Suflete răstignit pururea intre două iubiri…

Nu te amagi si nu astepta dragoste acolo unde ea nu exista! Tu insetezi dupa iubirea cea curata, dupa iubirea dumnezeiasca, deplina. Ea este hrana ta adevarata, singura in stare sa-ti astampere foamea chinuitoare. Nu te amagi si nu mai cauta dragoste acolo unde ea lipseste! Vezi cum oamenii te ranesc de fiecare data…de ce iti daruiesti inima lor?

Suferinta este o mare binecuvantare, dar de prea multe ori tu suferi fara rost. Daruieste-te permanent si in intregime Unuia Singur ce poate nu numai sa vindece ranile tale, dar si sa-ti daruiasca hrana dupa care insetezi atat de mult…dragostea. Binecuvantata si dulcea dragoste. Nu darui toata inima ta oamenilor, fiindca ei vor sfasia si ultima farama din ea si vei ramane doar cu dare din sangele durerii tale si cu lacrimile dezamagirii.

Opreste-te din vartejul nebun al plansului tau nemangaiat si ridica-ti ochii catre Dragostea cea adevarata!

Iti aduci oare aminte de copilaria ta, de timpul acela minunat cand lumea inca nu te murdarise cu gunoaiele ei, cand inca nu cazusei in noroiul placerilor ei? Tu si atunci tanjeai dupa iubirea celor din jur, dar simteai ca primesti o hrana mult prea artificiala. Suflete iubit, adu-ti aminte cum mangaiai florile, cum imbratisai copacii si mai ales, cum te oglindeai in ochii animalelor triste, flamande, insetate  sau infrigurate! Adu-ti aminte de ochii cainelui credincios pe care il iubeai si  in care se scalda propria ta durere!

Oamenii se tem de animale fiindca nu le iubesc. Dar tu stii bine cat de minunat este sa simti ca te poti apropia de ele fara teama. De ce ai uitat de ele? De ce ti-ai intors fata de la ele? Si ce ai primit in schimb? Fel de fel de surogate ale dragostei, amaraciune, tristete si o inima sfasiata pe care nici macar rauri de lacrimi nu o mai pot readuce la stralucirea cea dintai!

Iubeste-i pe oameni, dar nu mai astepta niciun fel de afectiune din partea lor! Nu te mai astepta sa te intrebe daca suferi sau daca esti bucuros, nu te mai astepta sa te mangaie atunci cand esti zdrobit, nu le mai cere ceea ce ei adesea ei nu au – nu le mai cere dragoste…

Te doare. Te doare cumplit. Insa nu intotdeauna ni se raspunde la iubirea si la intentiile noastre bune. Adesea vrem sa daruim iubire, dar nu suntem lasati. Nu te intrista pentru asta, ci indurereaza-te ca mai sunt atatia oameni care nu cunosc Cine este Dragostea cea adevarata!

Suflete iubit, in aceasta lume trebuie sa fii ocarat, iar tu sa binecuvintezi; sa fii acoperit de rautati, iar tu sa-ti pastrezi blandetea; sa bucuri pe altii, iar tu sa plangi; sa fii urat si tu sa IUBESTI…

Cere-I Iubirii sa te rastigneasca pe Crucea Sa si sa-ti dea putere sa rabzi durerea cuielor care te vor strapunge, impreuna cu setea si suferinta care te vor coplesi – si asta pana la capat; cere-I  putere pentru ca niciodata sa nu incerci sa te dai  jos de pe Cruce mai repede decat trebuie, cu gandul la viata aceasta trecatoare pe care trebuie sa ti-o “salvezi”.Inca nu te-ai rastignit, ti-e teama; iti vezi toate neputintele, slabiciunile, te temi de durere si de chin. Dar, suflete drag, ai uitat ca tocmai pe Cruce capeti putere?

Atunci cand simti ca ranile te dor si nu mai poti indura, varsa lacrimi peste ele…si cu cat siroaiele lacrimilor tale vor curge mai imbelsugat, cu atat mai mare va fi alinarea!

Tu iubesti singuratatea si nu te temi de ea, asa cum fac multi din oamenii lumii acesteia. Tu ai cunoscut dulceata ei si te-ai indragostit de Insasi Dragostea cea Vesnica, pe care ai descoperit in tacere si liniste. Te-ai indragostit de Dragoste si nu mai poti trai fara Ea. De ce iti intorci mereu privirea spre pamant? De ce daruiesti tot mai mult din tine acestei lumi desarte?

Acum suferi fiindca nu mai simti Dragostea. O cauti mereu la oameni, o cauti printre ei si ei nu ti-o dau. Te ranesc neincetat, te sfasie, te secatuiesc de puteri, te zdrobesc si te leaga cu propriile lor lanturi. Daca tu iti vei intoarce privirile spre lume, vei fi biruit. Iubirea ti-a aratat ca daca vei avea un tel mai mare decat lumea, ea nu iti va putea face nimic.

Trezeste-te, suflete iubit! Trezeste-te si nu-ti mai pune nadejdea in oameni, altfel vei suferi si de acum inainte nemangaiat si fara rost!

Un loc pe care îl numesc

Din departe, de cand zaresc turla manastirii, ma cuprinde un sentiment de liniste, de pace. De cum zaresc maicile batrane si tinere cu privirea inaltata catre cer stiu ca am ajuns la manastirea  Agapia sau „acasa”, cum ii mai spun eu. Prima data cand i-am trecut pragul a fost in anul 2002. Eram un copil, dar m-a fascinat prin frumusetea ei simpla si deosebita pe care o impune inca de prima data cand o privesti. Era o zi de toamna, totul din jur incepea sa inghete, numai florile din Agapia parca inviau sub ochii pelerinilor. A fost pentru prima data cand am auzit corul maicilor de la biserica mare, cand picturile lui Nicolae Grigorescu au fost aratate si ochilor mei. Am simtit o caldura in suflet si mi-am dorit sa mai ajung la Agapia.

A doua mea vizita a fost in anul 2004, era aproape de sarbatoarea Sfintilor Apostoli Petru si Pavel. Trilul pasarilor, atmosfera cu care manastirea te invaluia te facea sa nu mai pleci, sa vrei sa mai stai cateva minute in acea oaza. Am stat cateva zile, am ramas uimita de ce frumusete putea sa fie acolo, de ce simplitate si ce ascultare se facea. Maicile ma fascinau si le priveam cu multa admiratie. Mi-am promis atunci ca de fiecare data cand voi avea ocazia, voi veni „acasa”, caci acolo aflu linistea sufletului.

Au trecut ani si am incercat sa imi tin promisiunea, sa merg de ori cate ori am ocazia. Am ajuns de Craciun, cand colindele vesteau Nasterea Domnului, cand ramaneai surprins de vocile ingeresesti pe care le auzeai, am fost de Sfantul Vasile cel Mare, petrecandu-mi acolo revelionul, cand moliftele de la miez de noapte au marcat in adevaratul sens, trecerea dintre ani. Acolo am auzit bataia clopotelor si „Hristos a Inviat!”rostit din inima, am vazut luminile lumanarilor de la Ierusalim aduse de maici, am simtit Invierea, mi-am vindecat ranile sufletului.

De Ziua Sfintei Cruci, am simtit o bucurie nemaintalnita, cand am simtit ca numai prin acest semn ceresc putem infrunta necazurile si, tot, prin el putem sa incepem si sa sfarsim o zi. Postul Adormirii Maicii Domnului mi-a purtat pasii din nou pe cararile din manastire. Si cate sarbatori nu am mai prins eu mergand „acasa”, de fiecare data am simtit cum ma renasc, cum pot sa o iau de la capat, ca am putere.

Ii multumesc Lui Dumnezeu pentru ca ne-a lasat sa ne bucuram de manastiri, sa ii mai cerem sa ne dea sanatate ca sa le trecem la cat mai multe pragul, caci numai asa ne gasim linistea sufleteasca necesara, dupa toate intemperiile pe care le intalnim in societatea actuala.

Răul nu vine din cauza tehnologiei ci din inimile oamenilor

Multi se plang de tehnologie. Multi acuza tehnologia moderna de toate relele din lume. Este tehnologia intr-adevar de osanda, sau cei care creeaza tehnologia si o folosesc?

O cruce de lemn este de osandit daca cineva rastigneste pe altcineva pe ea? Un ciocan este de osandit daca un vecin sparge cu el capul vecinului sau? Tehnologia nu simte binele sau raul. Aceleasi tevi pot fi folosite pentru apa potabila sau pentru canalizare.Raul nu vine din tehnologia moarta, lipsita de simtire, ci din inimile moarte ale oamenilor.

Constient pe deplin de prezenta lui Dumnezeu si fara de mandrie, Noe a ridicat o nava uimitoare, pentru izbavirea sa si a noii omeniri ce urma sa se nasca. Intr-o constiinta intunecata cu privire la prezenta lui Dumnezeu, oamenii plini de mandrie au cazut de acord unii cu altii “Haidem sa ne facem un oras si un turn al carui varf sa ajunga la cer si sa ne facem faima inainte de a ne imprastia pe fata a tot pamantul!” Aceasta a fost construirea turnului Babel.

Cand regele Solomon a terminat cladirea maretului Templu al Domnului, si-a ridicat mainile catre ceruri, si cu smerenie a strigat: „Cerul si cerul cerurilor nu Te incap, cu atat mai putin acest templu pe care l-am zidit numelui Tau.” Acest templu minunat a dainuit vreme de 11 generatii. A fost facut praf si pulbere atunci cand urmasii fara de Dumnezeu ai regelui Solomon l-au preschimbat dintr-o „casa de rugaciune, intr-o casa de negot.” Nu datorita tehnologiei a ramas Templul in picioare vreme de secole, nici din pricina tehnologiei n-a disparut de pe fata pamantului.

Tehnologia este surda, muta si fara de raspuns. Este complet dependenta de etica, asa cum este si etica de credinta.

Atunci cand frica lui Dumnezeu dispare si legea morala a lui Dumnezeu este incalcata, muntele tehnologiei omenesti se prabuseste in tarana din care a fost facut.

Astfel se vor prabusi in tarana cea fara de forma, si Turnul Eiffel si catedralele gotice germane si zgarie-norii americani, turnurile tehnologiei si arhitecturii omenesti, daca mandria omului, chiar si cea a crestinilor, lupta sfidator impotriva lui Dumnezeu, si depaseste toate masurile mandriei si pacatoseniei, si reuseste sa sfarseasca indelunga rabdare a lui Dumnezeu.

De ce sunt atat de multe civilizatii marete ingropate adanc in pamant, iar deasupra plugarii ară, fara nici cea mai mica idee ca turnurile si oasele lor zac sub pamantul arat?

Cum se face ca din toate maretele contructii din marmura ale grecilor nu a mai ramas altceva decat Acropole?

Cum de a indraznit pamantul sa ascunda de la fata soarelui si de la ochii oamenilor templele titanice din Baalbek si Egipt, ca si maretele orase Egbata, Persepolis, Tir, Sidon si Troia, ca acum vacile sa pasca linistite deasupra lor, si porcii dedesubt, iar pastorii sa cladeasca grajduri din marmura imprastiata? De ce mandrele cetati si temple si castele ale regelui Montezuma au disparut fara de urma? La fel si imparatiile atat de cultilor incasi si peruvieni? Ce mana nemilostiva a rostogolit munti de noroi asupra tuturor acestor constructii omenesti, care prin taria, forma si frumusetea lor, puteau concura cu cele mai bune constructii moderne?

De ce exista intreruperi si nu este continuitate in civilizatia umana? Deoarece nici una din acestea nu era placuta Unului Sfant Dumnezeu. Nici una din aceste civilizatii ingropate nu a fost distrusa de timp ori din lipsa unei constructii tehnologice solide, ci de pacatul impotriva credintei sfinte si a eticii sfinte. Instabilitatea etica si tehnologica le-a ingropat in adanca intunecime.

„Si tu, Capernaume: N-ai fost inaltat pana la cer? Pana la iad te vei cobori.” Aceasta proorocie a lui Hristos, in zilele in care Capernaumul era plin de marire, ca o cetate de basm langa lac, s-a implinit. S-a implinit atat de teribil, incat atunci un calator se gaseste intre spini si serpi, pe locul unde odata se inalta bogata si mandra cetate a Capernaumului, se intreaba cu cutremur: „Este oare cu putinta ca acest loc dezgustator sa fi fost odata un loc unde vietuiau oameni?”

Etica este nepieritoare si neschimbatoare, si anume, etica evanghelica, dar tehnologia este intotdeauna in schimbare. Etica este asemanatoare unei doamne, iar tehnologia cameristei ei. Din aceasta prcina, etica trebuie sa controleze tehnologia. Valorile vesnice sunt teritoriul eticii si nu al tehnologiei. Este distrugator pentru un neam intreg sa isi aseze ca scop al vietii tehnologia, si toate lucrarile si sudoarea lor sa si-o jertfeasca avansului tehnologic, tarand in urma lor etica, asa cum Ahile tara lesul lui Hector legat de carul sau. Un popor ca acesta poate reusi sa isi cladeasca orasele din fildes si din aur, dar daca oameni ca Ahab si Izabela locuiesc in ele, cainii vor avea ultimul cuvant, nu oamenii. Intre cinste si pricepere este usor de ales. Un om cinstit, chiar si fara pricepere, este mai respectat in vremea noastra, decat un om priceput dar necinstit.

Tehnologia schimba relatia omului cu natura, dar nu si relatia lui cu Dumnezeu.

Oricine gandeste altfel pretuieste mai mult lucrurile decat oamenii, si tarana mai mult decat duhul. O drama groaznica a vremurilor noastre este razboiul dintre oameni si Dumnezeu.

Dumnezeu vrea sa inalte si sa slaveasca identitatea omului deasupra materialitatii fara de minte si de viata, in timp ce oamenii vor sa isi ingroape identitatea si sa isi uite Ziditorul, facandu-si ca scop unic al vietii, tehnologia si bogatia materiala.

Multi oameni ce sunt handicapati spiritual si moral de catre necredinta lor in Hristos, fac din tehnologia moderna idoli la care se inchina, si cheama pe toti oamenii si popoarele sa aduca jertfa acestor idoli.

Viaţa adevărată este un neîntrerupt post

Postirea e o stare potrivita firii umane, normala pentru om. Viata adevarata este un neintrerupt post. Postesti, adica renunti la orice desertaciune pentru a-I face loc lui Hristos. Cum spune Mantuitorul, in pustie: “nu numai cu paine se hraneste omul, ci cu tot cuvantul lui Dumnezeu”. Iata sensul postului.

Postul este o disciplina cel putin la inceput destul de dificila, dar nu ar trebui sa ne  infricoseze, ba chiar sa ne bucuram. Fiindca neingreunarea trupului si nealimentarea cu produse animale deschid calea  energiilor dumnezeiesti. Foamea trupeasca se transforma in dorul de a fi in preajma lui Dumnezeu, in foamea de Dumnezeu a inimii. Iar hranindu-ma cu adevarurile lui Dumnezeu, nu mai incape alta hrana in mine. Sau asa ar trebui sa fie.

Cine va posti? Voi veti posti, cei care M-ati cunoscut. Cine nu Ma cunoaste nu poate posti, iar cine Ma cunoaste va sti sa posteasca. Cui ii este greu sa incerce sa tina post, nu- L cunoaste pe Dumnezeu.

Mantuitorul ne arata cum sa postim. El a postit (nu numai in cele 40 de zile, in pustie), cu gandul numai la Tatal, vrajmasul nemaiavand loc in El. Ca om, a facut exercitiul renuntarii trupesti si mentale la mancare si ganduri, dandu-ne noua exemplu si putere de a face si noi asemenea.

