„Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, căci din ea izvorăşte viaţa” (Pilde 4:23)

1. Gospodarul îşi păzeşte de păsări ţarina însămânţată, şi de omizi livada şi îşi păzeşte de fiare stâna, dar nimic altceva nu îşi păzeşte gospodarul precum casa de tâlhari, de foc, de ape, de fulgere, şi de toată necurăţia. Ce e casa pentru gospodărie, este inima pentru om. Pentru acesta s’a zis: „Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima.”

2. Din inimă izvorăşte sânge, iar în sânge e sufletul. Precum e sufletul în inimă, aşa e în tot omul. Dacă apa în izvor este sărată, este sărată şi în râu; dacă e dulce în izvor, va fi dulce şi în râu. Cum e izvorul, aşa-i şi vărsarea râului.

3. Dacă şarpele te muşcă de deget, otrava lui n’ar lucra, dacă sângele n’ar duce-o la inimă. Când doctorul pune pe deget un leac, leacul nu ar ajuta dacă sângele nu l-ar duce la inimă. La inimă ajunge şi otrava, şi leacul. Tot ce otrăveşte viaţa şi tot ce lecuieşte viaţa trebuie să ajungă la inimă şi să treacă prin inimă.

4. Acolo unde este centrul sistemului circulator sanguin trupesc, acolo este şi centrul sistemului circulator duhovnicesc. Inima trupească este organ al inimii duhovniceşti. Şi chiar dacă asta este realitatea, totuşi şi această  realitate e o mare taină.

5. Cu adevărat de nepătruns este această taină pentru mintea noastră, pentru că mintea este mai mică decât inima, iar inima cuprinde mintea, nu mintea inima. Partea nu înţelege întregul şi nici cele mai de jos nu înţeleg cele înalte. Dumnezeu aşa a vrut şi aşa a rânduit. Fericit este cel ce mai puţin cercetează tainele fiinţei lui Dumnezeu şi mai mult ascultă de poruncile lui Dumnezeu şi mai mult simte iubirea lui Dumnezeu în inima lui!

6. Sufletul este înveşmântat în porfira sângelui; iar când veşmântul este aşa de simţitor, cu atât mai mult este ceea ce acoperă veşmântul! Precum un pai poate molipsi şi strica sângele, aşa şi un singur cuvânt, o singură privire, un singur gând poate molipsi şi strica sufletul.

7. De aceea, să asculţi de doctorul omenesc când te învaţă: Îngrijeşte-te de sângele tău! Dar cu atât mai mult, să asculţi de doctorul Dumnezeu, când îţi porunceşte: Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, căci din ea izvorăşte viaţa. Păzeşte-ţi inima în inimă, miezul în coajă, flacăra în sânge, viaţa în veşmântul trupului. Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, fiul meu – zice Domnul.

8. Când şarpele muşcă mâna, mâna se leagă cu un garou, ca sângele otrăvit din mână să nu se ducă în inimă şi să strice izvorul sângelui. Când auzi un cuvânt rău, astupă-ţi auzul, ca otrava cuvântului să nu coboare până la inima ta şi să nu strice izvorul vieţii tale, fiul meu!

9. Când vine bogăţia, nu îţi lipi inima de ea, spune Înţelepciunea în Cartea Vieţii. Îngrădeşte-ţi inima de bogăţie cu un gard înalt până la ceruri, ca inima ta neîntinată şi curată să se păzească pentru Cel ce o caută zicând: Fiule, dă-mi inima ta!

10. Mai stă scris în Cartea Vieţii: Inima împăratului este în mâna lui Dumnezeu. Dacă împărăţeşti asupra patimilor atunci eşti un împărat adevărat. Atunci inima ta este în mâna lui Dumnezeu. Iar această mână conduce fără greşală inima ta şi o îndreaptă spre împărăţia luminii şi a vieţii veşnice.

11. Dacă în cea dintâi săptămână a Postului Mare ţi-ai întărit convingerea că inima ta este a Dumnezeului şi Tatălui tău; dacă te-ai hotărât cu tărie să i-o dai Lui, atunci în a doua săptămână învaţă să îţi păzeşti inima. Deprinde-te cu lupta vitejească pentru neîntinarea şi curăţia inimii tale, pentru a putea întoarce acest dar Celui ce ţi-a dăruit toate.

12. Luminează-ţi inima cu credinţa, întăreşte-o cu nădejdea, încălzeşte-o cu dragostea, cădeşte-o cu rugăciunea, curăţă-o cu lacrimile, hrăneşte-o cu Sângele Domnului şi o înalţă spre cer precum o candelă aprinsă. Numai aşa vei putea aştepta cu pace trecerea din această lume pământească în lumea cerească, fără cutremurul păcătosului sau mustrarea conştiinţei. De aceea, în această a doua săptămână a Postului Mare, înnoieşte des sfatul Tatălui: Mai înainte de toate cele ce se păzesc, păzeşte-ţi inima, căci din ea izvorăşte viaţa.

(Sfantul Nicolae Velimirovici, Inima in Marele Post, Predania)

“Unii l-au admirat, alţii l-au acuzat, dar foarte puţini l-au înţeles. Valeriu şoca prin conştiinţa păcatului, pe care îl mărturisea cu umilinţă la modul personal şi colectiv, într-o vreme în care noi, deşi eram creştini, nu aveam încă o adevărată viaţă duhovnicească. Orgoliul se ascundea în noi sub mantia tainică a „onoarei” şi a fost o luptă grea până când aşa-zisa „demnitate” şi „onoarea” s-au înduhovnicit, trecând prin baia curăţirii”.

Naşterea din nou

Să revenim însă la Aiud. Regimul penitenciar a fost dur, mancarea mizeră, izolarea grea, apa îngheţa în celulele noastre. Maiorul Magistrat ne teroriza. Nimeni, dar absolut nici o forţă din tară ori din lume nu ne-a sprijinit.

Atunci am descoperit duhovniceşte pe Hristos. Deşi am studiat mult, preocuparea de căpătâi era cea sufletească. Ne rugam mult, ne mărturiseam unii altora stările sufleteşti şi strădaniile de desăvârşire. Şi am ajuns la conştiinţa păcatului şi am plâns amar atât greşelile personale, cât şi păcatele colectivităţii. Am năzuit să trăim creştineşte, ştiind că până la moarte omul trebuie să îşi scruteze sufletul, dacă se află ori nu în Hristos.

Descoperirea creştinismului i-a însufleţit pe cei mai buni dintre noi, dar nu fără reacţii negative şi brutale, căci în rândul legionarilor erau multe curente şi dezbinări.

Cât despre mine, se poate crede că am ajuns la Hristos datorită suferinţei specifice condiţiei de izolare, dar adevărul este cu totul altul. Aspiraţiile mele de curăţie şi desăvârşire ascundeau în cugetul meu nişte păcate ale tinereţii care mă nemulţumeau şi pe care nu le puteam mărturisi, deşi erau lucruri prea obişnuite, îmi era ruşine de păcatul ascuns. Era deci în mine un contrast, un conflict între Dumnezeu în Care credeam şi omul păcătos care eram.

Lucrurile s-au agravat în ziua în care am suferit o mare înfrângere a orgoliului din mine, încât, ruşinându-mă de mine însumi, am putut să-mi spun: „sunt un ticălos!” şi am simţit nevoia să mă mărturisesc sincer în faţa tuturor, dintr-o sete de umilinţă fără de care simţeam că nu sunt în Dumnezeu, umilinţă pe care nu o avusesem până atunci. Astfel am ajuns la prima spovedanie adevărată, povăţuit fiind de un bun duhovnic şi sprijinit cu râvnă de un grup de prieteni cu care ne străduiam împreună în cele duhovniceşti.

Am început să descopăr comorile duhovniceşti ale Ortodoxiei şi m-am însufleţit. Se făcea lumină înlăuntrul meu. Am avut o perioadă de închidere în sine, când eram atent numai la mine. Eul meu murea sieşi şi via în Hristos. Atmosfera religioasă tainică, duhovnicească, era acum în mine. Am eliminat păcatele cu uşurinţă, deoarece năvălea în mine lumina. Virtutea nu era un principiu, ci lumină şi viaţă, era conturarea tot mai deplină a lui Hristos în mine.

Mă călăuzeam după Filocalie şi Sfânta Scriptură. Tot ce e frumos şi bun inunda sufletul meu. Eram uimit de prea multă frumuseţe. Regăseam lumea într-o nouă înfăţişare. Mă copleşeau bucuriile lăuntrice. Trăiam aievea, real, treptat şi tainic naşterea din nou.

Valeriu Gafencu

Intre studenţii aduşi în Aiud din toate oraşele ţării se distingea cu deosebire unul: înalt, frumos, cu ochi adânci, albaştri ca cerul. Il chema Valeriu Gafencu.

Se născuse în Basarabia, în Ajun de Crăciun, la 24 ianuarie 1921. Tatăl lui, Vasile Gafencu, era intelectual şi luptase, ca deputat în Sfatul Ţării, pentru unirea Basarabiei cu România. Ulterior însă s-a retras în gospodăria sa, căci i-a displăcut politicianismul venal ce se instalase în ţară. Familia lor era un cuib de bucurie şi desfătare. După o copilărie cu iz patriarhal, Valeriu a urmat liceul în Bălţi.

Insă în 1940 Basarabia a fost ocupată de Armata Roşie. Vasile era îngândurat, asemenea şi Valeriu.

- Ce facem, tată? l-a întrebat.

- Dragul meu, i-a zis Vasile, familia noastră este prizonieră. Eu nu pot părăsi familia. Pe mine nu mă vor ierta pentru că am votat unirea Basarabiei cu România. De aici nu se mai poate face nimic pentru Basarabia. E mai bine ca tu să pleci în România. Vei vedea acolo ce se poate face.

- Tată!…

- Taci şi du-te! Să nu spui nimic mamei şi surorilor!

Aşa se face că Valeriu a trecut Prutul şi a sosit în 1940 la Iaşi, unde s-a înscris la Facultatea de Drept. Sufletul lui ardea nu numai pentru destinul Basarabiei, ci şi pentru soarta României, nu numai pentru conştiinţa naţională, ci şi pentru aceea creştină, care era ameninţată de ateismul bolşevic în expansiune.

Aşezările lumii se sfârtecau nu numai între state, ci şi între ideologii. Războiul început în Occident se anunţa şi în Răsărit. Comunismul ameninţa lumea.

In aceste condiţii, Valeriu a aderat la organizaţia „Frăţiile de Cruce”, care se ocupa de educaţia creştină şi naţională a elevilor şi a tineretului în general. Dar organizaţia a fost declarată ilegală de către guvernul militar din România, cu asentimentul Germaniei. Valeriu investise tot ce era sfânt şi bun în el pentru a forma o conştiinţă creştină şi naţională elevilor din Iaşi şi prin urmare, nu putea accepta această scoatere în ilegalitate. Nu era deci de acord nici cu guvernul român, nici cu cel german.

El avea o orientare şi o atitudine, dar nu făcea propriu-zis politică. Nu a ocupat niciodată o funcţie publică. Guvernanţii de atunci nu s-au obosit să se intereseze de problemele ce-l frământau.

Educaţia tradiţională din şcoli şi Biserică nu-i dădea răspuns la confruntarea titanică la care era chemat veacul. Era nevoie de o apă vie, care să dea viaţă acestei lumi muribunde spiritual.

In cele mai intime fibre ale sufletului Valeriu năzuia spre cele mai sfinte idealuri. Nu avea veleităţi politice, nu complota, nu uneltea împotriva statului, ci tocmai atitudinea sa idealistă îl întărea să stăruie în educarea tinerilor.

Elevii îl iubeau. Reuşise să realizeze o comuniune sufletească, deşi nici el nu era decât un tânăr student. Vibrau însă înlăuntrul lui necesitatea curăţiei, imperativul adevărului, o imensă capacitate de dragoste şi visul unei lumi ideale.

Il înfiora abisul materialismului bolşevic din Rusia dar şi concepţia burgheziei egoiste, exploatatoare, afaceriste, indiferentiste moral. Infrigurat deci, apela la tot ce era bun în tineri pentru a-i pregăti pentru marea confruntare.

In 1941 a început războiul germano-sovietic, cu participarea românilor. A fost dată o lege severă care condamna orice activitate subversivă. Valeriu a fost arestat împreună cu un grup de tineri elevi din Iaşi şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică. Nu era acuzat decât de educaţia morală şi naţională pe care o susţinea; prin urmare s-a simţit liber de orice vinovăţie.

