, pp. 19-21); dar, potrivit acestei idei, cele şapte veacuri vin după săptămâna Facerii. Sfântul Simeon Noul Teolog arată limpede acest lucru când discută despre cele şase zile ale Facerii şi despre ziua a şaptea, a odihnei lui Dumnezeu: “Dumnezeu, ca Unul ce cunoaşte dinainte toate, a zidit creaţia într-o ordine şi într-o stare bine împodobită, şi a rânduit cele şapte zile ca preînchipuire a celor şapte veacuri viitoare”. Chiar scrierile Sfântului Ioan Damaschin arată limpede că atunci când vorbeşte de “şapte veacuri” se referă la istoria lumii de după Săptămâna Facerii, căci spune că “cele şapte veacuri ale lumii prezente cuprind multe veacuri, adică generaţiile de oameni” (Dogmatica). Lucrul acesta e şi mai vădit într-un capitol ulterior al aceleiaşi lucrări, în care scrie anume despre cele şase zile ale Facerii, arătând că el priveşte lungimea zilelor – chiar a primelor trei zile de dinainte de facerea soarelui – ca având lungimea unei zile solare, din care 365 alcătuiesc “cele douăsprezece luni ale soarelui” (Dogmatica)

Sfinţii Părinţi spun din nou, într-un singur glas, ca lucrările ziditoare ale lui Dumnezeu sunt instantanee. Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Ambrozie cel Mare, Sfântul Efrem Sirul şi mulţi altii spun că, atunci când Dumnezeu creează, El rosteşte cuvântul şi este mai iute decât gândul.

Există multe citate patristice pe această temă, dar nu ne vom ocupa de ele aici. Nici unul dintre Sfinţii Părinţi nu spune că facerea a fost lentă.

Sunt şase zile ale Facerii pe care ei nu le descriu ca pe un proces îndelungat. Ideea că omul ar fi evoluat din ceva inferior este total străină oricărui Sfânt Părinte. Dimpotrivă, ei spun ca făpturile inferioare au apărut mai întâi spre a pregăti tărâmul fapturii celei măreţe, care este omul, ce trebuia să aibă o împărăţie gata făcută înainte de a veni. Sfântul Grigorie Teologul spune că omul a fost făcut de Dumnezeu în ziua a şasea, sosind pe pământul proaspăt zidit.

Există o învăţătură patristică completă despre starea lumii şi a lui Adam înainte de cădere. Adam a fost potenţial nemuritor. Cum zice Fericitul Augustin, el a fost zidit cu putinţa de a fi ori muritor, ori nemuritor cu trupul, iar prin căderea sa, a ales a fi muritor cu trupul.

Zidirea de dinainte de căderea lui Adam era într-o stare diferită. Sfinţii Părinţi nu ne spun prea multe despre ea: este ceva cu adevărat mai presus de noi. Dar unii Sfinţi Părinţi dintre cei mai contemplativi, precum Sfântul Gri gorie Sinaitul, descriu starea Raiului. Sfântul Grigorie spune ca Raiul există şi acum în aceeaşi stare pe care o avea atunci, dar a ajuns nevazut pentru noi. El este aşezat între stricăciune şi nestricăciune, astfel ca, atunci când în Rai un copac cade la pământ, el nu se descompune, aşa cum vedem în jurul nostru, ci se preschimbă într-o materie bine mirositoare. Este o aluzie care ne spune că Raiul e mai presus de noi, că în el este o altfel de rânduială.

Ştim despre unii oameni ce au fost în Rai, precum Sfântul Eufrosin Bucătarul, care a adus înapoi trei mere de acolo. Cele trei mere au fost păstrate puţin, apoi călugării le-au împărţit şi le-au mâncât, şi erau foarte dulci. Istorisirea spune că le-au mâncat ca pe o pâine sfinţită, ceea ce înseamnă că aveau ceva în comun cu materia, totuşi erau ceva diferit de materie. Astăzi oamenii fac speculaţii despre materie şi antimaterie, despre obârşia sau rădăcina materiei – nici ei nu mai ştiu bine. De ce, dar, am fi surprinşi că există un alt fel de materie? (Într-un alt loc, Părintele Serafim îl cita pe profesorul I.M. Andreiev de la Seminarul “Sfânta Treime” despre felul cum s-a schimbat materia la cădere: “Creştinismul a vazut întotdeauna starea prezentă a materiei ca rezultatul căderii în păcat… Căderea omului a schimbat întreaga natură, inclusiv firea materiei însăşi, care a fost blestemată de Dumnezeu (Facere III, 17)