Postul Mantuitorului este o inaugurare a vietii normale de infranare, pe care El avea s-o traiasca neintrerupt. Toti postitorii, pustinicii, sfintii  au facut-o (devenind si ei, la randul lor, modele de urmat). Infranarea trebuie sa fie totala, adica sa fii cu atentia numai la voia lui Dumnezeu. Postul de mancare este chipul tuturor infranarilor mantuitoare.

Postul disciplineaza mintea, pentru a nu mai deregla sistemul firesc al trupului. Dumnezeu i-a dat omului posibilitatea de a-si controla  viata, dar el nu-si foloseste aceasta posibilitate. In post se pune in miscare capacitatea nefolosita a omului de a se infrana de la ceea ce nu-i este de trebuinta.

Sa te adancesti in duhul gandirii lui Dumnezeu, sa te imbraci in mentalitatea Lui, sa fii una cu  gandirea  dumnezeiasca si  sa nu mai concepi altceva decat ce concepe Dumnezeu, sa te simti real traind in aceasta gandire…..Ce minune ne cere noua Dumnezeu! Acesta e postul  cu adevarat sfintitor, Aceasta e Viata!

Din pacate, noi ne targuim cu postul, ceea ce arata ca n-am inteles nimic, desi suntem Ortodocsi. Ne e este greu sa renuntam la pofte, la activitatile obisnuite, nu incercam sa devenim mai buni, mai iubitori de Dumnezeu si de aproapele. Credem in adevarul adevarat al dragostei, dar il punem in discutie cand e vorba sa-l traim.

Rasplata dumnezeiasca va avea numai cel ce va iubi dumnezeieste, cel ce merge la spovedanie pentru a se curati de pacate, cel ce se impartaseste cu Trupul si Sangele Mantuitorului, cel ce isi manifesta dragostea fata de aproapele. De exemplu, cel ce face fapte bune, de ochii oamenilor, isi va lua aici plata. In ce consta plata? in satisfactia ca e socotit om sfant. Valoarea faptei tale va fi viata vesnica, dupa ce-ti vei dovedi credinta prin dragostea traita, nu inchipuita.

Gandirea noastra ar trebui sa fie  preocupata de ceilalti oameni. Mereu sa avem in minte chipul cuiva. Dar nu numai gandurile noastre sa se  indreapta spre ceilalti oameni, ci si inima.Sa  ne preocupe sa facem ceva, pentru cineva. In felul acesta, inima noastra devine lacas al dragostei, casa a dragostei, adapostirea , cu pretuire dumnezeiasca, a valorilor tuturor oamenilor. Si inima noastra, deci, cu Hristos in ea, Care ii are pe toti impreuna cu El, e dragostea lui Dumnezeu intrupata in noi.

Mantuitorul Iisus Hristos ne soune de atatea ori: “Privegheati neincetat si va rugati” Postul ne ajuta sa simtim mai bine dragostea lui Dumnezeu, sa o intelegem mai profund, traind-o si daruind-o la randul nostru. Intelegem cat il pretuieste Dumnezeu pe om si invatam sa ne pretuim si noi semenii si pe noi insine ca faptura a lui Dumnezeu.Sa invatam sa ne rugam pentru ceilalti, sa aiba suflete bune, sa primeasca ajutor de Sus, sa contribuim la mantuirea lor. Domnul tine la acest fapt: Iubiti pe dusmanii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, sa va para bine de binele aproapelui, ca de al vostru, sa va para rau de raul aproapelui ca de raul vostru si sa va doara de el, ca de voi insiva. in post, e necesar sa  facem exercitiul dezintoxicarii de meschinarie si rautate.

Postul sa fie o opera de reparatie, de restaurare dupa masura lui Hristos, Care sta gata sa lucreze impreuna cu noi aceasta desavarsire. Sa fim atenti, in tot postul, sa pastram rugaciunea aceasta a inimii care, cu fiecare bataie a ei, il recunoaste pe Hristos. Postul sa nu fie doar o forma goala, o lauda desarta, ca uite, noi purtam chipul lui Hristos si mergem pe urmele Lui. Sa dovedim, real, prin postirea noastra, ca nu numai cu paine se hraneste omul, ci cu tot duhul dragostei lui Dumnezeu, cu duhul inimii Lui. Cu aceasta se hraneste omul, in mod normal, nu cu atentia la toate cele spre care il trimit patimile si simturile lui. Omul se hraneste, in inima sa, cu duhul inimii lui Hristos, care e dragoste.

Inima putreda, cea fara pretuire dumnezeiasca de oameni, s-o curatim si sa inlaturam ce-i uscat in noi. In timpul postului, sa ne cautam si sa ne vedem goliciunea  inimii, sa depistam partile  ei intunecoase care nu primesc gandirea despre oameni a lui Dumnezeu. Sa fim sinceri  cu noi insine!

Dumnezeu sa ne ajute sa parcurgem Postul Craciunului asa cum se cuvine!

Ortodoxia - ,,cântare şi încântare a inimii”

Poimaine vom praznui Duminica Ortodoxiei, ziua in care ne aducem aminte de toate luptele si de toate biruintele Bisericii din trecut si nu numai. Praznuim ziua in care Lumina patrunde in sufletele noastre, in care cunoastem adevarul despre Dumnezeu, despre om si despre lume, Adevarul asa cum ni l-a dat Insusi Dumnezeu prin invatatura Sa cea mantuitoare.

Suntem ortodocsi dar precum spunea un sfant parinte, nu cunoastem inaltimea, profunzimea, largimea Ortodoxiei. Ce este ortodoxia? Deseori este vazuta ca o obligatie fata de Dumnezeu, ca o impunere. Ne numim ortodocsi dar nu ne intereseaza rolul Ortodoxiei, si nici sensul acesteia.

Imi amintesc anul trecut la predica din seara Prohodului, o intamplare povestita de duhovnicul meu. O femeie l-a intrebat ,,Parinte, ce este Ortodoxia?”. Iar raspunsul parintelui a fost ,,Ortodoxia este o cantare si o incantare a inimii”. O dulceata incantatoare sta ascunsa in spatele acestor cuvinte. Cum ne putem incanta inima prin ortodoxie? Rostim in Psalmul 50 ,,Inima curata zideste intru mine Dumnezeule si Duh drept innoieste intru cele dinlauntru ale mele”. Ce inseamna innoirea duhului din mine? Innoieste, se intelege in loc de “pune din nou”, adica: “De acum inainte pune, Doamne, duh drept, adica dar de dreptate intru madularele mele“. Iata, Ortodoxia ne scoate la lumină insusi Duhul dreptatatii, Duhul adevaratei credinte.

Inima noastra se hraneste cu dulceata Domnului nostru Iisus Hristos. Se impartaseste, gusta din Izvorul cel Nesecat al Iubirii de oameni, ajungand astfel sa inseteze dupa Apa Vietii. Daca ar fi sa definesc Ortodoxia intr-un singur cuvant acela ar fi: Iubire. Ortodoxia este iubire. A fi ortodox inseamna a cunoaste adevarata Iubire a Lui Dumnezeu dar si inmultirea iubirii noastre pentru Cel care ne-a zidit, cat si pentru aproape. Cum au reusit Sfintii sa aduca la credinta pe cei necredinciosi? Prin iubire. Sfantul Apostol Pavel nu ii mustra pe Corinteni ca un judecator pentru pacatele lor, ci le explica cu rabdare, blandete si iubire ceea ce trebuie sa faca pentru Mantuire.

Unicul scop al ortodoxiei este mântuirea omului. Astfel, omul devine unit cu Hristos în Biserică, transformat într-o persoana sfânta si împartaşindu-se permanent de viaţa veşnică. Ortodoxia duce la sfintenia omului. Parintele Nicolae Steinhardt spunea: ,,Adevărata, marea sfinţenie, neînchipuit de grea este de a trăi într-o obşte şi a-ţi iubi aproapele (aşa cum e) ca pe tine însuţi; sau măcar a te purta cu el ca şi cum l-ai iubi ca pe tine însuţi, ori mai mult decat pe tine însuţi” Aceasta ne invata si Sfânta Evanghelie, aceasta este porunca Iubirii, pe care Ortodoxia ne-o arata dar ne-o si explica.

Ortodoxia este calea spre cunoasterea Sfintei Evanghelii. Mai mult de atat, intelegerea Sfintei Scripturi si patrunderea cu mintea in scrierile Sfintilor Apostoli. In Ortodoxie nimic nu ne este ascuns, Ortodoxia Il conduce pe om la dezvoltarea lui deplina intru Hristos si pentru Hristos. Putem sa iL cunoastem pe Dumnezeu fara Ortodoxie? Ma indoiesc. Ortodoxia este adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu dar si cinstire a lui Dumnezeu. Duhul Sfant este usa prin care putem patrunde in Ortodoxie, in calea si in legatura omului cu Dumnezeu. De asemenea, Duhul este slava creştinilor (Ioan 7, 39). Unde nu este Duhul, acolo nu este Ortodoxie, precum ne invata Sf. Ignatie Brianceaninov.

Ortodoxia o descoperim in viata noastra de crestini, in primul rand, ca o chemare a lui Dumnezeu la pocainta si, totodata, ca stransa comuniune cu Hristos. Ce inseamna a fi in comuniune cu Hristos? Inseamna a te uni cu El, a ramane in El si El intru tine.  (Ioan VI, 56). Numai prin Ortodoxie, traind credinta cea adevarata, putem ramane intru Domnul.

Ortodoxia poate fi vazuta precum un cerc. Ferictul Augustin spune: ,,Dumnezeu este asemenea unui cerc ale cărui margini nu sunt nicăieri, iar al cărui centru este pretutindeni”. M-am minunat cand am citit aceste cuvinte. Cat de adevarate, profunde pot fi! Mai cautam noi astazi sa traim in acest ,,cerc ale carui margini nu sunt nicaieri?” Cautam oare Adevarul, cautam sa cunoastem Ortodoxia, credinta ce ne reprezinta, sau suntem ortodocsi doar cu numele?

Sa ne rugam Lui pentru intarirea credintei noastre, bucurandu-ne de acest nevestejit crin nascut din dragostea lui Dumnezeu fata de noi, pacatosii.

Sa ne deschidem sufletele si mai mult spre Calea ce duce spre Mantuire, staruind in rugaciune si implininind toate faptele cele bineplacute Domnului.

Darul Tău, un înger

Trimite-mi Darul Tau, un Înger,

Să-mi fie spadă, scut şi torţă

Să mă ridice de-am căzut

Cu aripa să-mă-nvieze

La ceas de noapte să-mi şoptească,

În glas de-alean nepământesc

Cum e suişul pân la Tatăl

Şi să mă-nveţe să-ţi grăiesc…

Mai dă-I să-mi fie veşnic stâlp

Si demnitatea sa-mi pazeasca…

Ce-aş mai dori, Tu ştii prea-drept

Să fie blând, să mă mângâie

Să urce lacrima de pe obraz, până la Tine…

Dar mai presus de tot ce vreau

E să-mi fie mereu alături

Să-mi dea un strop din multa lui, iubire îngerească,

Să-l ştiu că-i veselia mea în clipe de durere,

Să ştie ca sunt doar copil ce-ar vrea să crească mare…

Despre iubirea căsătoriților

Multe cupluri căsătorite se destramă, paradoxal, pentru că nu ştiu că iubirea se dezvoltă, creşte, se transformă. Ajung la divorţ…pentru că iubirea nu mai e vâlvătaie ca la început.

Însă iubirea…nu a murit ci doar a ajuns la alt stadiu! Iubirea cu multă revărsare de sentimente, cu excese de tot felul…devine o albie a calmităţii, a încrederii reciproce, a sincerităţii abisale, a frumuseţii simple şi profunde.

Iubirea creşte. Iubirea arată altcumva de la an la an de căsătorie.

Nu trebuie să vă temeţi că vă simţiţi foarte bine, liniştiţi pentru că sunteţi căsătoriţi…pentru că asta e iubirea căsătoriţilor la o altă fază a ei!

Dacă ar înţelege chestiunea asta, de genetică a dragostei, cred că 60% dintre cuplurile care divorţează…nu ar mai face-o.

Însă cine să le spună cum arată dragostea, cum arată dragostea când creşte, căsnicia când creşte…dacă nu au modele de urmat?

Faptul că, la un moment dat, de oboseală şi muncă, de nervi şi de secetă spirituală, nu mai simţi în tine iubire multă, linişte, ţi se pare una sau alta etc. nu sunt motive de dezarmare, de divorţ. Şi acestea fac parte din căsătorie şi ajută dragostea să se dezvolte!

Ploaia e vijelioasă, rupe cregi, produce inundaţii…dar fără ea pământul devine deşert. La fel e și cu dragostea: are avalanşele şi retragerea ei înăuntru, aluviuni şi suspiciuni…dar nu pentru ca să ieşi dintre graniţele căsătoriei, ci pentru ca să sapi şi mai mult în pământul căsătoriei, ca să găseşti dragostea, alinarea, desăvârşirea ta şi a ei în cuplu.

(Pr. Dorin – Teologie pentru azi)

Despre post

Sfânta şi dumnezeiasca Scriptură spune: Când posteşti unge capul tău şi faţa ta o spală şi nu fiţi ca făţarnicii care îşi întunecă feţele (Matei 6, 16-17).

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că a unge capul înseamnă a adăpa mintea cu dumnezeieştile cuvinte şi astfel să ne strălucească faţa având în noi cunoştinţa dumnezeiască, pentru că faţa arată ce este în inimă. Postul nu este nicicum un prilej de întristare, ci este un prilej de a ne apropia mai mult de Dumnezeu, iar apropierea de Dumnezeu nu poate decât să ne aducă bucurie duhovnicească.

Pocăinţa înseamnă întoarcerea la Dumnezeu, întoarcere care ni se întâmplă atunci când ajungem la o stare de umilinţă. Osteneala întru cunoştinţă aduce umilinţă, postul ne face mai sensibili, mai aproape de gingăşie, mai aproape de acea stare când omul vieţuia împreună cu Dumnezeu. Atunci oamenii mâncau doar din roadele pământului şi nicidecum carne. Sfinţii Părinţi ne spun că ceea ce a făcut Dumnezeu cu Noe după potop, când a zis: tot ce mişcă şi ce trăieşte să vă fie spre mâncare (Facerea 9, 3), nu a fost o binecuvântare, ci a fost un pogorământ. Dumnezeu ştia că oamenii tot vor mânca carne, chiar dacă nu le-ar fi dat voie. Asta s-a şi întâmplat cu oamenii înainte de potop, deşi Dumnezeu le spusese: iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod în el. Acestea vor fi hrana voastră (Facerea 1, 29). Cu toate acestea, oamenii au mâncat carne şi chiar au început să se mănânce între ei, au mâncat chiar carne de om, în vremea când au apărut uriaşii pe pământ. De aceea, să nu fim ca porcii, îngreunându-ne cu tot ceea ce ne vine la gură, ci să fim ca nişte înţelepţi care aleg cele care îi apropie de bunătate. Vedem că oaia mănâncă iarbă şi iată cât este de blândă, încât şi Mântuitorul S-a asemănat cu mielul. Sfinţii Părinţi ne spun că: „mâncarea multă este ca o oaste zgomotoasă”, nu ne lasă să dormim, nu ne lasă să ne rugăm şi nici să fim liniştiţi.

