Oameni si dinozauri impreuna! ...glumesti, nu?

Nu, nu este o gluma, ci starea de fapt a creatiei, asa cum a fost lasata de Dumnezeu din momentul in care a sfarsit-o, in cele sase zile. A facut Dumnezeu toate plantele, pomii si toate ierburile in ziua a treia, pasarile cerului si toate vietatile din apa in a cincea zi, iar toate animalele de pe pamant si pe om, in ziua a sasea.

Deci si dinozaurii au fost creati odata cu celelalte animale, inclusiv cu cele salbatice sau domestice care au mai ramas astazi.Iar daca nu ar fi fost asa, atunci nici oamenii nu ar mai fi povestit de dinozauri. In scrierile stravechi avem destule trimiteri la dinozauri, sau mai bine zis la “balauri”, caci asa li se spunea inainte. Iata si cateva exemple din Sfanta Scriptura, din care se vede clar ca dinozaurii au vietuit cu celelalte animale salbatice, precum leul:

“Peste aspidă şi vasilisc vei păşi şi vei călca peste leu şi peste balaur. “ – (Psalm 90:13)

“Mai bine voiesc a locui cu leu şi cu balaur, decât a locui cu femeia cea rea.” ( Isus Sirah 25: 18)

In cartea lui Iov, la cap. 41, se face o descriere cuprinzatoare a unui astfel de dinozaur (balaur) : leviatanul. Iata numai cateva atribute ale leviatanului:

“Cine a deschis vreodată porţile gurii lui? Zimţii lui sunt îngrozitori! Spinarea lui este ca un şirag de scuturi, pe care le-ai fi întărit şi pecetluit puternic. Ele sunt strânse unul într-altul atât de tare, că nici vântul nu pătrunde printre ele. Fiecare e lipit de cel de lângă el şi se ţin aşa şi nu se mai despart.”

Descrierea leviatanului este infricosatoare, si nu se aseamana cu a nici unui animal pe care il stim astazi. Desi avem descrierea sa intr-un capitol intreg din Sfanta Scriptura, totusi Biblia nu este un tratat de biologie care sa explice  si de ce nu mai vedem dinozauri astazi, caci Scriptura este focalizata mereu pe relatia dintre Dumnezeu si oameni.

Dar daca oamenii nu ar fi cunoscut dinozaurii indeaproape, atunci nici nu i-ar mai fi fost desenat pe peretii pesterilor, sau sculpta in piatra. Insa dinozaurii au coabitat cu oamenii din vechime la fel de firesc cum leul sau elefantul coabiteaza cu oamenii de astazi. Tot de aceea inaintasii nostri au putut sa redea cu posibilitatile limitate de atunci, ceea ce ei au vazut: Iata unul dintre miile de exemple de netagaduit despre aceasta:

embedded by Embedded Video

YouTube Direkt <!-- generated by WordPress plugin Embedded Video -->

Dinozaurul din filmulet (stegosaurus) este sculptat pe arcadele templului Angkor Wat, din Cambodgia, templu care a fost construit pentru regele Suryavarman II, la inceputul secolului al 12-lea, asadar vechi de aproximativ 900 de ani.

Stegosaurus sculptat pe arcadele templului Angkor Wat, vechi de aproximativ 900 de ani.

Având în jur de 9 metri lungime şi 4 metri înălţime, Stegosaurus este unul dintre cei mai uşor de identificat dinozauri, datorita celor două rânduri de plăci înalte şi verticale situate pe spatele său, folosite în auto-apărare. Iata cu cata usurinta au sculptat acei oameni infatisarea unui stegosaurus! Pe de alta parte, oamenii de stiinta din ultimii zeci de ani, au depus si depun eforturi deosebite, pentru a reconstitui  (partial sau total) scheletul unui astfel de dinozaur, folosind cele mai puternice tehnici de grafica computerizata, cu scopul de a interpreta cat mai fidel trasaturile sale anatomice.

Totusi, teoria evolutiei spune ca dinozaurii au disparut acum 65 de milioane de ani, in urma impactului planetei cu un asteroid. Dar cum tot aceeasi teorie sustine ca oamenii se trag din maimuta, iar primii oameni ar fi aparut acum 200.000 de ani, de undeva din africa, vom pune o intrebare cat se poate de simpla si de bun simt. Cum ar fi putut sculpta un stegosaurus, acei asiatici de acum 900 de ani, intr-un mod atat de clar, daca nu l-ar fi vazut viu? Raspunsul este simplu si firesc: Oamenii si dinozaurii au trait impreuna!

Tot asa, putem intreba mai departe unde este fabuloasa diferenta de milioane de ani intre dinozauri si oameni? Nu exista milioane si sute de milioane de ani ci doar fabulatia teoriei evolutioniste, caci asta reprezinta defapt aceasta teorie: un fals si un atentat asupra creatiei! Lumea aceasta oricand si oriunde isi marturiseste Autorul.

Brontozaur gravat pe peretele unei pesteri alaturi de un om, descoperire facuta in America, Statul Utah

Un alt exemplu concret, din miile care exista, este ilustrarea unei “reptile preistorice” ce a fost descoperita in Statele Unite ale Americii, in statul Utah, zona populata pana in 1200 i. Hr. de catre misterioasa populatiei amerindiana, anasazi. Pana si cei mai sceptici evolutionisti au fost nevoiti sa recunoasca faptul ca animalul gravat pe peretele unei stanci seamana izbitor cu ceea ce astazi am numi, un brontozaur. Asemanarea acelei ilustratii cu uriasul ierbivor demonstreaza fara echivoc, ca a fost cat se poate de fireasca convietuirea omului cu dinozaurii.

Inclusiv istoria recenta a omenirii ne-a demonstrat ca teoriile privitoare la extinctia dinozaurilor acum 65 de milioane de ani, este un fals grosolan. Este elocvent cazul celacantului (Coelacanthus Latimeria), un peste a carui disparitie a fost datata ca avand loc acum peste 70 de milioane de ani, sau cel al pinului Wollemi (Wollemi Nobilis), veritabil dinozaur al lumii vegetale a carui extinctie ar fi trebuit sa aiba loc, conform cercetatorilor, in urma cu aproape 150 de milioane de ani. Ambele forme de viata au fost descoperite sau, mai bine spus redescoperite, in secolul XX, dand peste cap teoriile vechi de peste 150 de ani ale oamenilor de stiinta evolutionisti.

Celacantului (Coelacanthus Latimeria), traieste bine-mersi si astazi alaturi de oameni. Doar milioanele de ani nu se potrivesc.

Cata munca, si studiu trebuie pentru a reda musculatura, textura pielii, felul mersului, si comportamentul unui dinozaur, iar omul necredincios ignora de dragul unei teorii ce ii gadila necredinta, faptul ca  oameni de acum cateva mii de ani cunosteau din interactiunea directa cum arata un astfel de dinozaur.

Si daca nu mai vedem dinozauri acum, asta nu inseamna ca nu au existat pana nu demult, asa cum pana nu demult a existat si tigrul marsupial, precum acest ultim exemplar, filmat in 1933:

embedded by Embedded Video

YouTube Direkt <!-- generated by WordPress plugin Embedded Video -->

Asa cum acest tigru marsupial a fost imortalizat cu tehnicile de acum 80 de ani, pentru ca generatiile ce vor veni, sa creada ca intr-adevar a existat un tigru marsupial, tot asa oamenii de acum 1000 – 2000 de ani, au imortalizat cu tehnicile simple de atunci, ceea ce au vazut cu ochiul liber, pentru ca noi cei de astazi, sa credem ca intr-adevar a existat un stegosaurus, un tyrannosaurus rex, sau un triceratops.

Iata cateva exemple:

In aceasta ilustratie antica se observa oameni care vanau dinozauri

Comparatie intre brontosauri sculptati si brontosaur reconstituit de oamenii de stiinta dupa scheletele descoperite.

Zeci de mii de specii de animale, pesti, insecte si plante, au disparut numai in ultima suta de ani. Astazi, pâna la 70 de plante sau specii de animale dispar pe zi, ceea ce înseamna ca dispar trei specii pe ora. Alte mii de specii, sunt  in curs de disparitie, cum ar fi ursul panda, wombatul, bivolul pitic de apa, lupul roscat, şopârla de Komodo, balenele cu cocoaşă si broasca ţestoasă uriaşă de Galapagos. Zeci de specii dispar cand noi dormim, cand mancam sau cand ne ducem la scoala, fara macar sa stim ca ele au existat, sau sa mai avem posibilitatea sa le admiram frumusetea vreodata.

Deci, tot ceea ce ne inconjoara pe pamant merge spre un sfarsit sigur, fara ca alte specii de plante si animale noi sa apara. Dumnezeu a facut lumea plina de animale, plante, pasari, insecte si vietati, iar noi cei de astazi, in ciuda tehnologiilor de care dispunem, nu am vazut decat o parte infinitezimal de mica. Nu am vazut decat varful creatiei, iar restul se afla in tacere sub pamant, precum dintr-un iceberg nu vedem decat varful, iar restul pluteste linistit sub apa. Insa toate vietatile fosilizate de sub pamant, din toate straturile geologice, sunt legate de omenire si de tot ceea ce este viu astazi in mod direct, precum varful icebergului este legat de restul corupului sau in mod direct, chiar daca aceasta nu se vede usor, pentru ca este scufundat in apa.

Creatia este un tot bine inchegat, delimitata concret si unic de potop, precum luciul apei delimiteaza concret si unic  partea imersa de partea emersa a unui iceberg, caci una a fost starea lumii dinainte de potop si alta a fost si este dupa aceea. La fel si istoria omenirii este delimitata concret si unic de Fiul lui Dumnezeu: Inainte de Hristos (i. Hr.) si dupa Hristos (d. Hr.), iar din aceasta vedem ca una a fost starea lumii dinaintea venirii fiului Omului, si alta dupa intruparea lui Dumnezeu Fiul.

Fratilor, nu va lasati angrenati de falsa teorie a evolutiei si nu incercati sa impacati creatia cu evolutia, precum adevarul cu minciuna. Oamenii care nu cred ca avem un Dumnezeu mai presus de ratiunea noastra, de timp si de spatiu, fug de responsabilitatea faptelor lor. Fug de vina pacatului precum a facut Adam in rai. De aceea se agata omul necredincios cu atata inversunare, de o teorie atat de absurda. Nu vrea sa-l recunoasca pe Dumnezeu, pentru ca daca l-ar recunoaste, ar realiza ca singurul lucru bun pe care poate sa-l faca pentru sufletul lui, este sa se intoarca la El.

Apoi a zis Dumnezeu: “Să mişune apele de vietăţi, fiinţe cu viaţă în ele şi păsări să zboare pe pământ, pe întinsul tăriei cerului!” Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape şi toate fiinţele vii, care mişună în ape, unde ele se prăsesc după felul lor, şi toate păsările înaripate după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.

Apoi a zis Dumnezeu: “Să scoată pământul fiinţe vii, după felul lor: animale, târâtoare şi fiare sălbatice după felul lor”. Şi a fost aşa. A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor, şi animalele domestice după felul lor, şi toate târâtoarele pământului după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că este bine.

Arhimandrit Ioil Konstantaros

Lectură apostolică la Duminica a II – a din Postul Mare

(Evrei 1, 10 – 2, 3)

Mari adevăruri dogmatice ne descoperă Sfântul Duh prin Apostolul Pavel, iar în acelaşi timp ne atrage atenţia necesară pentru a nu ne abate din drumul nostru drept şi în consecinţă să primim „dreapta răsplătire”. Primul adevăr de bază este măreţia incomparabilă a Domnului nostru Iisus Hristos faţă de îngeri. Hristos este „Cel prin Care toate s-au făcut” – aşa cum atât de semnificativ mărturisim şi în Sfântul Simbol al Credinţei noastre. Este Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu, „Cel deofiinţă cu Tatăl”, Care a creat toate din nimic; atât cele văzute (cele pe care le privim şi continuu le descoperim), cât şi cele nevăzute pe care le „sesizăm” şi le trăim prin Dreapta noastră Credinţă, cum este de pildă întreaga lume a oştirilor îngereşti.

Desigur că, practic, aceasta însemnă că noi credincioşii nu trebuie să ne temem de absolut nimic în viaţa noastră, ci să luăm curaj şi putere din dumnezeiasca putere a Domnului nostru şi să ne continuăm calea noastră de nevoinţă. Şi, aşa cum este firesc, noi ştim că toate făpturile se vor învechi odată şi se vor schimba, Domnul însă va rămâne totdeauna viu în veci, iar împărăţia Lui nu va cunoaşte niciodată sfârşitul.

„Şi iarăşi va să vie cu slavă să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit”.

De asemenea, un alt mare adevăr dogmatic la care medităm în lectura noastră apostolică este despre cum sfinţii îngeri, care sunt făpturi ale lui Dumnezeu, sunt „duhuri slujitoare”; adică unelte slujitoare ale Sfatului lui Dumnezeu, care sunt trimise de El ca să ne slujească, aşa încât noi să moştenim mântuirea. Şi ce teamă, fraţii mei, ar trebui să simtă fiecare credincios, atunci când conştientizează că din binecuvântata clipă a dumnezeiescului Botez a primit ca străjer-ocrotitor pe viaţă pe Îngerul lui păzitor! Atât de mult s-ar cuveni să ne preocupe acest gând, încât să ne facă să ne străduim mult în lupta cea sfântă a virtuţii şi a sfinţeniei! Şi doar această realitate a îngerului păzitor este suficientă să ne inunde sufletul de bucurii cereşti şi să ne umple întreaga existenţă cu un sfânt entuziasm.

Aşadar, dacă aşa stau lucrurile, ar trebui să luăm aminte. Şi chiar lucrul acesta ni-l subliniază foarte clar în continuare acelaşi mare apostol. Se cuvine, zice, să fim atenţi din ce în ce mai mult la dumnezeieştile cuvinte, deoarece există pericolul să fim târâţi şi înşelaţi şi – vai! – să naufragiem duhovniceşte. Şi să nu creadă cineva că este chipurile puternic sau de neclintit. Iubiţii mei, este atât de uşor să ne abatem de la drumul nostru drept, încât nu vă imaginaţi! Este suficient ca doar o privire să aruncăm în realitatea persoanelor şi a faptelor, şi cu amărăciune ne vom încredinţa de mulţimea nenumărată a naufragiilor morale şi dogmatice, tocmai pentru faptul că mulţi inşi şi-au început viaţa creştină fără atenţia necesară şi fără resursele necesare. Iar una dintre primele resurse duhovniceşti este, fără îndoială, sfânta şi mântuitoarea frică de Dumnezeu.

Această necesară atenţie priveghelnică ne va mântui la propriu de valurile şi curentele al căror scop este să ne abată din drumul nostru duhovnicesc. Să amintim atât de anticreştinele idei sau modul de viaţă nestatornic şi cu două feţe – care e consfinţit de acum, aproape fără proteste chiar de către oamenii Bisericii – şi care îl îndobitoceşte pe om?

Să amintim de atât de multele predici eretice, care se propagă şi se retransmit sistematic de către mass-media sau să plângem pentru predicile ecumeniste ale „capilor”, care cu siguranţă provoacă cea mai mare stricăciune în sufletele credincioşilor şi ale necredincioşilor? Se pare că şi cuvântul Domnului nostru: „De va fi cu putinţă să înşele şi pe cei aleşi”, comparativ cu trecutul, se împlineşte îndeosebi în zilele noastre. Aşadar, trebuie atenţie. Atenţie pentru a asculta nu orice sau pe oricine, ci predica dreaptă şi autentică a Sfintei Evanghelii, aşa cum este ea exprimată de către Sfinţii noştri şi luare aminte şi ataşament faţă de Sfânta Lui Lege, ca în cele din urmă să nu ne pierdem sufletul nostru nemuritor; să dobândim veşnica Împărăţie care ne aşteaptă de la întemeierea lumii. Atenţie priveghelnică pentru că, în cele din urmă, orice încălcare şi neascultare a Legii Dumnezeieşti are ca urmare dreapta răsplătire a pedepsei.

Zică lumea ce vrea. Propovăduiască falşii teologi înşelaţi că, chipurile, iubirea lui Dumnezeu nu va lăsa pe nimeni să se piardă şi să se chinuiască în iad. Fraţii mei, aceasta este o predică demonică, al cărei scop este ca sufletele noastre nemuritoare să se chinuie veşnic în iad. Iubirea lui Dumnezeu cuprinde în acelaşi timp în ea şi dreptatea lui Dumnezeu, pe care cei neatenţi şi nepocăiţi o vor primi ca pe o dreaptă mânie. Şi tocmai pentru că suntem neputincioşi şi lesne schimbători şi tributari păcatului strămoşesc, ar trebui ca prin harul lui Dumnezeu să ne revenim imediat şi să ne pocăim, atunci când simţim că ceva nu merge bine în drumul nostru duhovnicesc.

Dea Sfântul Dumnezeu să înţelegem aceste adevăruri şi cu smerenie, dar şi prin luptă aspră, să rămânem pe binecuvântatul nostru drum al prea sfintei voinţe, care este îndrumată de către Însuşi Începătorul Credinţei noastre, Domnul Iisus Hristos. Amin.

(traducere din elină: monahul Leontie)

• Vezi si: Parintele Policarp de la Crasna – DESPRE FRICA DE DUMNEZEU SI BUCURIA IN DOMNUL si trimiterile de aici
  

1 MARTIE 1949 - MARTIRIUL EPISCOPULUI ORTODOX GRIGORIE LEU, APARATORUL BISERICII OTRAVIT DE COMUNISTI

“Descendent al mai multor generatii de preoti si oameni de seama, episcopul-carturar al Husilor, Grigorie Leu, a avut o viata si activitate pilduitoare pentru intreaga ierarhie ortodoxa. A stat neclintit, pana la ultima suflare, in fata opresiunii bolsevice, luptand toata viata cu armele crestinului: sabia Duhului si puterea cuvantului, neplecandu-si capul in fata amenintarilor si opresiunilor la care l-a supus aparatul comunist”.

“Păstorul trebuie să stea în mijlocul turmei. El doarme în staulul oilor”

“Sacrificiul meu nu trebuie plans, ci doar urmat”.

Documentar “Semne” de Rafael Udriste (2009)

***

Paul LEU despre GRIGORIE LEU, arhiereu-vicar al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei (extrase din lucrarea: “Martiri ai Bisericii Neamului”)

“Episcopul Grigorie Leu s-a născut la 2 mai 1881, în comuna Ţuţcani, judeţul Galaţi, într-o familie numeroasă, fiind botezat, de tatăl său, cu numele de Gheorghe. (…)

Invazia sovietică şi urmările ei

În timpul invaziei sovietice, episcopul cărturar, Grigorie Leu dându-şi seama că se apropie ceasul încercărilor satanice, că România se află într-un impas greu de trecut, nu s-a refugiat odată cu celelalte autorităţi, ci a rămas printre enoriaşii săi ca să-l înfrunte pe Antihristul cominternist şi să-i apere de agresiunea euro-asiatică.

Vlădica Grigorie era convins că întunecatul taifun, ce venea de la răsărit, va trece şi forţele luminii vor triumfa.

Era în august 1944, ofensiva rusească, de pe linia Iaşi – Chişinău, rupsese frontul.

Nemţii îşi retrăsese unităţile de blindate, ce-şi aveau comandamentul în Şcoala Normală Vasile Lupu din Iaşi, ducându-le pe frontul de vest.

Linia de apărare susţinută de armata română rămăsese descoperită pe flancuri, rezistenţa de la Iaşi – Castelul Roznovanu – căzuse, retragerea se desfăşura organizat, soldaţii erau furioşi că nu sunt lăsaţi să deschidă focul asupra inamicului.

“Comandamentul militar a făcut apel la retragere generală, punând un tren la dispoziţia administraţiilor judeţene şi a instituţiilor importante pentru a se replia în spatele frontului.

Episcopia Huşilor a primit şi ea un loc, dar Episcopul Grigorie a trimis doar odoarele, refuzând compartimentul care i se rezervase…

Păstorul avea datoria să rămână cu turma sa, iar el era păstorul întregii populaţii.

Atunci, ţăranii din zeci de sate moldovene, porniţi în bejenie cu carele lor, s-au strâns în jurul lui şi au făcut o mare tabără pe dealurile Bârladului, în care preoţii deveneau popi de tabără ca pe vremea lui Ştefan cel Mare, iar Episcopul lua rostul strămoşului nostru, Mihai Leu Blagocinul, povestea un membru al familiei.

Când pe dealurile dinspre Prut au apărut avangărzile Armatei Roşii, Episcopul a strâns în jurul său întregul sobor de preoţi, a aşezat cântăreţii în şiruri pentru a duce cuvântul printre mulţimea de oameni şi, când au ieşit la iveală tancurile a început o slujbă solemnă de încredinţare a zecilor de mii de suflete, strânse pe dealurile din jururi, în grija Domnului.

Mulţimea ocupa un spaţiu imens, părând duşmanului o întregă armată, dar nevăzându-se armament.

Au fost trimişi cercetaşi să constate despre ce era vorba.

Iar cercetaşii, oricât de educaţi la Comsomol, când au văzut imensa slujbă la care se rugau preoţii şi oamenii de rând, au îngenunchiat şi s-au trezit în ei simţurile pravoslavnice.

Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu batalioanele şi regimentele venite ulterior. Au îngenunchiat cu toţii şi au ascultat slujba.

De-o parte a altarului, de sub cerul liber, erau mii de ţărani moldoveni, de partea cealaltă miile de ocupanţi din armata anticristului, împăcaţi, pentru o clipă, sub slujirea divină.

Reveniţi la sufletele lor curate, soldaţii ruşi alungau diavolul leninist, îngenunchind şi făcându-şi semnul crucii.

Înaintarea sovietică s-a oprit, o clipă, pe dealurile Bârladului”.

Politrucii n-au îndrăznit, atunci, să-l suprime pe conducătorul spiritual al românilor în văzul tuturor, dar au făcut-o, cu ajutorul unor cozi de topor autohtone, ceva mai târziu, tâlhăreşte, cum numai ei ştiau să o facă.

Armata Roşie, înainta spre aliniamentul de cazemate dintre Focşani – Nămoloasa – Galaţi fără a întâmpina nici o rezistenţă.

Văzând că nu au primit ordin să deschidă un front în spatele liniei fortificate, soldţii au început să-şi acuze generalii, ce-i comandau, de trădare.

Era o atmosferă de aşteptare apăsătoare, furie neputincioasă, desnăndejde şi încleştare.

Moldova căzuse în întregime pe mâna cotropitorilor.

În spatele frontului “eliberatorii”, cum li s-au spus mai târziu, soldaţii sovietici mişunau în bande armate şi jefuiau, siluiau femeile, îţi luau paltonul, te lăsau desculţ, sau numai în lenjeria intimă şi, mai ales, când erau beţi, făceau blăstămăţii inimagina-bile, împuşcau pe oricine le ieşea în cale.

Pe socrul meu, Constantin Cazacu, pe când era refugiat la Adămuş, judeţul Mureş, puţin a lipsit ca doi soldaţi sovietici, beţi, să nu-l lichideze, deoarece îşi ascunsese soţia într-o ladă, din podul casei, iar pe fiica sa, Maria-Cornelia, de cinsprezece ani, o adăpostise sub patul unei camere izolate, pentru a nu fi violată.

Traumele psihice, produse asupra minorei, au avut urmări grave în întreaga ei viaţă.

La Pufeşti, judeţul Vrancea, am văzut vreo 5-6 “eliberatori” umflaţi, plutind înecaţi în vinul care cursese din uriaşele budane ale cramei lui Haină Roşie, ciuruite de ei cu calaşnicovurile din dotare.

Într-un sat vecin, trei soldaţi, ce aveau ochii oblici, au luat, sub ameninţarea armelor, câteva oi din curtea unui ţăran, le-au jupit, le-au pârjolit, în grabă, la un foc mare de lemne şi le-au mâncat, până ce au crăpat.

Nouă ne-a luat vaca. Mama şi cu soră-mea au scăpat nevătămate, deoarece, în timpul invaziei, erau ascunse, împreună cu alte femei şi copii, în beciul betonat al lui Mihalache Cazan, din Cârja, mai ferit de drumul mare decât al nostru, unde după o încăierare cu o patrulă sovietică, căţiva soldaţi germani au încercat să se adăpostească în el, se vedea aceasta după urmele de sânge lăsate pe uşa încuiată a pivniţei, după o parte din echipamentul individual abandonat şi după spărtura din gardul însângerat în care sta atârnată o plasă împotriva ţânţarilor, o cască şi o cartuşieră germană.