Ştim, de asemenea, că va exista şi un alt fel de trup, un trup duhovnicesc. Trupul nostru cel înviat va fi dintr-un alt fel de materie decât ştim acum. Sfântul Grigorie Sinaitul spune că va fi la fel ca trupul nostru de acum, dar fără umori şi fără grosime. Nu ştim cum este, căci atâta vreme ce nu am vazut un înger, nu avem experienţa acestui lucru. Nu e nevoie să facem speculaţii despre ce anume fel de materie este aceasta, fiindcă ni se va descoperi când va fi nevoie să ştim, în viaţa viitoare. E de ajuns să ştim că Raiul şi starea întregii zidiri înainte de căderea lui Adam se deosebeau foarte mult de ceea ce ştim acum.

Legea firii pe care o cunoaştem acum este legea firii date de Dumnezeu la căderea lui Adam; adică atunci când a zis “Blestemat este pământul întru lucrurile tale” (Facere III, 17) şi “în dureri vei naşte copii” (Facere III, 16). Adam a adus moartea în lume… Înainte de cădere Eva era fecioară. Dumnezeu a făcut parte bărbătească şi femeiască ştiind că omul avea să cadă şi va avea nevoie de acest mijloc de înmulţire.

Este ceva de mare taină în starea zidirii dinainte de căderea lui Adam, dar nu este nevoie să o cercetăm, fiindcă nu ne interesăm de felul “cum” a avut loc zidirea. Ştim că a existat o facere în şase zile, iar Sfinţii Părinţi spun că ele aveau lungimea de douăzeci şi patru de ore. Nu e nimic surprinzător în faptul că lucrările se săvârşesc instantaneu: Dumnezeu voieşte şi se face, grăieşte şi se împlineşte. Întrucât credem în Dumnezeu Care este Atotputernic, nu este nici un fel de problemă…

Adăugarea ideii de Dumnezeu la teoria evoluţiei, cum fac unii evoluţionişti creştini, nu ajută la nimic. Sau, poate, ajută într-un singur fel: te scoate din dilema aflării de unde au apărut toate mai întâi. În loc de un uriaş castron cu terci cosmic de tapioca, Îl ai pe Dumnezeu. Este ceva mai limpede; o idee desluşită. Dacă terciul de tapioca se află undeva în spaţiu, este ceva foarte mistic şi greu de înţeles. Dacă eşti materialist, ţi se pare normal, dar aceasta se întemeiază exclusiv pe prejudecăţile tale.

Dar, în afara de aceasta – problema aflării de unde provin toate la origine – nu este de mare ajutor să Îl adaogi pe Dumnezeu ideii de evoluţie. Dificultăţile teoriei rămân, indiferent dacă în spatele ei se află sau nu Dumnezeu.

Filosofia modernă a evoluţiei şi învăţătura ortodoxă se deosebesc nu doar în privinţa înţelegerii trecutului omului, ci şi în privinţa viitorului său. Dacă creaţia este un filament uriaş care evoluează, preschimbându-se în noi specii, atunci ne putem aştepta la evoluţia “supraomului” – despre care vom discuta imediat. Dar, dacă creaţia este alcătuită din făpturi distincte, atunci ne putem aştepta la ceva diferit. Nu ne putem aştepta ca făpturile să se schimbe său să urce de la inferior la superior.

În ce priveşte putinţa preschimbării “genurilor” de creaturi, Sfinţii Părinţi au o învăţătură bine conturată. (Sfinţii Părinţi folosesc cuvântul “fel”, după termenul folosit în Cartea Facerii; “specia” este un concept foarte arbitrar şi nu trebuie să-l luăm ca pe o limitare.)