Însă lucrul cel mai important la care trebuie să luăm aminte este acela că Dumnezeu nu vrea de la noi un post sterp, căci nu contează cât am postit, ci contează ce am folosit. Marele folos al postului este de a ajunge la o stare mai liniştită, în care să-L cunoaştem pe Dumnezeu. Astfel, pentru ca postul să nu fie sterp, o atenţie deosebită se dă în perioada aceasta cuvântului lui Dumnezeu din Sfânta Scriptură, Psaltire şi Sfinţii Părinţi. La cei care se înfrânează de la bucate grele se observă o mai multă atenţie a minţii şi, iată, începem să înţelegem: aici trebuie să ajungem şi vom vedea în noi o schimbare. În locul cortului dărâmat, a părţii omului rău pe care am dărâmat-o prin oprirea de la bucate, punem piatra de temelie a cuvântului lui Dumnezeu, pentru ca să înflorească în acel loc bunătatea şi dragostea.

În Pateric, la avva Ioan Colov, se spune:

„De va voi împăratul să ia vreo cetate, întâi opreşte apa şi hrana, iar vrăjmaşii (patimile), pierind de foame, se supun lui. Aşa şi patimile trupului: dacă cu post şi cu foamete va petrece omul, slăbesc în lupta cu sufletul lui”.

Aşa să dărâmăm omul cel vechi din noi şi să ne înnoim în lumina dumnezeieştilor învăţături. Mare este tristeţea unui post sterp, este o răutate făţarnică.

Spunea un părinte că a văzut pe unii care făceau nevoinţe supraomeneşti, mâncau rădăcini, dar cât de trist era faptul că erau lipsiţi de roade duhovniceşti! Ei făceau un efort al trupului fără să aibă o lucrarea a harului. Şi astăzi se mai aud din cei care citesc câte o Psaltire fără să se oprească sau nu ştiu cât timp nu mănâncă, dar cei care au gustat din bucuria cuvântului lui Dumnezeu ştiu că, atunci când te cercetează harul lui Dumnezeu cu lacrimi, nu termini de citit nici măcar o catismă din Psaltire, acolo este finalul. Cei cu un tipic de rugăciune „beton” se dau pe faţă că sunt doar tipicari; ei zic că-şi fac datoria, dar, după cum spune Sfântul Ioan Scărarul, sunt ca două pietre de moară care se învârtesc în loc şi nu înaintează niciodată. Îmbătrânesc fără să cunoască starea de fericire, aceea a dragostei în care, ca un fiu în casa tatălui, nu faci nimic pentru o răsplată anume sau că trebuie făcut, ci faci din plăcere, bucurându-te de roade ca de unele de care nu Tatăl are nevoie, ci sufletul tău. Atunci bucuria ne inundă, osteneala ne dă satisfacţii şi, deşi timpurile sunt grele, iar râvna duhovnicească s-a răcit, mai punem şi noi în sac cât putem şi credem că Dumnezeu este puternic să ne dea har oricât de grele ar fi timpurile pe pământ. Se ştie că întăririle în front se trimit acolo unde este lipsa mai grea, aşa şi harul ne va cerceta atunci când vom fi mai strâmtoraţi, de nu ne vom împuţina cu inima.

La 20 de ani, când nu ştiam mai nimic despre Dumnezeu, la începutul Postului Mare un călugăr mi-a spus că acum, în Postul Mare, se fac mai multe metanii. Auzind aceasta, m-am arătat indignat: de ce atunci când mănânc bine să fac metanii puţine, iar acum când nu mănânc să fac metanii mai multe? De atunci însă au trecut ani buni în care am învăţat din propria experienţă că mâncarea multă aduce o îngreunare a trupului, moleşeală, somn şi lenevie, iar postul îţi face trupul ca o pană, ajungând la o uşurime în care sutele de metanii nu doar că o să ţi se pară o nimica toată, ci chiar simţi nevoia să le faci. Atunci când îţi este foame şi încă ai putere, metaniile sunt recomandate pentru a distrage atenţia minţii de la stomac. Atunci când trupul face un efort, sângele inundă, este dirijat spre partea trupului cu care se face efortul. Un efort este şi lucrarea stomacului, astfel că, atunci când lucrează, este un centru spre care se trimite sângele. Sângele, dacă este trimis spre alte părţi alte trupului care sunt solicitate în acel moment, nu va mai putea alimenta stomacul. Acesta, fiind lipsit de ceea ce-l făcea să fie zburdalnic, va sta astfel cuminte, nemaiputând să lucreze. Fiecare ştie că, dacă-ţi găseşti de lucru, uiţi de foame, iar lucrul poate să fie un anumit efort, dar mai ales lucrarea minţii. Dacă ne gândim că şi mintea pentru a funcţiona are nevoie să fie alimentată corespunzător de către vasele de sânge, am deschis o ecuaţie care nu este greu de rezolvat. Concluzia este că, dacă avem lucrarea minţii, stomacul va fi doar un rob căruia îi vom da atunci când vom crede de cuviinţă. Dacă vom fi meditativi, faţa noastră se va inunda de bucurie, sângele va fi dirijat spre cap. Îţi ungi capul, îţi străluceşte faţa, nu precum cei ce-şi găsesc bucuria în bucate, care îşi ung stomacul şi îşi măresc pântecele. Pe primii îi conduce capul, pe ceilalţi îi conduce stomacul.

Marele război însă este cel al obişnuinţei, pentru cei ce nu sunt obişnuiţi a trăi fără mâncăruri de dulce sau pentru cei ce nu sunt obişnuiţi cu ajunarea. Schimbarea orei de masă şi împuţinarea hranei este un război, iar primele zile sunt cele mai grele, organismul cerând de mâncare la orele la care era învăţat. Este un război care te tulbură de la rugăciune, cererea aceasta este ca atunci când cineva îţi bate la uşă în timpul rugăciunii şi te sâcâie. „Dă-mi, dă-mi” – spune. Aşa şi stomacul, când e învăţat să primească şi nu primeşte, spune „dă-mi, dă-mi”, dar după un anumit timp de „prigoană” şi răbdare se va obişnui cu noile condiţii. De aceea, sfinţii în pustie, fie că era vineri, fie că era joi, aveau un post constant şi, în afară de sâmbătă şi duminică, ajunau până la aceeaşi oră. A ţine un post constant este mai uşor decât a mânca o zi de dulce şi a doua zi a ajuna şi a duce sufletul la o mare linişte, ferindu-l de un război inutil, ideea fiind de fapt că postim greu din cauză că nu suntem obişnuiţi. Mâncărurile de dulce măresc pofta, ceea ce face să ne fie mai greu şi la rugăciune şi în toate, de aceea, chiar când nu este post, atunci când trupul are putere şi este zburdalnic, se recomandă a se mânca mai mult de post ca un tratament pentru suflet şi pentru trup, şi care ne duce mai aproape de umilinţă.

Nu vom tăia însă cu totul sau peste măsură alimentaţia stomacului, ci îi vom da ca unui rob care ne ajută, căutând o cale de mijloc şi evitând o înfrânare peste măsură care ne poate duce la nelucrare şi boală. Ideea este însă de a împuţina ovăzul pentru ca să nu mai fie aşa de nărăvaş calul (trupul). Sfântul Ioan Casian spune: „Postul omului în toată viaţa lui ar trebui să fie o viaţă echilibrată, pentru că primirea hranei cu măsură şi socoteală dă trupului sănătate şi nu îi ia sfinţenia”.

Postul trebuie reglat în funcţie de activităţile noastre. Sfinţii Părinţi ne spun să mâncăm atât cât să nu ne pierdem rugăciunea, şi aş îndrăzni să adaug: să postim atât cât să nu ne pierdem rugăciunea, adică să nu ţinem un tipic forţat al postului atunci când ajungem la o stare de nelucrare, ci să ne întărim atât cât avem nevoie pentru a fi ageri la minte, căci dacă mintea ne este întunecată postul nu ne foloseşte la nimic.

Mulţi dezleagă postul înţelegând greşit cuvântul din Evanghelie care spune că: nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci cele ce ies din om, acelea sunt care îl spurcă (Marcu 7, 15). Ei nu înţeleg însă că mai înainte de mâncare este pofta, astfel că omul încuviinţând pofta se spurcă. Pofta, ştie fiecare, iese dinlăuntrul nostru, astfel încât, atunci când ne-am învoit cu gândul, deja am căzut. Ajungând aici, trebuie să spunem că neînfrânarea Evei a fost cauzată nu doar de pofta gustului, ci, după cum bine ştim din Sfânta Scriptură, a fost cauzată şi de plăcerea ochilor şi de dorirea înălţării (cf. Facerea 3, 6). Postul nu trebuie să fie doar unul al bucatelor, ci şi al ochilor şi al dorinţelor. Pentru ce a apărut despărţirea dintre Dumnezeu şi om? Pentru poftele imaginate. Poftiţi şi nu aveţi, spune Apostolul (cf. Iacov 4, 2). Atâta timp cât vom avea în noi pofte lumeşti, este între noi şi Dumnezeu această despărţire, pentru că harul nu lucrează în războiul poftelor.

Cum spuneam, postul fără a face lucrarea lui Dumnezeu, adică fără a face ceea ce cere Dumnezeu de la noi, este sterp. Spun părinţii că, atunci când posteşte cineva dar nu face dreptatea lui Dumnezeu, postul acesta este urâciune înaintea Lui, iar Proorocul Isaia spune:

Nu ştiţi voi postul care îmi place? Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dă drumul celor asupriţi, împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi (Isaia 58, 6-8).

Postul este pentru tămăduirea trupului şi a sufletului, pentru că bolile sunt cauzate şi de o alimentaţie fără discernământ, şi de o viaţă fără rânduială. O viaţă înţeleaptă, cu o alimentaţie simplă, neexcesivă, o viaţă în mulţumire, adică în linişte faţă de orice s-ar întâmpla în jurul nostru, având încredere că toate sunt în mâna lui Dumnezeu, ne duce la o vigoare a sufletului, la o sănătate sfântă în care iradiem de credinţă, nădejde şi dragoste”.

(Ierom. Ioan Buliga, Desertaciunile lumii. Editie completa. Volumele I-II-III-IV, Ed. Man. Jacul Romanesc).

LEGATURI:

• Cum sa luam Postul in serios in lumea noastra?
• “STILUL DE VIATA” AL POSTULUI
• Canonul cel Mare al Sf. Andrei Criteanul si intrarea in duhul Postului Mare
• Liturghia Darurilor mai inainte sfintite
• “…. NUMAI CU POST SI CU RUGACIUNE”
• POSTUL SI BINEFACERILE LUI - Sf. Simeon Noul Teolog pentru prima saptamana a Postului Mare
• DE CE POSTIM? DE CE SA IERTAM? CARE NE E VOCATIA?

• IMPORTANT: “Cand ma necajesc, degrab ma auzi…”

(…) Postul Pastelui incepe, de fapt, de la vecernia din aceasta Duminica. Aceasta slujba unica, atat de adanca si frumoasa, lipseste din atat de multe biserici ale noastre. Totusi nimic nu destainuie mai bine “tonalitatea” Postului Mare in Biserica Ortodoxa; nicaieri nu se manifesta mai bine chemarea sa profunda catre om.

Slujba incepe cu o vecernie solemna, cu slujitori imbracati in vesminte luminoase. Stihurile care urmeaza Psalmului “Doamne strigat-am catre Tine…” anunta venirea Pastelui si, dincolo de Post, apropierea Pastelui! (…)”

• Prochimenul cel Mare din Vecernia Iertarii, “Sa nu intorci fata ta…” (mp3)

• Cu noi este Dumnezeu!
• Doamne al Puterilor, fii cu noi!
• Suflete al meu, pentru ce dormi?

• Canonul Sf. Andrei Criteanul cantat de Parintii si corul psaltic de la Manastirea Radu-Voda, Bucuresti;

• Canonul Sf. Andrei Criteanul cu fragmente din Pavecernita Mare in versiunea Man. Stavropoleos, Bucuresti

• Roman Melodul – Liturghia Darurilor mai inainte sfintite

• Manastirea Parva – Din Postul Mare si alte cantari frumoase
• Psalt Sebastian Heltianu – Miluieste-ma, Dumnezeule
• Usile pocaintei – Corul Anghelos

“Piotr, inima mea dulce,

Cat de mult s-a bucurat bunelul tău de scrisorica ce mi-ai trimis-o… Fiecare scrisorica în care ii spui bunelului ca eşti bine, cu ajutorul lui Dumnezeu, în care se vede ca ai harul în inimioara ta şi ca acolo se aude o cantare de slăvire lui Dumnezeu, acea scrisorica este o bomboana pe care tu o dăruieşti bunelului, aşa să ştii. Si ştii ca buneilor le plac dulciurile cu ciocolata…

Piotr, dragul bunelului drag, am ajuns la porţile Postului Mare, cum tu spui. Fericitul vlădică sfânt Luca al Crimeei avea chiar o carte de predici cu acest nume; s-a tipărit la noi în Rusia, acum vreo doi ani în urma.

Postul cel Mare… Ce pot eu să mai spun, inima mea dulce, decât ca este o multdorită vreme de curăţire, o multiubită petrecere în înfrânare nu numai de la mâncăruri dar mai cu seama de la tot ceea ce este lumesc şi nepotrivit lucrării noastre duhovniceşti.

In aceasta vreme, dragul bunelului drag, se cere mai multa seriozitate, mai multa privire înlăuntrul nostru şi mai îndelung a gândi la moarte.

Postul cel Mare este un drum spre Golgota, copile drag. Si tu, dragul bunelului drag, şi eu şi îngeraşii mei dragi, cu toţii ne reamintim acum ce cruce am luat. Cu toţii ne vedem acum, în Post, ca fiind în drum spre Golgota, cu toţii ne vedem aşa cum ar trebui să ajungem în viaţă noastră, la un moment dat: răstigniţi! Da, răstigniţi! Nu ne place acest lucru, şi vrem a ne face viaţă plina de drăgălaşenii, mai cu seama lumenii… Dar nu e aşa; drăgălaşeniile ce le căutăm, vedem ca se prefac în cele din urma în amăreli din cele mai amare. Căci sunt lucruri de mana şi de minte omeneasca! Numai ceea ce vine de la Dumnezeu, ca binecuvântare, aceea nu se preface intr-o amăreală, ci intr-o tot mai dulce iubire, intr-o tot mai scumpa dragoste.

Nu ne place să ne răstignim, cu Domnul? Nici nu vom învia, atunci, dimpreună cu El!

Nu ne place să ne luam crucea ce ne-a hărăzit-o fiecăruia Domnul? Vom suferi şi vom plânge, negăsindu-ne drumul în viaţă.

Dar care este crucea ce ne-a hărăzit-o fiecăruia Domnul? Si care este drumul nostru în viaţă? Oh, copile drag, Piotr, lucrurile sunt atât de simple, atât de simple… Drumul nostru în viaţă îl vom vedea clar, limpede, desluşit, abia atunci când ne vom încredinţa deplin Domnului, din tot cugetul, cu toata fiinţa noastră.

“Fiule, da-mi inima ta” şi toate vor începe atunci să se lămurească. Dar nu deodată, ci tot cu răbdare.

Dar lumea nu înţelege aceasta. Duhul lumii de azi este potrivnic lui Dumnezeu.

Şi spun aceasta, copile, cu lacrimi, pentru lumea aceasta care s-a îndepărtat atât de Dumnezeu…

Copile, am sa-ţi spun nu o taina, ci un lucru adânc pe care as vrea sa-l pui la inima ta, insa să nu-l comentezi cu mulţi: Domnul ar vrea ca toţi să fie monahi! Atât de mare este dorirea Domnului ca noi să I ne dăruim în totalitate, ca Domnul cearcă prin toate mijloacele, în toata viaţă noastră, să mişte cumva inima noastră, să o înmoaie, să ne arate cumva cat de plăcută este rânduiala monahiceasca. Domnul, El, Făcătorul cerului şi al pământului însetează după petrecerea noastră împreună cu El. Si nu poţi petrece cu El şi prins de grijile lumii şi de toate risipirile veacului. Da, El însetează ca toţi să fie monahi, pentru ca El tot este Iubire şi un monah are înscris în inima să cu litere de foc:

Vreau să fiu tot numai iubire, pentru Tine, Doamne!