In ianuarie 1942 a fost adus la penitenciarul Aiud, cu lanţuri la mâini şi la picioare, pentru a executa nemiloasa condamnare.

In temniţă el a continuat să se ocupe de educaţia tinerilor, dar îşi punea totodată grave şi severe probleme de conştiinţă. La început a studiat şi a citit foarte mult, însă curând s-a oprit asupra creştinismului, care i-a apărut în adevărata lui lumină, adică in latura sa duhovnicească.

Valeriu s-a dedicat unei intense lecturi teologice, făcând o cercetare atentă a spiritualităţii ortodoxe. (…) Lectura lui se concentra mai ales asupra Sfintei Scripturi. In acelaşi timp se ruga intens în singurătatea celulei.

Inteligenţa lui strălucită şi sufletul său curat au descoperit repede adâncimile spiritualităţii ortodoxe. Dacă până aici fusese un credincios, acum devenea un trăitor; fusese animat de creştinismul tradiţionalist, iar acum se adâncea în cea mai autentică spiritualitate.

Tânărul visător se întorcea cu grijă şi râvnă în sine însuşi. Descoperea lumea lăuntrică, începând să pună ordine în ea. Ideile ce-l animaseră au fost părăsite o vreme, pentru a se putea dedica lucrării duhovniceşti. Abia acum înţelegea ce este naşterea din nou.

Tot căutând, într-o zi a căzut cu faţa la pământ, izbucnind în lacrimi şi spunând: „Sunt cel mai păcătos om!”. Aici se situează momentul crucial al vieţii sale duhovniceşti. De aici înainte va trăi pentru a se curaţi lăuntric şi a se desăvârşi prin unire cu Hristos.

Unii l-au admirat, alţii l-au acuzat, dar foarte puţini l-au înţeles. Valeriu şoca prin conştiinţa păcatului, pe care îl mărturisea cu umilinţă la modul personal şi colectiv, într-o vreme în care noi, deşi eram creştini, nu aveam încă o adevărată viaţă duhovnicească. Orgoliul se ascundea în noi sub mantia tainică a „onoarei” şi a fost o luptă grea până când aşa-zisa „demnitate” şi „onoarea” s-au înduhovnicit, trecând prin baia curăţirii.

(…)

Isihastul

Viaţa îşi continua cursul între zidurile masive ale închisorii. Valeriu se ruga mult. Adesea cădea cu faţa la pământ şi plângea cerând mila, ajutorul şi luminarea cerească. Treptat a înlocuit studiul cu rugăciunea.

Noaptea citea Paraclisul Maicii Domnului, iar ziua acatiste. Mergea regulat la slujbe, se spovedea smerit, se cumineca cu bucurie. Respecta preoţii, deşi n-a găsit un duhovnic pe potriva dimensiunilor sufletului său. Ii plăcea să cânte rugăciuni şi psalmi. Bătea multe metanii, în funcţie şi de starea fizică. Liniştea era deplină, izolarea de lume aproape totală, deci condiţii prielnice lucrării duhovniceşti.

Dragostea îl făcea să se reverse către prieteni la un nivel sufletesc adânc şi sincer. Se străduia să plinească în sine virtuţile, proces care avea să se desăvârşească pe parcursul anilor. Se sfatuia mereu cu cei de un cuget cu el şi împreună au luptat să se curăţească.

Zi de zi făcea ordine în sufletul său, devenea altul, se deprindea să trăiască în Duhul, potrivit învăţăturii creştine. Sporirea îi era armonioasă, tinzând să realizeze omul cel nou. Prin harul lui Dumnezeu, el a străbătut calea celei mai autentice spiritualităţi ortodoxe.

Prin 1943 Valeriu a fost izolat, împreună cu alţii, în Zarca cu regim sever, fără cărţi, fără contact cu familia şi cu o raţie de hrană insuficientă, care l-a distrofiat. Aici s-a dedicat în întregime Rugăciunii inimii, spunând neîncetat „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!“. Inceputul bun era pus, orientarea era limpede, aşa încât această perioadă i-a adus un spor duhovnicesc însemnat.

Primii ani fuseseră de căutare, următorii de lacrimi şi pocăinţă, iar acum erau ani de vorbire cu Dumnezeu, de trăire cu Dumnezeu şi unire cu Dumnezeu pe calea rugăciunii. Indrumatorul care i-a stat la dispoziţie a fost acea carte mică scrisă de un anonim, intitulată Pelerinul rus.

Toate celelalte preocupări au dispărut, pentru a fi înlocuite cu rugăciunea. Dar ea, o dată cu descoperirea luminii interioare, o dată cu ordinea sufletească, o dată cu lumina harică, i-a revelat în minte toate problemele ce l-au preocupat, evident nu ca o aflare, ci ca o dăruire.

Şi astfel, în acel regim sever de temniţă căruia el îi dăduse rol duhovnicesc, Valeriu era plin de bucurie şi de cântec. Impetuozitatea tinereţii sale era acum tradusă în neostenită lucrare lăuntrică. Iar darurile cereşti nu încetau să sosească. Lumina era tot mai cuprinzătoare. Hristos îi devenise Prieten şi de aici înainte nu se vor mai despărţi niciodată”.

(din: Ioan Ianolide, Intoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, Bucuresti, 2006)

Legaturi:

• SFANTUL MARTURISITOR VALERIU GAFENCU sau EVANGHELIA SCRISA IN DUH SI IN CARNE PANA LA ULTIMA SLOVA
• AVERTISMENTUL PROFETIC AL SFANTULUI INCHISORILOR, VALERIU GAFENCU: “Ateismul va fi invins, dar sa fiti atenti cu ce va fi inlocuit!”

• Picaturi sfinte din potirul lacrimilor Mult-patimitorului Valeriu, cununa noilor mucenici

• SFANTUL MARTURISITOR VALERIU – OMUL IN CARE VIA HRISTOS

• Ioan Ianolide despre Valeriu Gafencu, in urma cu un sfert de veac

• Fericitul Valeriu in dialog cu prietenul sau, Ioan, despre pace, actualitatea crestinismului si criza lumii

• “OBSTEA” DUHOVNICEASCA DIN INCHISOAREA AIUDULUI SAU MICA FILOCALIE A TEMNITEI

• “Va veni o zi cand inima ta va canta rugaciunea” - MARTURII TUBURATOARE DESPRE HARISMA INAINTE-VEDERII SI DESPRE MINUNILE SAVARSITE DE FERICITUL VALERIU GAFENCU, MARTURISITORUL

• “Lui I-au dat fiere şi tu îmi dai miere?!” – marturii despre starea inalta de sfintenie a Fericitului Valeriu Gafencu

• Ucenicii sfinti ai Sfantului Inchisorilor: Gheorghe Nitescu si Gheorghe Jimboiu

• Azi Craciunul s-a mutat din palat la inchisoare, unde-i Domnu-ntemnitat

• Sfantul Valeriu Gafencu: FERICIREA CEA MAI MARE
• SFANTUL VALERIU GAFENCU catre surorile lui… SI CATRE NOI TOTI!
• Sfantul Valeriu despre gandurile desarte privind casatoria
• Noi fragmente din scrisorile Cuviosului Valeriu Gafencu

• Filocalicul intemnitat – CUV. VALERIU DESPRE CURATIREA LAUNTRICA
• Valeriu Gafencu, de la abstractul idealismului la plinătatea sfinţeniei

• Sfinte lumini in intuneric
• Canonul si Acatistul Marturisitorilor Romani din inchisori - Corul de maici al Man. Diaconesti (de la OrtodoxMedia)
• VIDEO: Valeriu Gafencu – Sfantul închisorilor (documentarul “Noaptea patimirilor”)
• Sf. Mc. Valeriu Gafencu – la Radio Romania Actualitati la emisiunea “Semnaturi celebre” din 10.12.2009 (marturiile surorilor sale, Valentina si Eleonora, a pr. Mihai Lungeanu si a lui Ioan/Jenica Popescu):

1. Filocatolicii nu se neliniştesc. Planul se aplică.

Toţi aceia care au planificat şi aplică subjugarea ortodocşilor faţă de papa aveau până acum toate motivele să fie mulţumiţi, pentru că vedeau că, în ciuda existenţei anumitor reacţii, planul înainta şi sperau că la o nouă Ferrara-Florenţa vor reuşi acceptarea şi semnarea unui nou „horos” (hotărâre) unionist, a unei noi uniaţii.

Comparativ cu vechiul sinod de la Ferrara-Florenţa (1438-1439), acum condiţiile sunt mai prielnice. Multă lume necatehizată şi neinformată în temele credinţei a fost narcotizată de agapologhia ["iubirismul", teologia fatarnica a "iubirii", n.n.] ipocrită şi mincinoasă, care se potriveşte spiritului globalizării şi ştergerii diferenţelor şi particularităţilor. În biserici, predicile te sufocă prin analize sociale şi exaltări patriotice sau cu pietisme superficiale şi ipocrite. Rar se dezvoltă temele credinţei cu referire la erezii şi la eretici, în mod deosebit la erezia papismului şi la panerezia ecumenismului. Prin urmare, nu există teama dezaprobării şi reacţiei poporului la cele uneltite, cum s-a întâmplat la vechea Ferrara-Florenţa, pentru că acum poporul ignoră cele ale credinţei şi a fost supus unei spălări a creierului sub falsul iubirism (ἀγαπισμοῦ) new-age-ist şi împotriva Iubirii împletite cu Adevărul, împotriva adevăratei iubiri, care nu ascunde înşelarea şi minciuna, ci le denunţă, pentru a-i păzi mai dinainte pe credincioşi.

Conducerea bisericească şi teologică a suferit o eroziune şi o alienare – desigur cu lăudabile excepţii - sau, precum zice un respectabil stareţ şi egumen, sunt partizanii unei noi erezii, ai ereziei liniştirii (ἐφησυχασμοῦ = relaxării). Nu vor să-şi piardă liniştea şi să se tulbure. Petrec bine în festivităţi şi hramuri, şi cu famenii lor fii duhovniceşti, ce îi înconjoară şi îi urmează. Credinţa se alienează, dogmele ortodoxe nu sunt băgate în seamă, rătăcirea triumfă şi cei mai mulţi tac. Însă această tăcere, cum de multe ori am scris, este – după marele sfânt Grigorie Palama, cel care l-a învins definitiv pe monahul apusean Varlaam Calabrezul şi teologia scolastică papistaşă – al treilea tip de ateism. Primul este negarea existenţei lui Dumnezeu, al doilea este erezia, care desfigurează adevărul despre Dumnezeu, iar al treilea liniştirea (ἐφησυχασμός = relaxare), tăcerea care contribuie la răspândirea celorlalte două tipuri de ateism.

Toate încercările de reacţie şi de împotrivire, ce s-au înregistrat până în anul trecut prin scrierea de articole şi studii, prin texte apologetice semnate de clerici şi monahi, nu au neliniştit serios cercurile filocatolice şi ecumeniste. Le-au neutralizat cu argumentul că provin din partea unei mici grupări zelotiste, pe care i-au încoronat şi cu epitete ornante pe măsură şi cu asigurarea că vremurile s-au schimbat, iar lumea nu este interesată de credinţă. Desigur, desele vizite ale patriarhului ecumenic în diferite oraşe, în care lumea a preţuit şi preţuieşte aşezământul, istoria, vechea lumină a renumitei Cetăţi (a Constantinopolului), iar nu deschiderile filocatolice şi ecumeniste, pe care de altfel le ignoră, au trimis şi trimit un mesaj greşit că lumea l-ar urma pe patriarh şi ar fi de acord cu cele pe care le face. Să strige prea micii zelotişti! Cine îi aude? Desigur, ar fi dorit, precum s-a văzut din textul patriarhal, să purcedem la dizidenţă şi întreruperea pomenirii, ca din momentul acesta să ne pedepsească oficial şi să ne diminueze influenţa, catalogându-ne drept neascultători şi schismatici. Fără ca lucrul acesta să fie exclus pe viitor, de vreme ce, conform Sfintelor Canoane, schisma o provoacă cei ce propovăduiesc erezia şi nu cei ce o stigmatizează, care sunt vrednici de laudă şi de onoruri, în prezent am ales să informăm clerul şi poporul, pentru a-i ajuta şi pe alţii să înţeleagă ce se întâmplă, să se neliniştească, să se trezească. Nu se cuvine să ne interesăm şi de ceilalţi, şi – desigur, mai ales atunci când este primejduită mântuirea lor prin impunerea ereziei şi a rătăcirii?