Vom cita, pe scurt, câţiva Sfinţi Părinţi despre acest subiect.

Sfântul Grigorie al Nyssei citează spusele surorii sale Macrina pe patul de moarte, când vorbea chiar despre această problema, împotrivindu-se ideii de preexistenţă şi transmigrare a sufletelor. Ea spune, prin gura Sfântului Grigorie: “Mi se pare că cei ce cred că sufletul rătăceşte în fiinţe cu natură diferită, confundă însuşirile naturii, amestecând şi încurcând lucrurile între ele: iraţionalul cu raţionalul, sensibilul cu insensibilul, care, dacă vin în contact unul cu altul, nu sunt despărţite între ele de nici o ordine firească. Or, să zicem că acelaşi suflet este acum cuvântător şi gânditor, purtând haina trupească corespunzătoare, iar apoi acelaşi suflet alunecă, vârându-se în găuri ca şerpii sau se adună în stoluri ca păsările, sau se face vită de povară, sau carnivor acvatic, sau decade până la treapta de lucru nesimţitor şi face rădăcini, devenind copac şi odrăslind ramuri care cresc, apărând pe ele fie o floare, fie un fruct bun de mâncat, fie unul otrăvitor. Dar aceasta nu este altceva decât a crede că toate sunt la fel şi că în toate câte sunt există o singură fire, topită într-o generalizare confuză şi nedistinctă, de vreme ce nici o proprietate nu desparte corpurile unul de altul.” (Sfântul Grigorie al Nyssei, Dialog despre suflet şi înviere). Se vede limpede că Sfinţii Părinţi credeau într-o aranjare ordonată a făpturilor distincte. Nu este vorba, cum ar fi vrut Erasmus Darwin, de un filament unic ce străbate toate fiinţele. Dimpotrivă, sunt firi distincte.

Una dintre lucrările fundamentale ale învăţăturii ortodoxe este Izvorul cunoaşterii, de Sfântul Ioan Damaschin. Această importantă lucrare din veacul al optulea e împărţită în trei părţi. Prima parte se cheamă Capete filosofice; a doua, Despre erezii, în care ni se spune exact ce anume credeau ereticii şi de ce noi nu credem astfel; iar a treia parte este înfătişarea amănunţită a credinţei ortodoxe (sau Dogmatica), una dintre cărţile clasice ale teologiei ortodoxe. În Capetele filosofice Sfântul Ioan începe cu capitole ce tratează probleme precum: “ce este cunoaşterea ?”, “ce este filosofia?”, “ce este fiinţarea?”, “ce este substanţa?”, “ce este întâmplarea?”, “ce este specia?”, “ce este genul?”, “ce sunt diferenţele?”, “ce sunt proprietăţile, predicatele?”. Întreaga filosofie ortodoxă înfăţişată de el se întemeiază pe ideea că realitatea este foarte clar împărţită în diferite fiinţări, fiecare cu propria esenţă, propria fire, şi nici una din ele nu se confundă cu vreo alta. Sfântul Ioan Damaschin voia ca această parte să fie citită, iar filosofia ei înţeleasă, înainte de citirea cărţii sale despre teologia ortodoxă, înfătişarea amănunţită a credinţei ortodoxe.

Există câteva cărţi fundamentale ale Părinţilor ortodocşi care tratează despre felurile creaturilor. Există câteva cărţi care se cheamă Hexaimeron, adică “Şase Zile”: este vorba de tâlcuiri asupra celor şase zile ale Facerii. Una dintre ele este tâlcuiri Sfântului Vasile cel Mare, în Răsărit, alta e a Sfântului Ambrozie al Mediolanului, în Apus, iar altele sunt mai puţin importante. Există tâlcuiri la Cartea Facerii de Sfântul Ioan Gura de Aur şi de Sfântul Efrem Sirul, şi există multe alte scrieri pe aceste teme presărate în scrierile multor Sfinţi Părinţi. Un Sfânt Părinte mai apropiat de noi, Sfântul Ioan din Kronstadt, a scris şi el un Hexaimeron.