Oamenii, insa, nu înţeleg toţi aceasta, dar Domnul tot ii iubeşte. Oriunde s-ar afla omul, bietul om, pe orice treapta de cădere s-ar afla el, Domnul tot îl cheamă spre o vieţuire fără de păcat în Biserica Sa.

In inima ta dulce, Piotr, copile, bunelul a citit acestea dintru începutul corespondentei noastre:

Vreau să fiu tot numai iubire pentru Tine, Doamne!

Acestea sunt litere ale Duhului, litere pe care numai Domnul le sapa în inima omului, aşa cum oarecând le-a săpat lui Moisi pe tablele de piatră, în Sinai. Aşa cum degetul lui Dumnezeu s-a atins de acele table de piatra, săpând poruncile, aşa degetul lui Dumnezeu se atinge de inima noastră acoperita de păcate şi o curăţeşte, o limpezeşte, o străluceşte ca pe o oglinda şi ii înscrie în adâncul ei: “Iubire”. Aceasta se întâmpla cu toţi cei ce vin la monahiceasca viaţă, “răniţi ” de aceasta desăvârşită Iubire…

Tu acum înţelegi, Piotr, cat de dulce e vieţuirea în contemplarea lui Dumnezeu. Cat de cereşti, cat de nebănuit de dulci sunt lacrimile cele ce vin din mângâierea lui Dumnezeu. Mai cu seama lacrimile cele ce vin când undele smereniei ne cearcă ţărmurile sufletului nostru, ne uda pământul însetoşat vremelnic din pricina neplecării noastre sub mana lui Dumnezeu, a învârtoşării inimii noastre. Lacrimile şi harul ce-l aduc ele, sunt copile, înfăţişate ca-ntr-o ghicitură, de mana cea cereasca ce le-a dat-o Domnul să mănânce în pustie, evreilor.

Postul, dragul bunelului, vremea morţii şi neapărat a Învierii.

In aceasta vreme a Postului şi tu îţi vei lua o cruce. Si tu vei pleca pe un drum, cu ajutorul lui Dumnezeu. Cu răbdare, cu gânduri line, fără teama, fără temeri, căci doar te duci în casa Domnului, cu EL să petreci şi astfel, cu mila Domnului, să mântuieşti şi pe alţii. Chiar daca ei, dintr-o data, nu vor înţelege ca prin tine se pot mântui şi ei, şi cu toţi, prin Hristos, Domnul.

Piotr, ai să vezi, ispitele de care te temi mai mult, se vor dovedi fum şi pulbere în vânt. Doar vrăjmaşul ne mai înspăimânta cu ele şi ni le vantura prin fata ochilor.[...]

Iar a vorbit bunelul cam mult.

Se vede ca ceaiul de azi a fost mai “tare” decât cel de ieri. Poate îngeraşii mei dragi “au scăpat” în el mai multa dragoste, da, da, dragii bunelului dragi.

Piotr, cu inima uşoară să intri în acest Post!

Va îmbrăţişez cu dragoste, dorind de a voastră mântuire…

+Selafiil

P.S. Piotr, dragul bunelului drag, mergi la Canonul Sfântului Andrei Criteanul, daca programul iti îngăduie. Daca nu îngăduie, fa orice ca să iti îngăduie acest program, să faci un lucru de care numai în Postul cel Mare te îndulceşti – participarea la Canonul Sfântului Andrei…”

Cititi si:

• Cuvant al Sfantului Luca, Arhiepiscopul Simferopolului si al Crimeei, la Duminica Iertarii (AUDIO) – despre post, iertare si trezire
• Cuvant foarte puternic si trezitor al Sfantului Teofan Zavoratul la Duminica iertarii (AUDIO)

• Alt cuvant de trezire si de imbarbatare al Sfantului Teofan Zavoratul la DUMINICA IZGONIRII LUI ADAM DIN RAI SI LA INCEPUTUL POSTULUI MARE
• DE CE POSTIM? DE CE SA IERTAM? CARE NE E VOCATIA? – parintele Rafail Noica
  
• La ce sa luam aminte mai mult in Postul Mare?

• CUVANT VIU SI LAMURITOR DESPRE SENSUL, FOLOSUL SI MASURA POSTULUI de Ieromonahul Ioan Buliga
• Sfantul Simeon Noul Teolog: POSTUL SI BINEFACERILE LUI
• Cum sa luam Postul in serios in lumea noastra?
• “…. NUMAI CU POST SI CU RUGACIUNE”
• “STILUL DE VIATA” AL POSTULUI
• Canonul cel Mare al Sf. Andrei Criteanul si intrarea in duhul Postului Mare
• Liturghia Darurilor mai inainte sfintite

• Intrarea in Postul cel Mare. Chemare spre pocainta

• “Nu e pacat care sa tina piept pocaintei. Pentru ce sa intarziem?”
• Pregatirea pentru Taina Spovedaniei

***

• SCRISORI INEDITE SI PROOROCESTI (catre Parintele Selafiil!) ALE SFANTULUI IERARH LUCA AL CRIMEEI:“Cand Biserica nu va mai fi prigonita se vor pregati toate pentru imparatia antihristului”
• Nasterea unui sfant in imparatia vesnica: Fericitul Batran Selafiil din Siberia. “SUNT VREMURI DE MARTURISIRE. SA NU PRIMITI SA FITI AI ALTCUIVA!”
• Epistola unui sfant contemporan: “PREGATITI-VA, DRAGII BUNELULUI, PREGATITI-VA…”

• Din scrisorile Staretului Selafiil din Tomsk (Siberia): “CUM NE VOM MANTUI NOI?”

• “O, CATA BUCURIE ATUNCI CAND NE BATE HRISTOS LA POARTA INIMILOR!”- Din scrisorile Cuviosului Selafiil (siberianul)

Rugaciune pentru vederea pacatului propriu

Doamne! Dă-ne să ne vedem păcatele noastre, aşa încât mintea noastră, atrasă cu desăvîrşire de luarea-aminte faţă de păcatele noastre, să înceteze a mai vedea greşelile aproapelui şi să-i vadă pe toţi, într-acest chip, buni. Dă inimii noastre să părăsească grija pierzătoare de neajunsurile aproapelui, să îşi unească toate grijile numai în grija pentru dobândirea curăţiei şi sfinţeniei poruncite şi gătite nouă de Tine. Dă-ne nouă, celor ce ne-am spurcat haina sufletului, să o albim iarăşi: ea a fost deja spălată prin apele botezului, iar acum, după pângărire, aceste haine au nevoie să fie spălate prin apele lacrimilor. Dă-ne să vedem în lumina harului Tău neputinţele cele de multe feluri care trăiesc în noi, înăbuşind în inimă mişcările duhovniceşti, aducând în ea mişcările sângelui şi trupului care sunt potrivnice Împărăţiei lui Dumnezeu. Dă-ne marele dar al pocăinţei, înaintea căruia merge şi pe care îl naşte marele dar al vederii păcatelor noastre.

Păzeşte-ne, cu aceste mari daruri, de hăurile amăgirii de sine, care apare în suflet din pricina păcătoşeniei sale neluate în seamă şi neînţelese, şi se naşte din lucrările patimii dulceţii şi slavei deşarte care trăiesc în el neluate în seamă şi neînţelese. Păzeşte-ne pe noi cu aceste mari daruri în calea noastră către Tine, şi dă-ne nouă să ajungem la Tine, Cela ce chemi pe cei ce-şi recunosc păcătoşenia şi lepezi pe cei ce se socot drepţi, ca să Te slavoslovim în veci, întru veşnica Ta fericire, a Singurului Dumnezeu Adevărat, Răscumpărătorul celor robiţi şi Mântuitorul celor pierduţi. Amin.

Sfântul Ignatie Briancianinov

***

Rugaciune care se citeste in fiecare post

Dumnezeul nostru, nadejdea tuturor marginilor pamantului si a celor ce sunt pe mare departe, Cel ce mai inainte ai tocmit, prin Legea Ta cea Veche si cea Noua, aceste zile de post, la care ne-ai invrednicit sa ajungem acum, pe Tine Te laudam si Tie ne rugam: intareste-ne cu puterea Ta, ca sa ne nevoim intru ele cu sarguinta, spre marirea numelui Tau celui sfant si spre iertarea pacatelor noastre, spre omorarea patimilor si biruinta asupra pacatului,- ca impreuna cu Tine rastignindu-ne si ingropandu-ne, sa ne ridicam din faptele cele moarte si sa petrecem cu buna placere inaintea Ta intru toate zilele vietii noastre. Ca Tie se cuvine a ne milui si a ne mantui pe noi, Hristoase-Dumnezeule, si Tie slava inaltam, impreuna si Celui fara de inceput al Tau Parinte, si Preasfantului si bunului si de viata facatorului Tau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Va invitam sa cititi si ascultati pentru urmatoarele zile de inceput al Postului Mare (in absenta altor postari pe pagina principala, in aceste prime trei zile):

• Sfantul Ignatie Briancianinov – vederea pacatului propriu, dar dumnezeiesc
• Intrarea in Postul cel Mare. Chemare spre pocainta

• “Nu e pacat care sa tina piept pocaintei. Pentru ce sa intarziem?”
• Pregatirea pentru Taina Spovedaniei

*

• LA PORTILE POSTULUI MARE – o alta scrisoare foarte folositoare a Batranului Selafiil din Tomsk, ucenicul Sfantului Ierarh Luca al Crimeei

• Cuvant al Sfantului Luca, Arhiepiscopul Simferopolului si al Crimeei, la Duminica Iertarii (AUDIO) – despre post, iertare si trezire
• Cuvant foarte puternic si trezvitor al Sfantului Teofan Zavoratul la Duminica iertarii (AUDIO)

• Cuvant de trezire si de imbarbatare al Sfantului Teofan Zavoratul la DUMINICA IZGONIRII LUI ADAM DIN RAI SI LA INCEPUTUL POSTULUI MARE

• La ce sa luam aminte mai mult in Postul Mare?
• Cum sa luam Postul in serios in lumea noastra?
• Canonul cel Mare al Sf. Andrei Criteanul si intrarea in duhul Postului Mare
• “…. NUMAI CU POST SI CU RUGACIUNE”
• “STILUL DE VIATA” AL POSTULUI
• Liturghia Darurilor mai inainte sfintite
• CUVANT VIU SI LAMURITOR DESPRE SENSUL, FOLOSUL SI MASURA POSTULUI de Ieromonahul Ioan Buliga
• Sfantul Simeon Noul Teolog: POSTUL SI BINEFACERILE LUI
• Parintele Rafail Noica despre “subtirimea” si vulnerabilitatea iubirii lui Dumnezeu pentru noi. DE CE POSTIM? DE CE SA IERTAM? CARE NE E VOCATIA?

Ascultati:

• Canonul Sf. Andrei Criteanul cantat de Parintii si corul psaltic de la Manastirea Radu-Voda, Bucuresti;

• Canonul Sf. Andrei Criteanul cu fragmente din Pavecernita Mare in versiunea Man. Stavropoleos, Bucuresti
• Cu noi este Dumnezeu!
• Doamne al Puterilor, fii cu noi!
• Suflete al meu, pentru ce dormi?

• Roman Melodul – Liturghia Darurilor mai inainte sfintite

• Manastirea Parva – Din Postul Mare si alte cantari frumoase
• Psalt Sebastian Heltianu – Miluieste-ma, Dumnezeule
• Usile pocaintei – Corul Anghelos

Va cerem iertare pentru toate greselile noastre si pentru toate neplacerile provocate si va dorim un Post incarcat de roade duhovnicesti!

DEŞI CATOLICII I-AU UCIS, I-AU DEVASTAT ŞI PRĂDAT PE SÂRBI, NOUL PATRIARH IRINEU AL SERBIEI NU A APUCAT SĂ-ŞI IA BINE ÎNDATORIRILE ŞI IZGONEŞTE UN EPISCOP ORTODOX ANTICATOLIC!

INDEPARTAREA EPISCOPULUI ARTEMIE DE KOSOVO INSEAMNA INAUGURAREA OFICIALĂ A PRIGOANEI ÎMPOTRIVA ANTI-ECUMENIŞTILOR?

Proteste faţă de îndepărtarea episcopului Artemie

Evenimentele se derulează într-un ritm alert. Erezia ecumenismului se întărâtă şi turbează. Dar Părinţii ne-au pregătit şi ne-au informat suficient: Fiecare erezie este îndrumată de către diavolul. Şi ecumenismul n-ar putea constitui o excepţie. Câte se scriu, câte vedem zilnic, câte se derulează incognito, şi în poporul credincios şi la noi ajung ecourile lor, amintesc de ceea ce este scris:

„S-a coborât diavolul la voi, având mare mânie, ştiind că mai are puţină vreme” (Apocalipsa 12, 12).

În fotografii sunt clerici şi laici, care în ciuda zăpezii, s-au adunat să protesteze împotriva acţiunii fără precedent a noului patriarh Irineu al Serbiei, de a-l elibera din îndatoririle sale pe Înaltpreasfinţitul Episcop Artemie de Kosovo (cf. http://aktines.blogspot.com/).

Nu avem încă traducerea celor spuse de episcopul Irineu Bulovici de Başca, care a şi comunicat evenimentul şi nu cunoaştem cauza exactă. Ştim însă că episcopul Artemie de Kosovo era unul dintre cei şase arhierei (acum opt – n.tr.) care au semnat „Mărturisirea de Credinţă împotriva ecumenismului”. Cunoaştem şi (am denunţat din primul moment) declaraţiile filocatolice ale noului patriarh, care a vorbit de o colaborare cu papa. Deci episcopul anti-ecumenist Artemie era greu de manipulat şi incomod. Se mai ştie şi faptul că părintele protopresbiter Gheorghios Tsetsis, mitropolitul Ioannis de Pergam şi însuşi patriarhul ecumenic Bartolomeu au încercat prin scrisori să-i timoreze pe toţi aceia care au semnat „Mărturisirea…” şi să îi împiedice pe alţii care ar fi vrut să o semneze. Desigur, patriarhul Bartolomeu a cerut Ierarhiei Bisericii Eladei să fie pedepsiţi toţi cei care au semnat „Mărturisirea…”. Însă nu au reuşit până acum să îngenuncheze împotrivirea Ierarhiei. Să presupunem că au căutat şi au găsit cel mai slab inel?

Suntem solidari cu episcopul şi cu fraţii noştri sârbi nevoitori şi ne rugăm. Însă trebuie ca în acelaşi timp să înţelegem că acum este nevoie de o mai mare priveghere. Postul Mare să ne fie un prilej pentru rugăciune mai multă, ca Dumnezeu să ne lumineze şi să înţelegem dimensiunea exactă a situaţiei şi să ne întărească pentru luptele care vin, căci va fi nevoie de mari jertfe pe toate fronturile.

„Mărturisirea de Credinţă împotriva ecumenismului” a fost prima treaptă. Să mai urcăm una, înainte de a ne coborî din tren. În perioada Sinodului III Ecumenic, râvnitorul episcop Celestin, deci în perioada unei alte erezii, a nestorianismului, scria:

„Acum este nevoie de o mai mare priveghere şi grijă. Acum, când înăuntrul Bisericii se făptuiesc şi se zic „cele potrivnice Bisericii”. Pentru că cei care au „război civil nu sunt în nelucrare. Totuşi, în acest război intern, în această luptă casnică, să ne fie nouă zid credinţa, iar împotriva acestei necredinţe pe ea să o preferăm în ciuda săgeţilor duhovniceşti… pe aceasta, pentru că păzită fiind, ne va păzi pe noi”.