Relaţiile dintre soldaţii “eliberatori”, şi cele unsprezece ţări europene “eliberate de glorioasa Armată Sovietică” despre care vorbea Vladimir Putin, în discursul său, ţinut cu ocazia împlinirii a şaizeci de ani de la înfrângerea Germaniei fasciste, erau şi sunt percepute de toţi românii, cu excepţia cominterniştilor aduşi de la Hotelul Lux din Moscova, ca fiind o ocupaţie sălbatică, asiatică, ce a generat teroare şi a produs enorme daune materiale, suferinţe fizice şi perturbări psihice iremediabile majorităţii românilor. (…)

Adevăr ascuns cu grijă de cele trei dictaturi comuniste [dejistă, ceauşistă şi iliesciană], ce s-au succedat între 1944-2004, şi anume că oprimarea cominternistă a fost, pentru istoria României şi a bisericilor creştine, mult mai sângeroasă şi mai crudă decât persecuţiile romane şi mai păgubitoare decât cea iniţiată de dictatura fascistă.

Comportarea Armatei Roşii pe teritoriul României şi a altor ţări cotropite se deosebeşte radical de cea a soldaţilor pravoslavnici, din Armata Ţaristă, în tipul primului război mondial.

(…)

Dacă comportamentul plin de demnitate civică şi respect faţă de aproapele soldatului Rusiei Pravoslavnice era determinat de morala creştină, de credinţa în Dumnezeu şi frica de pedeapsa Divină, cel al Armatei Roşii, educat în spiritul ateismului şi luptei de clasă, a transformat pe cei cu stea în frunte în asupritori primitivi, feroci, imorali şi iraţionali, care, pentru a-şi depista “inamicul” se uita la palmele prizonerilor. Pe cei cu mâinile bătătorite îi considera proletari, iar pe ceilalţi îi declara burjui sau culaci, ce trebuie exterminaţi.

Situaţia se agrava când cei vizaţi purtau pălărie, cravată sau erau mai rotofei.

Aceasta este adevărata faţă a “gloriosului ostaş sovietic eliberator” şi nu cea care a fost imortalizată pe peliculă, în statui monumentale sau în cărţile epocii, după aşa-zisa metodă de creaţie artistică a “realismului socialist”.

Deliberat, la comada partidelor comuniste de pretutindeni, se falsifica realitatea pentru a duce în eroare pe neavizati şi, eventual, pentru a minţi posteritatea.

După ce frontul s-a îndepărtat de graniţele ţării, în sate a apărut primul sol al puterii de ocupaţie, teroarea Dubei Negre a Securităţii, ce sosea, la miez de noapte, pentru a aresta, fără discernământ, pe opozanţi şi pe oamenii fără nici o opinie, şi tot acum, s-a organizat adevăratul jaf al bogăţiilor ţării, în numele aşa zisului Armistiţiu, care, s-a continuat, multă vreme, prin Sovromuri, CAER (…).

O altă modalitate de a aplica “lupta de clasă”, care a dezorganizat viaţa satului, a fost politica cotelor obligatorii şi, aşa zisa, deschiaburire, ce viza pe fruntaşii satelor sau grupări etince, alcătuite din oameni harnici, chibzuiţi, modele de urmat, pe care i-a trimis în locuri pustii din Bărăgan sau chiar în Rusia, cum a fost cazul românilor de origină etnică germană, iar pe alţii, peste 300.000, i-au omorât pentru că s-au opus colectivizării şi expansiunii sovietice.

Acestora, echipele de comunişti le luau tot, tot, casa, vitele, acareturile, pământul, agoniseala de o viaţă, până şi ceaunul de făcut mămăligă, găleata, străchinile, farfuriile, lingurile etc., după cum rezultă din procesele verbale întocmite de jefuitori cu ocazia aşa zisei “deschiaburiri”.

(…)

Cotele obligatorii erau o altă forma de distrugere a ceea ce se numea odată Talpa Ţării, sau Grânarul Europei şi urmărea eliminarea unei clase productive, care a hrănit şi apărat ţara sute de ani. Ei au fost înlocuiţi cu ceapişti, ce nu produceau nici măcar alimentele strict necesare românilor pentru a avea o nutriţie decentă, apelându-se, adesea, la importul de alimente.

Odată cu ocuparea României de către Armata Roşie a început lupta dintre populaţia românilor majoritari şi o minoritate politică violentă, de import.

Forţele cominterniste ale Cremlinului şi-au plasat, trecând peste cadavre, “revoluţionarii de profesie” şi consilierii sovietici, în funcţiile cardinale ale vieţii economice, politice, eclesiastice etc., deşi unii din nepoftiţi nu ştiau nici măcar româneşte.

(…)

Vlădica Grigorie, apărător al binelui comun al ţării, al poporului, călcat în picioare de cominternişti cu ajutorul Armatei Roşii, în 1947, a protestat, ferm, în sprijinul celor mulţi şi obidiţi.

La un an după marea secetă din Moldova, care a înfometat satele şi peste 80.000 de oameni, cu precădere bătrâni şi copii, au murit de inaniţie [după cum relatează Anuarul Statistic], episcopul ţăranilor, ca senator de drept, s-a ridicat împotriva cotelor de produse agricole şi animaliere, impuse de comunişti şi a cerut guvernanţilor să renunţe a o aplica în regiunile înfometate, proclamând că:

“- Este un păcat pedepsit de Biserică faptul că satele Moldovei, care suferă de foame de pe urma marii secete să mai fie supuse la cote!”

Înfometarea controlată este un procedeu politic, sigur, de subordonare, experimentat de I. V. Stalin în Ucraina, din care cauză au murit de inaniţie, în 1932-1933, cinci milioane de oameni. (…)

5. Confruntarea cu Antihristul cominternist

Nereuşind să-l ademenească prin funcţii şi onoruri, s-a trecut la intimidări şi represalii.

După alungarea regelui şi înfăptuirea marelui jaf prin aşa zisa naţionalizare, episcopul Grigorie Leu a fost pus sub urmărirea poliţiei şi atacat în public.

Întâi stătătorul Episcopiei Huşilor devenise principalul opozant făţiş al actului de subordonare a Bisericii Române puterii comuniste, transformată, în noile condiţii istorice, în Sovrompatriarhie, cum avea să o numeasă înaltul prelat, într-o convorbire cu Petru Groza, primul ministru al guvernului instaurat de Moscova.

El a fost pus sub supraveghere strictă a poliţiei politice, organizată de consilieri sovietici, i-au fost arestaţi o serie de călugări şi preoţi basarabeni ce se adăpostiseră la Episcopia Huşilor, i-au infiltrat în preajmă cârtiţe, agenţi informatori mascaţi etc. etc.

Datorită refuzului de a colabora cu invadatorii, a faptului că s-a ridicat, din amvon, împotriva cedării Basarabiei, împotriva pensionării forţate a clerului, pentru că a ocrotit pe călugării şi preoţii fugiţi din faţa invaziei sovietice şi pentru că a sprijinit, în 1940, cu pastorale şi preoţi, ce treceau clandestin de la Huşi peste Prut, spre a oficia slujbele creştineşti, comunistul Al. Popescu-Ciorani, în Adunarea Deputaţilor, din 13 august 1947, cerea “demascarea”, şi judecarea episcopului Grigorie al Huşilor pentru “crima” de a-şi iubi ţara, numindu-l “naţionalist” şi “antisovietic”, deoarece se opunea campaniei de sovietizare a României şi reprezenta interesele tuturor românilor şi nu a celor câţiva străini de neam şi lege, importaţi de la Moscova.

Pentru a facilita transpunera în fapte a ordinelor primite de la Moscova, Justinian Marina, la indicaţiilor consilierilor sovietici controlaţi şi teleghidaţi de Emil Botnăraş, a iniţiat o nouă strategie: a desfiinţat Episcopia Huşilor, l-a trecut forţat la pensie şi i-a pregătit locul de izolare într-o casă conspirativă din Bucureşti, pentru a-l putea supraveghea mai uşor.

În consecinţă, cu mai multe luni înainte de a se decreta oficial scoaterea lui de la Episcopia Huşilor, patriarhul, de comun acord cu Securitatea, stabilise ca Grigorie Leu să fie mutat “paroh la Bucureşti, strada Doamna Oltea, nr. 2”, după cum rezultă dintr-o adresă confidenţială, emisă de Direcţia Generală a Securităţii Poporului, la 21 decembrie 1948.

Ordinul însă a fost clasat la dosar, deoarece, între timp, consilierii sovietici, în urma ordinului primit de la Emil Botnăraş, ce avea în subordine Serviciul Special de Informaţii supraveghiat de Vania Didenco, au hotărât un alt deznodământ cazului pus în discuţie, pe care l-au aplicat patriarhului Nicodim Munteanu şi altor înalţi prelaţi ortodocşi anticomunişti convinşi.

Pentru a contracara aservirea României intereselor sovietice, Grigorie Leu s-a dus la Constanţa ca să se sfătuiască cu Chesarie al Tomisului şi Grupul de Rezistenţă al Episcopilor Anticomunişti, întruniţi la Mănăstirea din Techirghiol.

(…)

După 350 de ani de existenţă, prin Decretul privind aprobarea statutului pentru organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române, promulgat de Prezidiul Marii Adunări Naţionale, nr. 233, din 23 februarie 1949, a fost desfiinţată Episcopia Huşilor, întrerupându-se, astfel, şirul celor patruzeci de episcopi, între care s-au numărat marile personalităţi ale culturii române: Dosoftei, Veniamin Costache, Iorest sfântul, Melchisedec şi Grigorie Leu, ce au condus această instituţie importantă şi, au marcat, prin ea, cultura naţională.

La 25 februare 1949, întâistătătorul episcopiei Huşilor, principalul reprezentant al curetului ce se opunea modificării statutului BOR, a fost invitat la guvern pentru a discuta pe marginea a ceea ce incriminau demersurile sale.

În discuţia avută cu preşedintele consiliului de miniştri, episcopul Grigorie a atacat, punct cu punct, toate hotărârile statutare ale noului decret de funcţionare a Bisericii Ortodoxe, evidenţiind daunele ce le aduc intereselor majore ale tuturor românilor, însă Petru Groza a avut o poziţie ambiguă faţă de logica irefutabilă a argumentelor înaltului prelat.

Episcopul Grigorie, a protestat oficial împotriva decretului, împotriva subordonării Bisericii diasporei române Patriarhiei moscovite, împotriva trecerii pretimpurii a clerului la pensie, împotriva anexării Basarabiei la Imperiul Sovietic, împotriva cotelor, a jafului şi terorii instaurate în ţară etc.

În încheiere, întâistătăturul Episcopiei Huşilor, i-a spus:

- Îndepărtaţi-mă pe mine, dar lăsaţi Episcopia!

(…)

Pentru că înaltul prelat român nu putea fi adus în faţa plutonului de execuţie, sateliţii de la Bucureşti, în urma sfaturilor date şi a sprijinului tehnic şi material acordat de consilierii sovietici, au aplicat episcopului Grigorie, acelaşi tratament pe care l-a folosit KGB-eul în cazul lui Maxim Gorki, otrava, una din armele secrete ale terorismului de stat sovietic.

La început neprietenii invadatori, au încercat să-l ademenească, oferindu-i înalte demnităţi şi favoruri.

Văzând ca nu se lasă ispitit, cum au făcut-o mulţi alţii, l-au ameninţat, au desfiinţat Episcopia Huşilor, l-au marginalizat şi apoi l-au asasinat.

În împrejurările dramatice în care se zbătea România, la mijlocul secolului al XX-lea, el s-a numărat printre puţinii păstori buni, care şi-au dat viaţa pentru oile sale, făra a face concesii, Antihristului cominternist în ofensivă.

Având o evidenţă clară a preoţilor, călugărilor şi prelaţilor diasporei româneşti, KGB-ul, sprijinit de Sovrompatriarhie, şi-a continuat ofensiva de subordonare a lumii.

6. Martirizat de asasini KGB

Îndată după masa protocolară oferită de primul ministru Petru Groza, episcopul Grigorie Leu s-a simţit rău şi şi-a dat seama că a fost otrăvit.

Înaltul prelat român era conştient că, în scurt timp, va muri, chiar din momentul coborârii sale din tren, la Crasna, când a cerut şefului gării să telefoneze la Medgidia pentru a veni, imediat, un medic al familiei.

Sosind, la chemarea de urgenţă, cumnata sa, dr. Valentina Leu, a constatat că “din sputa recoltată rezultă, la observaţie, urme de arsenic” după cum apare consemnat într-o scrisoare trimisă dr. Găitulescu, directorul spitalului din Huşi.

În scurtul timp, cât i-a mai rămas de trăit, Vlădica, cu pacienţă şi luciditate, în pofida suferinţelor groaznice provocate de arsenic, şi-a adus la zi testamentul spiritual şi pe cel material, iar fiului său i-a lăsat insemnele ierarhice şi odăjdiile scumpe pentru a-i continua lupta împotriva antihristului în ofensivă.

De îndată ce s-a răspândit vestea nefastă, medicul huşan care se ocupa de sănătatea episcopului Grigorie Leu, s-a făcut nevăzut, laboratorul unde se executau analizele criminalistice a fost închis şi, din această cauză, probele recoltate pentru investigaţia oficială, nu au fost făcute.

Procurorul Parchetului Tribunalului Huşi, care urma să primească o sesizare făcută de familie, în legătură cu crima comisă, era de negăsit.

Stranii coincidenţe!

În mai puţin de treizeci şi şase de ore de la îngurgitarea otrăvii la masa protocolară, prezidată de Petru Groza, episcopul Grigorie a închis ochii în zorii zilei de 1 martie 1949, ”în mijlocul rudelor şi a tuturor slujitorilor episcopiei, vorbindu-le şi îmbărbătându-i el pe dânşii, subliniindu-le mereu speranţa că omenirea creştină nu se va lăsa prea multă vreme pe mâna anticristului şi că sacrificiul său nu trebuie plâns, ci doar urmat”, rememora un membru al familiei ce se afla de faţă.

Vlădica Grigorie, zbătându-se pe patul morţii fiind, a transformat suferinţa atroce într-un mesaj de îmbărbătare, din care rezulta, cu certitudine, că Răul ce-a îndoliat o bună parte din Europa Răsăriteană nu va avea sorţi de izbândă.

Moralul ridicat de pe patul morţii şi fermitatea încrederii în izbânda adevărurilor pentru care se jertfea, erau alimentate şi de schimbul de scrisori dintre vlădica Grigorie şi fiul său trimis de Grupul de Rezistenţă al Episcopilor Anticomunişti.

(…)

Slujba de despărţire a episcopului Grigorie de enoriaşii săi a fost oficiată de prietenul şi confidentul său, Chesarie al Tomisului, de episcopul Antim Nica, de arhimandritul Teoctist Arăpaşu şi de preotul Constantin Nonea.

Mulţi au fost opriţi sau intimidaţi de Securitate să vină şi, fiind slabi de înger, nu au mai participat la despărţirea solemnă. Episcopul Buzăului a fost întors din drum.

Ca şi în cazul lui Maxim Gorki, căruia, după otrăvire, i s-au făcut funerarii naţionale şi de data aceasta guvernul lui Petru Groza şi Ministerul Cultelor au trimis câte un delegat care să exprime părerea de rău după pierderea suferită de familie şi ţară.

La puţin timp după încheierea funerariilor oficiale, însă, a început arestarea, încarcerarea, torturarea şi condamnarea, la ani grei de puşcărie, a membrilor familiei Leu şi a susţinătorilor ei, avându-i în vedere, mai ales, pe acei care au semnat plângerea către procuratură.

Asasinii KGB-eului, pentru a fi siguri că s-a executat sentinţa comandată de la Moscova şi pentru a-şi completa dosarul întocmit în situaţii de acest fel, au trimis, împotriva voinţei lui, pe un fotograf evreu, din Huşi, spre a fotografia, pe Martirul Credinţei în Hristos întins pe catafalc, după cum rezultă din dovezile aduse şi mărturiile acestuia, făcute, după mai mulţi ani, în faţa avocatului Ion C. Leu.

Că a fost o crimă politică ce l-a martirizat pe episcopul Grigorie, o confirmă nu numai ferparul difuzat de BBC sau unele anunţuri făcute în presa Occidentală, ci şi următoarele mărturii ale Părintelui Galeriu, un bun cunoscător al situaţiei socio-politice din acel moment de răscruce a României şi a ortodoxiei mondiale:

“În urma acestei vizite făcută la invitaţia lui Petru Groza, deoarece, în sarcina şi calitatea pe care o avea în Sf. Sinod, de a conduce secţia misionară cuprinzând şi parohiile Ortodoxe ale românilor din emigraţia ce sporea mereu, i s-a cerut, atunci, de guvernul comunist aservit Uniunii Sovietice, să consimtă la intrarea acestor parohii sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei Moscovite, pentru a se trimite de acolo “misionari”.

Episcopul Grigorie a apărat, deopotrivă, o dreaptă cauză, şi bisericească şi naţională, şi n-a acceptat să semneze un asemenea act.

Această hotărâre, pe lângă întreaga lui ţinută jertfelnică, i-a oferit cununa martiriului.

În numai câteva zile se mistuia sub asasine acţiuni “tainice”, trecând pe celălalt tărâm al existenţei, din întuneric la lumină, în împărăţia Domnului vieţii”.

(…)

În ţară, la Huşi, Cernica, Argeş, Sfântu Spiridon, din Iaşi şi în alte locuri, pe unde se aflau cei ce l-au cunoscut, s-au oficiat slujbe de taină pentru pomenirea martirului întru Hristos, iar Chezarie al Tomisului i-a scris şi un epitapf pentru a fi încrustat pe piatra de mormânt.

Eliminarea brutală a Vlădicăi Grigorie, martirizat de asasini comunişti, coordonaţi de Emil Botnăraş, nu a fost singulară, ci ea s-a desfăşurat în lanţ, după cum rezultă şi din informaţiile existente în dosarele întocmite de Securitate, deoarece era coordonată direct de la Moscova.

O întreagă generaţie de intelectuali autentici a fost strivită, atunci, de tăvălugul roşu.

Stalin le ordonase cominterniştilor să-i strivească, ca pe păduchi [mimânt gestul strivirii insectelor parazite cu unghiile mâinilor], pe acei ce stau în calea expansionismului sovietic.

Patriarhul Nicodim, nu se sfia să-şi arate, adesea, în public, ostilitatea faţă de intenţiile Patriarhiei de la Moscova.

În timpul slujbei din 1 iunie 1947, oficiată în catedrala patriarhală din Bucureşti, Alexei, întronizat de I. V. Stalin, “şi-a exprimat bucuria de a fi în România, sfârşind cu invitaţia ca, în toamnă, patriarhul Nicodim să meargă la Moscova pentru ca, împreună cu şefii celorlalte Biserici Ortodoxe, să rezolve problemele bisericeşti ecumenice.

Patriarhul Nicodim ridicând mâna repede şi, arătând cu degetul spre Alexei, zise în limba română:

- Dar de ce la Moscova?

Patriarhul Alexei va fi înţeles, cu toate că nu i s-au tradus aceste cuvinte”, se preciza într-o notă a Serviciului Special de Informaţii, subordonat nu primului ministru Petru Groza, cum ar fi fost normal, ci lui Emil Botnăraş.

Enervat de replica patriarhului român, supraveghetorul KGB-ist Botnăraş, care era printre asistenţi, şi-a desconspirat, involuntar, intenţiile de profesionist al crimei în faţa unor clerici, ameninţând:

- “Lasă, Înalt Prea Sfinţite, nu te teme, căci nu mai ajungi să participi la acest sinod, indiferent unde s-ar ţine el!”, după cum stă consemnat în documentul SSI, pomenit mai sus.

După numai opt luni, “la 28 februarie 1948, patriarhul Nicodim a murit într-un mod total misterios ca şi alţi doi demnitari ortodocşi, dispăruţi ca urmare a actelor de teroare comunistă: fostul mitropolit al Moldovei, Irineu Mihălcescu şi episcopul Grigorie Leu al Huşior”, remarca un cercetător, după aproape patruzeci de ani de la funestele evenimente.

Ne aflăm în plin Război Rece declanşat între capitalismul democratic şi comunismul totalitar.

Prin comunicatul BBC-ului, Lumea Liberă era avertizată că Uniunea Sovietică, în ofensiva ei declanşată pentru înfăptuirea obiectivelor globale, este necruţătoare, iar jertfa deliberată a episcopului Grigorie dovedeşte că în faţa uraganelor, stejarii se frâng trosnind, dar nu se înclină.

O soartă asemănătoare cu cea a prelaţilor ortodocşi au avut-o toate feţele bisericeşti, de diverse confesiuni, oameni politici, intelectuali cinstiţi, ţărani, muncitori, circa trei milioane de persoane au fost arestate, indiferent de clasa sau categoria socială căreia aparţineau, chiar şi cei săraci lipiţi pământului, ca Toader Vultur, din comuna Cârja, satul Bârsana, care la o nuntă fiind, în horă a strigat:

“Uite, aşa cum mă vedeţi,

Eu am dezbrăcat pe nemţi,

Şi acuşi, acuşi, acuşi,

Am să dezbrac şi pe ruşi”.

În ultimele decenii, Vlădica Grigorie intrase în conflict deschis şi cu regele Carol al II-lea şi cu legionarii, dar aceştia nu au procedat ca asasinii teleghidaţi de “Marele prieten de la răsărit”.

Toţi, de la Vlădică până la Opincă, care s-au opus politicii hegemoniste şi expansionismului Uniunii Sovietice, exercitate, în România, prin intermediul aşa zisul P. C. R., ramură a Cominternului, importată de la Moscova, au fost privaţi de libertate, terorizaţi sau exterminaţi, într-un fel sau altul, cum sunt şi cazurile ce le analizăm.

În discursul de recepţie, din 4 februarie 1925, ţinut cu ocazia primirii sale în Sfântul Sinod a Bisericii Autocefale Ortodoxe Române, distinsul ierarh se întreba retoric:

“Putea-voi duce austeritatea persoanei mele după pilda Prototipului nostru, măcar până la drumul arzător al apostolatului zilnic, cu resemnare la auzirea vorbelor de ocară şi chiar la primirea de lovituri şi scuipări pentru învăţătura Evangheliei?…

Căci de o încoronare cu spini şi de întinsul mâinilor pe cruce… e prea greu să mai vorbim noi, muritorii de astăzi!…”.

Atunci, episcopul Grigorie Leu nici nu-şi putea imagina că timpurile prigoanei păgâne, a catacombelor, de acum 2000 de ani, se vor mai întoarce cu şi mai multă vigoare…”

“In munti citise Scriptura de mai multe ori si, avand o memorie fabuloasa, retinuse mult din ea. Acum se ruga zi si noapte de unul singur, oriunde s-ar fi aflat, orice ar fi facut si adesea a fost vazut cu chipul scaldat in lacrimi. Atunci era mai frumos ca oricand. Profilul ii parea sapat in marmura. Vazandu-l, un pictor, cuprins de emotie a spus: - Omul acesta e luminos la chip, straluceste, are o expresie care uimeste. Daca voi trai, ma voi stradui toata viata sa prind intr-un portret ceea ce vad in el”. (Ioan Ianolide despre viitorul parinte Marcu Dumitru)

Cuvant de folos al parintelui Arsenie Papacioc despre parintele Marcu Dumitru de la Manastirea Sihastria

sursa: crestinortodox.ro

Mai intai de toate cu parintele Marcu (Costica Dumitrescu) ne-am cunoscut in lupta. Ne-am imprietenit; ne-am imprietenit pentru ca eram cu mare placere intr-o jertfire, in jertfa, in lupta, care ne cerea cu orice chip sange. Era mai marisor decat mine cu vreo 2-3 ani insa in lupta, in incordarea aceasta a inimii pentru ideal nu mai conteaza varsta. Conteaza miscarea, eroismul, conteaza pozitia.

A fost foarte rezistent in suferinte. I se spunea Fachirul, nume pe care Securitatea de pe vremea aceea, in timpul lui Carol al II – lea, i l-a dat, pentru ca suferind, suferea cu o rabdare nemaipomenita, fara vaiete.

Ne-am incurajat in continuu; prin inchisori intalnindu-ne foarte rar pentru ca eram izolati. Eu eram la Zarca, el la fel; mai puteam comunica cate ceva prin morse, prin perete. Am avut cea mai frumoasa parere de om de jertfa despre Parintele Marcu fata de multi cu care eram obligati sa ne intalnim, sa traim, sa planuim. Nu era vorba de o negustorie in lupta. Nu era vorba de scopuri. Se jertfea fara discutie, avand in vedere marile idealuri ale omului, ale neamului, ale neamului nostru.

(…)

Am plecat la manastire dintr-o nebunie pentru Hristos. M-am calugarit cu multa ravna, ca daca nebunia pentru Hristos nu exista, nu poti sa rezisti. Aici te pierzi ca sa te poti regasi, in pozitie ingereasca. Nu la multa vreme a venit la manastire si Parintele Marcu la Slatina. Pe mine m-au arestat la Slatina, manastirea ctitorita de Alexandru Lapusneanu. M-au luat din biserica, unde slujeam, la doua noaptea, si m-au dus la Militia din Suceava. L-am auzit intr-o celula alaturata pe Parintele Marcu, era si el arestat.