Cărţile enumerate sunt foarte însufleţitoare, căci ele nu cuprind doar cunoaştere abstractă, ci sunt pline de înţelepciune practică. Sfinţii Părinţi folosesc dragostea faţă de fire şi splendorile zidirii lui Dumnezeu spre pilda noastră, a fiinţelor omeneşti. Există o mulţime de mici exemple drăgălaşe despre cum trebuie să fim ca porumbelul în iubirea sa faţă de perechea lui, cum trebuie să fim ca animalele înţelepte şi nu ca cele proaste etc. Chiar în mânăstirea noastră putem lua pildă de la veveriţele noastre, care sunt foarte lacome. Nu trebuie să fim ca ele, ci trebuie să fim blânzi precum căprioara. Avem pretutindeni în jurul nostru exemple de acest fel.

În Hexaimeronul său, Sfântul Vasile citează vorbele lui Dumnezeu din Cartea Facerii: Să răsară pământul. “Această mică poruncă”, zice Sfântul Vasile, “s-a prefacut îndată într-o puternică lege a naturii şi într-o raţiune măiastră. Porunca aceasta a săvârşit miile şi miile de însuşiri ale plantelor şi ale arborilor mai iute decât un gand de-al nostru.” (Sfântul Vasile cel Mare, Hexaimeron) În altă parte, Sfântul Vasile zice despre porunca dumnezeiască Să răsară pământul iarbă verde (Facere I, 11): “La acest cuvant, toate pădurile s-au îndesit, toţi arborii s-au ridicat iute în sus, (…) toate crângurile s-au acoperit îndată de tufani; toţi într-o clipită de vreme au apărut.” (SfântulVasile cel Mare, Hexaimeron

În Omilia a Noua din Hexaimeronul său, Sfântul Vasile are un citat chiar despre problema succesiunii creaturilor, una după alta. El citează Facerea: Să scoată pământul suflet viu după fel, de cele cu patru picioare şi de cele ce se târăsc şi fiare pre pământ după fel (Facere I, 24). Sfântul Vasile spune: “Gândeşte-te la cuvintele lui Dumnezeu care străbat zidirea! Au început de atunci, de la facerea lumii, şi lucrează şi acum şi merg mai departe până la sfârşitul lumii. După cum sfera, dacă se împinge şi este pe un loc înclinat, merge la vale datorită alcătuirii sale şi a însuşirii locului, şi nu se opreşte înainte de a ajunge pe loc şes, tot aşa şi existenţele, mişcate de o singură poruncă, străbat în chip egal zidirea, supusă naşterii şi pieirii, şi păstrează, până la sfârşit, continuarea felurilor, prin asemănarea celor ce alcătuiesc felul. Din cal se naşte cal, din leu alt leu, din vultur tot vultur, şi fiecare vieţuitoare îşi păstrează felul prin continue naşteri, până la sfârşitul lumii. Timpul nu strică, nici nu pierde însuşirile vieţuitoarelor, ci parcă acum ar fi fost făcute, merg veşnic proaspete împreună cu timpul.” (Sfântul Vasile cel Mare, Hexaimeron) Nu este o afirmaţie ştiinţifică, ci una filosofică. Acesta este felul cum a creat Dumnezeu făpturile: fiecare are o anumită sămânţă, o anumită fire, şi le transmite urmaşilor săi. Când apare o excepţie, este vorba de ceva monstruos; iar aceasta nu anulează principiul firii lucrurilor, fiecare fiind distinct de celălalt. Dacă nu înţelegem întreaga varietate a zidirii lui Dumnezeu, vina este a noastră, nu a lui Dumnezeu. Sfântul Ambrozie are o serie de citate pe aceeaşi linie. Hexaimeronul său e foarte apropiat în duh de cel al Sfântului Vasile.

Avem şi alte citate din Sfinţii Părinţi care ne arată un lucru foarte interesant: şi ei combăteau în vechime ceva înrudit cu teoria modernă a evoluţiei. Era ideea eretică că sufletul omului a fost creat după trupul său. Aceeaşi idee e învaţată astăzi de către “evoluţioniştii creştini”, deşi, desigur, vechea erezie nu e identică cu teoria modernă. Cei ce învăţau vechea erezie îşi intemeiau ideea pe o interpretare greşită a Facerii II, 7: Şi a plăsmuit Dumnezeu pre om ţărână luând din pământ, şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă, şi s-a făcut omul cu suflet viu. Chiar şi astăzi, “evoluţioniştii creştini” se folosesc de acest pasaj şi spun că “Aceasta înseamnă că omul a fost mai întâi altceva, iar apoi a devenit fiinţă omenească”.