Simatis Panaghiotis

*

Gracanica – „Vitejii” au interzis monahilor să intre în biserica mănăstirii aplicându-le lovituri

COMENTARIUL BLOGULUI: “THRISKEFTIKA”

(Suntem de acord şi subscriem)

Romfea.gr a precizat drept cauză a izgonirii „neregulile economice şi refuzul ascultării”. Noi spunem că pricina izgonirii este poziţia anti-ecumenistă declarată şi „refuzul ascultării” faţă de noul patriarh filocatolic al Serbiei. Să aşteptăm şi în Elada asemenea izgoniri ale celor care se luptă împotriva ecumenismului?

14 februarie 2010 11:21

Studitul a spus…

Considerăm indispensabil că se cuvine ca în acest moment dificil Sinaxa anti-ecumenistă a Părinţilor care au redactat „Mărturisirea de Credinţă”, toate corporaţiile, uniunile şi asociaţiile ortodoxe care luptă împotriva ecumenismului să se declare solidare prigonitului ierarh mărturisitor şi anti-ecumenist, să luăm legătura cu el şi să-l rugăm să preia conducerea luptei anti-ecumeniste. Este clar că a fost izgonit pentru poziţiile sale anti-ecumeniste şi pentru semnătura lui pe „Mărturisirea de Credinţă”, pe care fraţii lui filocatolici le-au interpretat drept refuz al ascultării. Cât pentru neregulile economice nu comentăm, pentru că doar cu puţin timp în urmă am trimis ajutoare umanitare în Kossovo şi am fost alături, fiecare cum a putut. Cum se putea întâmpla aşa ceva când nu existau nici cele necesare traiului de pe o zi pe alta. Aşadar, să ne suflecăm mânecile, să acţionăm şi să fim alături de ierarhul mărturisitor prin toate mijloacele posibile.

(trad. gr. I.F., http://www.augoustinos-kantiotis.gr/?p=9206)

Comentariile blogului “Presa Ortodoxa de limba greaca” (la care aderam, n.n.)

1. Mărturisirea de credinţă şi-a făcut datoria: fără ea, întrunirea in Cipru s-ar fi desfăşurat în “linişte, pace şi iubire frăţească”, iar tema primatului papal ar fi fost înghiţită pe nemestecate, ca unsă. Datorită protestelor, tema nu a fost adoptată, iar jocul a fost mutat în deplasare, la Viena, pe teren advers.

Patriarhul marturisitor al Georgiei

2. La ultima întrevedere, care ar fi trebuit să rămână între patru ochi, dintre Patriarhul Ecumenic şi Patriahul Georgiei, Ilias al II-lea, acestuia din urmă, cunoscut anti-unionist, i s-a pus în vedere ca Biserica Georgiei să intre în Consiliul Mondial al Bisericilor (WCC), altfel, întreaga țară (!) va avea de suferit. Patriahul Georgiei a refuzat. În prezent, urmează un tratament, în urma analizelor efectuate în Germania, descoperindu-se că Patriarhul Ilias II era supus unui proces de otrăvire lentă.

3. Considerăm că eticheta ecumenism/ecumenişti este greşită. Marea presiune care se exercită asupra ortodoxiei are în vedere aducerea ei sub jurisdicţia şefului statului Vatican, cunoscut drept Papa de la Roma. De aceea, ar trebui, precum acum 550 de ani, să se vorbeasca de unionişti, respectiv unionism.

http://presaortodoxa.wordpress.com/2010/02/16/inceputul-prigoanei-impotriva-anti-unioni%C8%99tilor-sarbi/

*

Mitropolitul Serafim de Pireu: „Este inadmisibilă hotărârea Bisericii Serbiei”

Profundă amărăciune a exprimat astăzi Mitropolitul Serafim de Pireu, în ceea ce priveşte hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe a Serbiei, care l-a suspendat din functie pe Episcopul Artemie de Raşca şi Prizren. De semnalat că Agenţia de Ştiri Bisericeşti „Romfea.gr” a scris despre ancheta judiciară încă de duminică, 14 februarie 2010.

Mitropolitul Serafim de Pireu despre Episcopul Artemie:

“Cu profundă amărăciune, întristare şi durere am aflat despre hotărârea din ziua de 13 a lunii în curs a.c. a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe a Serbiei, care s-a întrunit sub preşedinţia nou-alesului patriarh, Preafericitul Irineu al Serbiei, despre suspendarea şi, în esenţă, îndepărtarea de la îndatoririle lui canonice a Preasfinţitului Episcop Artemie de Raşca şi Prizren, bărbat împodobit cu virtuţi apostolice, luptător pentru Credinţă şi mărturisitor al ei.

Simţim o profundă repulsie pentru această inadmisibilă hotărâre a Bisericii Ortodoxe a Serbiei, dar nu ne uimeşte, pentru că – după cum se vede – aceiaşi oameni care l-au condus pe fericitul întru adormire patriarh al sârbilor Pavle la rugăciunea-în-comun cu romano-catolicii din Croaţia – care liturghisesc în mod ilegal şi eretic şi care [romano-catolici din Croatia] l-au „sanctificat” pe cardinalul Aloijio Stepinats, criminalul băutor de sânge şi falsul sfânt al para-sinagogii („adunăturii”) romano-catolice, pe autorul moral şi fizic al sângerosului asasinat (genocid) prin schingiuiri neînchipuit de dureroase a opt sute de mii (800.000) de sfinţi, slăviţi, noi mucenici ai poporului sârb şi ai Preasfintei noastre Biserici de către hoardele ustaşilor romano-catolici – orchestrează acum anihilarea canonică şi fizică a unui sfânt, neprihănit, iubitor de Dumnezeu şi iubitor de popoare, care este culmea duhovnicească a poporului sârb, luptând pentru drepturile credinţei şi ale patriei lui, prin acuze voalate, care în lumina adevărului nu pot sta în picioare.

Invocăm de-Dumnezeu-primitele rugăciuni către Domnul -Întemeietorul Bisericii, ale Sfântului contemporan al poporului sârb şi profundului teolog ortodox - care a demonstrat prin excepţionalele sale opere kakodoxia (reaua-slăvire) eretică a papismului potrivnic lui Dumnezeu - fericitul întru adormire Stareţ Iustin Popovici, părintele duhovnicesc al ierarhului anti-ecumenist prigonit şi al altor ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Sârbe, ca să înceteze îndată prigoana orchestrată împotriva lui.

(traducere: L. Mh. cf. romfea.gr)

Completati si cu informatiile de la:

• “DRAGOSTEA” ECUMENISTA IN OFENSIVA: PAPA INVITAT IN ROMANIA SI CEL MAI MARTURISITOR IERARH AL SERBIEI MAZILIT!
• PERSECUTIE FATISA SI FULGERATOARE IMPOTRIVA EPISCOPULUI ARTEMIE DE KOSOVO. Informatii despre abuzurile, manipularile si tradarile grele ale “fratilor” din Sinod

CUVINTELE MAICII LUI DUMNEZEU CATRE SFANTUL VALERIU (+18 februarie 1952): “Izbavirea va veni, dar ca prin foc si prin parjol. Lumea mai are de suferit”.

“Va rog mult sa-L urmati, sa-L slaviti si sa-L slujiti. Sunt fericit sa mor pentru Hristos. Lui ii datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveti de purtat o cruce grea si o misiune sfanta. In masura in care mi se va ingadui, de acolo de unde ma voi afla ma voi ruga pentru voi si voi fi alaturi de voi. Veti avea multe necazuri. Fiti tari in credinta, caci Hristos ii va birui pe toti vrajmasii. Indrazniti si rugati-va! Paziti neschimbat Adevarul, dar sa ocoliti fanatismul. Nebunia credintei este putere dumnezeiasca, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrata, lucida si profund umana. Sa-i iubiti si sa-i slujiti pe oameni. Au nevoie de ajutor, caci dusmani pradalnici cauta sa-i insele. Ateismul va fi invins, dar sa fiti atenti cu ce va fi inlocuit!”

• Despre profilul duhovnicesc al Marturisitorului Valeriu, cititi, va rugam: Valeriu Gafencu: O LUMINA!

• Acatistul Sf. Mucenic Valeriu Gafencu (audio) – descarcati

• ACATISTUL NOULUI MUCENIC VALERIU GAFENCU, SFÂNTUL ÎNCHISORILOR (text)
• Rugaciuni catre Sfantul Valeriu si pentru proslavirea noilor mucenici
• Canonul si Acatistul Marturisitorilor Romani din inchisori - Corul de maici al Man. Diaconesti (de la OrtodoxMedia)

Minunea Maicii Domnului

La Craciun era destul de inviorat. In noaptea cantarilor ingeresti a compus un minunat colind al detinutilor din Targu-Ocna. In patul de alaturi isi dadea sufletul arhimandritul G. [parintele martir Gherasim Iscu, n.n] Venise in stare grava de la Canal, unde fusese unul dintre stalpii rezistentei. In seara aceea a Nasterii Pruncului Iisus el a fost luat la cer. A plecat neclintit in credinta. Neavand cu ce-l imbraca, caci rufele sale erau ude de transpiratie, Valeriu i-a oferit hainele lui si a pastrat pentru sine pe ale parintelui.

- Acestea sunt hainele mele monahale! A zis el emotionat. Cu ele sa ma inmormantati!

Noaptea aceea de Craciun nu o voi putea uita pana la sfarsit. Umblam necontenit de la un bolnav la altul, luandu-le pulsul si ingrijindu-i. Din cand in cand imi mai aruncam privirea si spre Valeriu. Era vesel, fericit inlauntrul sau, cu pleoapele lasate, cu capul plecat in piept. Nici el nu se putea odihni. Dupa ce mi-am terminat treaba, am simtit ca ma cheama din priviri, ca ma roaga sa ma duc la el. M-a privit cu o patrundere cum inca nu simtisem pana atunci. Si-a facut semnul crucii, apoi mi-a luat mana. Un fior adanc m-a cuprins. Era foarte concentrat, lucru neobisnuit la el, caci in starea lui duhovniceasca putea ramane destins pana si in cele mai cumplite tensiuni prin care ne era dat sa trecem. Simteam ca are ceva sa-mi impartaseasca.

- Ioane, tu imi esti cel mai bun prieten, mi-a zis. Dar nu ca prieten vin la tine, ci ca sa-ti cer sfat, sa ma supun tie. Vrei sa ma asculti?

- Te ascult, am raspuns eu, dar nu stiu daca voi fi vrednic de increderea ce-mi arati.

Valeriu a plecat ochii si mi-a spus linistit:

- In noaptea asta am privegheat. Asteptam sa vina cantecul colindei mele. Doream sa fie foarte frumos. Il cantam in mine. Il desluseam din cerurile inalte din care cobora. Cam greu pentru mine, caci nu cunosc notele muzicale si trebuie sa o fac dupa ureche. Eram deci treaz, lucid si senin, cand deodata am vazut ca am in mana fotografia Setei (fata pe care o iubise). Uimit de intamplare, am ridicat privirea si la capul patului meu am vazut-o pe Maica Domnului, imbracata in alb, in picioare, vie, reala. Era fara Prunc. Prezenta ei mi se parea materiala. Maica Domnului era aievea langa mine. Eram fericit. Uitasem totul. Timpul parea nesfarsit. Atunci Ea mi-a spus:

“Eu sunt dragostea ta. Sa nu te temi. Sa nu te indoiesti. Biruinta va fi a Fiului meu. El a sfintit locul acesta acum pentru cele viitoare. Puterile intunericului cresc si inca vor mai inspaimanta lumea, dar vor fi spulberate. Fiul meu asteapta pe oameni sa se intoarca la credinta. Azi sunt mai cutezatori fiii intunericului decat fiii luminii. Chiar de vi se va parea ca nu mai e credinta pe pamant, sa stiti ca totusi izbavirea va veni, dar ca prin foc si prin parjol. Lumea mai are de suferit. Aici insa e multa credinta si am venit sa va imbarbatez. Indrazniti, lumea e a lui Hristos!“

Apoi Maica Domnului a disparut si am ramas coplesit de fericire. M-am uitat in mana, dar nu mai aveam nici o fotografie.

Valeriu vorbea simplu, deschis, fara urma de parere de sine. Sufletul lui parea un potir din cel mai pur cristal, care se invrednicise a-L primi pe Hristos. Cugetul lui smerit si pacea cu care mi-a vorbit mi-au dat certitudinea ca nu fusese o inselare. Ma simteam cumva si eu sfintit, innoit, participand la minune. Cu intensitatea cu care tasnesc intr-o astfel de imprejurare luminile launtrice, cu sfiala dar si cu convingere i-am spus simplu:

- Dumnezeu ne cerceteaza. Daca noi vom cadea, El va birui. Ne trebuie credinta, si acum putem avea mai multa. Sa ne rugam!

Am facut impreuna o scurta rugaciune. Si in tacerea camerei 4 pentru muribunzi, sufletele noastre s-au facut pentru o clipa scara catre cer.

(…)

Legamantul

Cu fiecare zi care trecea Valeriu se apropia de moarte. In ultimele luni de viata a fost vioi, bucuros, a scris poezii si ne-a vorbit cu insufletire.

In ziua de praznuire a Intampinarii Domnului din 1952 ne-a chemat, pe mine si pe Gheorghe [Jimboiu], si ne-a spus:

- Doresc mult sa slujim Domnului intru totul si intru toate. Suntem fiii Bisericii si nu ne vom desparti de ea. Se deschide o era noua in lume, care trebuie umpluta de duh, idei si activitati crestine. Crestinismul reinvie, dar sarcinile crestinilor sunt mari. Este vremea unui nou apostolat. De pe Golgota ne spune Domnul ca oamenii sunt liberi si sunt chemati la adevar prin jertfa. Dar pana la jertfa avem credinta, pocainta, lupta, indrazneala, infruntarea dusmanilor, insufletirea oamenilor, vestirea Evangheliei la cei saraci si oropsiti, propovaduirea Fericirilor si a Imparatiei lui Dumnezeu – toate aceste si altele sunt virtuti si metode pe care le descoperim in viata si invatatura Domnului. Imparatia lui Dumnezeu, daca nu incepe acum, nu va exista nici eshatologic; de fapt ea a inceput cu Hristos si se continua prin lucrarea Duhului Sfant. Exista o unitate si continuitate in lume si in viata, deci sa nu parasim nici un plan al existentei noastre, ci prin toate, in toate sa fim crestini. Dusmanii sunt multi, din afara si dinlauntru, dar sa nu uitam ca lupta noastra este cu incepatoriile si stapaniile intunericului. Lumea secolului nostru nu are nicaieri o infatisare crestina. Structura sufleteasca a omului “civilizat” este lipsita de Dumnezeu. Biserica [in sens strict institutional, nota noastra] nu are putere. Sunt deci de infruntat forte uriase, apocaliptice. Trebuie nebunia lui Hristos pentru a reincrestina lumea. Insesi formele civilizatiei trebuie revazute, caci oamenii au pierdut si masura si tinta. Aici noi am redescoperit pe Hristos, Biserica si crestinatatea.