Parintele Marcu a fost arestat pentru trecutul sau legionar, eu insa am fost judecat pentru ca fac parte din Rugul Aprins, cat si din Garda de Fier. M-au condamnat 40 de ani sa fie siguri ca acolo voi zace in veci. Fara discutie, s-a observat ca ne-a aparat Dumnezeu grozav, desi noi din partea dusmanilor eram mereu pe listele lor negre.

L-am vizitat ca monah, pentru ca era foarte hotarat pentru Hristos; era intr-o chilie alaturi de Parintele Cleopa, dar nu se putea marturisi la el, pentru ca Parintele Cleopa se temea.

M-a chemat printr-o scrisoare sa vin sa-l marturisesc, si m-am dus sute de kilometri, de la Techirghiol. Avea ceva tainic, nu era vinovat, el conta ca ar fi facut parte dintr-o echipa atunci cand a fost omorat Armand Calinescu; a fost si el invitat, dar nu a primit sa faca parte din echipa respectiva, el contand in lumea legionarilor de mare tinuta ca un om de jertfa. Noi doream o jertfa interioara continua. Nu a fost vinovat. Mi-a spus ca s-a discutat ca as fi facut si eu parte, dar nu e adevarat.

Eu i-am spus: fii linistit, nu-i nimic, prigoanele nu s-au terminat, pentru ca cine fuge de prigoana fuge de Dumnezeu, cum spune Sfantul Teodor Studitul. Si Biserica are inca nevoie de prigoane.

Il pomenesc cu mare drag, cu traire, cu odihna, a fost monah simplu. Mergea incovoiat cu un mic baston, si se ocupa de stupii manastirii Sihastria.

(…)

Ultima data m-am intalnit cu el la Aiud pe un coridor. Ne-au scos din celule pentru o conferinta. Au inceput sa vorbeasca tot dintre ai nostri, pervertiti, in cadrul reeducarilor. Era o sala mare, si eu m-am ridicat in mijloc si le-am spus: ce vorbiti voi, ce stiti voi despre Evul Mediu, Evul Mediu a fost teocentrist a pus pe Dumnezeu in frunte - m-am repezit la ei - pentru niste papi nenorociti acuzati Biserica Lui Hristos si virtutile crestine. Asa s-a terminat conferinta si m-am intalnit cu parintele Marcu pe un coridor si i-am spus: ai grija de tine, nu te lasa! Dar el a inteles sa aibe grija sa nu tradeze. I-am spus ca nu ma refer la tradare, ar fi fost o jignire pentru el, ci sa aibe grija de el, sa nu posteasca aspru, daca gaseste o bucata de paine sa o manance.

Nu aveai ce sa cedezi, nu ne jucam cu viata. Aici la Aiud nu se mai punea problema Miscarii Legionare, vroiau sa ne darame complet din credinta in Hristos. Acesta a fost obiectivul lor mai inalt decat celalalt.

De Legiune s-au lepadat multi, dar nu erau pentru mine niste caderi de mantuire. Miscarea Legionara trebuia privita ca urmand intocmai invatatura crestina. Si aici s-a gresit mult din partea unor legionari cu uciderile, nu si-au dat seama. Acestea au adus razbunari si au omorat toata elita. Aceasta nu era elita Miscarii Legionare, era elita neamului nostru (…)”

*

PARINTELE MARCU, “FACHIRUL” DREPTEI CREDINTE

sursa: Puncte Cardinale

(…) Cel care a ajuns sa fie parintele Marcu de la Sihastria a fost mai inainte Constantin Dumitru. Dar nu de la acest Constantin Dumitru vom porni scurta noastra istorisire, ci de la parintele Marcu – si ne vom intoarce in timp catre inceputurile sale.

Parintele Marcu a trecut la Domnul in 1999, in virsta de vreo 88 de ani, aflindu-se in Minastirea Sihastria. Despre acest monah, care nu era si preot, parintele Cleopa spunea ca “acesta este cel mai mare duhovnic al Sihastriei”.

Un anume monah din generatia celor veniti la minastire in anii de dupa 1989, tinar, aprig si scolit, nota, cu perfecta intelegere, indata dupa moartea parintelui:

“… niciodata nu l-am gasit pe acest Sfint, fie ca era zi, fie ca era noapte, fie ca era pe cerdacul chiliei ori printre stupii din fata casei, fie ca era in chilie pomenind pomelnice ori citindu-si pravila, fara lacrimi in ochi. De fiecare data cind veneam il vedeam cum i se lumineaza fata, ma binecuvinta si apoi, cu un gest discret, isi stergea lacrimile de pe obraz”.

Monahul cel tinar stia bine cine era parintele si pe ce drum ajunsese unde era, astfel ca, fie si numai rational, tinarul patrundea precis fiecare gest al batrinului. El era ultimul care l-ar fi putut suspecta de sentimentalism dulceag sau de slabiciune psihica. Lacrimile acestui om erau sublimarea unui duh teandric salasluind intr-un trup ramas neinfrint de cele mai grozave incercari.

In anii ’90, octogenar, parintele Marcu se ocupa de stupina. Munca fizica nu l-a epuizat niciodata, nici in tinerete si nici acum [2]. Dupa rinduiala trudnica, el isi implinea rinduiala rugaciunilor personale, care constituie principala forma de existenta a celui ce-a depus voturile monahale. Apoi parintele mai rostea si pomelnice pentru vii si morti, dupa adevaratele trebuinte ale unor cunoscuti si necunoscuti. Iar la vremea odihnei de noapte, de cele mai multe ori el dormea in pridvorul casei, cu gindul ca astfel va putea sa vegheze mai multa vreme... Si, astfel, somnul ii era de cel mult doua ore pentru o intreaga zi… cu tot cu noaptea ei.

Pe timpul evenimentelor din decembrie 1989, parintele Marcu statuse, ca de obicei, in preajma casei sale, izolat. Se intimplase si atunci, ca si in alte dati, sa treaca multe zile in care sa nu coboare la biserica si sa nu aiba de-a face cu nici o fiinta omeneasca. Despre receptoare radio ori tv, nici pomeneala, intrucit omul acesta avea acces la alt soi unde. Iar atunci cind a coborit la biserica, dintr-o discutie cu un monah, s-a vadit ca el stia bine ce se intimplase cu tara aceasta. Caci parintele Marcu dobindise darul inainte-vederii.

Spre a se vedea cine era parintele Marcu, nestiutul din Minastirea Sihastria, vom reda o parte a unui dialog dintre parintele Cleopa si Ioan Ianolide, care a avut loc probabil prin anii ’70.

Ianolide spune mai intii despre parintele Cleopa:

“M-a impresionat puterea cu care vorbea, cit si vastele sale cunostinte teologice si duhovnicesti. Se plimba cu usurinta prin Sfintii Parinti si-i tilcuia atit de personal, incit parea ca de la sine vorbeste. Se situa la inaltimi greu de urmarit vorbind despre comuniunea cu Dumnezeu”.

Apoi reproduce dialogul:

“Parintele Cleopa: – ... Acum oamenii sint orbi si robi, orbiti de lumina falsa din ei, robiti de materia in care cred. Traim vremuri apocaliptice. Fiara e omul si masina e unealta nimicirii omului. [...]

Ioan Ianolide:  – Parinte, sinteti nemaipomenit! De-acum stiu tot ce vreti sa-mi mai spuneti. Marturisesc ca nu va credeam preocupat de alte probleme. Stiam ca vorbiti despre har si lucrarea Lui, dar vad ca sinteti neintrecut si in cele ale vietii si materiei.

Par. C.: - Nu vreau acuma sa ma smeresc, caci m-a smerit Dumnezeu din destul, dar n-ar fi drept sa nu spun ca multe dintre acestea m-a ajutat sa le pricep parintele Marcu.

I. I.: - Dar cine e parintele Marcu? – am intrebat eu nedumerit.

Par. C.: – Iti este prieten si stie ca esti aici. Te-a vazut din chilie!

I. I.: - Prieten?… Chilie?… Atunci sa ma duc sa-l vad!

Par. C.: – E prea departe si nici nu te primeste. Mi-a ingaduit insa sa-ti vorbesc despre el.

I. I.: – Atunci cum m-a vazut?

Par. C.: - A primit de la Dumnezeu darul vederii in duh, asa, prin materie… si prin timp…

I. I.: – Spuneti-mi, rogu-va, cine este acest om?

Par. C.: - L-ai vazut ultima oara cind discutai cu staretul unei minastiri unde el era vacar. [...] De la el am invatat multe despre Dumnezeu si lume. Ne intilnim adesea si stam indelung de taina. Vezi, eu vorbesc mult, mi-a fost dat darul acesta. El zice ca eu sint glasul lui. El s-a retras de lume, dar este arcul cel mai incordat al lumii. [...] E un traitor unit cu Dumnezeu, fiindca nu poti vedea iadul, nici pacatul daca nu esti in lumina dumnezeiasca. El este deci ochiul lui Dumnezeu pe pamint. [...] Traieste intre albine… De sanatatea sa se ingrijeste Dumnezeu. De-ale gurii ii mai ducem noi, de aici, din schit.

I. I.: – Dar il stiam bolnav!

Par. C.: - E sanatos! Oamenii nu mai cred in puterea de tamaduire a Duhului Sfint, dar el este o dovada ca ea lucreaza. [...] El maninca mana cereasca. Mana cereasca e si materiala, este si imateriala. El stie sa le imbine pe toate. [...]

Am hotarit sa plec. Ma linistisem. [...] M-am dus sa-mi iau ramas bun.

Par. C.: - Sa nu-l judeci gresit! El sta ascuns pentru ca acesta e darul lui. N-am vazut la nimeni mai multa dragoste de oameni ca la prietenul dumitale. Acesta e modul lui de a-i sluji. Du-te si te va insoti. Acolo unde vei intilni lucrari minunate, gindeste-te ca pot fi facute si prin el… el este miezul lumii. Fii binecuvintat! Te binecuvinteaza si el!”.

Poate pentru unii surprinzator, un astfel de om nu putea ajunge cu usurinta la minastire in vremea comunismului si nici nu era bine vazut intotdeauna si oriunde, atunci cind erau ochi sa-l vada. Tot Ioan Ianolide este cel care reface o parte relevanta in acest sens din filmul parintelui Marcu:

“Intr-o zi m-am dus la o minastire linga Bucuresti. Pe o carare inverzita ma intretineam cu staretul [...]. Se apropie de noi o turma de vaci si staretul striga:

- Hei, frate, vad ca stii ce-i ascultarea, dar mai ai mult pina sa inveti ce-i credinta!

Vorbea cu paznicul vacilor, un incepator venit sa intre in monahism. Ma uit bine la el si ma cutremur. Intre timp, vacarul a alergat dupa o vaca razletita si s-a tot dus.

- Parinte, stii cine este acest om? – il intreb pe staret.

- Unul care tine mortis sa intre in minastire. L-am ispitit cu batjocuri, cu dispret, l-am alungat, dar el se tine scai de minastire. [...]

- Parinte, intreb eu, ce crezi ca este mai important: sa te rogi ori sa aperi credinta? [...] Parinte, acest om de la vacile minastirii nu s-a lasat in voia lui Dumnezeu, ci a facut voia lui Dumnezeu. El a luptat sa nu se imputerniceasca in tara ateismul. A suferit torturi cumplite si tacea mormint. I se cerea sa se lepede de credinta, sa-si tradeze fratii, sa se supuna statului ateu”.

Inainte de a-si afla definitiv asezarea la minastire, parintele Marcu facuse peste 20 de ani de inchisoare. A iesit din inchisoarea Aiud in 1964, printre ultimii, adica printre cei care nu facusera nici un compromis si nu acceptasera in nici un fel diavoleasca reeducare facuta de colonelul Craciun la ordinul conducerii comuniste. Caci Constantin Dumitru nu doar ca nu se lepadase cu nimic de familie, de camarazi, de convingeri, de neam si de Hristos, dar nu facuse loc in fiinta sa nici macar unei vorbe slabe sau vreunui gest indoielnic.

Parintele Marcu spune:

“A trebuit sa luptam cu toate neputintele noastre. Multi au vrut sa se sinucida, pentru ca nu mai puteau suferi chinurile. Si cel mai grav era ca iti cerea sa ii spui pe ceilalti, sa ii torni. Si te torturau atit de groaznic ca nu puteai decit ori sa mori, ori sa cedezi”,

dar Constantin Dumitru n-a cedat si, cu ajutorul lui Dumnezeu, nici n-a murit.

Astazi, lectia despre Pitesti, Gherla si Aiud ar trebui predata de profesorii de istorie stind in genunchi. Pentru ca in aceste inchisori Constantin Dumitru si altii ca el au fortat literalmente mina comunistilor. I-au facut sa inteleaga ca reeducarea, slutirea omului intru comunism, pervertirea lui extrema, poate izbuti cu anumiti indivizi, poate chiar cu marea majoritate a populatiei, dar ca nu poate izbuti cu toti oamenii. Si intelegind comunistii ca exista oameni indestructibili sufleteste – chiar daca nu operau cu acest termen, comunistii erau suficient de pragmatici pentru a lua seama la efectele acestea –, au hotarit ca acest gen de experiment nu trebuie sa fie aplicat si in afara inchisorilor, intrucit exista riscul major al unei reactii incontrolabile. Desigur, marele experiment comunist a reusit, iar reusita lui se exprima deplin abia astazi. Dar cine stie citi dintre noi n-am fi fost oribil schimonositi daca reeducarea, asa cum a fost experimentata in Aiud, ar fi trecut de portile inchisorii.

Detentia din Aiud a fost doar sfirsitul petrecerii lui Constantin Dumitru prin puscariile in care de la inceput ajunsese sa fie cunoscut sub numele de “Fachirul”, din pricina incredibilei sale rezistente la torturi. Nu vom mentiona bogata anecdotica a torturilor (cine e interesat o poate descoperi cu usurinta in titlurile cuprinse in bibliografie), ci numai o marturisire a parintelui Marcu. Este vorba despre o bataie cu ranga la talpi:

“Am numarat pina la 200, dupa care am pierdut numaratoarea. Insa nu am scos nici un geamat. Dar, spre deosebire de parintele Dimitrie Bejan, care era preot si pe care il acoperea Darul, nesimtind nici o durere de la lovituri, eu le-am simtit pe toate pina in virful creierului. N-am scos insa nici un cuvint, avind, si atunci, si dupa aceea, marea grija sa nu pirasc pe cineva. De aceasta mi-a fost cel mai frica: sa nu scap un cuvint despre cineva. [...] Darul lui Dumnezeu m-a tinut”.

Pentru Constantin Dumitru, din cauza rezistentei lui, pentru ca nu scotea nici macar un geamat atunci cind era chinuit fizic, au fost inventate torturi noi. Toate l-au ranit, dar nici una nu l-a infrint.

“Trei lucruri m-au tinut: firea, pe care am mostenit-o de la mama [...], vointa personala si, mai mult decit acestea doua, Darul lui Dumnezeu. [...] Dar am cedat totusi, lesinind, cind, alta data, l-au adus pe un camarad si l-au batut in fata mea…”.

In Aiudul anilor 1944-1947, Constantin Dumitru s-a intilnit cu asa-numitul “grup al misticilor”, intre care s-a numarat si el, vremuind detentia cu neintrerupta rugaciune pentru care erau rinduiti dupa tipicul monahal” (…)

Lucian D. POPESCU

Note:

[1] Inainte de razboi, in Romania se zicea ca a fi comunist este mai rusinos decit a fi bolnav de sifilis sau de blenoragie.

2 In sistemul referential al acestor oameni, munca nu este un blestem, ci, asa cum mi-a spus cindva unul dintre ei, regretatul Simion Ghinea, munca este o onoare.

*

Mai multe despre Parintele Marcu, la:

• Părintele Marcu Dumitru, de la Sihăstria

• O, minune!...

• Danion Vasile: Cuvant la praznuirea Sfantului Nicolae Planas, ocrotitorul celor căsătoriţi

sursa: Razboiul nevazut

“În numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh, Amin.

Iubiţi credincioşi, ne-am adunat astăzi pentru a-l prăznui pe Sfântul Nicolae Planas, ocrotitorul familiilor creştine. El, chiar dacă a trăit în mijlocul lumii, se numără împreună cu aceia despre care se spune că, aşa cum auzim în Scriptură, lumea nu era vrednică.

În tinereţea sa, sfântul Nicolae Planas nu a ales calea monahismului, ci calea familiei. Chiar dacă, după moartea soţiei sale, el a intrat în monahism, aceasta nu a însemnat o schimbare radicală a vieţii sale, o trecere de la moarte la viaţă, ci o continuare a vieţii sale de nevoinţă pentru Hristos.

Viaţa sa de diacon de mir a fost o viaţă sfântă. El nu a avut nevoie, precum sfântul Alexie din Bortsurmani, de vreo vedenie dumnezeiască pentru a părăsi trândăvia şi pentru a purta crucea lui Hristos. Nu, pentru sfântul Nicolae Planas întreaga viaţă a fost o viaţă de jertfă.

El a trăit în mijlocul oamenilor, fiind o pildă vie de vieţuire creştină. Vrăjmaşul diavol încearcă să ne convingă de faptul că în lume nu se poate trăi pentru Hristos, că cel care vrea să ţină poruncile Sfintelor Evanghelii nu poate rezista în lume. Diavolul încearcă să arate mănăstirea drept singurul lăcaş în care se poate duce o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu.

Să fie oare diavolul un apologet al monahismului? Să aibă oare vreun folos din faptul că, în fiecare veac, mănăstirile au rodit sfinţi care prin puterea lui Dumnezeu au spulberat lucrările întunericului? Care este motivul pentru care îngerii căzuţi ar arăta mănăstirea drept singurul loc de vieţuire duhovnicească?

Răspunsul nu este greu de aflat.

Hristos vrea ca toţi oamenii să se mântuiască. Dacă numai în mănăstiri s-ar mântui oamenii, ar însemna că lumea este teritoriul Satanei. Diavolul tocmai aceasta vrea: să îi convingă pe oameni că nu există mântuire decât în mănăstire, şi că viaţa de familie este o viaţă de pierzare, o viaţă de împlinire a tuturor patimilor şi poftelor.

Diavolul ar vrea ca toţi cei care cred în Dumnezeu să fugă în mănăstiri tocmai pentru că vrea să îi rămână lui restul lumii. Diavolul vrea să stăpânească din ce în ce mai mult, vrea să Îl izgonească pe Dumnezeu din lume.

În acelaşi timp însă, ca un tată al vicleniei, se luptă să îi gonească pe monahi din mănăstiri, punându-le în inimi gânduri de deznădejde: că mai mult bine ar fi putut face în lume, că ar fi putut ajuta săracii, ar fi putut îngriji bolnavii, ar fi putut creşte copii în credinţa cea dreaptă. Nu ne vom opri însă asupra modului în care diavolul încearcă să îi îndepărteze pe monahi de mănăstire, ci vom insista asupra faptului că oamenii trebuie să înţeleagă că viaţa de familie este, sau mai bine zis poate fi, o viaţă de sfinţenie.

Nu e nevoie de multă vorbărie: faptul că tânărul Nicolae Planas, care înseta după Dumnezeu, a ales calea familiei, arată cât se poate de bine valoarea căsătoriei.

Trebuie să insistăm asupra alegerii făcute de el tocmai pentru că, în vremurile noastre, mulţi tineri creştini se căsătoresc crezând că viaţa de familie este o viaţă a satisfacerii tuturor poftelor trupeşti.

Ei cred că numai mănăstirea este locul în care se nevoiesc iubitorii de Dumnezeu. Dar nu este aşa. Familia creştină este o cale de mântuire tocmai pentru că soţii duc lupta cea bună împotriva patimilor şi a poftelor.

După învăţătura ortodoxă familia este o mică biserică. Aceasta este familia pe care a căutat-o Sfântul Nicolae. Nu familia modernă, în care soţii sunt obsedaţi numai de satisfacerea iubirii de sine, de desfătări trupeşti care degenerează în împreunări împotriva firii, când plăcerea animalică ia locul unirii trupeşti binecuvântate de Dumnezeu spre facerea de prunci. O astfel de familie ar fi fost respinsă de un tânăr cu inima curată precum Sfântul Nicolae Planas.

Familia este o mică biserică. Asta trebuie să înţeleagă toţi creştinii care trăiesc în lume. S-ar putea vorbi mult numai despre importanţa hotărârii Sfântului Nicolae Planas de a alege calea familiei, tocmai pentru că el este un model pentru toţi creştinii ortodocşi, şi mai cu seamă pentru toţi tinerii care se pregătesc pentru slujirea preoţească.

Vom vorbi însă acum despre slujirea preoţească a părintelui. Şi vom începe cu un moment nu foarte plăcut. O femeie care era paracliseră la biserică se purta urât cu părintele Nicolae. Nimic neobişnuit. Cei care sunt creştini numai cu numele nu se sfiesc să îi batjocorescă pe preoţii care duc viaţă sfântă.

Neobişnuit a fost însă faptul că, după ce într-o zi femeia i-a vorbit urât sfântului, noaptea l-a visat pe Sfântul Ioan Botezătorul, care i-a dat o palmă atât de puternică, încât atunci când femeia s-a sculat avea obrazul vânăt. Înţelegându-şi greşeala, femeia s-a dus şi şi-a cerut iertare părintelui.

Am povestit această întâmplare nu pentru că pune în valoare una sau alta din virtuţile părintelui. Ci pentru că arată că părintele era un om al lui Dumnezeu. Şi lui Dumnezeu nu Îi place să vadă că slujitorii Săi sunt defăimaţi, că sunt batjocoriţi.

Cu prea multă uşurinţă oamenii din ziua de astăzi trec cu vederea faptele bune pe care le fac preoţii, şi caută numai pricini de sminteală. Aşa cum a fost judecat Sfântul Nicolae Planas, aşa sunt judecaţi astăzi şi alţi preoţi cu viaţă sfântă. Şi, chiar dacă Dumnezeu nu face minuni pentru a-i împiedica pe hulitorii din lucrarea lor, va veni vremea când aceşti vor da socoteală pentru fiecare cuvânt rostit.

Tot pentru unii hulitori, şi mai ales pentru cei care spun în chip neruşinat că preoţii nu trebuie să dea creştinilor Sfintele Taine folosind aceeaşi linguriţă la împărtăşire, pentru ca nu cumva să se îmbolnăvească, vă voi spune o întâmplare din viaţa Sfântului Nicolae Planas.

Ducându-se să împărtăşească un lepros, acestuia i-a căzut din gură Sfânta Împărtăşanie. Fără să şovăie, sfântul s-a aplecat şi a luat cu gura sa Împărtăşania care căzuse.

Iată câtă evlavie faţă de Sfintele Taine, iată câtă dragoste de Hristos. Părintele ar fi putut să le ardă, dar nu a făcut-o. Şi nu s-a îmbolnăvit de lepră, aşa cum s-ar aştepta cei care hulesc împărtăşirea creştinilor din aceeaşi linguriţă.

Vă voi spune acum mai multe despre viaţa acestui preot sfânt. Nu o dată părintele a fost văzut slujind deasupra pământului, ridicându-se precum oarecând Sfânta Maria Egipteanca. Părintele ajunsese un adevărat înger în trup. Ce să spun despre vindecările minunate care s-au săvârşit prin rugăciunile sale?

Iată o minune: o fată suferea de o boală psihică şi, pentru că vreme de două luni nu dormise, ajunsese la epuizare. În cele din urmă, după ce a fost acoperită cu un palton al sfântului, palton care după moartea sfântului rămăsese la rudele sale, fata a căzut într-un somn adânc. S-a însănătoşit şi, deşi atunci când era bolnavă doctorii îi spuseseră că nu poate avea copii sănătoşi şi îi interziseseră să se căsătorească, cu ajutorul lui Dumnezeu şi pentru rugăciunile sfântului s-a măritat şi a avut copii foarte sănătoşi.

Tot aşa odată, când fiul părintelui era bolnav, având temperatură mare – provocată de faptul că era foarte necăjit din cauza problemelor materiale – a luat o vestă veche a sfântului şi s-a rugat, ca şi cum şi-ar fi văzut tatăl în faţa ochilor: „Tată, dacă mă iubeşti, ori roagă-te să mă fac bine, ori ia-mă la tine…”

O astfel de rugăciune ni s-ar putea părea ciudată. Cum să te rogi tatălui tău? Totuşi, fiul ştia că părintele său ajunsese la măsura sfinţeniei. Ştia de mulţimea vindecărilor sale. Şi a primit răspuns la rugăciune după credinţa sa: când medicul a venit a doua zi, a văzut că bolnavul se însănătoşise, deşi din punct de vedere medical tămăduirea nu putea fi explicată.

Atunci când citim viaţa unui sfânt, o minune ni se pare mai frumoasă decât alta. Unii se simt atraşi de o vindecare minunată, alţii de ajutorarea celor sărmani. Fiecare preţuieşte mai mult ceea ce este mai apropiat sufletului său şi nevoilor sale.

Vă voi spune acum o minune a sfântului, o minune care pare legată numai de război. De fapt, ar trebui să vedem în ea faptul că, ori cât de grele ar fi încercările prin care trecem, sfinţii ne pot ajuta să le depăşim.