2. Se schimbă imaginea. Ameninţări şi calomnii.

Aceasta s-a întâmplat în prima fază prin alcătuirea şi punerea în circulaţie a cunoscutei de acum „Mărturisiri de Credinţă împotriva ecumenismului”, care s-a bucurat de o primire pozitivă. Au semnat-o destui episcopi, sute de clerici şi monahi şi mii din popor, de toate vârstele şi de toate categoriile sociale şi profesiile. Susţinerea propagandistică referitoare la o mică grupare de zeloţi izolaţi se prăbuşeşte. Episcopi renumiţi printr-o înaltă teologie şi chiar altă pregătire şi printr-o morală ireproşabilă se află în fruntea catalogului semnatarilor. Respectabilii Egumeni aghioriţi şi ai mănăstirilor din afara Sfântului Munte, stareţi merituoşi, ieromonahi şi monahi, clerici şi monahi curajoşi şi viteji şi mii din credinciosul popor ortodox. Tot ce are mai ales Biserica s-a ridicat pe meterezele luptei împotriva căderii castrului Ortodoxiei.

Scenariul s-a schimbat şi va urma să se schimbe prin trezirea continuă a cât mai multor credincioşi. Strângerea de semnături continuă. Lucrurile se complică pentru cei care considerau calea unionistă, fără pocăinţă şi fără proclamarea rătăcirii din partea papei, ca o promenadă uşoară, ca pe o nouă uniaţie, adică a ne uni păstrându-ne fiecare cele ale lui, prin unitatea în diversitate cum proclamă ingenios şi înşelător.

Văzând această schimbare a scenariului în dauna lor şi pentru Ortodoxie, că de acum nu pot să fie siguri asupra rezultatului, că, precum zice Sfântul Ioan Gură-de-Aur într-un caz similar, înseşi oile devin străjeri ai turmei, când arhipăstorii şi păstorii nu priveghează, au început să se enerveze, să se simtă deranjaţi, să se tulbure şi să ameninţe.

Patriarhul ecumenic de două ori a săgetat ameninţări împotriva celor ce au redactat „Mărturisirea de Credinţă împotriva ecumenismului” acţionând şi intervenind desigur dincolo de limite în hotarele altei jurisdicţii bisericeşti, a Bisericii Autocefale a Eladei. Putea să-şi exercite jurisdicţia doar în Sfântul Munte şi în toate regiunile elene ce aparţin jurisdicţiei lui. Pe 29 august, din Cetate, a ameninţat în predica sa din biserica Sfântului Ioan Înainte-mergătorul, că vom primi răspunsul corespunzător, fără să se gândească prin asociere că în mod asemănător a cerut şi el „capetele pe tipsie” ale curajoşilor luptători şi mărturisitori. Răspunsul nu a fost părintesc, iubitor, ca faţă de eretici, ci pedepsitor şi răzbunător. A cerut printr-o scrisoare adresată arhiepiscopului Atenelor şi a toată Elada, kir Ieronim, să se ia măsuri urgente de către Întrunirea Ierarhiei din octombrie împotriva celor care au alcătuit „Mărturisirea de Credinţă”. Actul patriarhal a funcţionat ca un bumerang. S-a întors împotriva celui ce l-a trimis, nu doar pentru că un ierarh curajos a demonstrat că patriarhul a deformat şi falsificat textul „Mărturisirii…”, ci şi pentru că actul patriarhal s-a transformat într-un paşaport, o punte, pentru a trece – în sfârşit, spre dezbaterile Ierarhiei tema ecumenismului şi a dialogului teologic cu papa. Şi, în plus, Ierarhia esenţialmente a rămas surdă şi nu a răspuns la cererea patriarhului de a lua măsuri împotriva noastră.

Din nefericire, ameninţările continuă în alt mod. Unii arhierei au preluat ştafeta, arhierei care, se pare, cedează uşor la propuneri şi constrângeri. Doi dintre ei aplică un plan de terorizare a preoţilor lor, pentru a nu îndrăzni să purceadă la Rezistenţa ortodoxă împotriva ecumenismului. În acelaşi timp, defăimează şi clevetesc pe cel ce scrie rândurile de faţă cu nerozii şi fabulaţii, creaţii ale imaginaţiei lor sau ale informatorilor cu care se aseamănă. La sinaxele preoţeşti pe care le-a organizat unul din ei, imediat după întrunirea Ierarhiei în octombrie, iar celălalt în ianuarie (2010), s-au întors cu mânie împotriva „Mărturisirii…” şi au depreciat-o. Al doilea a interzis clericilor, sub ameninţarea izgonirii lor din mitropolie, să facă orice discuţie fie pro, fie contra ecumenismului şi a papei. Şi nu doar că nu a luat măsuri, dar se mândreşte şi-l laudă pe egumenul unei istorice sfinte mănăstiri din eparhia lui, care revigorând metode papale evmedievale – aceasta este morala filocatolicilor – a ars în faţa ochilor înmărmuriţi ai credincioşilor cărţi care conţineau „Mărturisirea de Credinţă împotriva ecumenismului”. Fapta sa ne aminteşte de arderea a 26 de sfinţi mucenici din Sfânta Mănăstire Zografu de către latinocugetătorii patriarhului Ioan Vekkos (1275). Să judece oamenii cine sunt fanaticii şi cât de mare e slăbiciunea minciunii în faţa Adevărului.

Încercând arhiereii cu pricina să clatine şi încrederea clericilor, respectul şi dragostea lor faţă de persoana celui ce scrie, au formulat clevetiri cu desăvârşire neîntemeiate, unica armă a oamenilor laşi şi a bărbăţiei şi onestităţii lor îndoielnice. Când nu ai argumente, împroşti cu noroi şi aduci acuzaţii murdare, şi desigur în absenţa celui calomniat.

Noi, respectând demnitatea arhierească a Preasfintei Preoţii, şi nu persoanele lor care nu merită să le respecţi, ne ferim în prezent să publicăm numele lor şi să combatem clevetirile lor false şi neîntemeiate. Ne bucurăm, pentru că Domnul ne învredniceşte să fim huliţi şi să fim clevetiţi pentru Adevăr şi Ortodoxie. Am purces doar la aducerea la cunoştinţă a acestor ameninţări şi calomnii, în primul rând pentru a-i încuraja pe nevoitorii luptători să nu se teamă de aceşti episcopi nevrednici, care nici de Dumnezeu nu se tem, nici de oameni nu se ruşinează, pentru a ne păzi anticipativ de toţi aceia care întâmplător (poate) vor crede clevetirile şi smintelile. Încă şi pentru a informa pe abuzatorii demnităţii arhiereşti, care tiranizează despotic şi lumesc pe clerici şi turma, că şi ei sunt oi ai arhipăstorului Hristos, Care va proteja Biserica Lui de lupii papismului şi ai ecumenismului şi de păstorii năimiţi, care îşi părăsesc oile şi nu se jertfesc pentru ele, pentru că se interesează doar de traiul bun, doar de laptele şi lâna lor (Ioan 10, 1-15).

(tradus din elină: monahul Leontie; sursa: Ορθόδοξος Τύπος, 19/2/2010)

Cititi si:

• PROTOPREZBITERUL THEODOROS ZISIS: Catre o noua Ferrara-Florenta?
• Pr. Th. Zisis: MARELE ANTONIE ŞI ECUMENISMUL DE ASTĂZI
• Pr. Theodor Zisis: Este nevoie de priveghere, caci “se vor ridica barbati graind lucruri stricate”
• Scrisori, miscari de tactica si incercari de intimidare din Fanar – raspunsurile ferme ale Pr. Zisis si ale Prof. Tselenghidis
• Exista hotarari sinodale in afara Ortodoxiei si a dogmelor credintei?

• TESALONICUL LA INALTIMEA MARTURISIRII DIN PRIMELE SECOLE!

• Pr.Th. Zisis: „MARTURISIREA DE CREDINTA” A VESELIT PE ORTODOCSI…”
• MARTURISIRE DE CREDINTA IMPOTRIVA ECUMENISMULUI IN BISERICA GRECIEI
• “Să nu primeşti nici o învăţătură greşită sub pretextul dragostei!” sau demistificarea ecumenismului – concluziile Conferintei Inter-ortodoxe de la Tesalonic, din 2004.

• CATRE O RECUNOASTERE A PRIMATULUI PAPAL SUB EXPRESIA DE “PRIMAT DIACONAL”?
• SMERITA OFRANDA SFANTULUI SFINTIT MUCENIC COSMA ETOLIANUL LA IMPLINIREA A 230 DE ANI DE LA STRAMUTAREA SA LA CERESTILE LOCASURI

• Pr. Theodoros Zisis: RAIUL LUI DUMNEZEU SI “RAIURILE” OAMENILOR – din invatatura Sfantului Grigorie Palama

*

• MITROPOLITUL SERAFIM DE PIREU DA ANATEMEI PE ECUMENISTI LA SINODICONUL ORTODOXIEI / Dezvaluiri importante la Volos (Grecia)

• “Cazul” Episcopului Artemie: INCEPUTUL OFICIAL AL PRIGOANEI IMPOTRIVA ANTI-ECUMENISTILOR?

• Noi dovezi despre capcana intinsa Episcopului Artemie. “Minciuna are picioare scurte, dar barba lunga”

• “DRAGOSTEA” ECUMENISTA IN OFENSIVA: PAPA INVITAT IN ROMANIA SI CEL MAI MARTURISITOR IERARH AL SERBIEI MAZILIT!
• PERSECUTIE FATISA SI FULGERATOARE IMPOTRIVA EPISCOPULUI ARTEMIE DE KOSOVO. Informatii despre abuzurile, manipularile si tradarile grele ale “fratilor” din Sinod

*

• UNDE AM AJUNS: UN PATRIARH „ORTODOX” DARUIESTE UN CORAN PRESEDINTELUI COCA-COLA!
• PATRIARHUL ECUMENIC LA SINAGOGA EVREIASCA DIN NEW YORK (VIDEO)
• Patriarhul Ecumenic Bartolomeu despre ‘reabilitarea deplinei comuniuni între Bisericile Creştine în Europa’!
• Despre falsele declaratii linistitoare ale Patriarhului ecumenic si capcana in care a cazut “Orthodoxos Typos”
• Imbratisari si declaratii eretice de recunoastere intre ecumenisti si catolici in Fanar la sarbatoarea Sfantului Andrei
• Patriarhia Ecumenica isi arata coltii semnatarilor MARTURISIRII DE CREDINTA
• Intimidarile Patriarhului Ecumenic Bartolomeu si Mitropolitul de Gortina
• Kir Bartolomeu, “Mărturisirea” şi manipularea
• BUIMACEALA ECUMENISTILOR
• APOLOGIE FERMA A CREDINTEI ORTODOXE SI RASPUNS PATRIARHULUI ECUMENIST BARTOLOMEU AL CONSTANTINOPOLULUI

• MITROPOLITUL IEROTHEOS VLAHOS DENUNTA TRASEELE SUBTERANE ALE ECUMENISTILOR
• Trei ierarhi greci impotriva ereziilor si adogmatismulu

Cât de atenţi suntem la „semnele de circulaţie” de pe „autostrada vieţii” ?

Îţi mulţumesc, Doamne, pentru „semnele de circulaţie” pe care ni le oferi mereu şi ajută-ne, Te rog, să le putem „vedea” la timp pe toate, ca să putem ajunge cu bine la „destinaţie”!

Aceste „semne” sunt discretele Tale atenţionări pe „autostrada vieţii” fiecăruia dintre noi. Desigur că un „şofer” conştiincios studiază mai întâi la „şcoala de şoferi”(Biserica), unde învaţă să aplice „regulile de circulaţie” (învăţăturile Tale) din „manual” (Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie).

Doar aşa fiecare poate înţelege corect aceste „semne”, astfel încât să ştie să-şi conducă „automobilul”(sufletul) la destinaţia corectă: Împărăţia Ta!

„Autostrada” aceasta e luminată permanent cu „farurile” iubirii Tale…

Unii „şoferi” conduc mai rapid, alţii mai încet; importantă este „atenţia” cu care conduce fiecare…

Cu adevărat, dacă am fi atenţi la tot ce se întâmplă în jurul, dar mai ales înlăuntrul nostru, am şti să legăm faptele unele de altele, descoperind că – într-adevăr – nimic nu-i întâmplător…

Trezvia e cea care ne ţine atenţi pe „autostrada vieţii”! Netrezvia duce la „accidente” uneori mortale, alteori cu urmări nefaste pentru „şoferii” care se „ciocnesc” (prin „viteza” maniei si a unui orgoliu excesiv). „Viteza” excesivă duce – de obicei – la ieşirea din echilibru, la „derapaj”…

De la „staţiile PECO” ( Sfintele Taine ) ne alimentăm cu „benzina” (harul) necesară drumului mai lung sau mai scurt , ales de fiecare.