Cred ca e necesar sa ne legam a fi slujitorii lui Hristos si ai oamenilor. Nu putem sa ne multumim cu putin, trebuie sa nazuim totul in Hristos si El va implini toate prin cei ce-I slujesc. Purtam in noi o experienta atat de amarnica, incat am fost umpluti cu lumina. M-am rugat indelung inainte de a va vorbi si cred ca Dumnezeu m-a indemnat si m-a luminat…Va rog deci sa-mi spuneti daca vreti sa ne legam sa-L slujim pe Hristos in forma care aici ni s-a descoperit. Modul de organizare va veni in timp. E loc si pentru celibi si pentru casatoriti. Nu avem de la cine lua binecuvantare, dar o cerem de Sus. Sa ne rugam impreuna in aceasta zi, ca o fagaduinta facuta Domnului.

Valeriu rostea aceste cuvinte limpede si linistit, incat lasa impresia ca nu din el, ci de la Hristos veneau indrazneala si puterea cu care vorbea. Prevazatori datorita conjuncturii din temnita, am facut impreuna o foarte scurta rugaciune, prin care am pecetluit pe Hristos in sufletele noastre si peste viata noastra toata.

Am fost trei! Dintre ei am ramas in viata numai eu, caci Valeriu si Gheorghe s-au mutat la ceruri. Port aceasta uriasa si sfanta povara. Cred ca am trait numai pentru ca Dumnezeu are un rost cu mine ca slujitor al Lui. Sunt constient si responsabil pentru ceea ce scriu aici. Sunt in deplina pace sufleteasca, lucid mintal, lipsit de patimi si orgolii, smuls din teroare si panica, incat pot marturisi fara nici o umbra de modificare a realitatii.

Ma rog fierbinte lui Dumnezeu sa-mi ajute si rog pe oameni sa se opreasca o clipa din iuresul ametitor al vietii si sa cugete mai adanc la rostul lor.

“Se termina alergarea!”

Zilele se scurgeau lin. Valeriu era inundat de o tainica bucurie launtrica. Chinul devenise mai bland. Inflorea pe fata lui un zambet aducator de lumina. Raspandea in jur un duh de pace adanca. Mergeam la el cu incredere si nadejde. Sufletele noastre se plecau pe pieptul lui si primeau putere si intarire.

In noaptea dinspre 18 februarie am fost intr-o stare de trezie, fara framantari, fara nelinisti, ci priveghind fara sa-mi fi propus acest lucru. Dimineata, cand temnicerul a deschis usa, eram deja imbracat. Am plecat linistit, chemat tainic de Valeriu. Simteam inlauntru ca ceva se petrece. Pe scari m-a intampinat un medic detinut, care mi-a zis:

- Vino, Valeriu nu mai are puls! Azi se va sfarsi!

Nu am fost tulburat, nu m-am alarmat, nu am simtit nici durere si nici spaima, mi se parea ca totul e firesc si am raspuns:

- Stiu!

Cand am ajuns la usa camerei 4, Valeriu era tot rezemat de marginea patului, cu capul plecat in piept, cu pleoapele lasate si zambea fericit, desi unde de durere inca ii mai brazdau fruntea. M-a simtit si a deschis ochii:

- Bine ai venit, a spus el. Azi sa stai langa mine. Se termina alergarea!

- Bine, Valeriu, i-am spus, voi fi aici tot timpul.

- Sa ai grija sa se plineasca toate dupa cuviinta. In starea in care ma gasesc, eu pot uita ceva.

De fapt, el n-a uitat nimic, ci m-a purtat si pe mine pe cararile lui. Pe la ora noua a chemat preotul, s-a spovedit si s-a cuminecat, stralucind de bucurie.

Despartiri

S-a dus vestea printre detinuti ca va muri. In camera era atmosfera de reculegere. W., [pastorul Richard Wurmbrandt] care de obicei era in verva, acum se asezase mot in pat si, cu ochii plini de uimire, asista ca la o minune.

Prietenii au venit rand pe rand sa-si ia ramas-bun. Pana si “reeducatii” se imblanzisera si, impresionati, cautau si ei sa-l vada. Iar temnicerul, care exalta prin rautate, in ziua aceea s-a facut nevazut, incat nimic nu a tulburat atmosfera de pace si taina.

Valeriu isi pierdea puterile din ceas in ceas, dar sufletul ii era tot mai viu si mai tare. De cateva ori a cerut apa, de cateva ori m-a rugat sa-l masez pe spatele inconvoiat. A vorbit de mai multe ori si de tot atatea ori s-a odihnit cu capul plecat in piept. Cativa prieteni i-au cantat din melodiile sale. A ascultat si parca intruchipa el insusi cantecul. Apoi a multumit cu recunostinta baietilor.

- Sa dati slava lui Dumnezeu toata viata! Le-a spus el.

Unui tanar de o rara curatie i-a spus:

- Tu esti o floare! Daruieste tot parfumul sufletului tau Celui ce ti-a dat daruri atat de frumoase!

Altuia i-a spus:

- Nu te teme sa te incredintezi lui Hristos, caci toate nelamuririle tale vor primi raspuns si vei intelege viata si lumea in Duhul Sfant.

A venit si un poet si Valeriu l-a privit cu dragoste:

- Tu ai talent, inchina-l lui Hristos! E nevoie de o cultura crestina. Poetii au mari daruri si mari raspunderi. Slaviti-L pe Dumnezeu si toate lucrurile Lui!

Poetul a fost atat de emotionat incat n-a retinut ce-i spusese. Uimit, a iesit afara si m-a chemat, rugandu-ma sa-i repet cuvintele lui.

A venit si un medicinist protestant, care-l ingrijise in ultima vreme:

- Domnule doctor, va sunt recunoscator pentru dragostea cu care m-ati ajutat, l-a intampinat Valeriu. Noi doi am avut dese confruntari teologice. Sfarsitul vietii mele este o ultima marturisire ortodoxa. M-as bucura mult sa reveniti la Biserica cea adevarata.

De fiecare data cand incepea sa vorbeasca, Valeriu raspandea din el putere si asta ma misca. Harul era in el, iar eu ma impartaseam de lumina lui. Totul se petrecea normal, simplu si fara intentie, ca o lucrare a lui Dumnezeu.

A venit si W.[Wurmbrandt], plin de fior si evlavie, cum nu era el de obicei:

- Slava Domnului ca am ajuns aici! a zis. Dumnezeu m-a adus aici pentru a mea mantuire. Aici L-am cunoscut curat pe Hristos. Iti multumesc pentru tot ce ai facut pentru mine. Cuvintele pe care mi le-ai spus nu vor ramane fara rod, nici adevarul ortodox pe care mi l-ai descoperit. Iarta-ma pentru necazurile pricinuite. Roaga-te pentru mine, caci am nevoie de aceasta rugaciune. Doresc ca in Imparatia lui Dumnezeu sa intram pe aceeasi poarta!

Valeriu i-a raspuns:

- Ma bucur ca ne-am intalnit. Va inteleg framantarea, dar va rog sa veniti la Hristos ca Pavel, fara sovaiala, fara ocolisuri, fara rezerve. Sa-L rugam impreuna pentru pocainta si increstinarea poporului evreu. Nici un neam din lume si in primul rand ei nu au mantuire decat in Hristos. Harul Domnului sa va aduca la Adevar!

W. era adanc miscat. S-a inapoiat in patul lui si a continuat sa-l priveasca pe Valeriu.

Pe la ora zece a sosit vizita medicala. Era o doctorita cu suflet bun, pe care insa nu avea voie sa si-l deschida fata de noi. L-a privit pe Valeriu si a inteles ca sosise ultima zi. Era vadit impresionata. Valeriu i-a spus:

- Va multumim pentru tot ce faceti pentru noi. Poate ca maine va lipsi inca unul din camera 4. In masura in care puteti, va rugam sa obtineti aprobarea ca in aceasta camera sa existe o lumina pe timpul noptii.

- Lasa tu lumina! S-a rastit un sanitar politruc.

Valeriu i-a zis si lui:

- Nu va suparati, dar aceasta rugaminte v-o adresam si dumneavoastra, caci si dumneavoastra va obositi ingrijindu-va de soarta noastra. Va multumesc!

“Sa duceti duhul mai departe!”

Era tot mai epuizat. Gatul nu putea sa mai sustina capul, deci l-am sprijinit eu cu mana. Am trait atunci sentimentul ca se dezvaluie tainele creatiei, ca talpile picioarelor aveau sub ele un fel de panza care ma sustinea, iar sufletul a avut sentimentul plinitatii. Am fost atat de fericit in orele acelea, incat niciodata nu le voi uita. Si in vesnicie nu-mi doresc o stare mai inalta decat aceea, caci atunci eram plin, deplin fericit. Cred ca Hristos era prezent in Valeriu. Numai asa pot explica starea lui de har, cat si uimirea mea si a prietenilor care au participat la acel moment.

Cu ultimele puteri, Valeriu mi-a spus:

- In primul rand gandul si sufletul meu se inchina Domnului. Multumesc ca am ajuns aici. Merg la El. Va rog mult sa-L urmati, sa-L slaviti si sa-L slujiti. Sunt fericit sa mor pentru Hristos. Lui ii datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveti de purtat o cruce grea si o misiune sfanta. In masura in care mi se va ingadui, de acolo de unde ma voi afla ma voi ruga pentru voi si voi fi alaturi de voi. Veti avea multe necazuri. Fiti tari in credinta, caci Hristos ii va birui pe toti vrajmasii. Indrazniti si rugati-va! Paziti neschimbat Adevarul, dar sa ocoliti fanatismul. Nebunia credintei este putere dumnezeiasca, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrata, lucida si profund umana. Sa-i iubiti si sa-i slujiti pe oameni. Au nevoie de ajutor, caci dusmani pradalnici cauta sa-i insele. Ateismul va fi invins, dar sa fiti atenti cu ce va fi inlocuit!

Din cand in cand se oprea pentru a-si reface puterile.

- Va multumesc din suflet pentru tot ce ati facut pentru mine. Rog sa ma iertati… Sa ma ierte orice om fata de care am gresit cu ceva… gandesc cu multa dragoste la mama si surioarele mele. Doresc sa mearga pe calea Domnului. Va rog sa aveti grija de ele… Testamentul meu este cuvantul de azi. Crestinatatea trebuie sa puna un inceput nou, mai curat, mai aproape de adevar… Rog oamenii politici crestini sa ia seama la Hristos si sa urmeze invataturile Sale. Ei sunt incarcati cu foarte mari raspunderi…

Trecuse de ora doisprezece. Afara ningea cu fulgi mari, catifelati, care se zbenguiau in vazduh. Bolnavii au servit masa. Valeriu via si se stingea in acelasi timp. Respira greu. Vorbea tot mai rar. Eu eram tot mai profund miscat.

- Ioane, a zis el, sa duceti duhul mai departe! Aici a lucrat Dumnezeu!

A urmat o pauza indelungata. S-a congestionat putin la fata si apoi a redevenit senin, frumos, fericit. A putut sa mai rosteasca:

- S-a sfarsit!

A ridicat ochii albastri la cer si am vazut cum se descopereau in ei minuni tot mai adanci, tot mai uimitoare. Totul era facut din lumina nepamanteasca, dar real, un fel de realitate desavarsita, a carei vedere te face fericit. Plangeam in hohote.

Si-a dat sufletul catre orele 13, in ziua de 18 februarie 1952. Clopotele de la schit au prins a vesteasca. Lacrimile mele au incetat.

Fara cruce, fara nume….

Valeriu era frumos, mai frumos ca oricand. Am stins lumanarea mica ce fusese aprinsa in ultimele lui minute de viata, (Am uitat sa spun ca in ziua aceea, pe la orele noua, l-a chemat pe preot si s-a cuminecat stralucind de bucurie). L-am imbracat. In gura i-am pus o cruce mica de argint, pe care reusise sa o salveze din toate perchezitiile.

- Sa mi-o puneti in gura, pentru a fi recunoscut! Spusese el.

A sosit targa. Toti detinutii se aflau in curte, in asteptare. Cand am trecut cu el catre poarta, ne-am oprit, iar ei s-au descoperit si s-au inchinat. L-au luat in primire doi detinuti de drept comun, care aveau misiunea inmormantarilor.

Doua zile a fost tinut in curtea mare, sub zapada si a fost ingropat noaptea. O parte din lucrusoarele lui le-a luat temnicerul, dar multe au fost pastrate de prieteni ca amintire.

La mormantul lui nu a fost pusa nici o cruce si nici nu i s-a scris numele nicaieri.

El a ramas viu si prezent intre noi. Multi l-au visat in zilele urmatoare. Vestea despre viata lui a strabatut toate temnitele si multi il pomenesc cu evlavie. Amin!

*

Ne-a iubit prea mult

ca sa moara.

El doar a plecat.

(F. Strejnicu, Valeriu Gafencu – Comemorare III)

(Ioan Ianolide, “Intoarcerea la Hristos“, Editura Christiana, Bucuresti, 2006)

Va invitam sa cititi si:

• SFANTUL MARTURISITOR VALERIU – OMUL IN CARE VIA HRISTOS

• Azi Craciunul s-a mutat din palat la inchisoare, unde-i Domnu-ntemnitat

• Ioan Ianolide despre Valeriu Gafencu, in urma cu un sfert de veac

• Fericitul Valeriu in dialog cu prietenul sau, Ioan, despre pace, actualitatea crestinismului si criza lumii

• “Va veni o zi cand inima ta va canta rugaciunea” - MARTURII TUBURATOARE DESPRE HARISMA INAINTE-VEDERII SI DESPRE MINUNILE SAVARSITE DE FERICITUL VALERIU GAFENCU, MARTURISITORUL

• “Lui I-au dat fiere şi tu îmi dai miere?!” – marturii despre starea inalta de sfintenie a Fericitului Valeriu Gafencu

• Ucenicii sfinti ai Sfantului Inchisorilor: Gheorghe Nitescu si Gheorghe Jimboiu

• Sfantul Valeriu Gafencu: FERICIREA CEA MAI MARE
• SFANTUL VALERIU GAFENCU catre surorile lui… SI CATRE NOI TOTI!
• Sfantul Valeriu despre gandurile desarte privind casatoria
• Noi fragmente din scrisorile Fericitului Valeriu Gafencu
• Filocalicul intemnitat – CUV. VALERIU DESPRE CURATIREA LAUNTRICA
• Evanghelia vie din inchisorile comuniste
• “OBSTEA” DUHOVNICEASCA DIN INCHISOAREA AIUDULUI SAU MICA FILOCALIE A TEMNITEI
•  
• Valeriu Gafencu, de la abstractul idealismului la plinătatea sfinţeniei

• Sfinte lumini in intuneric
• Marturii ale fostilor camarazi de suferinta
• Valeriu Gafencu – scrisori catre cei dragi
• Poezii de Valeriu Gafencu
•  
• VIDEO: Valeriu Gafencu – Sfantul închisorilor (documentarul “Noaptea patimirilor”)
• Sf. Mc. Valeriu Gafencu – la Radio Romania Actualitati la emisiunea “Semnaturi celebre” din 10.12.2009 (marturiile surorilor sale, Valentina si Eleonora, a pr. Mihai Lungeanu si a lui Ioan/Jenica Popescu):

***

• A aparut cartea cuprinzand Acatistul Marturisitorului Valeriu Gafencu
• Ascultati Traiesc flămând (Dor) pe versurile lui Valeriu Gafencu cantat de maicile de la man. Diaconesti
• Ascultati predica parintelui Gheorghe Anitulesei despre Valeriu Gafencu
• Documentar video produs de TVR international despre Valeriu Gafencu
• Cartea coordonata de parintele Moise Iorgovan:

O, Sfinte Valeriu, cunună a mucenicilor români din prigoana celui de-al douăzecilea veac, fii apărătorul nostru ceresc!