Într-un război, un electrician a fost trimis să aranjeze nişte cabluri aflate în spatele liniilor inamicului. Deodată, în faţa sa au apărut şaptesprezece soldaţi din tabăra duşmană, care, spre surprinderea sa, au ridicat mâinile în sus şi s-au predat. Electricianul a fost cuprins de mirare, şi miraţi au fost şi superiorii săi, când l-au văzut aducând prizonierii.

Electricianul şi-a adus aminte că în gulerul de la veston avea cusută o bucăţică dintr-un vechi epitrahil al părintelui Nicolae, părinte sfânt pe care totdeauna îl chema în rugăciunile sale. Sfântul şi-a arătat ajutorul într-un mod neaşteptat şi l-a izbăvit din primejdia în care se afla.

Să înţelegem de aici că, dacă ne aflăm în încercări din care nu credem că putem scăpa, Dumnezeu ne poate izbăvi în chip minunat. Şi să mai înţelegem că dacă am ştiut să avem dragoste faţă de sfinţii Săi, aceşti sfinţi ne vor ajuta să trecem cu bine prin toate încercările.

Sfinţii nu sunt limitaţi să facă numai un anumit gen de minuni. Este adevărat că există sfinţi care poartă în chip deosebit numele de sfinţi doctori fără de arginţi, dar ei nu au fost singurii sfinţi care i-au ajutat pe cei bolnavi. Am putea spune că toţi sfinţii, prin puterea lui Dumnezeu, sunt doctori fără de arginţi.

Totuşi, fiecare sfânt a primit de la Dumnezeu o harismă într-o măsură mai mare decât celelalte. Sfântul Nicolae Planas are faima de ocrotitor al celor căsătoriţi. Multe sunt familiile în care, în urma rugăciunilor către sfânt, a apărut liniştea.

O femeie avea de mulţi ani neînţelegeri cu bărbatul ei. După ce a reuşit să facă rost de nişte mânecuţe de la o pereche de veşminte cu care slujise sfântul, le-a pus în casa ei într-o cutiuţă pe care o ţinea pe un iconostas. După ce s-a rugat sfântului, liniştea binecuvântată a venit şi în familia ei.

Oare cine poate spune că în familia sa totul este perfect? Nimeni, sau numai cei care se mint singuri, fiind plini de mândrie. Până şi în cele mai cucernice familii există uneori mici tensiuni, provocate de faptul că diavolul vrea dezbinare, nu suportă să vadă că oamenii trăiesc în pace şi dragoste. Dacă însă în familiile cucernice astfel de tensiuni sunt rare, şi focul aprins de diavol este stins înainte să se întindă, în celelalte familii domină neînţelegerea, răutatea, cearta, mânia.

Sunt familii în care diavolul a ucis orice urmă de dragoste. Soţii, deşi nu au divorţat, nu mai simt nimic unul pentru altul. O astfel de familie este moartă. Dacă însă măcar unul dinte soţi are credinţă în Dumnezeu, lucrurile se pot schimba.

Cine crede în Dumnezeu nu trebuie să se lase îngenuncheat de încercări. Chiar dacă nu întotdeauna ajutorul nu vine aşa cum ne-am dori, el nu întârzie să apară.

Ce înseamnă oare că Sfântul Nicolae Planas este ocrotitor al celor căsătoriţi? Că în toate familiile în care este chemat prin rugăciune se ajunge la dragoste şi înţelegere?

Este foarte important să înţelegem cum stau lucrurile. De multe ori aşteptăm de la Dumnezeu lucruri care nu ne sunt de folos, iar alteori aşteptăm lucruri cu neputinţă.

Poate forţa Dumnezeu un om beţiv şi desfrânat să părăsească păcatul în care trăieşte şi să se poarte frumos cu soţia sa?

„Dumnezeu poate face orice, sfinţii Săi fac tot ceea ce le cerem spre slava lui Dumnezeu”, ar putea spune cineva. La Dumnezeu toate sunt cu putinţă, însă Dumnezeu nu forţează pe nimeni. Dacă Dumnezeu ar putea să îi forţeze pe oameni să se pocăiască, astfel încât toţi să se mântuiască şi iadul să rămână pustiu, ar face-o. Numai că, deşi Dumnezeu vrea mântuirea tuturor, nu toţi se mântuiesc. Cei care aleg răul culeg roadele alegerii lor.

Tot aşa este şi cu îndreptarea soţilor sau a soţiilor care trăiesc în păcat. Nimeni nu îi poate obliga să se îndrepte. Dumnezeu nu forţează pe nimeni.

Atunci de ce mai este numit Sfântul Nicolae Planas ocrotitor al celor căsătoriţi, dacă nici Dumnezeu nu Îi poate forţa pe păcătoşi să se pocăiască?

Răspunsul este simplu: chiar dacă Dumnezeu nu calcă libertatea pe care a dăruit-o oamenilor, de multe ori, pentru rugăciunile altora, i-a adus pe păcătoşi la pocăinţă. Fără să le forţeze libertatea.

Unii au fost mustraţi de propria conştiinţă şi s-au pocăit, alţii au fost mustraţi de propria conştiinţă, dar nu s-au pocăit. Unii au fost mustraţi de preoţi şi s-au pocăit, alţii au fost mustraţi de preoţi, dar nu s-au pocăit. Unii au avut anumite vedenii şi s-au pocăit, alţii au avut vedenii şi tot nu s-au pocăit.

O tânără trăia de nouă ani în desfrâu cu un bărbat care nu vroia să o ia de soţie. Sfântul, înţelegându-i frământarea – o, şi cât de tare suferă fetele aflate în această situaţie – a spus că vrea să îl cunoască pe acest om. Cum au ajuns în faţa părintelui Nicolae, bărbatul a spus: „Vreau să mă căsătoresc!”. Lanţurile diavolului care îl ţinuseră legat atâţia ani s-au sfărâmat la vederea robului lui Dumnezeu.

Cât de mare a fost bucuria fetei, şi cât de mare este bucuria tuturor fetelor şi femeilor care, după ce ani de zile încearcă să îi convingă pe cei cu care trăiesc în păcat să se căsătorească, îşi văd aşteptarea împlinită…

Ce vom înţelege însă? Că toate fetele care trăiesc în păcat vor avea parte de aceeaşi împlinire?

Sau ce vom înţelege, că dacă Sfântul Alexie din Bortsurmani s-a rugat pentru femeia pe care soţul o bătea fără milă, şi din acea zi soţul a lăsat-o în pace, asta înseamnă că toate femeile bătute de soţii lor vor fi izbăvite după ce se vor ruga Sfântului Alexie?

Biserica nu este o fabrică de farmece, sfinţii nu fac minuni în serie. Aşa cum nu există nici un sfânt care să vindece pe toţi bolnavii, tot aşa nu există nici un sfânt care să ajute pe toate femeile nemăritate să se mărite, sau altul care să le ajute pe toate femeile să scape de bătaie.

Aşa cum Dumnezeu ştie că unor bolnavi le este mai de folos să rabde boala care curăţă de păcate decât să se vindece şi să trăiască în păcat, sau să trăiască având sufletele rănite de cine ştie ce păcat, tot aşa ştie de ce unor fete nu le este de folos să se mărite cu cei care li se par potriviţi.

Oricum, cei care trăiesc în păcatul desfrâului, spre deosebire de cei bolnavi, pot părăsi de îndată păcatul şi se pot pocăi. Bolnavii nu pot părăsi boala, nu stă în libertatea lor să facă aceasta. Dar păcătoşii pot părăsi păcatul.

Cum vom înţelege dar faptul că Sfântul Nicolae Planas este ocrotitor al familiei?

Citim că soţia unui om care rămăsese fără serviciu a alergat la bisericuţa la care slujea sfântul şi că, la rugăciunile acestuia, chiar a doua zi bărbatul ei a găsit de lucru. Să înţelegem deci că toţi şomerii îşi vor găsi de lucru imediat ce îşi pun nădejdea în rugăciunile sfântului?

Am pus mai multe întrebări astăzi, întrebări care au avut rostul de a vă ajuta să înţelegeţi mai bine modul în care creştinii sunt ajutaţi de sfinţi, să înţelegeţi cum trebuie să înţelegem faptul că sfinţii sunt ocrotitorii creştinilor drept-credincioşi.

Credinţa ortodoxă nu ne învaţă să mutăm munţii din loc, ci ne învaţă cum să îi traversăm. Este adevărat că cei care au credinţă cât un bob de muştar pot muta şi munţii, numai că nu fac aceasta. Sunt situaţii limită în care Dumnezeu face minuni pentru a veni în ajutorul credincioşilor: este de ajuns să ne gândim numai la minunile făcute de către sfinţii mucenici, atunci când trupurile lor erau sfârtecate de prigonitori.

De cele mai multe ori Dumnezeu ne ajută nu risipind norii încercărilor, ci dându-ne puterea de a înfrunta încercările şi necazurile. Nu rareori sfinţii făcători de minuni sufereau de boli grave, deşi pe alţii îi vindecau prin rugăciune către Dumnezeu.

Uneori, Dumnezeu nu vrea să ne izbăvească de necazuri, pentru că vrea să ne mântuiască. Un părinte al pustiei a spus: „Ridică încercările, şi nimeni nu se va mai mântui”. Omul are nevoie de examenul ispitelor, pentru a se curăţa de păcate şi pentru a se mântui.

Să înţelegem dar că sfântul Nicolae Planas este ocrotitor al celor căsătoriţi nu în sensul că oamenii care i se vor ruga vor fi feriţi de ispite, ci în sensul că, prin ajutorul sfântului, vor avea puterea de a le birui.

Totuşi, nu trebuie nici să înţelegem că singura lucrare a sfinţilor este de a ne ajuta să răbdăm ispitele fără ca ei să intervină în mod vădit. De multe ori, de foarte multe ori, sfinţii fac minuni pentru a ne feri să fim biruiţi de păcat sau de deznădejde.

Câte femei nu au scăpat de bătaia soţilor lor beţivi, prin rugăciuni către sfinţi, către Maica Domnului sau către Dumnezeu… Câţi soţi nu au avut bucuria de a-şi vedea soţiile întoarse acasă, după ce au plecat cu ibovnicii lor… Câţi copii nu au văzut că părinţii lor, după ani de zile de certuri şi neînţelegeri, au ajuns la pace şi înţelegere? Sau câţi părinţi nu şi-au văzut fiii risipitori sau fiicele păcătoase cerându-şi iertare şi începând o viaţă curată?

Acestea sunt minuni, minuni care de obicei sunt trecute cu vederea. Dar ar trebui să ne dăm seama că fiecare întoarcere a unui păcătos pe drumul cel bun este o dovadă a dragostei lui Dumnezeu, este o minune.

Cât despre binefacerile minunate pe care unii le primesc de la sfinţi, mai trebuie spus că fiecare primeşte după credinţa sa. De multe ori nu primim ajutorul sfinţilor tocmai pentru că nu avem credinţă că ne pot ajuta. Aşteptăm să vină vremuri mai bune fără să cerem ajutor lui Dumnezeu, sau sfinţilor, ci pentru că avem impresia că viaţa are o roată a norocului care se întoarce de la sine. Şi, dacă vedem că nu se întoarce, ne lăsăm biruiţi de deznădejde.

Nu există nici noroc, nici soartă, nici întâmplare. Toate cele bune le rânduieşte Dumnezeu spre mântuirea noastră, binele nu vine de la sine.

Să avem nădejde în mijlocirea sfinţilor, să ne rugăm lor cu frângere de inimă, şi nu vor pregeta să ne ajute.

Să fim prieteni cu sfinţii, să fim următori sfinţilor, să trăim ca şi cum am fi ucenici ai sfinţilor, şi mare răsplată vom avea.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că, după moarte, drepţii se cunosc între ei.

Înainte de a termina acest cuvânt, vă voi spune ce i s-a întâmplat Victoriei, ucenica apropiată a Sfântului Nicolae Planas. Ea ducea o viaţă de nevoinţă deosebită: în Postul Mare, în zilele de luni, miercuri şi vineri nu mânca nimic, iar marţea şi joia mânca o bucăţică de pâine. Numai sâmbăta şi duminica dezlega la untdelemn.

La adormirea Victoriei, câteva surori stăteau la căpătâiul ei şi îi citeau la Psaltire. Când s-a terminat citirea, una dintre surori a avut o vedenie: a văzut deasupra sicriului răposatei un norişor alb, din care a răsunat o voce puternică, plină de bucurie: „Sorooo, l-am aflat pe părintele Nicolae!”

Ucenica s-a întâlnit cu povăţuitorul său. Copilul cu părintele duhovnicesc.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să părăsim înţelepciunea cea deşartă a acestui veac, să ducem lupta cea bună împotriva patimilor şi a poftelor, şi, după trecerea din viaţa aceasta, să ne întâlnim cu sfinţii la care am avut evlavie, cu sfinţii cărora le-am cerut ajutorul şi de la care am primit ajutor, şi împreună cu ei să Îl slăvim în vecii vecilor pe Dumnezeul cel în Treime lăudat. Amin!”

• Mai multe la: 

Sfantul Nicolae Planas, ocrotitorul celor casatoriti

Iată, omul lui Dumnezeu!

***

Sfantul Ioachim din Itaca (Itachi)

crestinortodox.ro

Sfantul Ioachim din Itachi este un sfant mai putin cunoscut pe pamanturile noastre, romanesti, dar mijlocitor al rugaciunilor noastre, asemenea tuturor celorlalti. El este sarbatorit de catre crestini de doua ori pe an: la 2 martie, ziua trecerii lui la Domnul, si la 23 mai, ziua mutarii sfintelor sale moaste.

Sfantul Ioachim Papulachis s-a nascut in anul 1786, intr-un mic satuc numit Kalivia, vizavi de satul Stavros din Itachi, in Grecia. Parintii lui se numeau Anghel si Agni, fiind la randul lor crestini ortodocsi. Micul Ioan, acesta era numele sfantului – inainte de a deveni calugar, a petrecut o copilarie grea, mama lui murind cand acesta era inca foarte mic. Tatal sau s-a casatorit cu o femeie foarte dura, care nu pierdea nici o ocazie de a-l pedepsi si tortura pe micul Ioan.

Sfantul Ioachim, inca de mic ajunsese sa se deosebeasca de cei din jurul sau. Cu multa dragoste si credinta puternica in Hristos nu lipsea niciodata de la biserica, postea, se ruga in continuu si imprastia dragoste si bunatate oamenilor din jurul sau. Cu multa ravna, el studia carti religioase si in special Sfanta Evanghelie.

De tanar, el a lucrat ca marinar. Intr-una dintre calatoriile sale, a fugit de pe vapor si a mers in Sfantul Munte. Aici a devenit calugar, la Sfanta Manastire Vatoped, si din Ioan a ajuns sa fie numit Ioachim.

La manastire a stat aproape 20 de ani, devenind un exemplu de virtute si bogatie duhovniceasca pentru ceilalti monahi. Cand, in anul 1821, a rabufnit revolutia greceasca, el a plecat din manastire si a mers ca apostol, in Peloponez. De acolo, el ajuta sa fuga in Eptanez multi batrani si femei cu copii, impreuna cu Parintele Ioan Macri din Kefalonia, Pilaro.

Eptanezul, atunci il detineau englezii, dusmanii prefacuti ai Ortodoxiei. Sfantul Ioachim, simtind pericolul, nu se intoarce la manastirea lui, ci se intoarce in locul lui natal – Itachi, unde pentru aproximativ 40 de ani, mergand neobosit, in fiecare sat si la fiecare casa de pe insula, invata cuvantul lui Dumnezeu, ii ajuta pe cei invalizi si saraci, ridica biserici, ii catehiza si ii cerceta pe locuitori.

Vietuind el insusi in mare nevointa si intr-o saracie de neinchipuit, devine stalpul, umarul de plans si nadejdea tuturor locuitorilor din Itachi. Pentru marea lui virtute si pentru prea multa lui smerenie, Dumnezeu l-a inzestrat cu harul tamaduitor si profetic, avand ca scop pocainta si mantuirea sufleteasca a tuturor oamenilor.

De aceea, in inimile si constiinta localnicilor din totdeauna, Sfantul Ioachim din Itachi a fost numit sfantul lor. El a adormit in Domnul la data de 2 martie 1868. Recunoasterea sa oficiala ca sfant, de catre Biserica Ortodoxa a Greciei, s-a facut in luna martie 1998.

La noi in tara au fost aduse, prin grija parintelui Vicentiu Curelaru din Grecia, Tesalonic, particele din moastele sale, la Biserica Adormirea Maicii Domnului, Parohia Mangalia II si la Biserica Bunavestire-”Caramidarii de sus” din Bucuresti (statia de metrou Grozavesti).

• Paraclisul Sfantului Ioachim din Itaca

“De multe ori o rană gravă / E mai uşor de suportat/ Decât o vorbă plină de otravă/Care ucide în noi un gând curat. Doar aripile îngerilor buni/Pot fi aşa de albe şi uşoare/ Ca mâna-ntinsă în semn de împăcare/ Ce domoleşte în noi adânci furtuni”. (Parintele Atanasie, pentru: Biserica din casa)

“Cei mai mulţi oameni cred că cred… De unde ştiu asta? De la mine… (râde…) Şi eu am fost ani la rândul în poziţia asta… DAR, când vine o adiere mai puternică, se clatină…

Chiar la închisoare, să ştiţi că am stat cu oameni care aveau două doctorate, şi spuneau: ”Fac asta că e frumos, şi nu fac asta că nu e frumos”. Etica lor, aparent frumoasă! DAR, când au venit încercari grele, … au făcut ce nu era frumos… Şi nu au rezistat decât cei care au crezut!… şi nici aceia toţi!!! Cei care au crezut nelimitat! ad absurdum!! Să te vezi condamnat pe nedrept…, bătut, înfrigurat, înfometat, denigrat, umilit în toate felurile…! şi totuşi să crezi… Asta e credinţa nelimitată!… De aceea, vroiam sa vă spun, fenomenul acesta al credinţei are o forţă extraordinară!… Noi nu practicăm…, n-o trăim…, dar are o forţă extraordinară! Poate învia şi morţii!!!…”

“Totul începe de la mărturisire, spovedanie, cum se spune în popor. Confiere! Ca să clădeşti, trebuie aşternut curat, temelie solidă. Nu poţi porni altfel! Confiere faţă de duhovnic, care are puterea de a lega şi de a dezlega greşelile şi păcatele oamenilor… Şi, când ai conştiinţa că ai aşternutul curat, atunci poţi să clădeşti”.

Va invitam sa cititi mai departe pe blogul surorii Diana, la:

• Cum l-am cunoscut pe Părintele Atanasie Ştefănescu

*

Extrase biografice:

(surse: Constantin Mihai, revista “Rost” si volumul “Fericiti cei prigoniti – martiri ai temnitelor romanesti“)

“A executat 21 de ani de temnita, fiind eliberat din Zarca Aiudului printre ultimii. A trecut cu demnitate prin inchisorile de la Chisinau, Aiud si Canal, neadmitand niciun compromis.

Impreuna cu parintele Gheorghe Calciu si parintele Amfilohie, la Man.Diaconesti

La Aiud a stat un an in celula cu doctorul Uta si cu Costica Dumitrescu (pr. Marcu de la Sihastria), timp in care au citit impreuna Sfanta Scriptura, s-au rugat si au slujit, dupa puteri, aproapelui. Alexandru Stefanescu a fost mana dreapta a doctorului Uta in tratarea detinutilor bolnavi, dar mai ales facand educatie de cea mai inalta tinuta tinerilor si copiilor”.

“În 1948, este eliberat, prin rejudecarea procesului. După eliberare, revine la Aiud şi se ocupă de memoriile Generalului Petrovicescu. Ajută, totodată, şi familia Coco Dumitrescu, tatăl lui Radu Gyr, soţia şi fiica lui. Rearestat în 1952 şi dus la Canal, lucrează pe şantier cu inginerul Nicola, şeful lui din judeţ. A trecut prin şase lagăre. La Poarta Albă, participă la greva-cursă întinsă de securişti pentru a-i selecţiona pe cei în stare de acţiune şi este condamnat din nou la 20 de ani muncă silnică. În 1956, ia parte la Aiud, la celebra grevă a legionarilor. În momentul reînceperii reeducării din Aiud, este trimis din nou la Zarcă. În 1964, este eliberat cu ultimul lot. Împreună cu inginerul Nicola începe să organizeze o reţea de rezistenţă în judeţul Romanaţi, numai cu cei din închisori. Până în 1989 mai este arestat de două ori şi eliberat“.

“Asa i-a ramas amintirea, vie precum viu este si el: un batranel firav, sprijinindu-se demn in baston, ridicandu-se in picioare ori de cate ori vorbea despre neam si credinta, indragostit de flori si de poezia lui Radu Gyr [de la a carui nastere se implinesc chiar astazi 105 ani, n.n.], inconjurat mereu de copii si cautat de pelerini, care simteau toti ca-si gasesc un loc in inima lui mare. Pe 29 februarie 2008 parintele Atanasie a plecat la Domnul, dar n-a murit, caci “mor numai acei care nu cred”.

Cand epidemia de tifos exantematic a cuprins inchisoarea Aiudului, facand victime atat printre detinuti, cat si printre cei din administratie, doctorul Uta a primit incuviintarea subdirectorului de a efectua deparazitarea completa a cladirilor. Echipe de cate trei-patru detinuti, coordonate de catre doctorul Uta, au pornit la lucru. Nu insa fara incidente…

“Un gardian obtuz la minte incerca sa-i opreasca sa intre pe etajul lui. Sandu Stefanescu, bun colaborator al doctorului Uta la toate actiunile sanitare, care dispunea de o prezenta de spirit deosebita, de un curaj rar intalnit si o agilitate exceptionala, intr-o fractiune de secunda l-a imobilizat pe gardian, l-a dezarmat si l-a incuiat intr-o celula. Apoi l-a adus pe doctorul Uta si pe un alt gardian si i-a spus:

- Dumneata nu vezi cum mor oamenii? Vrei sa duci acasa paduchii infestati de tifos? Iti poti imbolnavi nevasta si copiii si veti muri cu totii. Ar trebui sa-i sarutati mainile doctorului Uta, nu sa-l opriti sa va vindece!

Militianul si-a cerut iertare. Sandu i-a intins pistolul, centura si cheile si a dat mana cu el:

- Acum, iarta-ma si dumneata pe mine, dar vezi ca nu pentru mine am procedat asa, ci pentru tine!’

(Virgil Maxim, Imn pentru crucea purtata)

*

Va mai recomandam in mod deosebit:

• Priviti la esenta lucrurilor – Monahul Atanasie (Petru Voda) (audio si text)
• Povestea zilei, “Sandu Ştefănescu şi un gardian prostănac”
• TRATAMENTE NATURISTE impotriva gripei, racelilor si migrenelor de la Părintele Athanasie Ştefănescu, Medicul detinutilor politic
• Părintele Atanasie Ştefanescu la Radio Romania Actualităţi

• Parintele Atanasie – “Despre oameni si fapte din vatra Aiudului” (video)
  

• Părintele Atanasie – Lumină de om şi de neam românesc (video si text)

Nu exista comentarii »

O familie întreagă s-a jertfit pentru Hristos. Unde sunt astăzi astfel de familii, care să le joace pe toate „cap şi pajură” pentru credinţa lui Hristos? Reci, laşi şi lipsiţi de bărbăţie sunt astăzi creştinii şi nu fac nicio jertfă pentru credinţa lor. Dimpotrivă, îşi sacrifică credinţa pentru interesele lor mici şi de mizerie.

*

Iubiţii mei, unul din cei mai sălbatici prigonitori ai creştinilor a fost Nero. Nero era împărat la Roma în anul 67 d.Hr. A decretat prigoană împotriva creştinilor. Mulţi au mărturisit atunci. În această omilie vom vorbi despre o familie, care a trăit în epoca lui Nero şi toată a primit martiriul pentru Hristos.

***

În Africa, într-o mare cetate, în Cartagina, actualmente Tunezi, slujea un general viteaz. Numele lui era Victor. Victor se deosebea de toţi ceilalţi generali ai garnizoanei din Cartagina. Era creştin. Era credincios împăratului pământesc, dar mai credincios era Împăratului ceresc, Hristos. Viteaz în lupte, dar mai viteaz în lupta pe care o dădeau creştinii pentru credinţa lor. Gura nu şi-o ţinea închisă; propovăduia cu credinţă pe Hristos.

În armată, Victor era un exemplu luminos de general creştin. Dar când s-a decretat prigoana împotriva creştinilor, conducătorul politic al Cartaginei l-a chemat, i-a citit edictul şi i-a spus:

Victor, ştiu bine în ce crezi. Ştiu şi faptul că nu doar tu, ci şi mama ta şi fratele tău sunt creştini şi încearcă să-i facă şi pe alţii creştini. Pretutindeni propovăduiesc. Dar acum, că a venit edict de la Roma, te-am chemat să-ţi spun că cel mai bine pentru tine şi pentru familia ta este să-L lăsaţi pe Hristos şi să jertfiţi idolilor…

– Nu!, răspunde Victor ighemonului. Nu ne vom lepăda de credinţa noastră nici eu, nici mama mea, nici fratele meu. Suntem hotărâţi să le sacrificăm pe toate pentru Hristos.