În vechime, falsa idee că sufletul a fost creat după trup era pusă în contrast cu ideea opusă – şi la fel de falsă – a preexistenţei sufletelor. Sfinţii Părinţi, respingând ambele teorii, au afirmat limpede că sufletul şi trupul omu lui au fost create simultan. Iată ce scrie Sfântul Ioan Damaschin: “Trupul şi sufletul au fost făcute deodată, iar nu întâi unul şi apoi celălalt, după cum în chip prostesc afirmă Origen.” (Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica)

Sfântul Grigorie al Nyssei, respingând ambele teorii, intră în mai multe amanunte. El descrie întâi ideea lui Origen despre preexistenţa sufletelor, adică faptul că sufletele “au căzut” în lumea noastră: “Unii dintre înaintaşii noştri, care au scris tratatul Despre principii, sunt de părere că sufletele au existat mai demult ca un popor într-o anumită ţară, dar că şi acolo le-au fost puse în faţă modelele pentru rău şi bine. Atâta vreme cât sufletul stăruie în bine, el rămâne străin de legaturi trupeşti; dar când pierde legătura cu binele, din clipa aceea el alunecă spre viaţa de aici, de pe pământ, şi aşa ajunge să se mărginească la trup. (Sfântul Grigorie al Nyssei, Despre facerea omului)

Apoi, Sfântul Grigorie descrie cealaltă erezie, care corespunde cu ideile “evoluţioniştilor creştini” moderni: “Alţii, dimpotrivă, se ţin strâns de istorisirea lui Moisi în legătură cu facerea omului şi susţin că, judecând după trup, sufletul e mai tânăr decât trupul, întrucât Domnul a luat întâi ţărână din pământ şi din ea a plăsmuit pe om, şi abia după aceea a suflat în el suflare de viaţă. Prin aceasta, scriitorii pomeniţi voiau să dovedească cum că trupul e mai de cinste decât sufletul, întrucât acesta a fost vârât într-un trup plăsmuit înainte. Ei mai spun că sufletul a fost făcut pentru trup, ca lucrul cel plăsmuit să nu rămână fără suflare şi fără mişcare, şi că tot cel plăsmuit pentru altul e oricum de mai puţină cinste decât cel pentru care a fost făcut.” (Sfântul Grigorie al Nyssei, Despre facerea omului) Cu siguranţă ca teoria descrisă, deşi într-un alt climat de idei, este foarte apropiată de ideea evoluţioniştilor moderni că materia este cu adevărat pe primul loc, iar sufletul este secundar.

Sfântul Grigorie al Nyssei respinge această teorie astfel: “Nu susţinem nici părerea că omul a fost plăsmuit de Cuvântul cel dumnezeiesc sub forma unei statui de lut pentru care a fost creat mai târziu sufletul (căci, dacă ar fi fost aşa, atunci, într-adevăr, sufletului înzestrat cu putere de judecată i-ar fi fost dat un rang mai mic decât chipului pământesc); ci, mai curând, întrucât omului îi recunoaştem o singură existenţă, formând un tot unitar, chiar dacă e alcătuit din trup şi din suflet, ar trebui să spunem că şi începutul existenţei sale e unul singur, acelaşi pentru amândouă părţile, altfel ar trebui să spunem că, dacă trupul a venit înainte şi sufletul după aceea, omul e în acelaşi timp şi mai bătrân şi mai tânăr decât sine însuşi. (…) Întrucât deci, după cuvântul Apostolu lui, firea noastră este îndoită, cuprinzând pe omul din afară şi pe cel dinlăuntru, dacă unul ar fi fost cel dintâi şi dacă celălalt ar fi venit numai după aceea, puterea Ziditorului s-ar fi dovedit a fi nedeplină, nefiind îndestulătoare spre a crea firea omului dintr-o dată, ci ar fi dezbinat lucrarea, purtând grijă pe rând de fiecare jumătate.” (Sfântul Grigorie al Nyssei, Despre facerea omului)

Desigur, temeiul ultim al ideii de evoluţie este faptul de a nu crede că Dumnezeu este destul de puternic ca să creeze întreaga lume prin Cuvântul Său. Şi, astfel, încerci să Îl ajuti, lăsând Natura să săvârşească cea mai mare parte a creaţiei.