“Să nu ispitim, să nu ne trufim. Tot omul are o limită a suportabilului. Să ne ferească Dumnezeu să ajungem să nu mai putem suporta!… Port cu mine o imensă suferinţă, din care cu ajutorul lui Dumnezeu am ieşit curat. Experienţa trecutului ma face să fiu prevăzător. Acum încă nu este greu. Am mare credinţa şi nădejde, dar mă mişc cu înţelepciune, pentru a ajunge la tinta“.

Cititi, va rugam si:

• Valeriu Gafencu: O LUMINA!

• AVERTISMENTUL PROFETIC AL SFANTULUI INCHISORILOR, VALERIU GAFENCU: “Ateismul va fi invins, dar sa fiti atenti cu ce va fi inlocuit!”

La Galda

“Prin anii 1946-1947 am fost duşi să muncim la Galda, la o vie, bucurându-ne de un regim de lagăr, deci cu oarecare libertate. Munca era epuizantă, mâncarea insuficientă. Ţara se socializa.

Valeriu muncea şi se ruga. Muncea şi cânta. Muncea şi-L slăvea pe Dumnezeu. Se simţea legat sufleteşte de o fată pe care o iubise şi acum a avut prilejul să-i scrie. Fata era logodită şi urma să se căsătorească. Suferinţa lui a fost adâncă, dar s-a smuls din ea cu hotărârea de a se călugări.

Până atunci se pregătise pentru viaţă, chiar dacă luase învăţătură de la Sfinţii Părinţi. De acum el, feciorelnic, se logodea cu Hristos, spre a sluji desăvârşit lui Dumnezeu. Bucuria aceasta uriaşă a covârşit deplin durerea despărţirii. Iar pe fata aceea o va respecta, înţelegându-o, toată viaţa. Iată deci cât de mic este pragul între un mirean credincios şi un monah.

Il văd pe Valeriu la Galda, seara pe dealuri, cântând, culegand flori, unind albastrul ochilor săi cu albastrul cerurilor. Il vad ziua şi noaptea îngenuncheat în bisericuţă, rugându-se răpit in duh, cu mâinile împreunate precum copiii, cu ochii strălucind de bucurie. Il văd dăruindu-şi bucata de pâine unuia mai slab ca el. Il văd jucându-se cu copiii şi încercând să fie ca ei. Il văd adancit în sine, pregătindu-se de spovedanie. Il văd strălucind de bucurie după ce s-a împărtăşit. Il aud vorbind cu însufleţire tuturor celor care căutau cuvântul lui Dumnezeu. Il văd chinuindu-se să muncească şi să-şi facă norma. Il aud cântând colinde, pricesne ori propriile lui cântece. Era plin de dor sfânt. Purta în el ceva serafic, mai presus de fire şi era cel mai frumos om pe care l-am întâlnit.

Pentru unii însă era prilej de poticnire.

Intr-o noapte dormea afară şi un hoţ evadat din Aiud a venit sa-l prade, deşi avea numai vechituri şi zdrenţe. Valeriu s-a trezit, l-a întrebat ce vrea, l-a luat de mână ca pe un copil şi l-a dus la sef. Hoţul avea în cealaltă mână un cuţit ascuţit.

- Ce vrei să faci cu cuţitul? l-a întrebat şeful.

- Voiam să mă apăr dacă voi fi descoperit.

- Dar iată că ai fost prins şi nu l-ai folosit! De ce?

Hotul a răspuns că nu ştie ce s-a petrecut cu el, dar nici nu s-a gândit la cuţit în acele momente.

Altădată Valeriu făcea singur de pază în foişorul de lemn din vie când a fost atacat de răufăcători, care au tras asupra lui de la o distanţă mică. Insă gloanţele au trecut pe alături fără a-l atinge, pentru că încă nu sosise ceasul morţii lui.

In anul 1948 un politruc sovietic a venit în colonie să-l ia pe Valeriu în U.R.S.S. deoarece, fiind născut în Basarabia, era considerat cetăţean al lor. Valeriu însă a refuzat categoric.

- Acolo vei fi liber, i-a spus politrucul.

- Libertatea mea este în sufletul meu!

- Iţi vei putea face studiile.

- Le voi face, dacă va vrea Dumnezeu!

- La noi Biserica este liberă.

- Biserica este în sufletele oamenilor!

- Dar aici vei rămâne în temniţă!

- Temniţa sufletului meu mă înspăimântă!

- Deci nu te recunoşti ca cetăţean sovietic?

- Eu sunt un cetăţean român şi chiar îmi doresc să rămân în România.

- In curând şi România va aparţine Sovietelor!

- Viitorul este al lui Dumnezeu!

- Deci rămâi aici?

- Da!

Mai târziu politrucul s-a apropiat de el şi i-a spus cam în felul acesta:

- Admir inteligenţa dumitale, dar nu pot decât să te plâng, înţelege că sunteţi învinşi şi nu aveţi scăpare. Dacă vă veţi opune, veţi fi zdrobiţi. Şi noi ne-am opus şi azi jucăm în lanţ ca ursul. Dumneata crezi în Dumnezeu; şi eu aş vrea să am un Dumnezeu pentru care să înfrunt temniţa şi moartea, dar sufletul meu e gol, mintea mea e plină de lozinci, iar energia mea se epuizează în întregime pentru cauza comunistă. Nu avem nici o şansă. Hitler ne-a apărut ca un izbăvitor, dar a fost învins. Toţi care s-au aliat cu comunismul – şi aţi făcut-o şi voi, românii – sunt cu mult mai vinovaţi de cele ce se vor petrece decât noi, cei născuţi în U.R.S.S.! Am încredere într-un om ca dumneata. Te admir. Cred că te înţeleg şi sunt şi mai nefericit. Regret că nu cunosc şi eu creştinismul. Dar te asigur că vei rămâne în România!

- Domnule, i-a răspuns Valeriu, clipa asta este mare în viaţa mea. Mi-aţi dat aripi, căci dumneavoastră aveţi un suflet cu o forţă de credinţă uimitoare. Primiţi de la mine această cruciuliţa!

Şi Valeriu a luat de la gât cruciuliţa şi a dat-o rusului, cam era vădit emoţionat.

Aşa se face că Valeriu a rămas în ţară.

Din nou la Aiud

In acelaşi an s-a decis să se facă socializarea [nationalizarea] industriei şi comerţului. Pentru a se pregăti atmosfera au fost arestate câteva sute de mii de persoane. A fost prima mare prigoană comunistă. Duba neagră urla prin ţară şi semăna spaima.

Au fost arestaţi ţărănişti, legionari, liberali, socialişti şi sute de membri ai unor mai mari sau mai mici organizaţii de rezistenta anti-comunistă ce se formaseră în taină, întrucât se dădeau semnale – care s-au dovedit false – că vor sosi în tară occidentalii. Nu se cunoştea atunci conţinutul tratatului de la Yalta, care rezervase Europa de Est, până la Berlin, sovieticilor.

Pe noi ne-au luat de la vie şi ne-au dus la Aiud. Apoi s-a comunicat că studenţii vor fi duşi la Piteşti, elevii la Târgşor, muncitorii la Gherla, intelectualii la Aiud, Galaţi, Râmnicu-Sărat şi Sighetul Marmaţiei. De asemenea s-au deschis lagăre, culminand cu „Canalul morţii” Dunăre-Marea Neagră.

Valeriu a fost intrigat când Dumitrescu, fostul şef al Brigăzii dr Siguranţă anti-comunistă, i-a spus:

- Vă vor duce la Piteşti şi acolo au să vă transforme în teroristi comunişti. Apoi au să vă împrăştie în toate penitenciarele pentru a exercita teroarea asupra tuturor deţinuţilor politici. In acest fel regimul înţelege să scape de reacţiunea noastră a tuturor si să rămână ei stăpâni necontestaţi. Vă vor ademeni cu promisiuni, dar nu se vor ţine de cuvânt. Ne vor pune în situatia de a ne ucide între noi.

- Domnule, i-a zis Valeriu, drept cine mă luaţi? Ori ce vreţi sa spuneţi? Nu sunt nici de vânzare, nici de compromisuri!

- Nu eşti, dar vei fi adus în situaţia să fii, ori dacă nu, să mori!

- Voi muri!… Dar mi se pare că uneltiţi ceva. Ce urmăriţi, de fapt?

- Urmăresc să vă deschid ochii. Voi nu cunoaşteţi pe bolşevici şi nici ce metode au. Ele au fost experimentate în U.R.S.S.. Oameni turbaţi prin tortură au devenit criminali. Aşa va fi şi aici. Şi va începe cu tineretul, apoi se vor întoarce la cei bătrâni.

Valeriu l-a privit gânditor şi a încheiat:

- Suntem în mâna lui Dumnezeu. Facă-se voia Lui!

PITEŞTI

Celula zero, după

de Vasile Blănaru-Flamură

Pe Golgota răstignirilor potop,

nici oţet în loc de apă, nici isop

nu ne-au dat şi noi strigat-am a pustiu:

Iartă-i, Doamne, iartă-i, că ce fac nu ştiu!

Iartă-i, Doamne, iartă-i! N-am uitat

anii ce printre hiene ne-au purtat.

Avem azi aer, soare şi păşim,

dar ni-s visurile toate ţintirim.

Câte-nfrângeri, câtă trudă, câţi fiori

pentru noi, ce-am fost ucişi de mii de ori!

Pentru ei, torţionarii care tac,

ne-nchinăm – că poate n-au ştiut ce fac.

„Chiar de aţi fi de fier,

şi tot veţi fi înmuiaţi!”

Piteşti – o temniţă mai mică decât Aiudul. Are celule izolate, dar şi camere comune. Am fost primiţi cu ostilitate, care în scurt timp va deveni brutalitate.

Aici am întâlnit tinerii nou arestaţi. Toţi erau studenţi, majoritatea personalităţi bine definite şi frumos pregătite. Erau elita tineretului acelei generaţii. Incă de la început nu s-au făcut deosebiri de culoare politică, ci toţi formam un grup compact anticomunist. Printre ei se distingeau unii de o valoare deosebită, dar cei care formau atmosfera erau deţinuţii vechi, între care şi Valeriu.

Dat fiind regimul de teroare, mâncarea îngrozitoare, cazarea sufocantă, lipsa de aer şi de contacte cu lumea, tinerii, cu entuziasmul lor caracteristic, au declarat greva foamei şi au făcut oarecare vâlvă. Valeriu s-a opus, intrând în conflict cu ei. Le-a spus:

- Aici suntem deţinuţi şi numai pe căi legale şi paşnice putem să obţinem nişte drepturi, căci represaliile posibile pot să fie foarte grave pentru noi. Atât legea cât şi puterea sunt în mâinile autorităţilor. Să ne rugăm lui Dumnezeu ca să putem rezista.

I s-a răspuns:

- Nu pot ei să ne dea suferinţă atât cât putem răbda noi!

- Să nu ispitim, le-a zis Valeriu, să nu ne trufim. Tot omul are o limită a suportabilului. Să ne ferească Dumnezeu să ajungem să nu mai putem suporta!

- Eşti defetist! Eşti blazat! Eşti un resemnat! Eşti un învins!

La toate acestea Valeriu a răspuns senin şi convingător, dar nu a fost ascultat.

- Port cu mine o imensă suferinţă, le-a explicat el, din care cu ajutorul lui Dumnezeu am ieşit curat. Experienţa trecutului ma face să fiu prevăzător. Acum încă nu este greu. Am mare credinţa şi nădejde, dar mă mişc cu înţelepciune, pentru a ajunge la tinta.

In scurt timp am fost chemat, împreună cu alţi deţinuţi mai vechi, de directorul penitenciarului, care ne-a spus:

- Potoliţi-i! Fiţi calmi, căci nici nu ştiţi ce vi se pregăteşte. Chiar de aţi fi de fier, şi tot veţi fi înmuiaţi!

Nu pricepeam exact ce voia să spună directorul, dar mai târziu am văzut că avea dreptate. Realitatea din Piteşti a depăşit nu numai aşteptările noastre, ci şi toată fantezia literaturii universale.

Temniţa a fost înţesată până la refuz cu tineri studenţi, aşezati in celule fie de-a valma, încât se sufocau, fie de unii singuri, după criterii neînţelese de noi, probabil pentru o experimentare pe viu a diverselor modalităţi de tortură.

Miliţienii au început să bată deţinuţii la discreţie, pentru ceva anume ori pentru simpla lor plăcere. A excelat un temnicer, Georgescu, un biet prăpădit puţin înapoiat mintal, un dezechilibrat căruia i s-au băgat în cap grade şi avansări. Intrucât lucra şi cu Securitatea şi cu directorul, se considera mare exponent al partidului şi cu plăcere criminală bătea până la sânge. Umbla ca o pisică la vizete, asculta, deschidea uşa şi bătea. Bătea cu pumnii călca în picioare, bătea cu ciomagul, ba şi-a procurat şi o rangă de fier. Tot el a asmuţit şi pe ceilalţi temniceri să-i urmeze exemplul.

- Bă, striga el ca scos din minţi, pentru copilaşii mei sunt gata să vă omor! Dacă Securitatea îmi dă ordin să vă omor, e gata. Securitatea are puterea în mâini şi nu scăpaţi nici morţi, bandiţilor!

„Banditule” era apelativul cu care ne numea îndeobşte. La acesta adăuga înjurăturile cele mai murdare. Era şi foarte superstitios. Când un deţinut i-a zis: „Dumnezeu să vă ierte!” i-au iesit ochii din cap şi l-a călcat în picioare până când acela şi-a pierdut cunoştinţa.

De la Georgescu au rămas multe expresii vrednice de o antologie macabră: „Baeatule, ai făcut, n-ai făcut, pentru mine ai făcut!” şi deci jap-jap – şi te snopea în bătaie; „Băete, eu ştiu şi laptele pe care l-ai supt!”; „Baeatule, eu sunt Dumnezeul vostru!”; „Băete, eu lucrez pe două fire: derectorul e derector; Securitatea dă ordine, mie nu mi-e frică de derector!”; „Băete, dacă nu-ţi bagi minţile în cap, eu îţi scot creierii din cap!”; „Băete, din mâna mea nici Dumnezeu nu te scapă!”; „Bă, eu vă scot creierii bucăţică cu bucăţică, şi scot eu din ei toate ideile voastre banditeşti!”.

Temniceri ca Georgescu erau recrutaţi din pleava societăţii, oameni reduşi mintal, cu tare psihice, injectaţi cu două droguri: pe de o parte, conştiinţa unei înalte şi sublime „misiuni” date de Partid şi de Internaţională, de popor şi de proletariat, ca să distrugă pe toţi „contrarevoluţionarii”, „burghezii”, „imperialiştii”, „fasciştii” şi „misticii”; pe de altă parte, ura de moarte împotriva tuturor duşmanilor revoluţiei, încât să-i poată ucide cu indiferenţa cu care se ucid muştele ori viermii.

Erau deci nişte idioţi fanatizaţi, nişte brute fără raţiune. Astfel de oameni ascund toate societăţile. Ei sunt bestii frânate, canalii nerealizate, criminali potenţiali care, atunci când sunt speculaţi în tot ce au mai rău în ei, se dezlănţuie bestial.

Cu toate acestea, ei n-ar fi ajuns criminali dacă nu erau puşi să o facă.

Marii vinovaţi sunt acele minţi diabolice care au inventat sistemul, mecanismul acesta al dezumanizării. Ei sunt marii maeştri ai negaţiei, ai non-valorilor, ai răsturnărilor, ai decapitării umanului.

Există un soi de creier cu pretenţii divine, deci absolute, care crezându-se şi dorindu-se atotputernic, a conceput un mecanism psihic şi altul social, total şi nelimitat, perfect ca o formulă matematică, logic ca tabla înmulţirii, care-şi propune să structureze omul şi lumea după o ştiinţă totală, împinsă până la ultimele limite, ca un mecanism desăvârşit.