Dar înainte de a purcede la mucenicie, să vedem cine era mama lui Victor. Dacă vreţi să aflaţi, deschideţi Evanghelia după Ioan la capitolul 4. Acolo veţi vedea că o femeie foarte păcătoasă, care s-a dus la amiază la fântâna din satul ei ca să ia apă, a întâlnit un necunoscut. Necunoscutul era Hristos. Hristos a deschis o discuţie cu ea. Femeia îl întreba şi Hristos răspundea. Şi femeia se minuna. Pentru prima oară în viaţă auzea astfel de cuvinte. Femeia a crezut şi de atunci şi-a schimbat viaţa şi a devenit o credincioasă uceniţă a lui Hristos. Aceasta este samarineanca, care atunci când a crezut în Hristos s-a numit Fotini. Aceasta este mama lui Victor, care slujea în Cartagina. Iar Sfânta Fotini, precum zice sinaxarul, avea cinci surori, care şi ele au crezut în Hristos. Numele lor erau: prima Fotini, a doua Anatoli, a treia Foto, a patra Fotis, a cincea Paraschevi şi a şasea Kiriaki.

Sfânta Fotini locuise la Ierusalim. Dar o dată cu moartea mucenicească a Sfântului Ştefan a plecat de la Ierusalim şi a început să meargă din ţară în ţară, din cetate în cetate, şi să-l propovăduiască cu putere pe Hristos. Era un misionar. Ochii ei se umpleau de lacrimi, când rostea numele lui Hristos, care a scos-o din păcat şi a mântuit-o. Se spune că a ajuns şi la Smirna şi a propovăduit şi acolo pe Hristos, iar creştinii au ridicat mai târziu în cinstea ei o minunată biserică, biserica Sfintei Fotini, şi această biserică a fost catedrală mitropolitană până în august 1922, când turcii au intrat în Smirna şi i-au dat foc şi s-a salvat doar catapeteasma, pe care refugiaţii au adus-o în Elada şi este aşezată acum în biserica Sfintei Fotini, Noua Smirnă din Atena.

Sfânta Fotini împreună cu un alt fiu al ei, Iosi, şi cu cele cinci surori ale ei au ajuns în Cartagina, unde slujea, precum am spus, Victor. Acolo, în părţile Africii, întreaga familie lucra pentru răspândirea credinţei în Hristos. Dar când a ieşit edictul lui Nero şi ei nu au vrut să asculte de edictul acestui împărat antihristic, au fost arestaţi şi trimişi la Roma. Sfânta Fotini, chiar dacă era întemniţată, nu înceta să vorbească despre Hristos. Mai mult, a reuşit să facă creştină pe o fiică a lui Nero, pe Domnina, şi pe alţi mulţi care slujeau la palat. Lucrul acesta l-a sălbăticit şi mai mult pe tiran şi a poruncit să-i chinuiască pe toţi cu diferite chinuri, la care, când le citeşti aşa cum sunt scrise în sinaxar, ţi se ridică părul.

Dumnezeul meu, câtă răutate în lume! Atâta răutate la necredincioşi, pentru a-ţi chinui copiii? Dar şi câtă răbdare le dai Tu copiilor Tăi, mucenicilor, pentru a învinge groaznicele dureri! Sfânta Fotini şi toţi aceia care erau cu ea au biruit toate chinurile, toate groaznicele dureri. Au biruit până şi un mag, care trăia în acea vreme şi făcea magie şi de care toţi se temeau pentru puterea pe care o avea. Magul se numea Lampadie. Acestui mag tiranul i-a dat dispoziţie să facă o otravă pe care să o bea martirii şi să moară. Magul s-a supus poruncii. A făcut otrava. A umplut un pahar şi a dat-o să o bea prima Sfânta Fotini. Sfânta Fotini nu s-a temut. De ce să se teamă? Credea în cuvintele lui Hristos, care a spus:

Vă voi da putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi să nu pătimiţi nimic nici din partea vrăjilor, nici a otrăvurilor (Luca 10, 19 şi Marcu 16, 18).

Sfânta Fotini şi-a făcut cruce, a băut otrava şi nu a păţit nimic. Magul a pregătit şi o a doua otravă mai puternică, a dat-o Sfintei Fotini şi a băut-o. Dar nici aceasta nu a vătămat-o.

Văzând magul că otrăvurile lui nu au reuşit nimic, a înţeles că în Sfânta Fotini şi în toţi cei care erau împreună cu ea exista o putere nebiruită. Magul a crezut în Hristos, şi-a aruncat cărţile de magie în foc, a lăsat toate ale vrăjitoriei, şi-a schimbat numele şi s-a numit Teoclit.

Tiranul, când a aflat că cel mai mare mag a crezut în Hristos, s-a mâniat foarte şi a poruncit să-l prindă, să-l scoată afară din cetate şi acolo sabia unui soldat s-a ridicat, a fulgerat şi i-a tăiat capul lui Teoclit. În felul acesta un mag a devenit creştin şi a mărturisit pentru Hristos. Este Sfântul Teoclit.

Acelaşi sfârşit mucenicesc cu Sfântul Teoclit au avut şi Sfânta Fotini şi cei doi copii ai ei şi cele cinci surori ale ei. O familie întreagă s-a jertfit pentru Hristos. Unde sunt astăzi astfel de familii, care să le joace pe toate „cap şi pajură” pentru credinţa lui Hristos? Reci, laşi şi lipsiţi de bărbăţie sunt astăzi creştinii şi nu fac nicio jertfă pentru credinţa lor. Dimpotrivă, îşi sacrifică credinţa pentru interesele lor mici şi de mizerie.

Hristoase, Te rugăm noi, nevrednicii, dă-ne credinţa sfinţilor Tăi mucenici!

***

Iubiţilor! Din nefericire, în patria noastră există oameni care cred în vrăjitorii. Dar află: Toţi aceia care fac vrăjitorii şi merg la vrăjitori şi la vrăjitoare încetează să fie creştini, încetează să creadă în Hristos. Aceştia cred în diavolul. Şi câţi şi-au dezrădăcinat din inimă credinţa şi iubirea faţă de Hristos, câţi nu cred şi nu-L iubesc, precum învaţă Sfânta Evanghelie, vor merge în iad, în iadul cel veşnic! Să nu aibă nicio îndoială de asta.

Doamne, auzim cuvintele pe care le adresezi păcătoşilor în ziua Venirii Tale de-a Doua şi tremurăm. Te rugăm să nu ne arunci în iad. Dă-ne să ne pocăim şi să postim şi să credem în Tine, ca şi Sfânta Fotini, cei doi copii ai ei, cele cinci surori ale ei şi Sfântul Teoclit, a cărui pomenire Sfânta noastră Biserică o sărbătoreşte pe 26 februarie.

(traducere din elină: monahul Leontie)

• DUMINICA SAMARINENCEI: “Insetat-a sufletul meu de Dumnezeul Cel viu…”

Adevărata şi falsa supunere în Biserică

de Pr. Hristu Aron

“Orice creştin ortodox drept slăvitor trebuie să-şi pună această întrebare: Oare poate fi un ierarh mai mare decât Sfinţii Părinţi? Aşa au făcut în trecut adevăraţii creştini când unii întâistătători (episcopi, preoţi, diaconi, monahi) primejduiau întregimea Bisericii, datorită inovaţiilor teologice, aşa se cuvine să procedăm şi noi, creştinii de astăzi, trăitori ai proorociilor cu privire la vremurile de apoi. Personal, nu cred că mi-aş fi pus la modul stringent această întrebare, al cărei răspuns îl ştiam, dacă anumite evenimente nu m-ar fi determinat. Unul dintre acestea a fost prilejuit de adunarea ecumenistă de la Sibiu, din septembrie 2007. Atunci nişte slujitori ai altarului, sub pretextul ascultării, necondiţionate, cu ajutorul autorităţilor poliţieneşti, au sechestrat câteva persoane care distribuiau material apologetic antiecumenist. Când persoanele agresate şi-au justificat atitudinea, precizând că materialele (broşuri, CD-uri) conţin învăţături ale Sfinţilor Părinţi, preoţii – bodyguarzi au replicat: „Ce, sunt mai mari Sfinţii Părinţi decât mitropolitul nostru?”

Viaţa duhovnicească nu se desfăşoară concurenţial, după criterii stabilite la „olimpiada religiilor” sau la „cupa parohiilor” („discipline” incluse deja în programul de secularizare a Bisericii), ci tocmai invers: „Cine pierde, acela câştigă”. În Sfânta Scriptură, Mântuitorul spune: „Cel ce vrea să fie mai mare, să fie sluga tuturor”. Când Petru îl îndeamnă pe Hristos să scape de răstignire, cu alte cuvinte, să fie „isteţ”, să fenteze, El îi răspunde: „Înapoia Mea, satană, că nu cugeţi cele ale Dumnezeu, ci ale oamenilor”. Hristos-Dumnezeu nu a fost niciodată de partea „şmecherilor”, a celor ce se orientează, ci, pentru că împărăţia Lui nu este din lumea aceasta, neaparţinând celor tari, mari şi puternici, a arătat că singura cale nemincinoasă este a celor slabi, mici, căzuţi, răpuşi. Undeva Sfântul Apostol Pavel spune: „Când sunt slab, atunci sunt tare”. Cu alte cuvinte, când sunt în dezavantaj, când merg în pierdere, când nu reuşesc, nu izbutesc, nu mă descurc, abia atunci câştig, sunt în avantaj, reuşesc, izbutesc, mă descurc, abia atunci sunt mai mare!

Oare acesta e raţionamentul după care preoţii de la Sibiu afirmau că ierarhul e „mai mare decât Sfinţii Părinţi”? Ne îndoim. Dacă aşa ar sta lucrurile, adunarea de la Sibiu (şi altele de felul aceleia) nu s-ar mai fi ţinut, căci nimeni nu ar fi acceptat să participe la o mişcare având ideal principiul „când sunt slab, atunci sunt tare”. Ori noi ştim că toate adunările inter-religioase îşi propun să fie „tari”, fără a fi „slabe”. Deci cu nădejdea la avantaj, realizări, reuşite etc. faţă de necâştig, pierdere, dezavantaj, teamă şi disconfort. Nu întâmplător Sfinţii Părinţi contemporani înţeleg ecumenismul drept o mişcare antihristică, fiindcă nu îndeamnă la pierdere/dezavantaj civic, social, politic, ci la câştig/profit, culminând cu pierderi pe plan duhovnicesc. O inversare a valorilor în care ceea ce e nesemnificativ, secundar, mic, devine mare şi important, iar ceea ce este prioritar apare drept cantitate neglijabilă.

Astfel nu e de mirare că Antihristul va fi întronizat „cu participarea patriarhilor şi arhiereilor Bisericii” (Sfântul Lavrentie al Cernigovului) sau că în acea vreme „mulţi din episcopi vor trăda credinţa arătând (justificându-se) spre starea înfloritoare a Bisericii”, deoarece „El (Antihristul) va îngădui ca Biserica să existe permiţând să-şi ţină slujbele”, în schimb cerând îndeplinirea unei simple formalităţi: să fie recunoscut şi venerat drept „Fiinţă Supremă” (Sfântul Ierarh Ioan Maximovici). Însă aceste lucruri nu se vor întâmpla decât după ce „credinţa pravoslavnică va fi batjocorită (de către) arhiereii Bisericii lui Dumnezeu şi (de) alte feţe bisericeşti”, pe care „Dumnezeu îi va pedepsi greu” (Descoperire duhovnicească arătată Sfântului Serafim de Sarov).

Sfântul Ierarh Teofan de Poltava (+1940) care preciza (ca şi Sfântul Lavrentie al Cernigovului, Sfântul Ioan Maximovici, Cuviosul Averkie Tauşev, Cuviosul Paisie Aghioritul etc.) că timpul care ne desparte de venirea Antihristului „se numără cu anii, fiind de cel mult câteva decenii”, arăta că între semnele caracteristice dinaintea acelor vremuri se vădeşte „decăderea morală şi religioasă a episcopilor”. Pentru aceea, spune ierarhul, „căderea episcopilor este înfiorătoare îndeosebi atunci când se îndepărtează de învăţăturile de credinţă”.

În virtutea celor de mai sus IPS Bartolomeu Anania, Mitropolitul Clujului şi Feleacului, în pastorala Naşterii Domnului (2007) semnala:

„În saivanele Bisericii au intrat lupi. Cei mai mulţi sunt îmbrăcaţi în piele de oaie – atunci când nu pătrund într-o catedrală să jure îngenuncheaţi sub sabia lui Irod – iar datoria fiecărui păstor este să strige” (în Catedrala din Timişoara au intrat în chipul cavalerilor cruciaţi, în data de 16 iunie 2007, săvârşind ritualuri masonice, sub sabia nu a lui Irod, ci a lui Lucifer, desigur cu binecuvântarea ierarhului locului).

Acelaşi semnal îl trăgea cu o mie cinci sute de ani înainte Sfântul Ierarh Gură de Aur, prigonit de patriarhul Teofil al Alexandriei şi de alţi ierarhi, persecuţie în urma căreia a şi murit. Între sfinţii ierarhi, purtători de sfinţenie, prigoniţi de ierarhi însufleţiţi de duhul hulirii vieţuirii în Hristos amintim pe Sfântul Atanasie, Arhiepiscopul Alexandriei, Fotie cel Mare, Patriarhul Constantinopolului, Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului, Marcu Eugenicul, Mitropolitul Efesului, Sfântul Ierarh Nectarie de Eghina, Sfântul Ierarh Ioan Maximovici, Arhiepiscop de Shanghai şi San Francisco, Sfântul Arhiepiscop Teofan de Poltava, Arhiepiscopul Serafim Sobolev, Arhiepiscopul Averkie Tauşev, Arhiepiscopul Nectarie Konţevici ş.a.m.d. Între ierarhii români, chinuiţi de confraţi, amintim pe Gherasim Safirin, Gurie Grosu, Tit Simedrea. Poţi fi sfânt fără să fii episcop, mitropolit, patriarh, precum poţi fi sfânt având oricare din aceste grade ierarhice. Însă la fel de bine poţi fi ierarh fără să fii sfânt.

Părintele Dionisie Ignat din Sfântul Munte Athos spunea:

„Ce se zice astăzi (de către mai marii Bisericii, n. n.)? Arhierei erau şi ei (unii sfinţi , n.n.), arhierei suntem şi noi. Ei au făcut Sinoadele Ecumenice sub îndrumarea Sfântului Duh, astăzi putem şi noi schimba (din învăţăturile Bisericii n.n.), că tot arhierei suntem! Dar nu este aşa. Ei aveau sfinţenie şi simplitate duhovnicească. Avem noi aşa ceva astăzi? Mai greu!” (în Paraclisul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Colciu – Sfântul Munte Athos, 2004).

Un ierarh poate să aibă ca model vieţuirea lui Hristos şi a celor bine plăcuţi Lui, dar poate, totodată, conştient ori nu, să nu-i aibă pe ei model de viaţă, ci pe alţii: genii, savanţi, filozofi etc. Un astfel de ierarh poate avea multe însuşiri lăudabile, poate fi un om al vremii, înălţându-se cu mult deasupra mediocrităţii, însă nu poate fi sfânt. În cel mai rău caz poate fi slujbaş, lefegiu, birocrat supus comandamentelor vremii, credincios autorităţii de stat, dar nu sfânt. În particular, convingerile lui pot fi altele decât cele ale Părinţilor purtători de Hristos, osebindu-se chiar şi de creştinii de rând, de cei bine credincioşi. Acesta, în forul intim, poate fi necredincios, rău credincios, eretic, ateu, mason, politeist etc. (în chip inconştient) fără a impieta în vreun fel (văzut, sesizabil) asupra vieţuirii celor din jur. Dacă laolaltă cu cele enumerate ierarhul dovedeşte aptitudini manageriale, având o conduită morală ireproşabilă (nu e beţiv, hoţ, curvar etc.) mai mult, fiind iertător şi milostiv, păcatele de credinţă nu-i vor fi observate, iar dacă s-ar petrece un asemenea fapt societatea ar trece cu vederea, socotindu-le „mici” şi „neînsemnate”, în comparaţie cu meritele sociale. Un astfel de ierarh poate lua decizii necanonice, poate schimba rânduielile Bisericii, ignorând învăţăturile Sfinţilor Părinţi, poate preface mânăstirile în colhozuri, închinându-le scopurilor trecătoare, implementând în vieţuirea duhovnicească a eparhiei un duh sindicalist, fără a i se putea reproşa că păcătuieşte. În acţiunile acestui episcop poporul secularizat nu poate vedea niciodată un „păcătos”, cu atât mai puţin oamenii legii.

Lipsiţi de perspectiva sfinţeniei, încetând a mai tânji după cele veşnice ale „împărăţiei lui Dumnezeu care nu-i din lumea aceasta”, creştinii nu vor ezita să condamne pe cei care nu se supun „corectitudinii administrative”, instituite de ierarh, etichetându-i neascultători, răzvrătiţi, fanatici, indisciplinaţi etc. Pentru oameni, gradul, funcţia, poziţia socială sunt deasupra adevărului din care decurge sfinţenia. Pentru ei proiectele sociale, marile realizări, la îndemâna nu doar a sfinţilor ci şi a celor necredincioşi, pătimaşi şi făţarnici înseamnă mai mult decât vieţuirea întru adevăr şi sfinţenie.

Pentru Dumnezeu şi pentru de Dumnezeu purtătorii Părinţi toate cele ale lumii, oricât ar fi de „drepte” şi „corecte”, de plăcute, confortabile şi eficiente, chiar „poleite” cu creştinism, nu pot sta mai presus de adevăr, de virtuţi şi sfinţenie. Atât în societatea civilă (adică atee), cât şi în Biserică, în viaţa creştină „gradul” nu e mai important decât adevărul. Ca atare, ierarhul, stareţul, duhovnicul nu pot cere supunere/ascultare împotriva adevărului, căci nu are nici poruncă, nici îngăduinţă canonică pentru aceasta. Lor şi tuturor creştinilor Scriptura le spune: „Iubiţi adevărul, căci adevărul vă va face liberi”. Iar Adevărul este Hristos. Aşadar, ierarhul să ceară ascultare doar pentru Hristos, după Hristos, în Hristos.

*

Cuviosul Părinte Amfilohie din insula Patmos arată:

„Ascultarea, când o lipseşti de lucrarea cea ascunsă care e rugăciunea adresată Domnului nostru Iisus Hristos, nu are valoare. Şi comunismul impune ascultare faţă de ideologia lui şi ce valoare are?”

Părintele Arsenie Papacioc susţine acelaşi punct de vedere:

„Misiunea părintelui duhovnicesc este una singură, fără abatere, să-i ducă pe oameni la Hristos. […] Nu i s-a dat păstorului de suflete, preotului (nici ierarhului n.n.) puterea pentru deşarta mărire personală, ci ca să poarte cu inimă de părinte slăbiciunile fiilor duhovniceşti în chip egal, să sufere pentru ei în momente de căderi şi rătăciri de tot felul şi să ştie că „sufletele din mâna lui se vor cere la Judecată”, zice Sfânta Scriptură care nu se poate desfiinţa. Conducătorul de suflete să gândească smerit despre el, (despre) toiagul şi haina pe care o poartă, că cei care îl ascultă, îl ascultă pentru Hristos. Deci, ei tot ce fac, fac ca eroi ai lui Hristos, căci este o mare şi gravă rătăcire, ca şi cum ar zice că el este Cel ce este (adică Dumnezeu, n. n.)”

(în Nuanţe şi false nuanţe, Sophia, Bucureşti, 2007, p. 80, autor ierom. Benedict Stancu).

Cuviosul Gheron Iosif din Sfântul Munte Athos atrage atenţia asupra faptului că mai marii Bisericii în vremea noastră au schimbat menirea supunerii celei întru Hristos:

„Astăzi însă fiecare crede că îşi ia ucenic pentru ca să-l iniţieze în administraţie, cum să scoată bani sau să sape grădina sau să devină negustor sau să facă menaj în chilie. Noi însă spunem că astfel de lucruri nu este nevoie să se întâmple şi că singurul scop cu care merge ucenicul la părintele său şi face ascultare este următorul: pe de o parte, părintele, arzând de dragostea lui Hristos, să transmită talantul bogăţiei virtuţilor sale, iar ucenicul, dacă are lepădare de sine desăvârşită şi tăiere a voii, făcând ascultare deplină şi bucurându-se de har din partea părintelui său, atunci îşi va îndeplini (şi) toate treburile necesare din administraţie”

(op. cit., p. 82).

Părintele John Chryssavgis sesizează cu acurateţe contrafacerea ascultării:

„Există mentori duhovniceşti care le pretind fiilor şi fiicelor lor duhovniceşti o deplină şi necondiţionată ascultare. Absenţa smereniei îi determină să dorească să-i stăpânească pe alţii. Încercând să distragă atenţia de la faptul că urmăresc doar să-şi impună autoritatea, ei îşi justifică atitudinea necreştină făcând apel la spiritualitatea crucii („Rabdă, uite Hristos a fost nedreptăţit”, „Uite, vezi că nu eşti smerit”, „ia vezi că gândeşti prea mult şi intri în subtilitatea lucrurilor”, n. n.); în acest fel, o relaţie disfuncţională ajunge să fie explicată „logic” prin prisma „răstignirii voii proprii”, argumentul principal fiind că voinţa unui fiu duhovnicesc se cere biruită pentru ca acesta să se smerească, deoarece numai prin smerenie va putea evolua spiritual. S-ar putea replica: „Într-o asemenea situaţie cum s-ar putea verifica dacă mentorul duhovnicesc îşi menţine smerenia, lepădându-se de propria voie?” Tradiţia patristică identifică această încălcare a legilor duhovniciei, această constrângere a ucenicilor, de a-l asculta pe părintele duhovnic în condiţiile în care ascultarea devine o satisfacere a ambiţiilor personale ale acestuia, cu păcatul desfrânării. Sfântul Marcu Ascetul afirmă acest lucru fără echivoc: „Cel care amestecă în ascuns în poruncă voia sa este un desfrânat”. Dincolo de faptul că întrebuinţarea improprie a autorităţii duhovniceşti e o formă de desfrânare spirituală, ea este şi o formă de autism spiritual, oamenii şi lucrurile ajungând să fie percepute în funcţie de utilitatea pe care o au pentru aşa zisul mentor”

(op. cit., p. 82-84).

Cuviosul Paisie Aghioritul povestea despre un tânăr care a vrut să se aşeze într-o mănăstire, dar nu s-a odihnit acolo, deoarece multe lucruri nu erau potrivit rânduielilor Sfinţilor Părinţi. Când stareţul a vrut să-l oprească, zicând că „lucrurile se vor schimba” , tânărul i-a spus:

„Părinte, cum se vor schimba lucrurile? Ucenicul Bătrânului cutare este exact ca Bătrânul lui. Ucenicul cutăruia este exact ca acela. Atunci cum se vor schimba lucrurile?”

Şi adaugă Părintele Paisie:

„Când într-o mănăstire sau într-o obşte există un rău vechi şi ucenicii nu au neliniştea cea buna, se înveşniceşte o stare rea. În timp ce dacă există neliniştea cea bună la ucenici, atunci starea rea se poate schimba şi să se facă bună, în felul acesta se pot înveşnici şi binele şi răul”.

Cuviosul Părinte Cleopa precizează clar limitele ascultării:

„Ascultarea merge până la un punct, adică până la călcarea poruncilor lui Dumnezeu, după cum zice Sfântul Vasile cel Mare, fiindcă şi animalele ni se supun nouă fără cârtire, dar şi fără raţiune, însă omului i s-a dat minte pentru a se supune la cele ce i se cuvin spre mântuire şi nu la cele fărădelege”.

Precum observăm, în Biserică, supunerea, ascultarea nu se întemeiază pe relaţia juridică şef-subaltern. O astfel de supunere nu urmăreşte proslăvirea adevărului, ci orgoliul, capriciile, ignorând libertatea lăuntrică, duhovnicească a persoanei, transformând-o într-o sursă de exploatare şi profit. Din punct de vedere duhovnicesc, această supunere este păguboasă, chiar dacă administrativ se dovedeşte rentabilă, însă o astfel de ascultare nu sfinţeşte şi nu mântuieşte, fiindcă nu e după Dumnezeu.

Stareţul Efrem Katunakiotul face distincţie între ascultarea oarbă, neînţeleaptă, a începătorului şi ascultarea cu discernământ, întemeiată pe dreapta socoteală a monahului sporit:

„Ai văzut ce spune Sfântul Ioan Scărarul? A mers Stareţul la un începător şi i-a spus: – Cântă un cântec lumesc! – Să fie binecuvântat, a spus acela şi a cântat. Apoi a mers la altul care era de zece-cincisprezece ani călugăr şi i-a spus şi aceluia: – Cântă un cântec lumesc! Însă acela a spus: – Iertaţi, şi nu a cântat”.