Cel mai grav e atunci când se „circulă” pe „sensul interzis” al morţii veşnice (provocate de necredinţă, deznădejde, nepocăinţă, sau – cel mai cumplit – al urii faţă de Tine, Doamne)…Destinaţia acestui „sens” este IADUL… (fiecare „contravenţie / infracţiune” se „depunctează” până la suspendarea „permisului”!).

… şi totuşi, în marea Ta iubire, îi atenţionezi pe toţi cu tot felul de „semne de circulaţie”, ca să se întoarcă din drumul lor greşit, spre calea cea BUNĂ. Din păcate unii n-au făcut „şcoala de şoferi” cu seriozitate sau n-au făcut-o deloc şi circulă „fără permis”; dar poate că cel mai rău e de cei care, deşi cunosc foarte bine „semnele de circulaţie”, totuşi le ignoră voit.

Doamne, Tu ne predai toate „regulile de circulaţie” prin slujitorii Tăi (preoţii), ca să învăţăm să ne conducem sufletele, luminate de „farurile” iubirii Tale nemărginite, pe calea cea bună a mântuirii!

Doamne, luminează-ne mintea să-nţelegem corect şi să respectăm „semnele de circulaţie” pe drumul spre Tine!

(Un călător pe autostrada vieţii)

Pe aceeasi tema va recomandam:

De ce pacatul este pedepsit?

Casatoria este ca o excursie cu masina

Mi-e dor... si lacrimi curg...

Iti scriu iarasi… Sunt intr-o adanca dezamagire si as vrea sa ma ajuti sa inteleg ce e cu mine. Mi-e asa de dor de Tine si sunt sigura ca si Tie Ti-e dor de mine…

Sufar dezamagire dupa dezamagire, cadere dupa cadere si asta poate doar pentru ca nu ma smeresc… As vrea ca in incercari sa nu-Ti mai arunc in fata invinuiri desarte, sa nu Te mai ranesc, ci sa Te rog si asa cum sunt sa Te iubesc, dar sa stii ca nu e deloc usor si de aceea mi se pare ca niciodata nu voi reusi. Imi pare rau, Te rog iarta-ma! O sa-ti spun exact cum ma simt si am nevoie sa ma asculti si am nevoie de imbratisarea Ta parinteasca sau de imbratisarea de care am nevoie, aceea pe care Tu o stii cel mai bine.

Ma simt un nimic; Mi se intampla numai lucruri rele care ma infurie si gresesc si Te mahnesc si apoi ma batjocoreste cel-cazut. Cel mai tare ma doare ca mi-ai aratat o asa de mare dragoste, iar eu nu ma simt in stare sa-Ti raspund la fel pentru ca mi s-a preschimbat inima in piatra, iar Tu nu vrei inimi de piatra, ci de carne… Iarta-ma, Te rog! Cat de mult ma iubesti! Asa de mult incat nu-mi pot imagina, iar eu Te las sa astepti la usa inimii si nu-ti deschid si e cumplit pentru ca ai sa pleci! Nu ma cunosc…as vrea asa de mult sa Te iubesc cu o iubire izvorata dintr-o inima smerita, asa cum imi ceri, dar nu am vointa… Ajuta-ma! Ajuta-ma!! Ajuta-ma!!! Te rog sa nu ma lasi in mainile celui rau doar pentru ca asa aleg eu…te rog sa nu faci asta! Sunt geloasa pentru ca nu ma iubesti doar pe mine, de aceea Iti cer sa-mi dai sa-i iubesc si eu pe semenii mei asa de mult cat ii iubesti Tu. Sunt mizerabila, neputincioasa, un nimic in fata Ta! Tu nu ai avea nevoie de mine, caci poti creea ingeri care sa Te iubeasca si sa Te slaveasca! Asa am auzit si cred ca asa este… si e asa de dureros… Imi lipseste cu desavarsire smerenia – desi din fire sunt – pe care Tu ne-ai poruncit s-o invatam de la Tine cand ai spus: “Invatati-va de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima”.

Ma plang la Tine…Imi lipsesti enorm, golul din suflet care ar trebui ca Tu sa-l umpli ma va macina toata viata si nu va putea fi umplut de nimeni si de nimic, ci doar de Tine! E frig. S-a racit si iubirea pentru Tine din sufletul si inima mea pangarita de tot felul de pacate! Ajuta-ma, te rog! Ajuta-ma, Iisuse-Hristosul meu!

Ce frumos Te-ai oglindit in sfintii Tai, ce frumos au stralucit ei in lumina Ta, Iisuse al meu… Iarta-ma. Sunt un aprig vrajmas al meu, ma razboiesc cu mine insumi, cu eul meu, care mai mereu biruieste pentru ca nu m-am inarmat cu armele pe care mi le-ai daruit, Iisuse! Sunt necajita si cazuta in noroiul din mine si Te astept sa ma luminezi cu lumina Ta. Incremenita inima mea de trandavie si de toate rautatile deja nu mai bate pentru Tine si pot spune ca degeaba bate… Indura-Te mie celei robite, Iisuse, ca nu am alt ajutor afara de Tine. Ajuta-ma, Te rog, cum numai Tu stii prea bine!

N-o sa-Ti scriu si de altcineva in scrisoare sau da, o sa-Ti scriu. Duhovnicul meu, vasul in care Tu ai revarsat harul, m-a intristat de multe ori si l-am intristat, si nu-l inteleg si-l judec. Te rog ai grija de el, dar ma simt jenant rugandu-ma pentru el, pentru ca de fapt el ma impaca cu Tine cand Iti gresesc…nu inteleg. Atat Iti scriu, pentru ca desi Iti scriu, tot la fel de intristata sunt…sunt aproape de deznadejde, dar voi incerca sa Te iubesc oricum as fi pentru ca Tu ma iubesti mereu si doar asta imi mai da curaj si tarie, doar asta ma mai bucura si imi da nadejde vie…era sa uit, Te rog din suflet sa-mi mai trimiti o scrisoare, o scrisoare care sa ma aduca mai aproape de Tine, n-o sa uit niciodata faptul ca nu mi-ai trecut cu vederea scrisorile si ca si Tu mi-ai trimis o scrisoare frumoasa… Te rog, daca vei considera de cuviinta, sa-mi mai trimiti o a doua scrisoare…atat… Amin!

nicolae--veselin.......doamne ajuta...

Tanjirea dupa Dumnezeu

Sufletul meu tânjeşte după Domnul şi cu lacrimi îl ca ut. Cum aş putea să nu Te caut? Tu m-ai găsit mai întâi şi mi-ai dat desfătarea Sfântului Tău Duh, şi sufletul meu Te-a iubit.

Tu vezi, Doamne, întristarea mea şi lacrimile… Dacă nu m-ai fi atras prin iubirea Ta, nu Te-aş căuta aşa cum Te caut. Dar Duhul Tău mi-a dat să Te cunosc şi sufletul meu se bucură că Tu eşti Dumnezeul şi Domnul meu şi până la lacrimi tânjesc după Tine.

Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi îl caută cu lacrimi.

Milostive Doamne, Tu vezi căderea şi întristarea mea, dar cu smerenie cer mila Ta: revarsă asupra mea, a pă cătosului, harul Sfântului Tău Duh. Amintirea lui atrage mintea să găsească iarăşi milostivirea Ta.

Doamne, dă-mi duhul smereniei Tale, ca să nu pierd iarăşi harul Tău şi să nu plâng în hohote după el, cum plângea Adam după rai şi după Dumnezeu.

In primul an al vieţii mele în mănăstire sufletul meu a cunoscut pe Domnul prin Duhul Sfânt. Mult ne iubeşte Domnul; ştiu aceasta de la Duhul Sfânt pe Care mi L-a dat Domnul prin singură milostivirea Lui.

Sunt un om bătrân şi mă pregătesc de moarte, şi scriu adevărul de dragul norodului. Duhul lui Hristos, pe Care mi L-a dat Domnul, vrea mântuirea tuturor, ca toţi să cunoască pe Dumnezeu. Domnul a dat tâlharului raiul; tot aşa va da raiul şi oricărui păcătos. Pentru păcatele mele sunt mai rău decât un câine râios, dar m-am rugat lui Dumnezeu să mi le ierte, şi mi-a dat nu numai iertarea, dar şi Duhul Lui, şi în Duhul Sfânt am cunoscut pe Dumnezeu.

Vezi iubirea lui Dumnezeu faţă de noi? Şi cine ar putea descrie milostivirea Sa?

O, fraţii mei, cad în genunchi şi vă rog: credeţi în Dumnezeu, credeţi că Duhul Sfânt Cel ce dă mărturie despre El în toate bisericile şi în sufletul meu.

Duhul Sfânt este iubire; şi această iubire se revarsă în toate sufletele sfinte care sunt la Dumnezeu, şi acelaşi Duh Sfânt este pe pământ în sufletele care iubesc pe Dum nezeu. In Duhul Sfânt, toate cerurile văd pământul şi aud ru găciunile noastre şi le duc la Dumnezeu.

Domnul este milostiv; sufletul meu ştie aceasta, dar nu poate să o descrie. El este foarte blând şi smerit, şi atunci când sufletul îl vede, se preschimbă în întregime în iubire de Dumnezeu şi aproapele şi se face el însuşi blând şi smerit. Dar dacă omul pierde harul, atunci va plânge ca Adam la izgonirea din rai. El hohotea şi întreaga pustie auzea suspinul său; lacrimile lui erau amare de întristare şi ani mulţi le-a vărsat el. Tot aşa şi sufletul care a cunoscut harul lui Dumnezeu, atunci când îl pierde, tânjeşte după Dumnezeu şi spune: „Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi îl caut cu la crimi”.

(Sf. Siluan Athonitul)

Arhimandritul Ioil Konstantaros:

Cuvânt la Duminica Ortodoxiei

Una dintre cele mai mari sărbători care vibrează în inimile credincioşilor şi evlavioşilor creştini-ortodocşi, este şi sărbătoarea Ortodoxiei noastre. A fost stabilită de Biserica noastră pentru a sărbători Înălţarea Sfintelor Icoane după groaznica furtună a iconomahiei care o anticipase. Fără îndoială că fiecare credincios ar trebui să studieze şi să cunoască acest capitol important al Istoriei noastre Bisericeşti pentru a vedea prin ce ispite şi pericole a trecut corabia Bisericii noastre, dar şi pentru ca în acelaşi timp să conştientizeze că această corabie nu a cunoscut şi nici nu va cunoaşte vreodată naufragiul.

Însă într-o percepţie mai generală s-a impus ca în prima Duminică din Postul Mare să se prăznuiască biruinţa Credinţei noastre Ortodoxe împotriva eresurilor. Dar ce va spune cineva despre Ortodoxie şi cum va lăuda nevoinţele şi luptele “norului” Sfinţilor noştri, care şi-au dat viaţa tocmai pentru această credinţă, într-o epocă atât de superficială ca şi a noastră? Cum va lăuda cineva după vrednicie toate aceste suflete, care pentru dragostea lui Hristos şi pentru slava Sfintei noastre Biserici, au dispreţuit lumea şi cele ale lumii şi s-au ciocnit cu sinistrul diavol şi cu nenorociţii lui slujitori? Totuşi, laudele acestor chipuri nemuritoare, există! Există învistierite şi scrise în imnologia noastră, în istoria şi în diamantele textelor patristice pe care le deţinem şi pe care astăzi unii vor atât de mult să le facă dispărute de pe faţa pământului sau să le răstălmăcească.

Dar în punctul acesta, iubiţii mei, ni se înfăţişează întrebarea inevitabilă. Ne străduim astăzi să păstrăm în esenţă această credinţă vie pe care am primit-o sau ne limităm doar la anumite cuvântări de laudă?

Experiem Ortodoxia ca Ortopraxie sau ne mulţumim doar cu procesiunea sfintelor icoane, care, în lipsa unei lupte conştiente, sfârşesc într-un folclor care-L mânie pe Dumnezeu?

Am conştientizat ce este Ortodoxia sau gândim că Biserica noastră este şi Ea una dintre multele “biserici” care există în lume?