Sfinţii Părinţi vorbesc şi despre ce anume înseamnă faptul că Adam a fost plăsmuit din ţărână. Unii recurg la faptul că Sfântul Athanasie cel Mare spune în scrierile sale că “Omul întâi-zidit a fost făcut din ţărână ca orişicare, iar mâna ce l-a zidit pe Adam zideşte iarăşi şi întotdeauna pe cei ce vin după el” şi zic că “Aceasta înseamnă că Adam putea să fi descins dintr-o altă creatură. Nu este nevoie să fi fost luat din ţărână în mod literal. Acea parte a Facerii nu trebuie luată literal.” Dar se întâmplă ca tocmai acest subiect e discutat foarte amănunţit de mulţi Sfinţi Părinţi. Ei pun problema în foarte multe feluri diferite, arătând absolut limpede că Adam şi Cain sunt două feluri diferite de oameni. Cain s-a născut din om, pe când Adam nu avea tată. Adam a fost plăsmuit din ţărână, direct de mâna lui Hristos. Mulţi Părinţi au învăţat în acest chip: Sfântul Chiril al Ierusalimului, Sfântul Ioan Damaschin şi alţii.

Când este vorba despre ce anume din Cartea Facerii trebuie interpretat literal şi ce anume trebuie interpretat figurat sau alegoric, Sfinţii Părinţi ne înfătişează o învăţătură foarte limpede. În tâlcuirea sa, Sfântul Ioan Gura de Aur chiar semnalează exact în anumite pasaje ceea ce este figurat şi ceea ce este literal. El spune că aceia care încearcă să facă totul alegoric încearcă să ne nimicească credinţa.

În marea lor majoritate adevărurile din Cartea Facerii sunt situate la două niveluri: Există adevăruri literale şi mai există – de multe ori spre folosul nostru duhovnicesc – adevăruri duhovniceşti. De fapt, există sisteme de trei sau patru niveluri ale înţelesului; dar pentru noi este de ajuns să ştim că există multe înţelesuri mai adânci în Scripturi, dar foarte rar este eliminat cu totul sensul literal. Doar ocazional înţelesul este complet figurat.

În general, putem caracteriza evoluţia sub aspect filosofic ca pe o “erezie” naturalistă care se apropie cel mai mult de a fi exact opusul vechii erezii a preexistenţei sufletelor. Ideea preexistenţei sufletelor susţine că există un fel de natură sufletească şi că aceasta străbate întreaga creaţie, pe când evoluţia este ideea existenţei unei fiinţări materiale care străbate de-a lungul creaţiei. Ambele concepţii nimicesc ideea firilor distincte ale fiinţelor create.

Ideea de evoluţie era o erezie care lipsea în vechime. Ortodoxia se află de obicei la mijloc faţă de doua erori: de pildă, între eliminarea completă a firii dumnezeieşti de către Arie şi eliminarea firii omeneşti de către monofiziţi. În cazul de faţă, erezia opusă (evoluţia) nu se întrupase în vechime. Ea a “aşteptat” până în vremurile moderne spre a-şi face apariţia.

(Ieromonah Serafim Rose)

Sursa: Hexaimeron


« Ultima Pagina  |  vizualizare rezultate 1641-1660 din 2476  |  Urmatoarea Pagina »
Carti Ortodoxe Carti Ortodoxe Religie Carti Ortodoxe Pshihologie Carti Ortodoxe Literatura Carti Ortodoxe Arta Agenda Crestinului Paste Acatiste Retete de post Colinde audio Calendar Ortodox Craciun Rugaciuni