Înţelegerea juridică, secularizată a supunerii în viaţa creştină adesea poate fi observată chiar la bunii creştini, la cei care îşi iau în serios vieţuirea duhovnicească. Aceştia, mânaţi de o evlavie „absolutistă” faţă de duhovnic, cu atât mai mult dacă este bătrân şi sporit ori dacă are vreo funcţie însemnată (fiind stareţ, exarh, episcop) nu se sfiesc să înfiereze atitudinile nu întotdeauna juste ale unor monahi prin remarci de felul: „Acela este un răzvrătit, se împotriveşte, nu face ascultare, tulbură obştea” etc., trecând foarte uşor peste faptul că nu stăpânesc toate datele problemei şi că eşecurile ori biruinţele în viaţa duhovnicească cel mai adesea nu intră sfera analizei logice, matematice. În ochii acestora monahul „neascultător”, pentru că a refuzat, a rămâne în continuare pe calea unică, general acceptată drept singura cale corectă, e căzut, pierdut, irecuperabil, un fel de al doilea Iuda, bun de pus în rând cu răufăcătorii, ori cu marii eretici ai istoriei. Chiar dacă nu a trecut la catolici sau la sectari (faţă de care creştinii sunt mult mai îngăduitori), chiar dacă a rămas monah ortodox având duhovnic ortodox, putându-se număra între mădularele Bisericii lui Hristos, „păcatul” său nu poate fi trecut cu vederea. Grav e că această mentalitate integrist-congregaţionistă este susţinută de păstori care, frustraţi prin sfidarea atotputerniciei lor, înfruntă astfel de situaţii nu întotdeauna într-o manieră duhovnicească, ci potrivit psihologiei şefului ultragiat.

În Biserică, manifestările sindicaliste au existat dintotdeauna. Şi din partea „şefilor” şi din partea „subalternilor”. Cum bine observa Dostoievski, omul a căutat dintotdeauna un idol, un model în faţa căruia să se supună, să-şi plece genunchii. Din model a făcut normă, lege inviolabilă, raportând faptele celor din jur la acela chiar dacă modelul nu întruchipa neapărat şi întotdeauna voia lui Dumnezeu, sfinţenia. Aşa au apărut obştile eretice, numite mai apoi culte, confesiuni ori „biserici” creştine.

Evanghelia povesteşte că la un moment dat între fiii lui Zevedeu se iscase o dispută cu privire la locul care se cuvenea fiecăruia în împărăţia cerurilor. Cu alte cuvinte, se străduiau în mod elitist să statueze clar, oficial, „importanţa” lor în împărăţia lui Dumnezeu, după tiparul împărţirii funcţiilor într-un partid. De aici se putea luneca extrem de uşor în atitudini de felul: „noi şi ceilalţi”, „ai lor” şi „ai noştri”. Sfânta Scriptură relatează un caz similar. Când Sfinţii Apostoli au ajuns cu propovăduirea lui Hristos între păgâni, aceia au început să-i preamărească pe dânşii, nu pe Hristos, ierarhizându-i statistic, potrivit cu înclinaţiile sufleteşti ale firii căzute: unii îl numeau „mai mare” pe Pavel, alţii pe ucenicul său Apolo, însă Apostolii i-au mustrat, precizând că Hristos, Acelaşi peste şi pentru toţi, „nu s-a împărţit”. Aceasta ar fi trebuit să fie lecţie pentru creştinii de mai târziu, care însă nu s-au înţelepţit. Ca atare, citim în vieţile Sfinţilor Trei Ierarhi că, după adormirea lor, peste ani, între creştinii din Constantinopol au apărut dispute cu privire la întâietatea ierarhilor înaintea lui Dumnezeu. În baza simpatiilor ori antipatiilor personale, judecând după criterii omeneşti, subiective, conform cu aşezarea duhovnicească lăuntrică, temeluită pe păreri şi închipuiri, creştinii au început a înălţa pe unii şi a coborî pe alţii, stabilind ierarhii valorice. Atunci Sfinţii Trei Ierarhi s-au arătat Sfântului Ioan, episcopul Evhaitelor, mărturisind că înaintea lui Dumnezeu s-au învrednicit de aceeaşi cinste şi, ca atare, poporul să nu pregete a-i prăznui deopotrivă.

În vieţile sfinţilor de la Mânăstirea Optina întâlnim un caz oarecum asemănător, astfel, Sfinţii Antonie şi Moise obişnuiau să-şi dea reciproc întâietate, încât deseori îşi trimiteau ucenicii de la unul la altul, fiecare socotind despre celălalt că e mult mai sporit duhovniceşte decât el însuşi. Aceeaşi frăţietate duhovnicească exista şi între Părintele Cleopa şi Părintele Paisie Olaru: nici unul nu se considera mai presus decât celălalt şi, ca atare, nici ucenicii nu se împărţeau pe „bisericuţe”, potrivit măsurii: „e de-al nostru”, „e în regulă”, „nu-i de-al nostru”, „vai de el!”

Din nefericire, creştinii de astăzi, constituiţi în grupări supercorecte, preferă un anumit separatism bisericesc, lipsindu-se de libertatea de odinioară. Dacă nu mergi la mânăstirea la care merge el, dacă nu te spovedeşti la duhovnicul la care se spovedeşte el, creştinul te socoteşte primejdios, chiar înşelat. Duhul corectitudinii legaliste te vrea pironit într-o matriţă anume, o matriţă duhovnicească pe gustul său, care pe tine te strâmtorează, te limitează duhovniceşte, nu te odihneşte, nu e pe sufletul tău cu nici un chip. Pe acest creştin nu-l interesează sufletul tău, nu vrea să ştie dacă duhovniceşte te vei bucura, dacă te vei simţi liber sau chinuit urmând îndemnurile lui, parcurgând traseul său duhovnicesc. Nu-l interesează nici neputinţele tale, lipsurile, nevoile şi păcatele tale, chiar complexele nelipsite firii umane: tot ce-şi doreşte este să intri cât mai repede în gruparea lui care, cu siguranţă, e cea mai bună, cea mai creştină, cea mai aproape de Hristos, mai mult decât oricare alta (vezi pilda „Vameşului şi a fariseului” din Sfânta Scriptură). Pe aceşti creştini nu-i va interesa vreodată ce gânduri porţi în inimă faţă de povăţuitorul duhovnicesc spre care te-ai îndreptat; dacă i te supui în silă ori de drag, dacă inima îţi înfloreşte când faci ascultare ori dacă, dimpotrivă, tânjeşte, nefiind întru supunere de fiu, ci de rob. Oameni ai faptelor exterioare, a căror împlinire juridică, legalistă pare suficientă a închipui părutul om duhovnicesc.

Împotriva acestui creştinism din afară au propovăduit mari părinţi duhovniceşti ai vremurilor noastre, între care Ignatie Briancianinov, Teofan Zăvorâtul, Teofan de Poltava, Averchie Tauşev, Paisie Aghioritul, Serafim Rose etc. Relaţia părinte-ucenic nu este una instituţională şi, ca atare, nu poate fi circumscrisă creştinismului de grup, nu poate fi promovată…pe linie de partid, potrivit cu aspiraţiile creştinilor sindicalişti.

Părintele Nicolae Steinhardt spune:

„Proust zicea că prietenia este cel mai misterios lucru din lume. Relaţia avă-ucenic este şi ea un mister, aidoma prieteniei. Este, de altfel, un caz de prietenie. Între avă şi ucenic există, trebuie neapărat să existe, pentru ca să fie justificată întrebuinţarea cuvintelor avă şi ucenic, simţăminte de absolută încredere, fidelitate şi afecţiune. Asemenea simţăminte au existat în Evul Mediu şi între scutier şi cavaler, între vasal şi senior. Jurământul de fidelitate medieval apare în relaţiile avă-ucenic ca implicit, el nu e dobândit formal. […] Relaţia avă-ucenic este aceasta: nici tu teamă, nici tu bănuială, nici tu tulburare, nici groază, nici istovire, nici coşmar, ci numai încredere, seninătate, siguranţă şi dragoste. Ava trăieşte pentru ucenic şi ucenicul pentru ava. Bucuria unuia e fericirea celuilalt. Relaţiile dintre ei sunt chip îngeresc în sensul depărtării tuturor urâciunilor care întunecă viaţa oamenilor şi întreţin între ei uriaşele forţe defecte: invidia, neîncrederea, frica. Ei, acesta-i idealul! Desigur că în practică ava şi ucenicul sunt oameni şi uneori lucrurile şchioapătă. Dar ca în tot ce e omenesc, nu atât concreteţea cotidiană a trăirii e definitorie, cât modelul ideal”.

Dacă relaţia dintre duhovnic şi ucenic este nefirească, forţată, lipsită de sinceritate şi mai ales de dragoste, atunci aceasta trebuie să înceteze, părintele duhovnicesc blagoslovind ucenicul să-şi caute alt povăţuitor. Aşa e cinstit, aşa e creştineşte, indiferent de părerile celor din jur care, afectaţi, nu vor ezita să arunce anateme asupra celui ce a părăsit „partidul”.

Altminteri, ascultarea ucenicului va fi vicleană, făţarnică, politeţea lumească luând locul dragostei şi evlaviei. Formal, canonic o astfel de legătură înşelătoare nu are nici un cusur, este în regulă, mulţumind întru totul corectitudinea creştinilor legalişti. Însă adevăraţii creştini vor observa că ceea ce e mai important lipseşte: duhul, duhul lui Hristos, adevărul care sfinţeşte, fără de care fapta, litera, tiparul sunt moarte.

Despre adevărata şi falsa ascultare Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov spune:

„Este o închinăciune sfântă care vine din smerenie şi din cinstire faţă de aproapele, faţă de chipul lui Dumnezeu, faţă de Hristos, în aproapele; şi este o închinăciune stricată, interesată, care caută să placă oamenilor şi totodată urăşte oamenii, împotrivitoare lui Dumnezeu şi urâtă înaintea Lui; pe aceasta a cerut-o Satana de la Dumnezeul-Om, îmbiindu-L, în schimbul ei, cu toate împărăţiile pământului şi slava lor. Câţi oare sunt acum care se închină pentru a primi foloase pământeşti! Cei înaintea cărora se închină aceştia le laudă smerenia”

(Despre înşelare, Schitul Românesc Lacu, Sfântul Munte Athos, p. 108).

Într-adevăr, oare smerenia, evlavia, ascultarea noastră faţă de anumiţi păstori sunt întrutotul duhovniceşti? Oare dacă nu vom trage nici un folos trupesc ori duhovnicesc, am rămâne la fel de prozelitişti pentru grupare (parohia, mânăstirea) „cea mai”? Mai mult, dacă acel părinte minunat, faimos, nemaipomenit ne-ar vorbi pe faţă, precum Sfântul Ioan Botezătorul iudeilor, spunându-ne adevărul despre noi înşine şi despre măsura creştinismului nostru, i-am rămâne la fel de credincioşi, lăudându-l în cele patru zări?

Se cuvine să ne întrebăm cu luciditate şi despre bunăvoinţa păstorului faţă de noi. Dând la o parte iubirea de sine care ne împiedică să vedem adevărul în ceea ce ne priveşte, ne întrebăm nu cumva suntem iubiţi interesat, „electoral”? Nu cumva cel ce te rabdă, îţi intră în voie, o face pentru a te stăpâni, transformându-te în clonă ideologică? Am văzut creştini care, din supunere fără discernământ, uitând că povăţuitorul oricât ar fi de „sfânt”, nu este lipsit cu totul de slăbiciuni omeneşti, se identifică orbeşte nu doar cu atitudinea duhovnicească a păstorului, ci şi cu opţiunile particulare, cu simpatiile şi antipatiile lui personale, subiective. Astfel, fără să se întrebe dacă ceea ce laudă ori detestă este just, dacă reflectă adevărul, fără să se întrebe dacă ceea ce îi place ori nu-i place e întru Hristos, ucenicii, inconştient, îşi însuşesc puncte de vedere străine temperamentului ori caracterului lor, doar pentru că sunt ale părintelui lor. De exemplu, este cu putinţă ca povăţuitorul să vadă anumite virtuţi la o persoană şi totuşi să nu fie aşa. Sau la o alta să nu vadă aproape nimic bun şi iarăşi să greşească. Ucenicul-clonă nu va ezita să se ralieze opţiunilor povăţuitorului, considerând că aşa îşi arată devotamentul, jertfelnicia faţă de duhovnic, refuzând să analizeze pentru a „nu judeca”. În viziunea neofitului, aceasta se numeşte „supunere absolută”, „ascultare desăvârşită”, „ca la Pateric”. Dacă acest ucenic ar lua aminte acum la câteva detalii, ar evita izbucnirea conflictelor ireversibile în viitor. Judecând obiectiv în anumite situaţii prezente, ar evita judecarea duhovnicului mai târziu.

Am cunoscut câţiva părinţi cu nume mari, care, deşi aveau dubii asupra alegerilor de moment, socotindu-le bune, credibile, ba chiar „semne de la Dumnezeu”, mai târziu retractau, observând că s-au înşelat. Se pune întrebarea: dacă ei, descoperind adevărul, s-au corectat, nu cumva ucenicii care au luat de bune erorile lor au rămas cu vechile convingeri? Nu cumva păstorul, intenţionat, a omis să-şi trezească ucenicii din beţia ascultării cu „pătura-n cap”? Gândul îmi spune că adesea lucrurile rămân confuze, în coadă de peşte, generând o oarecare stare concupiscentă, convenabilă amândorura, promiscuitate duhovnicească, exprimată de Hristos în cuvintele: „Se vor înşela unii pe alţii şi vor trăi”. Nu întâmplător Mântuitorul îi învinuia pe cărturari şi pe farisei că „înconjoară marea şi pământul pentru a afla prozelit iar când îl dobândesc, fac din el fiu îndoit al gheenei”.

Undeva, în învăţăturile Sfântului Nil Athonitul, există o relatare cu privire la un ucenic căruia bătrânul său îi îngăduia totul, numindu-l purtător de virtuţi, având către el o adâncă preţuire, dându-l drept pildă de aleasă vieţuire fraţilor din mănăstire. Dar, iată, că într-o zi, în vremea mesei de obşte, fratele cel ascultător, care murise cu câţiva ani înainte, apare înaintea tuturor cerând socoteală stareţului pentru sufletul său, după care, deschizându-se pământul, îl trase cu sine, pentru a vedea unde s-a sălăşluit în urma poveţelor sale. Iată ascultarea şi totodată povăţuirea sentimentală care prinde în mrejele ei păstori şi păstoriţi”.

Pr. Hristu ARON

(va urma)

• Articolul a aparut, in serial, in revista “Credinta ortodoxa”, editata cu mari eforturi de Dl. Ioan Enache, cu binecuvantarea PS Galaction, una dintre putinele reviste care tine sus steagul marturisirii credintei curate care mai subzista inca la noi si la care va recomandam calduros, cei care aveti posibilitatea si aveti dragoste de adevar, sa va abonati, pentru a sustine inca aparitia ei:

Abonamentele la revista „Credinţa ortodoxă” pentru anul 2010 se fac la preţul de 2 lei pe lună. Pentru abonaţii din Europa şi pentru cei din alte continente preţul este de un euro pe lună. Pentru a susţine apariţia revistei, aflată continuu în dificultăţi financiare, faceţi cât mai multe abonamente. Trimiteţi mandatul pe adresa: Enache Ioan, Calea Mărăşeşti, nr. 185, bl. E6, et. 2, ap. 7, Bacău – 600073, judeţul Bacău. Scrieţi limpede adresa dvs. şi menţionaţi perioada abonamentului.

Legaturi:

• Ascultarea, pretextele si abuzurile ei – parintele Savatie pune punctul pe I

• Sf. Ignatie Briancianinov: O VIAŢĂ DE ASCULTARE PE LÂNGĂ UN BĂTRÂN
• VIAŢA DUSA URMĂRIND SFATURILE DUHOVNICEŞTI

• ATITUDINEA FATA DE EPISCOPI SI CANOANE sau Despre falsificarea sensului ascultarii duhovnicesti

• Sfântul Maxim Mărturisitorul, nor călăuzitor în întunericul generalizat al apostaziei prin tăcere

• CUVIOSUL SERAPHIM ROSE DESPRE RAPORTAREA LA DUHOVNICI SI LA AUTORITATILE DUHOVNICESTI SI DESPRE CALAUZIRE

• Ortodoxia confortabila si inchipuita sau despre ispitele generatiilor rasfatate

• DE CARE PĂSTORI SA ASCULTAM? – Predica Arhim. IOIL Konstantaros la Pericopa apostolica a sarbatorii Sfantului Nicolae

• ARHIM.IUSTIN PÂRVU: TĂCERE ŞI MĂRTURISIRE

• Despre pocainta, fatarnicie si indreptatirile legaliste

• PS Siluan despre faptul ca ascultarea de duhovnic nu inseamna sclavie
• IPS AVERCHIE TAUSEV: TREI NIVELURI ALE APOSTAZIEI

• Sarea Ortodoxiei si surogatele formalismului

• Ce este si ce nu este Biserica?
• CE SE INTELEGE PRIN ANTIHRIST?

• Supunerea noastra trebuie sa dovedeasca discernamant
• Sfantul Ioan Casian – o pilda despre dreapta socoteala in alegerea sfatuitorilor, despre deznadejde si despre compatimirea cu cei raniti de ispite si de patimi

Aţi ascultat vreodată liniştea naturii?

Este minunat!Am fost in parcul din apropiere si ma gandeam ce inseamna sa il asculti pe Dumnezeu in liniste. La inceput mi s-a parut destul de dificil. I-am cantat Domnului de vreo 2 sau 3 ori acolo in linistea noptii ”Binecuvantat esti Doamne!” Si pasarile erau langa deasupra si ce credeti ca faceau? Si ele cantau, cantau Imparatului Slavei impreuna cu mine!

Si atunci m-am oprit le-am ascultat si au plecat. Am inchis ochii ca sa simt pacea din jur. Am simtit ceva minunat, foarte minunat! Simteam cum totul din mine devenea liniste profunda, ca si cum si eu ma “integram” in pacea noptii si a naturii. Este minunat cum aceasta pace o poti simti oricand , e freamatul naturii care striga catre inaltul cerului  Slava Tie Imparate a Toate!

In seara aceasta am intuit de ce pace s-au lipsit Adam si Eva din pacate in Rai. Era o pace care invada orice, desfata tot Universul. Aceasta pace era desavarsita care hranea pe primii oameni si ei au pierdut-o o data cu incalcarea poruncilor lui Dumnezeu! Dar Dumnezeu prin ceea ce ne-a daruit aici pe pamant a “inscris” acest “cod”al pacii in fiecare planta care ne incanta inima, in fiecare copacel pe care il admiram, in fiecare stea, in fiecare particula de aer….

Te iubesc Domnul meu drag!

Ce pace dulce mă înfăşoară!…Ce linişte mângâietoare!…Ce lumină de raze prinse în cununi de curcubeu!!! O, Doamne, eşti aici! Bunul meu şi sfânt Dumnezeu!  Îţi simt paşii uşori atingând cărările sufletului meu…şi în urma lor e atâta lumină! E o dâră de curcubeu…

Te opreşti o clipă lângă izvoarele mele învolburate, le priveşti îndelung, apoi iei din palma unui înger petale de nuferi albi şi le presari câte una, şi zâmbeşti. Apoi le presari pe toate odată şi apa îţi oglindeşte chipul fericit de încă o izbândă.
Înaintezi prin grădina inimii mele ca o adiere de miruri…îmi înviorezi toate florile sufletului meu obosit de patimi, de griji, de temeri.

Te uiţi cu înţelegere spre pomii cu ramuri grele, dar cu roduri necoapte…şi lumina Ta blândă şi căldura Ta mângâietiare le dă aromă şi culoare şi gust. Privirea Ta caută stelele de pe cerul sufletului meu. Cu o atingere diafană dai deoparte perdeaua grea de temeri şi regrete şi îmi arăţi lumina luceafărului de seară… şi a celui de dimineaţă…

Ce frumoşi sunt luceferii nopţii când eşti cu mine, Domnul meu!

Ce albaştri sunt zorii pe care mi-i pui înainte atrăgându-mi zborul spre Tine!

O! Lumina mea, Liniştea mea, Iubirea mea cea mai dragă, Iisuse! Rămâi pe totdeauna în grădina inimii mele! Nu pot să îţi mai duc dorul. Rămâi!…am atâtea a-Ţi spune…şi inima mea ar vrea să Ţi le şoptească în cea mai dulce tihnă şi taină, tăcând şi bătând pentru Tine cu iubire din Iubirea Ta. Iart-o că tremură când îţi simte prezenţa! Iart-o când îşi apleacă privirea de atâta lumină. Iart-o când se topeşte la auzul cuvintelor Tale. O, Domnul meu drag! Cuvântul Tău, cuvintele Tale, îmi îmbălsămează toată fiinţa! Mă înfăşoară ca Lumina! Mă biruie şi mă îngenunchează pentru totdeauna!

E atâta Linişte de Rai!!!…Tac…inima tace…tace şi ascultă un susur blând…

Ştiu, Doamne! E oceanul Iubirii Tale care freamătă pentru fiinţa mea atât de slabă, pe care Iubirea Ta şi Mila o face puternică şi biruitoare!

Mulţumesc!…Atât pot murmura cu buzele mele. Doar atât pot acum…Inima mea plină de Tine poate mai mult. Ascultă…îţi vorbeşte…nici eu nu ştiu ce îţi spune…Atâta ştiu: că Te iubeşte, Domnul meu drag!

Tudor Chirilă îţi dă cartea…în locul televizorului!

embedded by Embedded Video

YouTube Direkt <!-- generated by WordPress plugin Embedded Video -->

Atenție!

A nu se înţelege că trebuie să daţi foc televizorului sau că trebuie să vă transformaţi în piromani! Spotul de deasupra spune altceva: acordaţi-vă timp pentru lectură mai mult decât pentru facilul programelor TV.

Veţi rămâne cu ceea ce aţi citit, cu lucrurile profunde înţelese…pentru că lectura vă formează, cu adevărat,  interior.

(Pr. Dorin)

MITROPOLITUL AUGUSTIN KANDIOTIS:

Omilie la pomenirea Sfântului Tarasie

„Smerenia sfinţilor”

Biserica, iubiţilor, ca să-i înveţe pe copiii ei marile adevăruri ale credinţei, foloseşte icoane; icoane pe care le zugrăveşte în faţa lor când prin cuvinte, când prin culori.

De exemplu, prin cunoscuta Parabolă a fiului risipitor, Biserica noastră ne prezintă o icoană, folosind cuvintele Evangheliei: icoana omului care se pocăieşte şi cade la picioarele tatălui şi-şi cere iertare pentru toate păcatele făcute. Prin această frumoasă parabolă a fiului risipitor, icoană a pocăinţei sincere, Biserica ne invită şi pe noi, fiii risipitori mai mici, să ne pocăim cu sinceritate şi să cerem iertare de la Tatăl cel ceresc. Se cuvine ca noi toţi, da, noi toţi, mireni şi clerici, femei şi bărbaţi, săraci şi bogaţi, împăraţi şi patriarhi, toţi fără excepţie, cât mai trăim în această lume deşartă, să arătăm adevărată pocăinţă şi cu durere în inimă şi lacrimi în ochi să spunem şi noi: „Părinte, am greşit la cer şi înaintea Ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău” (Luca 15, 21).

Dar Biserica, în afară de aceste icoane, pe care ni le zugrăveşte prin învăţătura ei, foloseşte şi alte icoane, care se zugrăvesc cu culori pe lemn. Şi dă o mare importanţă şi acestora. Biserica noastră sărbătoreşte pomenirea unui mare erou şi apărător al Ortodoxiei, a Sfântului Tarasie, care s-a luptat mult pentru ca Biserica să aibă icoane, icoanele lui Hristos, ale Maicii Domnului şi ale sfinţilor. Cât de mult se împodobeşte şi se înfrumuseţează Biserica atunci când are icoane, dar şi cât de multe învaţă poporul de la icoane!

În bisericile bizantine, printre alte icoane, zugravii pictau şi unele minuni ale lui Hristos, dar şi anumite parabole. De exemplu, au zugrăvit şi Parabola fiului risipitor. Astfel, credincioşii aveau în faţa lor o icoană dublă; pentru că aceluia care vedea zugrăvită Parabola fiului risipitor i se năştea curiozitatea de a-l întreba pe preot şi de a asculta din gura lui frumoasa parabolă, dacă era analfabet. În felul acesta se învăţa de două ori: şi din cele care se priveau şi din cele care se auzeau. Cât de mult am fi învăţat dacă într-un loc al bisericii ar fi fost şi astăzi zugrăvită icoana cu fiul risipitor, de exemplu!