Există în inima noastră capitolul cel mai de bază al învăţăturii dogmatice, că „în afara Bisericii (Ortodoxiei) nu există mântuire” sau taifunul blestematului ecumenism a distrus centrele sensibile ale credinţei, cu consecinţa de a se auzi voci rău-slăvitoare (kakodoxe) că “un plâmân al Bisericii este Biserica Ortodoxă, iar altul este Occidentul, cu Papa în frunte”.

Din nefericire, fraţii mei – şi să acceptăm asta, desigur nu ca să deznădăjduim, ci ca să ne trezim – din nefericire, a venit timpul în care, nu doar nevoinţele şi luptele Sfinţilor noştri Părinţi sunt necunoscute, ci – vai! – aceste chipuri sunt calomniate şi bârfite, cum că chipurile “au divizat Biserica şi acum se află la judecata lui Dumnezeu!” (aşa s-a exprimat cu ani în urmă actualul Patriarh ecumenic – n.tr.). Doamne, miluieşte!…

Trăim în epoca în care unii se ruşinează să mărturisească unicitatea Credinţei noastre, ca să nu displacă ereziarhului papă şi întregii gloate a kakodoxiei şi a perversităţii protestantismului. Şi am ajuns ca în cadrul sărbătorilor oficiale (la marile hramuri) să-l vedem pe Papa înveşmântat, dându-şi “bine-cuvântarea” («ευλογία»), mai bine zis, ne-cuvântarea (αλογία), într-o biserică ortodoxă creştinilor ortodocşi (?) şi pe sărmanii psalţi cântându-i imnul şi polihroniul… (aşa s-a întâmplat la vizita papei în Fanar –n.tr.) Slavă îndelung răbdării Tale, Doamne! Slavă Ţie!

Cu siguranţă, faptul că acestea nu constituie Dogma şi Morala Ortodoxă, faptul că toate acestea sunt un teatru al absurdului, mai degrabă al diavolului, şi nu au nici măcar o legătură cu curata noastră Ortodoxie, nu e nevoie ca cineva să dispună de deosebite harisme pentru a înţelege. Când însă, ajungem în punctul de a vedea monahismul “mutant (preschimbat)“, care târăşte în tribunale pe mirenii evlavioşi şi bine-credincioşi şi condamnându-i, deoarece aceştia se opun teatrului ecumenist, atunci, fraţii mei, înţelegem clar că am ajuns din nou în timpurile când Credinţa noastră scumpă ne va costa. Ne va costa de acum înainte poziţii, reputaţie, libertate… şi chiar însăşi viaţa noastră!

Deci, aşa! O ştim. Să o afle clar „copiliţele Papei”, după expresia Sfântului Marcu Evghenicul. O ştim şi suntem pregătiţi.

“Să orăcăie broaştele” ecumenismului şi „să se agite ca nebunii cocoşeii” sincretismului religios. Să pregătească „în ascuns şi în taină” înţelegeri secrete care nesocotesc Sfânta Predanie a Credinţei noastre.

Noi, ca nişte copii adevăraţi ai Ortodoxiei noastre, în ciuda lipsurilor noastre, prin harul lui Dumnezeu ne vom lupta să rămânem întăriţi şi neclintiţi pe crenelurile Credinţei noastre.

Faruri veghetoare, cler, monahism şi poporul credincios al Domnului, chiar dacă în aparenţă puţini, vom înălţa steagurile Ortodoxiei noastre şi când în cadrul întâlnirilor obscure se “va întinge condeiul hotărârii”, noi, cu glas puternic, “într-un singur trup şi cu o singură gură”, vom cânta şi vom mărturisi victoriosul imn al Credinţei noastre:

„Nu ne vom lepăda de tine, iubită Ortodoxie! Nu vom minţi ţie, Cinstire, de-Părinţi-predanisită. Întru tine ne-am născut, întru tine trăim şi întru tine vom şi adormi! Şi dacă vremea o va cere, şi de mii de ori vom muri pentru tine!”

Fie, fraţilor! Amin”.

(tradus din greacă: ierom. Fotie)

• Cititi si: CUVINTE ACTUALE PENTRU DUMINICA ORTODOXIEI

Liniştea tainică a smereniei

Smerenia…

Este o eterna pace a inimii.

Este absenta totala a tulburarii, a supararii, a iritarii, a durerii.

Ea inseamna sa nu ma mai mire nimic din ceea ce mi se intampla, sa nu mai simt cuvintele sau faptele celorlalti ca fiind indreptate impotriva mea.

Ea inseamna sa raman netulburat cand nimeni nu ma lauda, cand altii vor sa ma dezonoreze sau sa ma dispretuiasca.

Ea inseamna sa gasesc in mine un loc binecuvantat, in care sa ma pot retrage, sa pot inchide usa, sa pot ingenunchea in fata Parintelui meu in TAINA, sa fiu in pace, intocmai ca in adancul unei mari linistite, atunci cand totul in jur pare zbuciumat.

Marea mea cădere în idolatrie

Cu ceva timp în urmă am trecut printr-o experienţă devastatoare din punct de vedere sufletesc. Ce anume am păţit ? M-am ataşat, treptat, din ce în ce mai mult de Părintele meu duhovnic. Culmea ispitelor am simţit-o în timpul unei Vecernii. Deja mă „topeam” acultând vocea Părintelui, obosit după o duminică plină… Au fost şi alte influenţe externe: de exemplu o afirmaţie total nevinovată auzită întâmplător: „Ce frumos e Părintele!” … Ajunsesem chiar să fiu geloasă pe cele mai tinere care se spovedeau la dânsul…

În acel timp, Domnul Hristos, pentru Care mă băteam în piept că-L ador şi sunt „trup şi suflet” pentru El, S-a retras, discret, lăsându-mi inima „liberă” pentru altcineva… căci începusem deja să mă gândesc cu mult mai mult la Părintele, decât la Domnul Hristos. Şi, aş minţi să nu recunosc, eram în culmea fericirii când mă gândeam la Părintele… După fiecare spovedanie, veneam cu viteză acasă pentru a-mi nota sfaturile Părintelui… şi mă gândeam, cu drag, mai ales la exemplele pe care Părintele mi le dădea şi din viaţa sa personală. Nu ştiu de ce dar, uneori, aveam impresia că de fapt amândoi ne mărturiseam unul altuia… şi cu cât ajunsesem să-l cunosc mai bine pe Părintele, cu atât îmi devenea din ce în ce mai drag… Ba mai mult,  ajunsesem chiar să-l consider drept „sufletul meu pereche”, căci, de când mă ştiam, nu mă înţelesesem cu nimeni atât de bine precum cu Părintele…

Dacă  am avea mereu  smerenie şi  trezvie a minţii,  n-am cădea atât de uşor  în capcanele celui viclean, uneori atât de subtile!

Părintele de altfel era şi este un om foarte serios. Poate tocmai seriozitatea lui m-a atras atât de mult, răbdarea, profunzimea şi înţelegerea sa.

În momentul când am conştientizat în ce am intrat (anume că începuse să-mi placă de Părintele şi din punct de vedere fizic!), am încercat să iau prima măsură: i-am cerut Părintelui dezlegare, să mă spovedesc la altcineva. Din păcate acel „altcineva” fiind foarte ocupat, am revenit la Părintele, încercând din răsputeri să rezist psihic situaţiei.

Dumnezeu, din umbra discreţiei Sale, mi-a trimis atunci, un mesager. O profesoară trecută prin aceeaşi poveste: un duhovnic mai tânăr cu vreo 7 – 8 ani decât ea. Sfatul ei: „dacă nu vrei să suferi precum mine, schimbă-ţi imediat duhovnicul!”

Al doilea mesager divin a fost chiar Părintele; la ultima spovedanie la dânsul m-a sfătuit: „duceţi-vă o perioadă să vă spovediţi la altcineva şi – atunci când veţi scăpa de ispite – puteţi reveni!”.

Trecuse o perioadă destul de lungă de „post negru” faţă de Părintele. Eram aproape convinsă că voi rezista să vin din nou la dânsul la spovedanie. Dar Bunul Dumnezeu a vrut ca Părintele să plece în concediu chiar atunci. Simţeam nevoia să mă spovedesc cuiva cât mai departe, nu din ruşine, ci din teama că aş putea trăda numele Părintelui. Aşa că m-am dus la un duhovnic iscusit de mânăstire, care m-a sfătuit ca abia peste vreo 50 de ani să mă mai spovedesc la Părintele

Nu pot să redau în cuvinte cât am putut suferi de pe urma despărţirii forţate de atunci… Doar timpul mi-a putut alina durerile sufletului…

Bine ar fi fost dacă aş fi ştiut de la început să  văd,  în propriul duhovnic, doar chipul său tainic, de martor în faţa lui Dumnezeu …

Nu pot spune că-l iubesc mai puţin acum pe Părintele. Din contră, numai că – de data aceasta mă străduiesc, cu ajutorul Domnului, să-l iubesc numai în Hristos. E drept că atunci când mă apropii de dânsul (la miruit) simt încă ceva în  „stomacul inimii”… Se pare că părintele de la mânăstire chiar are dreptate: doar timpul le va rezolva pe toate!

Cum credeţi că m-am putut simţi atunci faţă de Cel pe Care, deşi doream atât de mult să-L iubesc mai presus de orice, L-am  dat  totuşi atât de uşor „la o parte” pentru „altul”  ?

Cine credeţi că mi-a redat apoi, treptat, liniştea, bucuria, adevărata fericire ?

Desigur că tot EL …Cel Care Se retrăsese discret, în umbră… a revenit – cu aceeaşi discreţie (după ce L-am rechemat cu durere în suflet!) – ca Stăpân al inimii mele! De atunci încerc să-L  fixez mereu ca reper, între mine şi Părintele, lăsându-L – cu toată încrederea – să hotărască ce e mai bine pentru noi toţi…

De atunci  încerc să-l iubesc pe Părintele doar prin „ochii lui Hristos”…

De la actualul meu duhovnic – Domnul să-l  mai ţină mult în viaţă! – am aflat cum ar trebui să mă raportez la Bunul Dumnezeu: cu o dragoste smerită, fiiască, izvorâtă dintr-un adânc respect, şi nu cu una telurică, senzuală, pe care – cred că – o aveam, de fapt, chiar înainte de marea mea cădere în idolatrie…

“Adevărata bogăţie, pentru mine, este să te văd în Împărăţia Cerurilor

Hristos vine adesea si bate la usa ta si tu il inviti sa se aseze in camara sufletului tau. Apoi, prins in afacerea ta, uiti de Marele Oaspete. El te asteapta sa te infatisezi si cand intarzii prea mult, se ridica si pleaca. In alte dati, esti atat de ocupat incat ii raspunzi de la fereastra. Nu ai vreme nici macar sa-i deschizi usa.

Cand zaresti o persoana ce este ostenita duhovniceste, n-o impovara mai mult, caci genunchii sai nu vor putea duce.

Iubeste-l pe Unul El, ca pana si fiarele salbatice sa te iubeasca.

Adevarata bogatie, pentru mine, este sa te vad in Imparatia Cerurilor.

Cand flacara dragostei exista, mistuie tot raul ce se apropie.

Cel ce iubeste duhovniceste, simte rugator ca se poate afla intru Dumnezeu si fratele sau. Se intristeaza cand fratele sau nu are buna-sporire si se roaga pentru sporirea lui. Oricine a dobandit dragostea crestina nu se mai schimba vreodata.

Tine flamura lui Hristos ridicata intru tarii, ca sa ai intotdeauna numarul de telefon al Batranului tau oriunde te-ai afla.

Hristos este acelasi, in ziua de ieri si in cea de azi, dar ne-am inchis ochii si privim intru intunecime. Deoarece continuam astfel, unii cad in glod iar altii sunt ucisi.

Cu cat iubeste cineva mai mult pe Dumnezeu, cu atat sporeste in iubire si pentru ceilalti oameni. Ii iubeste cu sfintenie, cinstire si pretuire, ca pe niste chipuri ale lui Dumnezeu.

Cand cuiva ii lipseste caldura launtrica, va fi inghetat si rece, chiar si vara.

Cand inima ta nu il are pe Hristos, va cuprinde in locu-i bani, avutii sau oameni.

Rogu-te, asterne aceasta porunca intru lucrare. Nutreste dragostea fata de Persoana lui Hristos intr-o asemenea masura, incat atunci cand ii rostesti numele, lacrimi sa curga din ochii tai. Inima-ti sa arda cu adevarat. Atunci El va deveni invatatorul tau. Va fi Povatuitorul tau, Fratele tau, Parintele tau, si Batranul tau.