Despre Sfântul Tarasie, care este sărbătorit pe 25 februarie şi care s-a luptat pentru sfintele icoane, vom vorbi aici.

***

Sfântul Tarasie s-a născut în Constantinopol în secolul al VIII – lea într-o perioadă foarte tulbure, pentru că lumea de atunci era despărţită în două tabere: o tabără erau ortodocşii, care voiau să aibă în biserică icoane; alta erau ereticii, iconomahii, care voiau să arunce şi să ardă toate icoanele. Familia lui Tarasie aparţinea taberei ortodoxe. Părinţii lui erau evlavioşi. Astfel Tarasie a fost educat într-un mediu ortodox. Şi deoarece avea o mare chemare faţă de studiu, părinţii lui l-au trimis la şcoli. A studiat şi s-a pregătit foarte bine. Încă tânăr fiind a devenit funcţionar superior la palat. Atunci, împărăteasă era Irina.

Din cauza groaznicului război pe care îl duceau iconomahii, patriarhul Pavel de atunci a obosit, a demisionat, s-a dus într-o mănăstire şi peste puţin timp a murit. Acum cine avea să devină patriarh? Împărăteasa voia să devină Tarasie. Şi nu doar împărăteasa şi nobilii, ci şi întregul popor binecredincios. Pe el l-au considerat vrednic în acele zile dificile. Dar Tarasie era un suflet smerit. Îşi simţea neputinţa şi păcătoşenia şi încercase să evite greaua demnitate. Dar în urma unei mari presiuni a cedat şi a acceptat să fie hirotonit, însă cu condiţia convocării unui Sinod Ecumenic pentru a fi soluţionată chestiunea icoanelor, iar lumea să-şi redobândească pacea. Condiţia aceasta a fost acceptată. Tarasie a fost hirotonit şi instalat ca patriarh. Iconomahii, care erau o tabără foarte puternică, i-au pus multe piedici. Dar Sfântul Tarasie a învins toate piedicile, iar la sfârşit, la Niceea din Asia Mică, în 787, a avut loc Sinodul al VII – lea Ecumenic, care i-a şi condamnat pe iconomahi. A fost o luminoasă biruinţă a Ortodoxiei, iar principalul ei autor a fost Sfântul Tarasie.

Dar Sfântul Tarasie nu s-a luptat doar pentru credinţă. S-a luptat şi pentru morală. Voia ca ortodocşii – şi desigur cei care deţineau mari demnităţi – să trăiască potrivit învăţăturilor Ortodoxiei. Şi pe oricine vedea că iese de pe linia aceasta, că încalcă legile Bisericii şi că trăieşte o viaţă stricată, îl mustra pentru exemplul său rău. Când tânărul împărat Constantin al VI – lea, fiul Irinei, şi-a izgonit femeia legiuită pentru a lua alta, patriarhul Tarasie s-a împotrivit acestei dorinţe nelegiuite a împăratului. Dar împăratul a găsit un preot nevrednic care l-a cununat în chip nelegiuit. Sfântul Tarasie, care nu a dat permisiunea preotului ca să cunune cuplul nelegiuit, l-a caterisit imediat pe preot. Împăratul s-a mâniat. A împresurat episcopia cu soldaţi şi l-a ameninţat pe patriarh cu exilul. Dar Sfântul Tarasie nu a cedat. Avea şi poporul alături de el. Şi dacă îndrăznea împăratul să-i facă vreun rău lui Tarasie, poporul s-ar fi răsculat şi ar fi făcut revoluţie. Împăratul s-a temut. Trimisului împărătesc care cerea un compromis, Tarasie i-a răspuns:

Spuneţi împăratului că Tarasie nu cedează. Cum va sta împăratul în faţa lumii? Cum îi va pedepsi pe bărbaţii care îşi lasă femeile lor şi se duc cu alte femei, de vreme ce el, cel dintâi a dat un exemplu rău? Carte de despărţire nu-i dau. Nunta nelegiuită pe care a făcut-o nu o binecuvintez. Prefer să fiu răsturnat de pe tron decât să binecuvintez astfel de nelegiuiri...

Astfel a răspuns Tarasie trimisului împăratului. Poporul binecredincios a stat de partea sfântului patriarh, iar patriarhul a rămas în tron. A rămas pe tron nu pentru onoruri şi slavă, ci pentru a sluji poporul lui Dumnezeu. O mare avere, pe care a moştenit-o de la părinţii săi bogaţi, a împărţit-o săracilor. Trăia o viaţă ascetică. Se ruga şi studia Sfânta Scriptură şi pe Părinţi şi învăţa continuu. Clericii stricaţi nu puteau să rămână lângă el. Şi pe acei preoţi, care dăduseră bani episcopilor nevrednici ca să-i hirotonească, i-a izgonit din Biserică şi a emis o lege: acela care devine preot cu bani să fie caterisit. Pentru că banii pe care îi dă cineva ca să cumpere harul dumnezeiesc sunt ca banii pe care i-a luat Iuda pentru a-L vinde pe Învăţătorul.

Preotul, care vrea să-şi păstreze la înălţime preoţia sa, nu se cuvine să ia bani pentru el însuşi când săvârşeşte Tainele. De aceea, şi noi, în jurisdicţia noastră, am interzis preoţilor să ia bani la diferitele slujbe. Am întrerupt şi aşa-numitele „norociri” (banii pe care i-ar primi un preot în afara salariului – n.tr.), deoarece şi acestea sunt un fel de simonie, pe care a condamnat-o Tarasie.

După această digresiune să revenim la Sfântul Tarasie. Douăzeci de ani a rămas în tron. Nicio zi nu a încetat să lucreze şi să se ostenească pentru popor. După aceea, s-a retras într-o mănăstire, pe care o zidise el însuşi, şi acolo, ca şi cum era ultimul păcătos, plângea şi cerea mila lui Dumnezeu. Auziţi, creştinii mei? Un patriarh, care a trăit o viaţă sfântă, a făcut minuni şi a slăvit Biserica, plânge pentru păcatele lui. Şi noi, clerici şi mireni, ce facem? Unde sunt lacrimile noastre? Unde este pocăinţa noastră? Din păcate, nu ne învaţă exemplul Sfântului Tarasie, care plângea şi cerea mila lui Dumnezeu.

Fie ca prin mijlocirile Sfântului Tarasie, marele apărător şi erou al Bisericii, Dumnezeu să ne dea şi nouă pocăinţă adevărată.

(traducere din elină: monahul Leontie)

Fii credincios până la moarte şi vei avea cununa vieţii… – gand al IPS Teofan la Duminica Ortodoxiei

Sursa: Cidade de Deus

În toată clipa şi în tot locul, creştinul dreptslăvitor este chemat să conştientizeze apartenenţa sa la Biserica lui Hristos. Duminica Ortodoxiei este ziua în care această conştiinţă trebuie manifestată într-un mod mai evident.

Împărtăşindu-se de harul Sfântului Duh prin Taina Sfântului Botez, creştinul a mărturisit, personal sau prin intermediul naşilor, unirea cu Hristos şi lepădarea de puterile întunericului. Duminica Ortodoxiei este ziua în care această mărturisire trebuie actualizată, înnoită, întărită. Acest lucru este necesar datorită ispitirilor la care creştinul este supus în permanenţă, ispitiri ce vin de la lume, de la trup şi de la diavol.

În prima duminică a Postului Mare, creştinii ortodocşi sunt chemaţi să înţeleagă că Biserica din care fac parte este corabia mânturii, bântuită de multe valuri şi furtuni. Puterile întunericului, manifestate în foarte multe feluri, nu îngăduie nici o clipă de răgaz, nici un moment de cer totalmente senin.

În orice zi a anului, dar mai ales în Duminica Ortodoxiei, Biserica îşi sensibilizează fiii şi fiicele pentru o participa la strădania apărării credinţei. În general, această luptă este lăsată în sarcina clerului, ierarhi sau preoţi. Aceştia nu pot să-şi împlinească în mod adecvat datoria decât înconjuraţi, aşa cum se cuvine, de membrii preoţiei universale, creştinii mireni, bărbaţi şi femei.

În Duminica Ortodoxiei, creştinii sunt chemaţi, aşadar, să înţeleagă, mai bine zis să participe la lumea harului prezentă în Biserica lui Hristos, dreptslăvitoare. Taina icoanei, sfinţenia moaştelor, prezenţa sfinţilor, îndumnezeirea prin Liturghie, jertfa rugăciunii, iubirea de vrăjmaşi, mărturisirea fără teamă a adevărului sunt tot atâtea căi de participare la lumea harului din Biserică.

Cunoaşterea adevărului de credinţă, trăirea lui cu intensitate permanent înnoită şi mărturisirea lui către lume constituie o altă componentă a chemării Bisericii în Duminica Ortodoxiei. Este, îndeobşte, ştiut că nu toţi cei botezaţi în Biserica Ortodoxă au o cunoaştere adecvată a învăţăturii de credinţă. Dintre aceştia, puţini sunt cei care trăiesc plenar credinţa şi sunt şi mai puţini cei care o propovăduiesc.

Duminica Ortodoxiei este ziua în care datoria de a cunoaşte elementele esenţiale ale învăţăturii de credinţă se impune cu necesitate pentru tot creştinul ortodox. Este ziua în care trebuie subliniată necesitatea transformării vieţii personale şi comunitare cu adevărul de credinţă. Este ziua în care creştinul ortodox este chemat să înţeleagă că adevărul de credinţă, odată cunoscut şi trăit, trebuie mărturisit celor de aproape şi celor din depărtări. Apartenenţa la Biserica Ortodoxă este, aşadar, o mare cinste, un privilegiu, o binecuvântare. Această şansă include şi o mare răspundere. Este răspunsul pe care fiecare creştin ortodox îl va da la înfricoşătoarea judecată. Acest răspuns implică credincioşie fără compromis faţă de taina Bisericii dreptslăvitoare. Implică, de asemenea, înţelegere, deschidere şi, mai ales, dragoste faţă de cel care nu este, sau nu este încă, părtaş al aceleiaşi credinţe. Credincioşia totală faţă de Adevărul Bisericii drepslăvitoare şi capacitatea de a iubi fără limite pe fiecare fiinţă umană constituie crucea creştinului ortodox care are drept răsplată cununa vieţii. Este un lucru greu, imposibil pentru plăpânda fiinţă numită creştin ortodox. Însă, să nu uităm, după cuvântul Apostolului, pot totul în Hristos Cel care mă întăreşte (Flp. 4, 13).

Legaturi:

• “Am ajuns din nou in timpurile cand Credinta noastra scumpa ne va costa!”
• CUVINTE ACTUALE PENTRU DUMINICA ORTODOXIEI

• Pastorala de Nasterea Domnului a IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei: HRISTOS – SINGURA NADEJDE SI SINGURUL SENS. URMA-VOM SI NOI STEAUA LUI?
• IPS TEOFAN IMPLINESTE ASTAZI 50 DE ANI. Ii suntem alaturi cu inimile si ii dorim Vladicai ca Domnul sa-i adauge la smerenie si evlavie si ceva mai mult curaj!
• Doar IPS Teofan mai are “o mana calda” pentru parintele Mina Dobzeu
• IPS Teofan vorbind despre unitate, pasapoarte biometrice, coduri si Basarabia la Petru Voda
• Î.P.S. Teofan despre hotărârea sinodală din 9 iulie 2008
• Denia din Joia Mare, IPS Teofan
• IPS Teofan – Mitropolitul Moldovei si Bucovinei: “Iata sunt gata să te slujesc, obste sfanta…”

Muntele din oameni: Dumnezeu!

1.Ai zâmbit. Soarele dăduse în roşiatic. Începutul era aici. Aici era Dumnezeu. Ieşise nevinovat de trecerea anotimpurilor.

2.Dincolo de tine voi face cunoştiinţă cu prăpăstiile mele inevitabile: teama, izolarea, reîntoarcerea. Până atunci, tu nu-ţi propui să-mi împarţi necuvintele decât în ploile repezi de primăvară.

3.Voi aşterne un buchet de frunze în locul care trebuia să fie un sfeştinc aprins pentru sfârşituri şi surâsuri. Atunci cum îţi puteai reveni după o regăsire?

4. Nu mi-ai cerut o explicaţie pentru însuşirea Muntelui cu fulgere. Înţeleseseşi că numai privirea le pătrundea orizontul imun, grotesc, cu serpentine. În loc de fulgere, mi-ai arătat un fulg de păpădie.

5.Au urmat câteva zile în care ai căutat, insistent, Muntele. Pădurile nu-ţi spuneau nimic. Se prelingeau într-o secetă de culoare fără seamăn.

6.Aici ai învăţat că spinii nu se deosebesc cu mult de o floare. În schimb, oamenii îşi aleg altarele în funcţie de spicele plantelor sacre. Aşteptai să curgă numai culorile din raze, fără să-ţi asumi blestemul arşiţei tale neîntemeiate.

7.Ca să-ţi păstrezi cărările nesălbăticite, te-ai hotărât să abandonezi gândurile pe-o privire. ADEVĂRUL CĂRUI MUNTE ÎL CAUŢI, DE FAPT ?

8.Ştiai tot. Erai singurul…  Dacă vei spune vreodată ce ai văzut, Muntele are să dispară.

(Pentru cei care escaladează Muntele cu sinceritate)

Viaţa la 18 ani

Cei ce doresc sa participe la licitatia anuntata mai jos, pot lasa mesaje la comentariile acestui articol.

Ioana a implinit ieri 18 ani. Ioana este o fata pe care nu o cunosc personal, insa pe care am citit-o pe blogul Anei si pe site-ul creat in urma evenimentului care i-a schimbat viata. Luna trecuta, Ioana a devenit unul din multii copii bolnavi de cancer.

Uitasem de ziua ei; am intrat pe Jurnalul Anei si mi-a amintit ea.

La multi ani, Ioana! Sa te ajute Bunul Dumnezeu sa invingi boala.

Nu stiu daca te va ajuta foarte mult darul meu, dar incerc.

Imi invit cititorii blogului sa urmareasca un eveniment (http://adriana-dardindar.blogspot.com/2009/12/costel-busuioc-un-roman-fericit.html )la care am participat in luna decembrie: lansarea la Bucuresti a unei carti de suflet. Pe prima fila, autorul mi-a scris: Costel, cu mult drag pentru Adriana din DardinDar.

Pentru ca stiu cum este viata la 18 ani si pentru ca stiu cum este viata si de la 18 la 43 de ani, m-as bucura sa parcurga si Ioana acest interval si sa treaca mai departe de el.

M-as bucura daca am ajuta-o si noi: eu incep prin a lansa invitatia de a licita pentru cartea mentionata (veti vedea in film despre ce carte vorbesc).

Licitatia incepe de la 12 lei (pretul de vanzare din librarie); se desfasoara in perioada 23 februarie 2010 – 28 februarie 2010 ( am ales acest scurt interval pentru ca in aceasta perioada sunt pomeniti doi sfinti Ioan – maine Sfantul Ioan Botezatorul si duminica Sfantul Cuvios Ioan Casian Romanul; cu rugaciunile lor nadajduiesc sa daruim Ioanei un strop de bucurie.

Intervalul este scurt, pentru ca si cancerul este rapid: te loveste ca un fulger! Cine va dori sa faca o fapta buna nu va sta prea mult pe ganduri.

Pentru ca Dardindar este un blog de suflet si pentru ca stiu ca cei care il citesc constant sunt sufletisti la randul lor, o sa ii rog pe cei care vor licita, la final, chiar daca nu sunt castigatori, sa doneze totusi suma promisa in contul Ioanei.

Persoana care va castiga licitatia, va depune suma promisa in contul Ioanei, si in ziua urmatoare depunerii, de comun acord vom stabili modalitatea de a intra in posesia cartii.

Doamne, ajuta!

Despre Ioana Spahiu (diagnostic, conturi deschise) puteti citi aici http://ioanaspahiu.blogspot.com/2010/01/sa-o-cunoastem-pe-ioana.html

Mama Ioanei este cadru didactic, colega si buna prietena cu Ana, doamna care scrie aici http://jurnalulanei.blogspot.com/

Ascultarea e libertate

Aş vrea să vorbesc puţin despre ascultarea în Ortodoxie şi criticile ce i se pot aduce. Noi, ca şi creştini ortodocşi, ştim că baza vieţii noastre în Hristos o are ascultarea. Ascultarea, după Sfinţii Părinţi, e mai importantă decât orice virtute deoarece “ascultarea e cea care aduce smerenie” sau “după cum Adam a căzut din Rai prin neascultare noi vom ajunge înapoi în Rai prin ascultare”.

Mulţi oameni consideră că ascultarea e specifică doar călugărilor dar aceştia nu îşi dau seama că Hristos nu a făcut două Evanghelii ( una pentru călugări şi una pentru mireni ). Călugăria şi căsătoria sunt ca două surori şi se aseamănă foarte mult una cu alta. De aceea voturile monahale se pot aplica atât în căsătorie cât şi în călugărie. Sărăcia în călugărie se poate aplica la fel de bine în căsătorie astfel: în loc să strângem bani pentru vremuri negre am putea să facem milostenii cu acei bani, putem renunţa la comodităţile de azi trăind puţin mai sărăcăcios pentru a face mai multe milostenii şi pentru a ne menţine treji în viaţă ( din păcate nu ne dăm seama că această comoditate este un blestem venit de la vrăjmaş deoarece ne face să uităm că suntem călători pe acest pământ pe de o parte şi faptul că alţii trăiesc mult mai greu pe de altă parte ), etc. Fecioria în călugărie se poate aplica şi în căsătorie astfel: să avem relaţii trupeşti doar cu soţia şi doar în răstimpurile permise de Biserică, să ţinem fecioaria minţii, a privirii etc. Vreau să fac aici o paranteză despre aceste voturi: dacă comparăm viaţa noastră cu ceea ce ne cere Evanghelia chiar şi faţă de aceste voturi probabil vom fi foarte mulţi repetenţi. Asta ne arată măsura noastră duhovnicească şi boala de care suntem stăpâniţi.

Dar revenind, ascultarea trebuie să apară atât la călugări cât şi la mireni. În lume precum şi în mănăstire, din păcate, unii ar crede că ascultarea i se datorează doar stareţului şi/sau duhovnicului. Totuşi, Hristos cere în primul rând o ascultare faţă de toţi. Păr. Ioan Cojan de la Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul din Alba Iulia spunea: “Foarte multe femei caută secretul tinereţii. Uitaţi-vă la mine ce tânăr arăt. Ştiţi de ce arăt atât de bine? Pentru că tot timpul încerc să îi mulţumesc pe ceilalţi. Aşa că şi dacă nu reuşesc la sfârşitul zilei să îi mulţumesc pe toţi am conştiinţa împăcată că am făcut tot ce am putut şi de aceea nici efectele îmbătrânirii nu se văd atât de tare”. Hristos ne cere ca să ne iubim aproapele ca pe noi înşine aşa că după cum am vrea ca alţii să facă anumite lucruri pentru noi aşa ar trebui să facem şi noi pentru alţii.

O altă ascultare pe care o datorează călugării e cea faţă de stareţ. Care ar fi echivalentul în căsătorie? Pentru copii echivalentul ar fi ascultarea de părinţi iar pentru cei căsătoriţi e nevoie de ascultarea partenerului de viaţă. De când a venit Hristos nu mai există ideea: “bărbatul ordonă, femeia execută” sau invers. Hristos a schimbat sensul capului într-o familie sau o societate: “Cine vrea să fie mai mare ca toţi să fie slujitorul tuturor”. Aşa că nu e cel mai mare cel care ordonă, sau cel care îşi impune punctele de vedere ci cel care slujeşte cel mai mult.

Dumnezeu i-a făcut pe soţ şi pe soţie egali şi totuşi diferiţi. Bărbatul şi femeia îşi are fiecare rolul lor bine determinat în căsătorie dar în nici un caz asta nu implică că unul e superior iar celălalt inferior. Amândoi sunt la fel de superiori ( ştiu că e un pleonasm aici dar am vrut să subliniez ceva ) în sensul că bărbatul are atribute ce îi lipsesc femeii iar femeia are atribute ce îi lipsesc bărbatului. În orice decizie ar trebui o sfătuire, o ascultare a unuia faţă de celălalt. Şi sunt momente când ştii că cel iubit face o greşeală foarte mare ( şi mă refer la greşeli serioase care ar putea să îi afecteze şansa mântuirii sau să afecteze familia într-un mod distrugător ) iar atunci într-o familie care are la bază dragostea lui Hristos, cel iubit care greşeşte va face ascultare de partener în baza încrederii pe care i-o acordă ( mai ales când cel care greşeşte nu vede să facă ceva rău ). Dar o astfel de ascultare oarbă n-ar trebui să o cerem de la celălalt pentru lucruri minore de genul: unde pun farfuriile, cine schimbă pe copil sau alte nimicuri de genul acesta pe care unii le hiperbolizează. Până la urmă dacă cei doi se iubesc nu apare problema neascultării şi nici certurile ( pe care de multe ori le-am auzit ) despre cine e şeful. Şeful e cel care slujeşte cel mai mult. Să se întreacă cei doi în slujire şi atunci se vede cine e mai mare.

Închizând o a doua paranteză ce am făcut-o în legătură cu anumite neînţelegeri între soţi vreau să mă refer la a treia ascultare şi anume ascultarea de duhovnic. Sfinţii Părinţi spun că trebuie să facem o ascultare oarbă, că şi dacă duhovnicul greşeşte ca un om Dumnezeu va îndrepta pe cel ascultător pentru că ascultă. Marii părinţi contemporani: păr Porfirie Kavsokalivitul sau păr. Efrem Katunakiotul subliniază foarte tare că harul primit a fost datorat unei ascultări oarbe. Indiferent de ceea ce spune duhovnicul noi trebuie să ascultăm de el ca de Hristos deoarece duhovnicul e glasul lui Hristos.

Acum trecând de partea de teorie şi care se potriveşte unei lumi ideale aş vrea să mă refer la criticile actuale ce i se dau ascultării. Să enumerăm nişte cazuri:
- spun Sfinţii Părinţi să faci ascultare orbeşte de duhovnic atât timp cât nu e eretic;
- spun părinţii mai necredincioşi către copii: “mai bine asculţi de un necunoscut decât de propriul tău părinte?”;
- spun unii mai necredincioşi, cei neortodocşi precum şi unii ortodocşi bine intenţionaţi: “dacă duhovnicul îţi cere să te arunci în fântână te arunci? Dacă da, atunci înseamnă că şi cei care făceau parte din diferite secte şi li se cereau să se omoare sau să facă cine ştie ce e normal”.

Deci problema principală s-ar pune în felul următor: până unde merge ascultarea? Să luăm cazul cu ce au spus Sfinţii Părinţi. Păr. Efrem Katunakiotul când a fost problema cu schimbarea calendarului după ce s-a rugat a primit semn de la Dumnezeu că Biserica lui Hristos e la Constantinopol. Dar avea o problemă: duhovnicul său Nichifor nicicum nu dorea să facă ascultare de Constantinopol: “‘Am să vă fac cunoscut un amănunt din viaţa mea. Eu şi bătrânul Iosif am primit cei dintâi descoperire despre sminteala cu calendarul. Ni s-a arătat că Biserica cea vie este la Constantinopol, şi nu în tabăra celor numiţi zeloţi. Ne-am întors atunci cu Biserica, întru care este şi întreg Sfântul Munte. Stareţul meu voia să rămână cu zeloţii, iar eu i-am stat împotrivă cu silnicie în privinţa aceasta. Bătrânul Nichifor a fost nevoit să dea înapoi. Urmarea a fost că harul a plecat de la mine şi am rămas uscat, lipsit de simţirea lui şi de mângâiere.’ S-a gândit atunci că trebuie să facă ascultare până la moartea asprului său Stareţ, iar apoi să se reaşeze întru rânduiala Bisericii. Asemenea îi spunea şi bătrânul Nichifor: ‘De ce-mi aduci strâmtorare, fiul meu, în lucrul acesta pe care nu pot să-l fac? Ai puţină răbdare, şi după moartea mea fă orice voieşti’. Aceasta avea să se întâmple după 23 de ani, când păr. Efrem şi-a întemeiat obşte”. La fel e şi cu cazul al treilea şi anume când mai marele sectei îţi cere să te sinucizi sau să faci cine ştie ce alte nebunii. Deci unde e soluţia?

După părerea mea problema principală se pune la ceea ce e ascultarea. În primul rând ascultarea e libertate, adică se face de bunăvoie pe de o parte şi pe de altă parte îţi asumi consecinţele la ascultarea făcută. O ascultare pe care o facem pentru a fugi de responsabilităţi nu e o ascultare ortodoxă şi în Duhul lui Hristos care în primul rând ne-a făcut liberi. Cei din secte de obicei când fac ascultare ei renunţă la libertatea lor, la tot ce ţin de ei şi preferă o ascultare oarbă în schimbul de a scăpa de responsabilităţi. Şi când faci aşa ceva deja e băgat un demon în acea ascultare şi poţi să ajungi la mari probleme ( de asta şi Sfinţii Părinţi sfătuiau să nu faci ascultare de un eretic şi anume deoarece nu mulţi fac o ascultare curată de un duhovnic ci mai degrabă o astfel de ascultare se câştigă cu timpul ).