Iubeste-l pe Mirele tau Hristos cu toata inima ta si atunci toata lumea te va iubi si iti va purta de grija.

Ocrotirea lui Dumnezeu micsoreaza ispita.

Lucreaza Rugaciunea lui Iisus si va veni o vreme cand inima ta va tresalta de bucurie, asa cum face cand urmeaza sa vezi pe cineva pe care il iubesti foarte mult.

(Parintele Amfilohie Makris)

Iubirea nu se naste printr-un cadou

Valentine’s Day…ziua cea mult asteptata de majoritatea adolescentilor. Citim in diferite reviste despre aceasta zi a indragostitilor, iar televiziunile au început si ele să aibe emisiuni legate de acest subiect, ca sa nu mai vorbim de agitatia obositoare prezenta in timpul intregii saptamani din mall-uri. Peste tot, pe unde privim, observam inimioare si diverse cadouri personalizate in spiritul aceste “sarbatori”, cu scopul de a fi cumparate si daruite persoanei iubite. Ma intreb ce folos au toate acestea…

Astazi, iubirea se naste si se daruieste printr-un ,,cadou” in viziunea adolescentilor. Fiecare doreste sa se faca placut, sa il atraga pe celalalt prin diferite daruri, gesturi pline de tandrete. Insa, ma indoiesc ca printr-un cadou ii poti arata celuilalt ceea ce simti cu adevarat…

Asa cum ne dorim sa fim placuti oamenilor, asa cum vrem sa ii atragem pe ei – tot in acest mod, si diavolul ne atrage pe noi. Insa nu ne dam seama. Intunericul domneste in inimile noastre, gandurile sunt ratacite si nu stim ce drum sa alegem. De vom alege drumul iubirii comerciale, ne vom insela cumplit. Caci iubirea lui Dumnezeu nu este una falsa, sau de vanzare, ci este Cea adevarata. Dumnezeu nu ne iubeste doar cand noi ii facem un ,,dar”, iar acest dar insemnand o fapta buna-asa cum cred unii, sau rostind o rugaciune. Dumnezeu ne iubeste in permanenta, neincetat, chiar si atunci cand suntem cazuti in pacate, mangaindu-ne, ridicandu-ne si dandu-ne nadejde.

Sa revenim la aceasta zi atat de ,,spectaculoasa” – Valentine’s Day. Asa cum spuneam, iubirea nu se manifesta neaparat printr-un cadou, si nici efectele ei nu le simtim imediat cand ne dorim noi. Ea vine de la sine, prin deschiderea inimii fata de celalalt, nu prin deschiderea unui cadou. Dar mai mult decat atat, Dumnezeu este Cel ce ne intareste dragostea fata de alesul (aleasa) inimii, si doar El zideste o prietenie adevarata  intre doua persoane.

Este frumos sa daruiesti, sa te bucuri alaturi de persoana iubita, sa fii tanar,liber…si indragostit de o persoana. Insa “Valentine’s Day” nu reprezinta ziua iubirii.

Intr-adevar, Sfantul Valentin este numit ,,ocrotitorul iubirii”, fiind sarbatorit in calendarul catolic pe 14 februarie, insa cei ce au creat “Valentine`s Day” nu vorbesc deloc de Sfântul Valentin ci doar de inimioare, ciocolată, şi multe alte dulcegarii, dar niciodată despre viata celui numit ,,ocrotitorul iubirii”. Nu vorbesc despre iubire ca sentiment de taina mare intre doua persoane, ci de o iubire materiala si senzuala, promovand o iubire bolnava.

Daca iubim, nu iubim in aceasta zi mai mult decat in celelalte, si gata. Caci iubirea noastra trebuie sa fie desarvarsita, precum si iubirea Tatalui este desavarsita pentru noi. Porunca ne-a dat El sa ,,ne iubim unul pe altul”…Nu a spus sa ne iubim intr-o zi de ocazie, cu sentimente tot de ocazie, ci doar sa ne iubim mereu unul pe altul, cu dragoste curata. Cat de minunat poate fi sa-ti iubesti aproapele! Chiar si persoana iubita – sa o vezi ca pe “aproapele” tau.

Ne-am obisnuit sa traim in minciuna, intr-o continua amagire ce se afla in lume. Insa iubirea nu apare printr-o atmosferă romantică, iubirea nu se cumpără şi nici nu se dovedeste cu daruri impresionante…iubirea se trăieşte necoditionat.

Pe de alta parte, sunt si multi tineri ce se intristeaza deoarece de “Valentine`s Day” nu au cu cine sa petreaca aceasta zi. Fratilor, trezirea! Decat sa sarbatorim aceasta zi intr-un mod superficial, cu cineva care mai tarziu ne va intoarce spatele, mai bine cadem in fata Domnului multumindu-I pentru iubirea si ocrotirea Sa, caci aceasta nu se compara cu nimic din lume. Chiar de nu il avem pe cel dupa care tanjeste inima, nu ramanem singuri. Si ne daruieste El, la momentul potrivit, iubirea adevarata a unei persoane, nu cea de ocazie a Valentine’s Day. Si pana la urma ce este frumos si ce este dureros? Sa sarbatorim iubirea de ocazie, cu prietenul(a), ca mai apoi sa plangem in pumni la despartire ca era defapt o amagire, sau sa fim rabdatori ca mai apoi sa sarbatorim zilnic, atunci cand suntem copti sufleteste, impreuna cu persoana potrivita?

Dar mai avem noi nevoie de cadouri, ciocolata si inimioare, cand Domnul ne ofera iubirea si bunatatea Sa cea nemasurata? Incepe Postul Sfintelor Pasti. Prin suferinta, patimile si prin rastignirea Sa, Domnul ne arata sensul distinct, pur si etern al iubirii. Se rastigneste pentru noi din iubire. Am avea noi curajul sa patimim macar un pic, pentru cel iubit? Nu. Insa Domnul o face. La fiecare Sfanta Liturghie se jertfeste pentru noi, cei nerecunoscatori si plini de pacate.

Dumnezeu este iubire, deci sa fim si noi copii ai Iubirii. Sa ne bucurăm oriunde si oricand. Avem dreptul de a fi fericiţi în orice loc si in orice zi, iar iubirea sa o daruim in orice clipa, caci Iubirea Lui nu are limite, ci este nemarginita si neasemanata…

,,Iubirea nu cade niciodată”. (Sfântul Apostol Pavel)

Regăsirea

Eram acolo…

Mulţimea fremăta ca frunzele codrului înainte de furtună. Priveam de departe temându-mă de strivirile reci din privirile de gheaţă ale străinilor, temându-mă de îmbulzeala egoistă ce m-ar fi putut prăbuşi în praful drumului fără ca să îi pese cuiva.

Auzisem că o să vii şi mă tot ridicam pe vârful picioarelor când vedeam mulţimea mişcându-se ca un val de mare. Era doar o părere. Nu Te cunoşteam. Nu ştiam pe cine să aştept. Frământarea aceasta îmi secătuia sufletul. Simţeam dorul, deşi-mi păreai străin, un străin ascuns în suflet, un străin pe care parcă Îl cunoscusem cândva. Oare care e numele Tău real, nu cel cu care te aşteaptă mulţimea?

Un murmur şi o mişcare vălurindă îmi atrage privirea. Mă apropii cu teamă. Mă opresc gândindu-mă că aşa poate mă vei vedea şi vei şti că Te aştept. Dar ei nu Te lasă. Alerg pe o colină…cobor din nou mai mult rostogolindu-mă. Alerg iar spre mulţimea în mişcarea-i haotică. Nu Te văd, dar Te simt, Îţi simt valul de pace ce vrea să mă cuprindă. Cu o ultimă speranţă mă ridic pe vârful picioarelor şi Te zăresc doar pentru o clipă…Un chip de lumină, cu raze blânde în priviri, cu un surâs trist, m-a făcut să doresc Cerul. Mi-a fost deajuns clipa aceea. Mi-am plecat ochii şi inima şi m-am depărtat dincolo de colină, spre pădure. Mulţimea s-a depărtat gălăgioasă…

În liniştea poieniţei, mi-am ascultat inima. Un dor şi mai mare începu să cânte, şi lacrimi mai fierbinţi scriau poemul cel fără de cuvinte. Am început să strig: Unde eşti, Tu, cel ce mi-ai stârnit acest dor? Unde te voi găsi? Unde să le poruncesc picioarelor să Te caute?

După ceasul de strivire sub povara dorului, după ceasul de mângâiere la atingrea lacrimilor pe obrazul arzând de lumină, pornesc pe o potecă fără flori, fără rouă… Picioarele merg mai mult singure….Inima e-n Cer…sau poate a rămas acolo…în locul primei întâlniri, a întâlnirii de o clipă cât Veşnicia.

Merg rătăcind, merg alergând, merg plângând… Prima rugă răsare din pieptul meu: Vino către mine, Doamne! Un ecou prelung se aude, dar cu alte cuvinte: Vin către tine! Aşteaptă-mă!

Am tresărit şi m-am oprit… N-am mai rezistat să rămân în picioare. M-am prăbuşit în praful înserării. Am închis ochii aşteptând. Am simţit o atingere diafană pe umărul tremurând, şi o voce duioasă mi-a spus: ridică-te!

Oh! Ochii mei L-au recunoscut pe Cel ce era-n mulţime înconjurat de raze. Dorul meu cântă mai frumos ca nicicând! Lacrimile mele cunosc în sfârşit bucuria, mâinle mele cad moi… Dar mâinile Lui, încă sângerând, mă strâg la piept şoptindu-mi: Ah! De când te caut!..şi lacrima Lui a atins lacrimile mele…În jur înflorise Raiul…

Ne-am regăsit câutându-ne şi, de atunci, bucuria întâlnirii se numeşte Rai…se numeşte Cer…

Ce face ruga fierbinte de mama

A fost odata ca niciodata o adolescenta…adica EU. Eram adolescenta si incercam sa par, si totodata sa fiu rebela. Implinisem de putine zile 18 ani dar ma consideram deja un adult, desi pe interior continuam sa fiu un copil nepregatit sa infrunte obstacole, un copil ce simtea absenta pupicului de noapte-buna si care era obisnuita ca bratele mamei s-o fereasca de rautatea oamenilor.

Dar, la scurt timp de la majorat, prietenul meu a decis sa rupem relatia iar la scoala nu-mi era tocmai bine, asa ca am decis sa-mi iau viata. Dar am fost lasa si in ultima clipa am renuntat.

Ingrozita de cele ce aflase de la mine, mama se ruga la Dumnezeu sa ma apere. Din disperare mama m-a “impins” in bratele unui asa zis calugar. Sarmana a crezut ca acesta ma poate ajuta, dar in loc sa ma indrume spre a descoperi adevarata credinta acesta a utilizat incantatii incat dupa o saptamana am ajuns sa-mi reneg familia si sa nu doresc decat a sta in preajma aceluia. Nu stiu cu exactitate ce gandea insa imi repeta mereu ca voi fi maica si ca ma voi calugari. Am stat sechestrata o saptamana si eram parca hipnotizata. Luata din acel loc, mai mult fortat de catre parintii mei, cu greu m-am dezobisnuit fara acea persoana care-mi facuse mai mult rau psihic, dat fiind faptul ca in preajma mea rostea incantatii incat ma facea sa cad intr-o stare specifica epilepsiei. Chiar si acasa am trait clipe de agitatie, clipe in care imi doream sa fie langa mine. Singura persoana care a reusit sa ma scoata din starea in care ma aflam, si sa ma incurajeze sa merg din nou la scoala, a fost moasa mea. Circa o luna de zile de la intalnirea cu respectivul, n-am pus picior in scoala si nu voiam sa merg in vizite sau sa realizez alte activitati care inainte de acea saptamana imi faceau placere.

Desi au trecut 5 ani de atunci tin minte ca, la mijlocul lunii februarie, moasa a vrut s-o insotesc intr-o excursie. Am vizitat impreuna cu dansa o manastire deosebita. Ma aflam pentru prima oara pe drumul atat de anevoios dar care iti aduce atata bucurie in suflet cand padurea isi desface portile si te lasa sa vezi printre minunile create de Dumnezeu, o minune creata de om pentru multumirea lui Dumnezeu- schitul Patrunsa. Acolo am cunoscut un calugar deosebit care mi-a dat incredere in fortele mele : “nimic nu se dobandeste fara lupta si fara ispita”, “insa rugaciunea biruieste”.Asa s-a si intamplat! Am biruit acele suferinte, am trecut cu bine peste traumele psihice, iar acum sunt in stadiul cand ranile se cicatrizeaza . Ii multumesc lui Dumnezeu si duhovnicului meu, precum si parintilor care desi n-au stiut in mainile cui isi arunca copilul…insa totul este bine cand se termina cu bine si cele mai frumoase povesti sunt cele cu final fericit.

(Un suflet trist)

A unora ca aceştia este împărăţia cerurilor

<!-- Slideshow link -->

[Show as slideshow]

<!-- Thumbnails -->

<!-- Pagination -->

 

(Fotografiile au fost preluate de pe site-ul de imagini ortodoxe www.orthphoto.net)

9 luni în acelaşi pat fără să facem dragoste

Pentru că am văzut că discuţiile despre sexualitate de pe acest site sunt foarte intense si delicate, aş vrea să vă povestesc şi eu câteva lucruri din viaţa mea.

Şi eu îmi doream foarte mult să fac dragoste cu o fată, încă de la 16-17 ani, şi asta pentru că mă uitam prea mult la televizor. Vedeam tot felul de imagini şi uşor uşor pofta s-a înfiripat în mine. Eram la liceu, aveam multă energie, era perioada când începusem să mă simt liber, când credeam că pot face orice şi lumea e numai a mea. Am învăţat la un liceu industrial şi 90% dintre colegii mei erau băieţi, şi nu ştiu cum se făcea că prin clasa a 11-a mare parte din noi nu aveam o prietenă, şi tocmai de aceea discuţiile noastre se rezumau la calculatoare, maşini, tehnologie, avioane, etc.

Noi în liceu nu prea am discutat de fete pentru că nu prea avem fete. Prin urmare nu anturajul liceului m-a dus în stadiul să-mi doresc să fac dragoste cu o fată, ci mass-media (tv+calculator+internet+presă).

De fiecare dată când îmi făceam o prietenă mă gândeam că poate va veni vremea să facem şi acest lucru, dar după 2-3 luni ne despărţeam. Am ajuns la 18 ani şi încă nu făcusem nimic, eram virgin şi am intrat la facultate. Aici, spre deosebire de liceu, erau foarte multe fete şi aveam speranţe că voi reuşi să scap de această “ruşine”, cum o consideram atunci.

Până la această vârsta au fost vreo câteva ocazii când puteam să fac dragoste, dar mereu apărea câte ceva şi nu se mai întâmpla nimic. În facultate am cunoscut o fată foarte cuminte, cu care mă înţelegeam foarte bine. După doar câteva luni am început să vorbim despre relaţiile intime, iar eu începusem să pun ultimatumuri, insistam să facem acest lucru cât mai repede. Larisa, prietena mea, cedase verbal şi-mi promisese că în vacanţa de iarnă vom face acest lucru.

Pâna să vină iarna eu l-am cunoscut pe Dumnezeu, am început să merg la Biserică, am început să citesc fel de fel de cărţi duhovniceşti şi uite aşa am ajuns să-mi doresc să nu facem dragoste, decât după ce ne căsătorim. Larisa a fost suprinsă în mod plăcut, şi se bucura că nu mai insistam. A început şi ea să meargă la biserică cu mine, am găsit un duhovnic la care ne spovedeam amândoi, am inceput să ne împărtăşim, să ne rugăm seara şi dimineaţa, am inceput să trăim o viaţă de creştini.

Venea la mine acasă, eu veneam la ea, stăteam in pat împreună şi se întâmpla uneori să ne mai atingem, să exagerăm, dar pâna la urma reuşeam să ne abţinem şi nu făceam nimic.  Vroiam să ne căsătorim. Urma să ne mutăm în alt oraş în septembrie.

Eu am vorbit cu părinţii să facem nunta cât mai repede, înainte de a-ne muta, ca să nu fim nevoiţi să trăim în concubinaj, dar ei au spus ca mai e prea puţin timp şi ar trebui s-o facem la anul viitor. Eu insistam că nu vrem nuntă mare, că vrem doar să ne cununăm la biserică alături de familie şi prieteni şi restul nu mai contează aşa mult. Ei au fost foarte hotărâţi şi noi am cedat, urma să facem nuntă la anul viitor în vară.

În septembrie ne-am mutat în alt oraş, ne-am închiriat o garsonieră, ne-am găsit servicii amândoi şi am început viaţa unul lângă celălalt. Eu eram foarte hotărât să nu facem dragoste, chiar dacă o să dormim împreună în aceeaşi casă, în acelaşi pat. Larisa a fost şi ea deacord, şi ne-am gândit că prea mult ne-a ajutat Dumnezeu până acum, ca noi să greşim şi să facem dragoste.

Am vorbit cu părintele nostru duhovnic şi ne-a încurajat spunându-ne să stăm unul cu altul în aceeaşi casă ca fraţii, şi să nu facem nimic rău.

Şi uite aşa zilele treceau, dimineaţa ne trezeam, mergeam la servici, ne întorceam acasă, iar seara când ne culcam ne luam în braţe, ne sărutam, şi adormeam liniştiţi. Au fost şi ispite, dar am trecut cu bine peste ele. Simţeam ajutorul lui Dumnezeu foarte puternic în viaţa noastră. După câteva luni devenise ceva normal, nu ni se mai părea greu, era aşa cum trebuie să fie.

Simplu fapt că ne abţineam de la relaţiile intime, aducea un mare plus de atracţie între noi, ne iubeam mai mult,  şi ne consolam cu ideea că mai e puţin pâna la nuntă.

A venit vara, şi după 9 luni de dormit împreună în acelaşi pat ne-a ajutat Domnul Hristos să nu facem dragoste. Ne-am căsătorit, am plecat în luna de miere şi de atunci şi pâna astăzi simţim ajutorul lui Dumnezeu în viaţa noastră pentru acea mică jertfă pe care am făcut-o.

Larisa a rămas însărcinată după ceva timp şi părintele duhovnic ne-a spus că de acum şi până se va naşte bebe trebuie să ne abţinem de la a face dragoste. Mai erau 7 luni până să se nasă bebe, iar noi am început să stăm liniştiţi şi să ne abţinem. Ne era foarte uşor pentru că moral noi avusesem o victorie mai de mult, iar acum mai aveam un motiv în plus: sănătatea şi sfinţenia copilului nostru, care urma să se nască.

Astăzi, după atâţia ani de căsătorie, eu şi Larisa putem să ne abţinem uşor de la relaţiile intime, mai ales în posturi sau sărbători, deşi se mai întâmplă uneori să şi greşim, dar ne cerem iertare la Dumnezeu şi încercăm să ne corectăm.

Îi dăm slavă lui Dumnezeu pentru toată puterea care ne-a dat-o şi pentru binecuvântările sufleteşti  şi materiale pre care le-a revărsat asupra noastră. Noi am oferit doar voinţa noastră, El ne-a dăruit puterea.

Doamne ajută!

Sfânta Matrona din Moscova mă binecuvintează!

Eu  am  o  patima  care  ma  roade  foarte  mult: lenea. O   duc  cu   mine  si   imi  e tare  greu  sa  renunt  la  ea   pentru  ca oarecum  face  parte   din  mine.

M-am  chinuit  enorm  din  cauza  ei   si  i-am chinuit   si  pe   ceilalti. Am  gustat  din  roadele  ei amare si  le-am   dat  si  altora (parinti, surori)  sa  le  manace, cu  sila. E   prezenta  mereu  in  lista  de  pacate  cand  merg  la   spovedit…

In  anul  I , semestrul  II   de  facultate  am  avut  o  restanta  pe  care  am dat-o  de  3  ori. Am  platit   si  taxa  de  reimatriculare   din  cauza  ei. Acum   sunt  in  anul  III   dar   duc   cu mine  o  resntata  din  anul II  semestrul  I. Am  dat-o  de  2  ori  si   joi   urmeaza  sa  o  dau  si  a  3-a  oara   si  sper  sa   reusesc sa invat  ceva  ca  sa  trec  cu  bine.

Anul  acesta,  semestrul  I  am  avut  un  obiect  despre  care  stiam  de la  colegii mai  mari  ca  se  trece  cu   greu  peste el. In  timpul  semestrului  am  fost  la  aproape  toate   laboratoarele   si  la  toate  cursurile. Pe  parcursul  semestrului  am  avut  de  pregatit  doua  proiecte la  anumite  intervale  de timp. La  primul  am luat  8   iar  pe al doilea  nu  l-am  facut din  lene. Nota  finala  de la  acest  examen   era   facuta   din  50%   media  proiectelor   si  50%  nota  la  examenul  scris. Eu  am  intrat  cu  4.

Cu  o  zi  inainte  de  examen, m-am  trezit   din  “betia”   patimei   si  l-am  rugat  pe  Mantuitorul   sa  ma  ierte   si  sa  ma miluiasca, sa  ma  ajute   cum vrea  El   pe   mine pacatoasa   care  m-am  trezit  in  al  12-lea  ceas   si  nimic  nu  am  lucrat. Ma  gandeam  ca  nu  am  nici  o  sansa  sa  trec   dar   aveam  o  singura  sansa  la  Mantuitorul  si   ziceam “e  singura….dar  e  spre  Tine  Doamne….si  ea  poate  face  imposibilul”. Cu  o  zi  inainte  de  examen am  invatat ce  am  mai  putut  si  pentru  ca  aveam  multe  cursuri   si   nu  stiam   din care  sa  invat  mai  mult   am  zis  “Tatal  nostru”   si  am  tras  la   sort.

Din   cele 3  numere  (cu  care  erau  notate  cursurile)  extrase, doar  din  ele  am  invatat. Cand  m-am  pus  sa invat  m-au  napadit  ispitele: intai   somnul, apoi  a  venit  surioara  mea   acasa   si  se uita  la  un   film  iar  eu  nu  ma puteam  abtine  sa  nu  ma  uit  si  eu   iar  Ingerul  pazitor  imi zicea: ”Invata, copil  prostut ca  nu  mai  ai  mult  timp”. Si   eu  ziceam: ”Doamne  ajuta-ma  ca  vrajmasul ma  ispiteste”. Si  inainte  de  a  se  termina  filmul  am  pus  mana  pe  caiet   si  am  inceput sa   citesc. Ma  mai  leneveam, apoi  iar  citeam  si  tot  asa. La   examen  am  scris  ce  am  stiut. Subiectul  era unul   fix  din  cursurile  din  care  am  tras  la   sort  si  am  citit. Examenul  a   inceput  la 8. La  10  fara  10   am  iesit   din  sala. La  11  trebuia sa  venim   dupa  rezultate.

M-am   dus  undeva  prin   salile   universitatii,  si  m-am  apucat  de  citit  acatistul  Sf. Matrona  din Moscova. Am  zis: ”Sa  o  rog  pe  Matronica sa ma  ajute. Ea   sigur   ca  nu  ma  va  lasa.” Si   am   inceput  a  citi….la  un  moment dat  am  gandit  “stiu  ca  sunt nevrednica   dar…. ca   ar  fi   sa  treaca  Matronica   pe  aici  sa  ma binecuvinteze…o  ce  bucurie  ar  fi!….dar  nu  vine  pentru  ca  ea  fiind  oarba   as   recunoaste-o”    si   cu toate  ca  am  gandit  asa  parca  simteam   ca  ma  binecuvinteaza si-mi  pune  manuta  sa  pe  cap. Am  continuat  sa  citesc   si  dupa  cateva  momente  vad  ca  cineva  se  apropie   si  ma intreaba  “Ce  faci?”. Cand  ma uit  vad  o  prietena  din  ASCOR. Zic: “Uite astept   niste  rezultate”. Ea  zice : “Pe  cine  astepti?”. Zic:” Astept   niste  rezultate”. Ea  avea  in brate   niste  foi  A3. Apoi   imi  intinde  si  mie  una -de  fapt  erau  niste  icoane. Mie  imi   da  o  icoana   cu  Maicuta  Domnului    tot  format  A3  si  zice  “Ia!”.

Zic: “O! dar  pentru  ce  si  cum?”. Ea   zambeste  si  pleaca   si  cum  mergea  se  intoarce   si-mi  zice: “Sa   urci   sus  la  Pim  sa o  plastifiezi…..costa  1  leu   si    60”. Zic si   inima  mea   salta  de  bucurie:  “Da!…Bog  da   prosti!”. Am  continuat   sa  citesc  acatistul. Acum   eram   oarecum  sigura  ca  o  sa  trec  examenul. Apoi  am  plecat  caci  se facuse  11. Domnul   profesor  ne  zice: “Nu  v-am scazut   din  note pentru  absente   ci  din  contra  unde  a  fost   prezenta  am  adaugat  0,50  sau  1  punct   pentru  trecere”. Eu  am  luat….5. Asa  e : o  nota  mica (din  lenea  mea)  dar  de  trecere, de  la  Mantuitorul   si  de  la….Matronica .