Cei care se sinucid se aşteaptă de obicei ca prin gestul acesta să ajungă într-o nirvana. Ei resping Crucea şi tot ce fac e cu scopul de a ajunge la o fericire fără Cruce. Şi din păcate acest gen de ascultare apare şi în Ortodoxia noastră. Să dau un exemplu: Păr. Porfirie îi spune unui călugăr să ia paharul cu apă de pe masă şi apoi să-l verse pe jos. Călugărul face ascultare. Apoi păr. Porfirie îi dă o palmă şi îi strigă: “Prostule, de ce ai vărsat apa?!” iar călugărul îi spune: “Iertaţi-mă părinte”. Atunci păr. Porfirie îi spune: “Dacă ai fi spus că ai vărsat-o din cauză că ţi-am spus eu ai fi pierdut cununa”. Oare câţi din noi nu ar fi ispitiţi să spună că am vărsat apa din cauză că a spus duhovnicul? În acelaşi timp mai spune păr. Porfirie despre adevărata ascultare: “Nu e ascultare atunci când tu te aştepţi ca stareţul să te ispitească ci atunci când eşti luat pe nepregătitea. Atunci poate să vadă stareţul felul tău de a fi şi dacă ştii să te smereşti”.

Ca şi o concluzie aş vrea să spun faptul că ascultarea e bună, e dumnezeiască dar aceasta e doar când trăim în Duhul lui Hristos, când pătrundem în Duhul Evangheliei şi nu în Litera ei. La început fiecare tinde să facă o împlinire a Evangheliei după Literă şi deseori aceşti oameni se smintesc despre cei ce Îl trăiesc pe Hristos în viaţa lor. Dar dacă suntem sinceri în ascultarea noastră şi nu ne făţărnicim ( iar deseori ne făţărnicim fără să fim conştienţi de asta iar aici e drama şi mai mare deoarece riscăm să ne pierdem crezând că suntem pe drumul cel bun ) Dumnezeu ne va duce la o ascultare în Duh şi în Adevăr. Până atunci e de preferat să ascultăm sfaturile Sfinţilor Părinţi şi anume de a nu face ascultare faţă de eretici sau faţă de cei ce ne cer să facem păcate precum şi sfatul păr. Rafail Noica care ne spune ca înainte să facem o ascultare oarbă de un duhovnic să îl certăm foarte atent şi dacă simţim că Hristos e în el atunci ne putem preda cu totul în mâinile acestui duhovnic

Mărturii minunate din viaţa muceniţei Daniela din Bucureşti

Această floare aleasă a răsărit pe pământul românesc în anul 1967. De micuţă era foarte apropiată de Dumnezeu. Când ieşea de la şcoală trecea totdeauna pe la biserică. Pentru aceasta era mustrată foarte aspru de tatăl ei: „Unde ai fost? Toata ziua la biserică? La popii tăi? Ce ţi-a dat ţie Dumnezeu?” Iar ea nu zicea nimic, numai lacrimile îi curgeau pe obraji.

Era evlavioasă şi stătea mult timp la rugăciune. La banchetul de la sfârşitul liceului n-a vrut să se ducă. Diriginta ei o ruga: „Hai, Dănuţa, vino şi tu cu noi!”, însă ea a zis: „Nu pot, dar să ştiţi că eu vă iubesc foarte mult pe toţi, însă la banchet nu pot veni…iertaţi-mă…”. Era foarte blândă şi foarte bună cu toţi. Îi ajuta pe colegi la lecţii; stătea şi noaptea să scrie pentru ei. Învăţa foarte bine, atât la şcoală, cât şi la facultate. Îi plăcea foarte mult să lucreze. Toate hăinuţele ei erau făcute de ea.

A fost fiică duhovnicească a Cuviosului Părinte Sofian de la Sfânta Mănăstire Antim.

Studentă fiind, avea în grijă o bătrână paralizată, uitată de toţi – mama Ioana. Cuvioasa Daniela se ducea zilnic la ea: dimineaţa, înainte de facultate şi seara. Era drum destul şi osteneală multă. O spăla, o îngrijea, îi făcea cumpărăturile. Din bursa ei punea deoparte şi pentru mama Ioana. Îi spăla hainele, îi citea, îi cânta şi aducea bucurie în sufletul bătrânei.

Era foarte blândă şi foarte milostivă. Se vedea în ea blândeţea Părintelui Sofian. N-a fost niciodată supărată pe cineva. Se acuza întotdeauna pe sine, iar pe ceilalţi îi scuza.

Odată, cineva a bătut-o tare pe cuvioasa Daniela, deşi aceasta nu era vinovată. După ce a răbdat în tăcere bătaia, s-a aplecat până la pământ, a îngenunchiat şi a sărutat piciorul care o lovise cu sălbăticie.

Anumite persoane din familie încercau să o convingă să se mărite, iar ea spunea: „Nu, nu. Eu vreau să rămân cu Dumnezeu”. „Dar poţi să fii cu Dumnezeu şi măritată” – i se spunea. „Da, dar dacă mă mărit, înseamnă că-L dau puţin pe Dumnezeu la o parte, şi eu nu pot asta, nu vreau. Eu vreau să-I dau totul lui Dumnezeu”.

Stătea multe ore noaptea să-şi facă pravila. Niciodată nu s-a culcat fără să-şi facă pravila. Iar fraţii ei strigau la ea: „Ce ţi-a dat ţie Dumnezeu? Că ne-ai acrit cu popii tăi. Ce-ţi face credinţa ta? Că tata îţi dă de mâncare… De ce ai făcut facultatea, ca să te duci la mănăstire”?

Când a terminat facultatea a fugit la mănăstire. Tatăl ei a căutat-o mult timp, a găsit-o, a bătut-o şi a adus-o acasă. A fugit de mai multe ori. De fiecare dată a fost adusă cu forţa acasă şi bătută cumplit.

Odată, în noaptea de dinainte de ultima plecare a sa la mănăstire, a plâns şi s-a rugat fără încetare. A făcut 1000 de metanii, cu lacrimi multe, cerând luminare de la Maica Domnului. Spre ziuă a adormit. Când s-a trezit, a luat iconiţa cu Maica Domnului pe care o primise de la Părintele Sofian. A făcut cruce, a sărutat iconiţa şi foarte hotărâtă şi-a strâns lucrurile pentru plecare. Apoi a lăsat unei prietene o scrisoare pentru Părintele Sofian. Iată conţinutul:

Am visat, Părinte, icoana Maicii Domnului. Şi am văzut că icoana prinde viaţă, şi Maica Domnului mă privea atent şi eu mă rugam în faţa ei şi o întrebam: „Ce să fac”?. Şi am văzut cum mă privea cu multă durere. Şi am văzut lacrimi pe obrazul Ei. Şi, deodată, şi-a întins mâinile la rugăciune şi o lacrimă din ochii ei a picurat pe mâna mea. Şi ea, cu mâinile ridicate în sus, se ruga şi plângea. Când m-a atins lacrima Ei m-am trezit. Şi m-am hotărât să plec.

Şi a plecat. Pe drumul Crucii, pe urmele Mântuitorului Hristos.

Însă tatăl ei a găsit-o şi de data aceasta. Când a adus-o de la mănăstire, a bătut-o cumplit. Apoi i-a tăiat veşmintele monahale cu foarfeca şi i le-a aruncat la gunoi. I-a smuls de la gât cruciuliţa şi a strigat la ea: „Popii, popii şi biserica…”. Atunci ea a leşinat. Şi când s-a trezit, aşa se ruga de tatăl ei: „Te rog, lasă-mi icoanele. Eu nu pot trăi fără ele. Te rog…”. Şi el le-a pus sub picior, a călcat pe ele şi apoi le-a luat pe toate. Atunci ea a zis: „Bine, mi-ai luat totul, dar sufletul nu poţi să mi-l iei, aici e totul”.

Şi de atunci numai aşa se ruga: „Maica Domnului, ajută-mă, nu mă părăsi! Doamne Iisuse Hristoase…”.

Văzând tatăl ei că nu o poate abate de la calea vieţuirii ortodoxe, a născocit o rezolvare diabolică. A găsit nişte medici asemenea lui şi i-au stabilit diagnosticul de „schizofrenie paranoidă cu delir mistic”. Până la sfârşitul vieţii sale pământeşti a fost obligată să ia medicamente „care s-o liniştească”. Ultimii doi ani i-a petrecut prin spitale, cu perfuzii. Din cauza medicamentelor era aproape tot timpul inconştientă. Tatăl ei o păzea de la prima oră până noaptea la orele 22 – 23, ca să nu poată lua legătura cu persoane binecredincioase.

Imobilizarea în pat şi medicamentele primite de la psihiatru i-au provocat o paralizie aproape completă şi un ileus paralitic (pseudoobstrucţie intestinală). În aceste chinuri a trecut către Domnul, marţi 6 aprilie 2004, în Săptămâna Mare. Aceasta s-a întâmplat la ora 10. Şi pentru că tatăl ei n-ar fi acceptat chemarea unui preot, a rânduit Dumnezeu în chip minunat să afle despre ea Părintele Constantin. Ajuns la spital la ora 11, acesta i-a făcut slujba de înmormântare. Pentru prima dată, tatăl ei lipsea, deşi dimineaţa fusese văzut în spital…

La cinstitul său mormânt au început să se facă minuni.

Prima minune cunoscută este vindecarea unui tânăr care suferea de opt ani de pseudoobstrucţie intestinală cu crize repetate. Acesta a dobândit tămăduire în ziua de miercuri, 12 mai 2004. De atunci, tinerele binecredincioase care au aflat despre vieţuirea şi pătimirea mucenicească a surorii lor, au dobândit şi mai multă evlavie şi râvnă duhovnicească pentru cinstirea şi pomenirea ei. A doua minune este vindecarea unui student de o afecţiune vasculară (2004), iar a treia este vindecarea unui tânăr care venise cu criză de apendicită (2005).

Pentru rugăciunile Sfintei Cuvioase Muceniţe Daniela, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, întăreşte-ne şi pe noi pe calea Ortodoxiei şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Mormantul sfintei Daniela se gaseste in cimitirul Andronache, cartierul Colentina din Bucuresti.

(Sursa:Apologeticum)

MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA:

Omilie la pomenirea Sfântului Evstatie, 21 februarie:

„Adevărul va străluci”

Iubiţii mei, cei care merg regulat la biserică şi urmăresc Dumnezeiasca Liturghie aud Crezul. În vremurile de demult Crezul nu-l spunea doar cântăreţul, ci îl spunea toată Biserica, iar în Biserica Rusă până astăzi, când spun Crezul, toţi îngenunchează. Este unul din cele mai sfinte momente ale Dumnezeieştii Liturghii. Este ca şi cum s-ar înălţa în clipa aceea steagul Bisericii. Şi steagul ei este Crezul. Prin Crez mărturisim credinţa noastră în Treimea-Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, şi ne delimităm de toate celelalte religii, dar şi de biserica papistaşă (romano-catolică), care a adăugat în Crez cuvinte care nu existau în original. Crezul acesta se aude de veacuri în Biserica Ortodoxă şi se va auzi până la sfârşitul veacurilor. Crezul are o istorie. S-a scris în anul 325 d.Hr. S-a scris de către Sfinţii Părinţi şi Dascăli ai Bisericii, care s-au adunat la cel dintâi Sobor Ecumenic de la Niceea, în Asia Mică, şi au condamnat pe Arie. Acest eretic nega dumnezeirea lui Hristos şi negându-l pe Hristos, nega şi Sfânta Treime, iar învăţătura lui sfârşea în idolatrie.

Crezul l-au scris 318 Sfinţi Părinţi. Între ei erau şi Sfântul Nicolae, Sfântul Spiridon, Sfântul Atanasie şi alţi Sfinţi Părinţi, care în anii prigoanelor fuseseră întemniţaţi pentru Hristos şi suferiseră înfricoşătoare chinuri din partea prigonitorilor credinţei. Între Sfinţii Părinţi care au semnat Crezul a fost şi Sfântul Evstatie, care este sărbătorit pe 21 februarie. Sfântului Evstatie deci îi vom închina această predică.

***

Sfântul Evstatie s-a născut în Asia Mică în 260 d.Hr. A fost hirotonit preot şi a slujit Ortodoxia în Halepi din Siria ca preot şi episcop. Mai târziu a fost ales episcop şi în marea cetate a Răsăritului, în Antiohia. Se distingea prin virtutea şi credinţa sa. Ca episcop a luat parte la primul Sinod Ecumenic şi a susţinut cu putere dogma Sfintei Treimi, contribuind la condamnarea lui Arie. De aceea, partizanii lui Arie, clerici şi laici, îl urau mult şi hotărâseră să-l răstoarne din tron. Aşadar l-au învinuit că este duşman al statului, că o denigrează pe mama împăratului, iar cel mai grav că a căzut în păcatul desfrânării. Duşmanii lui siniştri au găsit o femeie stricată, i-au dat bani mulţi şi i-au spus să se înfăţişeze înaintea sinodului, să ţină în braţe un copil şi să strige că acest copil l-a născut cu Evstatie. Neruşinata femeie s-a dus la sinodul care-l judeca pe sfânt. La sinod cei mai mulţi episcopi erau prieteni ai lui Arie şi duşmani de moarte ai Sfântului Evstatie. Fără să cerceteze au primit învinuirea ca adevărată şi l-au caterisit. L-au convins şi pe împărat că Evstatie este duşman al statului, iar împăratul l-a trimis în exil în Tracia, lângă râul Evros. Acolo, a rămas exilat mulţi ani şi acolo a murit departe de turma sa, pe care atât de mult a iubit-o şi care atât de mult îl preţuia. Atât de mult îl iubeau creştinii din Antiohia, încât când s-a dus alt episcop să-i succeadă, creştinii nu l-au recunoscut ca episcop canonic, ci au rămas credincioşi episcopului lor eroic. Noi, spuneau, episcop îl avem pe Evstatie, pe nimeni altul nu recunoaştem.

Sfântul Evstatie, precum am văzut, a fost clevetit şi condamnat ca desfrânat, dar Dumnezeu, care urăşte minciuna şi clevetirea, nu l-a lăsat pe sfânt neocrotit. În timp ce sfântul era în exil şi fiii lui duhovniceşti se tânguiau pentru părintele lor duhovnicesc, Dumnezeu a făcut minunea: femeia, care îl clevetise pe sfânt şi îndrăznise să se prezinte la tribunalul bisericesc şi să strige că sfântul a făcut păcat cu ea şi ea a născut un copil, această femeie neruşinată a căzut într-o grea boală. O durea îngrozitor. Înainte de moarte a conştientizat marele ei păcat şi a făcut spovedanie publică. Să audă asta toţi câţi păcătuiesc – şi cine nu păcătuieşte? – şi nu se duc la duhovnic să-şi spună păcatele! Să audă ce-a făcut o femeie păcătoasă: nu şi-a spus păcatul doar unuia, preotului, ci l-a spus în faţa multor oameni şi şi-a cerut iertare de la Dumnezeu. S-a spovedit public. A spus: am făcut un mare păcat, am luat bani de la cei ce-l urau pe Evstatie, m-am dus la tribunalul bisericesc (în consistoriu) şi m-am jurat minţind. Evstatie este nevinovat, n-are nicio legătură cu păcatul. O, ce-am păţit! Pe drept mă pedepseşte acum Dumnezeu… Ascultaţi acum toţi câţi mergeţi la tribunale şi vă juraţi şi spuneţi minciuni şi clevetiţi oameni nevinovaţi. Aţi văzut ce-a păţit femeia care s-a jurat spunând minciuni la tribunal? Sfârşitul oamenilor care depun mărturie mincinoasă sau sunt martori mincinoşi nu va fi unul bun. Fără doar şi poate vor fi pedepsiţi. Dar chiar dacă nu sunt pedepsiţi în această lume, vor fi pedepsiţi în cealaltă, pe care o aşteptăm potrivit cu ceea ce spunem în Crez: „Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”.

După spovedania publică, pe care a făcut-o femeia, toţi s-au convins de nevinovăţia Sfântului Evstatie şi toţi i-au osândit pe ticăloşii lui clevetitori, care pentru a-l distruge pe sfântul episcop s-au folosit de cea mai necinstită armă care există: calomnia sau clevetirea. Dar ce-au dobândit? Iată ce au dobândit: sfântul să fie slăvit, iar ei să fie necinstiţi veşnic. Adevărul este ca soarele, minciunile şi clevetirile sunt ca norii negri care acoperă soarele, dar soarele învinge norii şi apare iarăşi cu totul strălucitor pe tăria cerului. Aceasta s-a întâmplat şi cu Sfântul Evstatie, eroul şi apărătorul Ortodoxiei. Nori negri au fost clevetirile şi bârfirile vrăjmaşilor săi. Dar a venit clipa în care toate s-au dezlegat şi sfântul, ca un soare strălucitor al virtuţii şi al credinţei, a strălucit şi străluceşte în Biserica lui Hristos.

De când a murit exilat într-o cetate din Tracia au trecut 117 ani. Dar creştinii din Antiohia nu l-au uitat. S-au dus şi i-au deschis mormântul, au luat sfintele lui moaşte şi le-au adus în Antiohia. Ce s-a întâmplat în acea zi e de nedescris. Tot poporul a ieşit afară să întâmpine sfintele moaşte ale sfântului, au aprins lumânări, au ars tămâie, au presărat flori ca să treacă moaştele episcopului lor, pe care vrăjmaşii l-au osândit şi l-au clevetit atât de mult.

***

Iubiţii mei, arienii, vrăjmaşii Sfântului Evstatie, prin cele pe care le ziceau şi le făceau, cu banii de care dispuneau, cu minciunile şi cu clevetirile lor, credeau că se vor impune şi pentru o clipă s-a părut că se vor impune. Dar le-a venit pedeapsa, puterea li s-a zdrobit, mândria le-a fost pedepsită, pentru că mergeau contra Adevărului, luptau împotriva lui Hristos şi a sfinţilor. Ce egoism, ce mândrie! Sfârşitul lor nu putea să fie altul decât sfârşitul pe care îl prooroceşte cuvântul Scripturii: „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (Iacov 4, 6). Acesta a fost şi sfârşitul fariseului din cunoscuta parabolă şi acesta va fi sfârşitul tuturor mândrilor şi egoiştilor care nu se smeresc înaintea lui Dumnezeu, ci urăsc, dispreţuiesc, necinstesc pe semenii lor; pentru că a spus Hristos: „Tot cel ce se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca 18, 14).

(traducere din elină: monahul Leontie)

Arhimandritul Ioil Konstantaros:

Cuvânt la Duminica Ortodoxiei

Una dintre cele mai mari sărbători care vibrează în inimile credincioşilor şi evlavioşilor creştini-ortodocşi, este şi sărbătoarea Ortodoxiei noastre. A fost stabilită de Biserica noastră pentru a sărbători Înălţarea Sfintelor Icoane după groaznica furtună a iconomahiei care o anticipase. Fără îndoială că fiecare credincios ar trebui să studieze şi să cunoască acest capitol important al Istoriei noastre Bisericeşti pentru a vedea prin ce ispite şi pericole a trecut corabia Bisericii noastre, dar şi pentru ca în acelaşi timp să conştientizeze că această corabie nu a cunoscut şi nici nu va cunoaşte vreodată naufragiul.

Însă într-o percepţie mai generală s-a impus ca în prima Duminică din Postul Mare să se prăznuiască biruinţa Credinţei noastre Ortodoxe împotriva eresurilor. Dar ce va spune cineva despre Ortodoxie şi cum va lăuda nevoinţele şi luptele “norului” Sfinţilor noştri, care şi-au dat viaţa tocmai pentru această credinţă, într-o epocă atât de superficială ca şi a noastră? Cum va lăuda cineva după vrednicie toate aceste suflete, care pentru dragostea lui Hristos şi pentru slava Sfintei noastre Biserici, au dispreţuit lumea şi cele ale lumii şi s-au ciocnit cu sinistrul diavol şi cu nenorociţii lui slujitori? Totuşi, laudele acestor chipuri nemuritoare, există! Există învistierite şi scrise în imnologia noastră, în istoria şi în diamantele textelor patristice pe care le deţinem şi pe care astăzi unii vor atât de mult să le facă dispărute de pe faţa pământului sau să le răstălmăcească.

Dar în punctul acesta, iubiţii mei, ni se înfăţişează întrebarea inevitabilă. Ne străduim astăzi să păstrăm în esenţă această credinţă vie pe care am primit-o sau ne limităm doar la anumite cuvântări de laudă?

Experiem Ortodoxia ca Ortopraxie sau ne mulţumim doar cu procesiunea sfintelor icoane, care, în lipsa unei lupte conştiente, sfârşesc într-un folclor care-L mânie pe Dumnezeu?

Am conştientizat ce este Ortodoxia sau gândim că Biserica noastră este şi Ea una dintre multele “biserici” care există în lume?

Există în inima noastră capitolul cel mai de bază al învăţăturii dogmatice, că „în afara Bisericii (Ortodoxiei) nu există mântuire” sau taifunul blestematului ecumenism a distrus centrele sensibile ale credinţei, cu consecinţa de a se auzi voci rău-slăvitoare (kakodoxe) că “un plâmân al Bisericii este Biserica Ortodoxă, iar altul este Occidentul, cu Papa în frunte”.

Din nefericire, fraţii mei – şi să acceptăm asta, desigur nu ca să deznădăjduim, ci ca să ne trezim – din nefericire, a venit timpul în care, nu doar nevoinţele şi luptele Sfinţilor noştri Părinţi sunt necunoscute, ci – vai! – aceste chipuri sunt calomniate şi bârfite, cum că chipurile “au divizat Biserica şi acum se află la judecata lui Dumnezeu!” (aşa s-a exprimat cu ani în urmă actualul Patriarh ecumenic – n.tr.). Doamne, miluieşte!…

Trăim în epoca în care unii se ruşinează să mărturisească unicitatea Credinţei noastre, ca să nu displacă ereziarhului papă şi întregii gloate a kakodoxiei şi a perversităţii protestantismului. Şi am ajuns ca în cadrul sărbătorilor oficiale (la marile hramuri) să-l vedem pe Papa înveşmântat, dându-şi “bine-cuvântarea” («ευλογία»), mai bine zis, ne-cuvântarea (αλογία), într-o biserică ortodoxă creştinilor ortodocşi (?) şi pe sărmanii psalţi cântându-i imnul şi polihroniul… (aşa s-a întâmplat la vizita papei în Fanar –n.tr.) Slavă îndelung răbdării Tale, Doamne! Slavă Ţie!

Cu siguranţă, faptul că acestea nu constituie Dogma şi Morala Ortodoxă, faptul că toate acestea sunt un teatru al absurdului, mai degrabă al diavolului, şi nu au nici măcar o legătură cu curata noastră Ortodoxie, nu e nevoie ca cineva să dispună de deosebite harisme pentru a înţelege. Când însă, ajungem în punctul de a vedea monahismul “mutant (preschimbat)“, care târăşte în tribunale pe mirenii evlavioşi şi bine-credincioşi şi condamnându-i, deoarece aceştia se opun teatrului ecumenist, atunci, fraţii mei, înţelegem clar că am ajuns din nou în timpurile când Credinţa noastră scumpă ne va costa. Ne va costa de acum înainte poziţii, reputaţie, libertate… şi chiar însăşi viaţa noastră!

Deci, aşa! O ştim. Să o afle clar „copiliţele Papei”, după expresia Sfântului Marcu Evghenicul. O ştim şi suntem pregătiţi.

“Să orăcăie broaştele” ecumenismului şi „să se agite ca nebunii cocoşeii” sincretismului religios. Să pregătească „în ascuns şi în taină” înţelegeri secrete care nesocotesc Sfânta Predanie a Credinţei noastre.

Noi, ca nişte copii adevăraţi ai Ortodoxiei noastre, în ciuda lipsurilor noastre, prin harul lui Dumnezeu ne vom lupta să rămânem întăriţi şi neclintiţi pe crenelurile Credinţei noastre.

Faruri veghetoare, cler, monahism şi poporul credincios al Domnului, chiar dacă în aparenţă puţini, vom înălţa steagurile Ortodoxiei noastre şi când în cadrul întâlnirilor obscure se “va întinge condeiul hotărârii”, noi, cu glas puternic, “într-un singur trup şi cu o singură gură”, vom cânta şi vom mărturisi victoriosul imn al Credinţei noastre:

„Nu ne vom lepăda de tine, iubită Ortodoxie! Nu vom minţi ţie, Cinstire, de-Părinţi-predanisită. Întru tine ne-am născut, întru tine trăim şi întru tine vom şi adormi! Şi dacă vremea o va cere, şi de mii de ori vom muri pentru tine!”

Fie, fraţilor! Amin”.

(tradus din greacă: ierom. Fotie)

• Cititi si: CUVINTE ACTUALE PENTRU DUMINICA ORTODOXIEI