Ce   zi   frumoasa!….Doamne, slava  Tie  Bunule!!!

PS: 1) Nu  vreau  sa  incurajez  lenea    cu  aceasta…marturie…..ci  doar vreau  sa  spun  cum  Sa   milostivit  de  o  lenesa  Preadulcea  Dragoste   prin  Sfintii  Sai!

Postul – urcuş spre Înviere

Am intrat in postul Sfintelor Pasti. Dupa cum stim, postul este o perioada de curatire launtrica, de purificare. As numi postul fiind chiar o perioada a iertarii, o perioada a reintoarcerii, a regasirii. Postind, ne intoarcem la Dumnezeu (II Paral. 20, 3; Isaia 58, 6; Ioil 2, 12)- iar prin Tainta Sfintei Spovedanii primim iertarea de pacate. Insa noiide multe ori confundăm Postul cu o dieta, un regim sau un mod de hranire cat mai sanatos.

Nu cunoastem sensul adevarat al postului, si nici nu ne gandim la urmarile acestuia.

,,Batranii postesc, ei bine, de ce sa facem si noi ca ei? Nu e prea frumoasa tineretea? Atatea bunatati…” Intr-adevar, in tinerete suntem orbiti de bunatatile lumesti-si nu de cele duhovnicesti. Poate fi postul o cale spre bunatatile ceresti? Da. Cand postim, in primul rand, postim pentru EL. El ne hraneste, acceptam hrana Lui desavarsita. Hrana fiind insusi Voia Domnului si nu voia noastra. In al doilea rand, postul poate fi şi un act de cult, adică o faptă de cinstire a lui Dumnezeu, pentru că este o jertfă – Caci ,,Iubirea este o taina pe care Dumnezeu a pus-o in sufletul omului, care are la baza ei jertfa. Nu exista jertfa fara iubire si iubire fara jertfa”. In acelasi timp este si o renunţare de bună voie de la ceva care ne este îngăduit – izvorâtă din iubirea şi din respectul pe care le avem faţă de Dumnezeu-precum spunea Parintele Cleopa.

De ce ,,inraripare a sufletului”? Iată ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Postul potoleşte zburdălnicia trupului, înfrânează poftele cele nesăţioase, curăţeşte şi înaripează sufletul, îl înalţă şi-l uşurează”. Ce inseamna a inaripa sufletul? Ca rugaciunea sa se inalte spre cer, ii trebuiesc doua aripi; postul si milostenia. Postul ne inaripeaza sufletele incununandu-le cu Bucuria cea Vesnica si Adevarata. Postul nu poate fi insotit fara rugaciune. De asemenea, nici rugaciunea fara post nu poate fi inaltata spre Domnul.

,,Il inalta si-l usureaza”. Cat de minunate sunt aceste cuvinte…doar citindu-le, ar trebuii sa descoperim in noi dorinta de cautare, de cugetare si de neincetata pregatire asupra postului. Asupra ,,inaltarii sufletelor noastre”. Dar pentru aceasta, trebuie sa postim nu doar cu trupul, ci si prin faptele noastre sa iL marturisim pe Hristos, sa se arate in ele lucrarea Domnului. Cum pot fi faptele noastre bineplacute in fata Domnului?

Sf. Ioan Gura de Aur ne spune “Postiti? Aratati-mi-o prin fapte. Cum? De vedeti un sarac, aveti mila de el; un dusman, impacati-va cu el; un prieten inconjurat de un nume bun, nu-l invidiati; o femeie frumoasa, intoarceti capul. Nu numai gura si stomacul vostru sa posteasca, ci si ochiul, si urechile, si picioarele, si mainile voastre, si toate madularele trupului vostru. Mainile voastre sa posteasca ramanand curate si de hrapire si de lacomie. Picioarele, nealergand la privelisti urate si in calea pacatosilor. Ochii, neprivind cu ispitire frumusetile straine… Gura trebuie sa posteasca de sudalme si de alte vorbiri rusinoase”. Mântuitorul spune: „Când postiţi, nu fiţi ca făţarnicii; că ei îşi smolesc feţele, ca să se arate oamenilor că postesc” (Matei 6, 16). Pe vremea Mântuitorului Iisus Hristos erau cărturarii şi fariseii şi alţi oameni care voiau să fie lăudaţi pentru post. Acestia se ungeau cu smoală, ca să se arate că-s slabi, că-s tristi sau necajiti. Dar ce folos avem daca le urmam exemplul? Vom primi oare Cununa cea Nevestejita daca oamenii ne vor aprecia sau lauda pentru post? Vom avea vreun folos daca ne vom intrista in fata celorlalti? ,,Tu însă, când posteşti, unge capul tău şi spală faţa ta”; să te arăţi vesel, să nu ştie toată lumea că posteşti.

Asadar, sa ne veselim intru cele ale Domnului slujindu-i si multumindu-i pentru Hrana cea Cereasca. Sufletele noastre sa le inaripam cu postul, iar rugaciunea-,,maica” sa ne fie pe Scara Mantuirii.

Tristetea... stavila in calea binelui

Odata ce intunericul patrunde in sufletele noastre, i-a nastere tristetea. Aceasta poate fi de mai multe tipuri, insa m-am gandit sa scriu despre tristete asa cum este vazuta de majoritatea tinerilor.

Ne intrebam de ce tristetea apare in momentele in care nici nu ne asteptam, si de ce trebuie sa fim mai mereu tristi, mahniti sau sa suferim. Pentru ca chiar noi o lasam sa patrunda in inima prin pacat.

Asadar, ce este tristetea? Ea este sentimentul care se formeaza in urma neimplinirilor sufletesti, in urma nelinistii sau a problemelor din viata de zi cu zi. Din ce in ce mai multi tineri aleg moartea din pricina intristarii. Sfantul Ioan Gura de Aur spunea ,,o prea mare intristare este foarte primejdioasa,ea poate duce chiar la moartea omului“. Acum vedem, ca intradevar vorbele Sfantului se adeveresc. De aceea Apostolul Pavel ne indeamna in epistola sa, sa ne facem slabi cu cei slabi, ca pe acestia sa ii dobandim. Hristos ne da puterea si taria de a-i dobandi. El nu vrea sa piara vreunul dintre noi, caci pentru aceasta a venit in lume, ca cei pacatosi sa se intoarca la pocainta, si sa fie vii.

Tanarul intristat nu trebuie si mai mult sa fie prigonit, sau batjocorit. Ci din contra, sprijinit si mangaiat de noi-precum spune Sf. Apostol Pavel ,,fiecare sa caute nu ale sale, ci ale celuilalt”. In ortodoxie exista ,,celalalt”, in celelalte religii doar ,,eu”. De aceea, prin propriul nostru ,,eu”, firea noastra se instraineaza complet de biserica, salbaticindu-ne si departandu-ne de cele ceresti. Ne departam de bucurie, de Adevar.

Asa cum spune Sf. Maxim Marturisitorul ,,tristetea este lipsa unei placeri, fie prezente, fie viitoare”. Cand ne lasam condusi de placerile lumesti, pierdem bucuria cea adevarata, avand incredere intr-una amagitoare si desarta.

Patima intristarii poate lua o forma extrema a deznadejdii. Suntem tristi deoarece cererile nu se implinesc,ne simtim singuri uneori, ceilalti nu ne inteleg si vedem cum Domnul ne incearca in necazurile noastre. Insa de ce, atunci cand tristetea ne cuprinde, nu ne amintim de Dreptul Iov? Acesta prin cate incercari a trecut…si tot nu a deznadajduit, ci a nadajduit in continuare. Noi nu realizam ca prin intristarea noastra il intristam si pe El -Cel ce neincetat ne mangaie prin iubirea Sa nemarginita. Insa suntem prea orbi sa vedem asta! Prea orbi sa vedem si sa auzim cele duhovnicesti! Prea orbi pentru Adevar…

Sfantul Grigorie cel Mare spune ca din intristare vine ,,ratacirea mintii in cele neingaduite”. Gandirea noastra se instraineaza precum am mai spus, de cele ceresti. Ne apropiem de cursa vicleanului diavol, uneori chiar cazand in aceasta. Ne ratacim pe caile intunericului devenind slujitori si robi ai pacatului – fii ai tristetii.

Tristetea poate fi considerata si ,,radacina tuturor rautatilor” precum ne spune Sf. Nil Sorski,deoarece de la intristare pornesc duhurile necurate,duhurile rautatii; tristetea fiind chiar o stavila in calea binelui.

Ce putem face pentru a ne apropia de Dumnezeu, pentru a departa aceasta ,,stavila” si pentru a primi Bucuria Mantuirii? Nu exista decat o singura cale si anume rugaciunea. Aceasta ne apropie de Dumnezeu, dar Dumnezeu se apropie de noi. Caci ,,Dumnezeu se apropie de noi cand noi ne apropiem de El”(Mitropolitul Filarel al Moscovei).

Asadar, sa staruim in rugaciune, iar intristarile le va alunga de la noi Domnul. El neincetat ne mangaie, ne daruieste iubirea Sa cea nemarginita…ne cheama la Cina. Bate la usa inimilor noastre… dar cati dintre noi ii vom deschide?

,,Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”.

Cine da valoare virtutilor?

Drag imi este de ciobanul acesta cu viata sfanta, parintele Ilie Cleopa. Desi nu l-am intalnit in viata, ci doar in scrieri, in filmuletele de pe internet, si in rugaciune, totusi simplitatea sa m-a cucerit pe loc, iar cuvintele sale de invatatura au mistuit ca focul gandurile strambe din mintea mea. Si-acum imi mai rasuna in amintiri, vocea sa apriga ce tuna si fulgera impotriva pacatului, luminandu-ne calea mantuirii. Dor imi este de ostasul acesta a lui Hristos. De aceea, mi-am adus aminte cum povestea parintele de o intamplare scurta, dar cu inteles adanc.

“Imi aduc aminte de un filosof, care a venit la Socrat, alt filosof. Si acela avea o femeie foarte talentata. Si a inceput sa spuna: “Domnule, am o femeie asa de frumoasa!”. Celalalt era la o masa cu un creion in mana si hartie si a tras un zero. “Femeia mea e de neam mare; taica-sau a fost ministru “. Celalalt a mai tras un zero. “Femeia mea ii sanatoasa ca oul, n-a fost bolnava si nu-i bolnava”. Acela a mai tras un zero. “femeia mea stie sa lucreze lucruri de menaj, sa faca prajituri la tot neamul, bucate la mese mari “. Acela a mai tras un zero. “Femeia mea stie sa coase broderii artistice, coase flori, impleteste, face flanele cu masina sau cu mana. Uite cate talente are femeia mea !” Acela a mai tras un zero. La urma a adaugat: “femeia mea are frica lui Dumnezeu si este credincioasa!” Acela a pus un unu inainte, pusese sase zerouri. Unu urmat de sase zerouri face un milion. Si a spus: ” Ia, acuma i-am dat valoare femeii tale. Nu cand ai spus ca-i frumoasa si invatata si sanatoasa si stie multe sa faca. Pentru ca daca ii lipsea frica lui Dumnezeu, toate erau la dansa egal cu zero, nule, nimic!”

(Ne vorbeste parintele Cleopa Ilie – volumul 1)

15 februarie - Ziua internaţională a copiilor bolnavi de cancer

IONELA, ANDREEA ,
ANA MARIA,
STEFAN FLORIN,
DANIEL,
ALEXANDRU MARIAN
STEFAN ,
CRISTINEL, BIANCA ANDREEA
CRISTIAN MIHAIL
CRISTINA ELENA
VLAD SORIN IONUT ,
MARKO,
MARIANA
LILIANA,
ALBERT
ADRIAN,
ANTONIO,
ION CRISTINEL
REBECA
ELENA RALUCA,
NARCISA AMANDA,
ANTON DANIEL
MIHAI,
GEORGIANA NARCISA,
ALEXANDRU,
LOREDANA CRISTINA,
SORIN FLORENTIN,
DIANA ALEXANDRA,
DARIA,
VALENTIN
CONSTANTIN ADMARO,
ALEXANDRU ,
ALIN,
ANDREEA VALENTINA ,
ALEXANDRU

Doamne, ajuta!