Temnicerii

Totuşi nu toţi temnicerii au corespuns acestor formule ştiinţifice materialist-ateiste, ci s-au diferenţiat între ei printr-un fel de selecţie naturală. Ar trebui să dedicăm un întreg capitol portretelor câtorva temniceri. Creionăm însă, pe scurt, trei tipuri:

Tipul Georgescu. Prost şi rău. Incult şi opac. Labil moral şi ros de orgolii. Inferioritate care urăşte tot ce e superior. Slugarnic şi totuşi avid de putere. Un fel de Iudă care-şi urăşte Mântuitorul tocmai pentru că se simte strivit de divinitatea Lui. Un fel de Smerdiakov, plin de toate complexele de inferioritate, care aşteaptă numai însămânţarea ideilor lui Ivan.

Astfel de oameni nu au nimic măreţ, nobil, sublim în ei. Nu au Dumnezeu, dar se tem ca cei mai respingători superstiţioşi. Pot fi uşor transformaţi în caricaturi magnifice, despotice, tiranice. Ei ajung să se creadă zei, împăraţi, salvatori, eroi – deşi sunt oamenii cei mai lipsiţi de personalitate.

Nu sunt criminali activi, ci pasivi. Criminalul activ are un fel de putere lăuntrică a sa, pe când criminalul pasiv nu poate fi nici cel puţin criminal, ci se zbate în mocirla nimicniciei sale. El devine însă periculos când este inoculat cu duhul crimei misionare, căci, imbecil cum este, devine bestie, canalie, ucigaş.

Intr-un fel el este iresponsabil, căci este criminal numai dacă are un autor moral al crimelor sale, dar este cu atât mai înfricosator pentru victimele lui, căci de la el nu trebuie să aştepţi nici sentimente, nici raţiune, nici omenie. E un fel de nebunie, mai mult, un fel de demonizare, executată nu de draci, ci de oameni. E un fel de maşină criminală care nimiceşte totul.

Şi totuşi nu este aşa, nu este chiar aşa cum doresc creierele bolnave ale oamenilor fără Dumnezeu. Chiar în tipul Georgescu rămâne o fărâmitură de om, de lumină, de suflet. Când el ajunge să se trezească din această beţie, prezintă un spectacol do plâns, între nebunie şi idioţenie. Plânge şi se jeleşte. Nu pricepe nimic din tot ce a făcut, căci el crezuse o vreme că are o stea.

Când aceşti oameni au fost eliminaţi din jocul partidului şi au devenit ţapi ispăşitori, s-au dezechilibrat, căci niciodată nu avuseseră un suport interior care să-i susţină. Au rămas însă tot meschini, jalnici şi murdari. Datorită lipsei de personalitate n-au ajuns la trezirea unei alte vieţi, ci s-au mulţumit cu o viaţă de viermi.

Nu cred că ar putea să mai repete criminalitatea trecuta, chiar dacă li s-ar oferi ocazia. Ar putea redeveni criminali activi numai dacă li s-ar oferi posibilitatea să ucidă pe cei ce i-au făcut criminali.

Tipul Florea. Om simplu, aproape incult. Lipsit de educaţie morală, dar având un fond moral. Apt să înveţe, dar incapabil să discearnă ideile. Incărcat de instincte pe care nu le cunoaşte si nici nu le stăpâneşte. Avid de viaţă, de putere, de bani. Incântat de grade, uniforme şi vorbe mari. In structura lui răul nu este mai mare decât binele, dar binele nu este fructificat, din care cauză poate fi uşor speculată partea negativă din el. Deci el nu este atât o victimă a naturii lui, cât a mediului social care l-a lipsit de educaţie.

Acest tip de temnicer a fost cel mai răspândit. Astfel de oameni, o dată intraţi în slujba de temnicer au fost pervertiţi, mutilaţi şi transformaţi în fiare. Nu toţi s-au comportat identic, ci fiecare după structura lui ori după presiunea ce s-a exercitat asupra lui. Ei nu aveau stofă de criminali şi nici nu ajungeau criminali dacă nu erau amăgiţi să devină temniceri. Şcoala de temniceri şi mediul de temniceri au corupt aceşti oameni treptat-treptat şi astfel au ajuns să comită crime. Totuşi ei mai erau inca oameni şi victimele lor se puteau bucura de o anumită frană morală care mai funcţiona în adâncul lor. Trăiau o dedublare interioară care-i făcea nesiguri pe ei înşişi.

Temnicerii de tip Florea, când au ieşit de sub presiunea ce se exercita asupra lor, au răsuflat uşuraţi, s-au ruşinat şi s-au refugiat în anonimat. Totuşi ei nu au avut nici luciditatea, nici capacitatea de a se opune crimei.

Tipul Iosif. Aceştia sunt oameni simpli dar inteligenţi, echilibrati sufleteşte, plini de bun simţ, omenoşi şi adesea credincioşi. Ei au devenit temniceri de nevoie. Asupra lor s-au făcut presiunile de rigoare spre a-i transforma în criminali, dar fără rezultat. Sufletele lor au respins mişelia. Riscul pe care şi l-au asumat şi ale cărui consecinţe le-au şi suferit a fost eliminarea din profesie.

Aceştia au fost puţini, dar au fost. Cu astfel de oameni, foştii deţinuţi simt o plăcere să se întâlnească. Intre ei s-au stabilit niste neobişnuite şi durabile punţi sufleteşti. Ei au rămas oameni oneşti în societate, mulţumindu-se cu puţin.

Directorii

Poate că e nimerit, pentru o mai bună înţelegere a celor ce vor urma, să înfăţişăm schematic şi portretele directorilor de închisoare:

Tipul Coller. Are creier, inteligenţă, ipocrizie. Omul care concepe şi ordonă sistemul. Rece, deşi e plin de ură. Plin de el însusi. Nesăţios de putere. Răzbunător, crud, amoral. Fără Dumnezeu, ori cu un dumnezeu al răzbunării. De cele mai multe ori se autozeifică. Se crede infailibil şi invincibil. Nu împarte puterea cu nimeni. Elimină orice adversar. Voinţă puternică. Lipsit de suflet şi de sentimente. Dornic de parvenire. Conştiinţa lui funcţionează după legea puterii lui: binele este tot ce-i aduce puterea şi răul tot ce i-o scade. Tendinţă de dominare absolută.

Tipul Zeciu. Este brutal, sadic, tiranic, odios, criminal. Este împins de instincte, patimi şi ură. La el inteligenţa e secundară, căci este mai mult un executant. El nu concepe, nu are idei, ci execută. Nu este însă un prost, ci are un soi de isteţime bestială. Şi, cu toată cruzimea lui, privit de la distanţă este mai puţin odios decât tipul Coller. Dar atunci când o victimă se află în „moara” lui, devine înfiorător.

Intre cele două tipuri se situează, evident, o gamă largă de nuanţe.

Astfel de oameni erau desemnaţi de Partid să se ocupe de „bandiţii” din Piteşti.

Tineretul anticomunist

Se adunaseră acolo câteva mii de tineri studenţi. Erau din toată ţara, numai români (cu excepţia a doi sionişti). Din punct de vedere politic, toţi erau anticomunişti. Toţi se organizaseră să lupte contra regimului comunist, care tocmai se instala cu concursul evreilor, sub protecţia Armatei Roşii şi sub conducerea consilierilor sovietici.

Deşi ţara noastră fusese abandonată în mâna comuniştilor la Yalta, totuşi în acei ani se făcea o propagandă contra-revoluţionară de către puterile din Vest. Exista o repulsie faţă de comunism şi ea a fost antrenată de promisiunile occidentale, care însă s-au dovedit false şi ipocrite. Am fost împinşi contra comuniştilor, dar am fost părăsiţi. Nu este imposibil ca la mijloc să fi fost intenţia de a distruge elita de rezistenţă a neamului. In anii aceia, dacă Occidentul ne ajuta, ţara ar fi luat foc. Asta cu atât mai mult cu cât în generaţia celor tineri nici nu se ştia să existe vreun comunist.

Printre deţinuţii din Piteşti erau tineri de diferite orientări. N-am întâlnit tineret socialist – şi rog să nu se confunde apartenenţa lor politică cu tendinţele socialist-altruiste care existau printre ei. Partidul Liberal a avut numai câţiva tineri arestaţi, care nici nu se avântaseră în activităţi subversive. Partidul Tăranist a avut, datorită lui Maniu, o organizaţie de tineret care promitea să primenească vechile cadre şi care a dat destui membri în temniţă. Cei mai mulţi deţinuţi erau însă din Frăţiile de Cruce, organizaţia de tineret a Mişcării Legionare.

Fraţii de cruce formează o generaţie distinctă, cu un profil propriu. Sunt acei tineri care în 1940 aveau sub 21 de ani. Ei nu au jucat niciodată un rol politic. S-au format între anii 1937-1940, în vreme de prigoană. Au primit o educaţie morală şi eroică, şi nu una politică. Ca ideologie, aderau la idealul creştin naţional. Coordonata religioasă era cea mai importantă pentru ei. Ideea de neam se confunda cu aceea de creştin. Cartea de bază a educaţiei lor a fost Biblia.

Dacă în 1940 aveau sub 21 de ani, în 1949 erau bărbaţi la aproape 30 de ani. Erau şi fraţi mai tineri, arestaţi în 1948 fiindcă organizaseră un serviciu de spionaj pentru americani. Cei ce erau elevi în 1949 au fost duşi la Târgşor. Cei ce-şi terminaseră studiile erau la Aiud. In Piteşti erau studenţii.

Numeroasele organizaţii antirevoluţionare aduceau în temnita elementele cele mai valoroase ale acelei generaţii de intelectuali, la care se adăugau tineri muncitori şi tineri ţărani anticomunişti. Toţi erau plini de vise, de elan, de generozitate şi dinamism. Vibra acolo sufletul milenar al unui neam, şi acesta trebuia distrus.

Mărturisitorul

Intre aceşti tineri de elită ai ţării, Valeriu continua să se impună prin exemplu şi cuvânt. Bine ancorat în cea mai autentică spiritualitate ortodoxă, el îşi dăruise viaţa şi sufletul lui Hristos, prin hotărârea de a se călugări după eliberare. Se simţea un mărturisitor al credinţei într-o lume ostilă şi atee.

In repetate rânduri a fost anchetat de organele politico-administrative şi a declarat senin că este creştin şi că nu există mântuire fără Hristos.

- Dumnezeu nu poate fi smuls din sufletele oamenilor, le-a spus. Omul fără Dumnezeu cade, cu Dumnezeu se desăvârşeşte. Dumnezeu este realitate imediată pentru cei ce trăiesc viata în duh. Lumea trebuie să crească din sufletele oamenilor, căci dacă vine din afară este strivitoare. Nu mă angajez politic, nu doresc să ajung om politic, dar nu accept limitarea libertăţii mele sufleteşti. Problemele mele de conştiinţă le rezolv în comunicarea sufletului meu cu Dumnezeu. Dacă toţi oamenii şi-ar face un sever şi autentic proces de conştiinţă, stând responsabili în faţa lui Dumnezeu, n-ar mai fi nevoie de justiţia oamenilor. Cine are sufletul curat se comportă conform legii morale din el, lege care este la un nivel superior tuturor legilor omeneşti.

Intregindu-le şi desăvârşindu-le pe acestea din urmă, credinţa nu vine deci în conflict cu ordinea politică. Ea este un mijloc superior de cunoaştere, o atitudine ideală a omului în societate. Căci nu poate fi dăunător societăţii cel ce iubeşte oamenii şi se jertfeşte pentru fericirea lor. Avem deci datoria să-L mărturisim pe Hristos, pentru a restabili demnitatea creştinismului şi pentru a restaura adevărata ierarhie a valorilor.

Politrucii se uitau la el pe jumătate buimăciţi, pe jumătate plini de sarcasm:

- Eşti un retrograd mistic şi bigot! De-alde tine au frânat progresul în lume. Eşti însă depăşit de istorie şi de ştiinţă. Viitorul este al nostru şi nu al vostru. Biserica va pieri sub loviturile de ciocan ale ştiinţei. De fapt, sub masca misticii eşti un contra-revoluţionar. Aici este sfârşitul vostru!

Cu toate riscurile, Valeriu n-a încetat până la sfârşit să-L mărturisească pe Hristos. Credinţa lui a fost sprijinită de inteligenţa sa sclipitoare şi amândouă s-au topit în focul dragostei ce mistuia cele mai adânci fibre ale sufletului său.

Atras în mod structural de curăţie şi desăvârşire, când L-a doscoperit pe Hristos a tins cu totul spre El şi, luminat de harul dumnezeiesc, s-a dăruit fără şovăire. Vremea căutărilor era depasită, acum ajunsese „bărbat desăvârşit”.

Cu multă înţelepciune dar şi cu marea putere lăuntrică ce izvora din el făcea apostolat. Cugetul său era smerit în faţa lui Dumnezeu atunci când vorbea cu putere în faţa oamenilor. Neputinţa sa omenească era întregită de trăirea în duh. Mintea sa ascutita aştepta cu evlavie descoperirea luminii şi cunoştinţei dumnezeieşti.

Ajunsese la o deplină cunoaştere şi stăpânire de sine. Ordinea lui interioară se răsfrângea asupra întregii sale fiinţe şi se exprima în ţinuta şi gândirea lui creştină. Trăia frumos pentru ca spovedea adesea şi lua aminte clipă de clipă la adâncurile cele mai tainice ale sufletului şi vieţii sale. Trăia prin Hristos, gandea prin Hristos, vedea lumea întreagă prin Hristos. Nici un gest, nici un cuvânt şi nici o lucrare lăuntrică nu erau lipsite de Dumnezeu.

Se ruga mult. Ajunsese la rugăciunea neîncetată. Post deosebit nu ţinea, căci acolo se postea destul. Liniştea din temniţă el o completa cu lepădarea de grija cea lumească. Lumea o afla cautandu-L pe Dumnezeu, o afla în Dumnezeu, deci în sâmburele ei, în orânduirea ei desăvârşită. Dar în temniţă ea se dezvăluia în realitatea vie, dură, brutală a păcatului şi satanizării.

File de pateric

Datorită înfometării, adesea se iscau în celulă discuţii neplăcute la alegerea turtoiului, iar Valeriu, ştiind acest lucru, infranându-se şi smerindu-se, se aşeza cel din urmă, adică primea turtoiul cel mai mic. In sinea lui era mulţumit că putea face acest gest de dragoste şi dăruire. Dar dacă unii se bucurau de infranarea lui, alţii au socotit că se cuvine să aleagă şi el, când îi vine rândul, turtoiul cel mai mare.

S-a supus rânduielii stabilite şi când trebuia să aleagă înaintea celorlalţi, lua la întâmplare turtoiul care-i cădea în faţă, ca astfel să înlăture ispita lăcomiei şi să nu-şi păgubească fraţii de suferinţă.

Gestul acesta mărunt a ajuns mai târziu să fie luat drept exemplu în toate părţile.

In viaţa de zi cu zi apăreau şi mici probleme interne ale celulei, ca de exemplu aerisirea, cum şi când şi cât să se facă; ori stabilirea orelor de folosire a tinetei; ori dreptul fiecăruia de a se plimba pe cei doi metri care rămâneau neacoperiţi de paturi. Interesele şi părerile erau contrarii şi adesea se ajungea la ceartă. Valeriu tăcea când se iveau astfel de discuţii.

- Dar tu ce zici? îl întrebau unii.

- Eu socot că este bine aşa cum veţi hotărî voi. Dacă nu putem să trăim frăţeşte în această mare suferinţă, cum putem aştepta ca oamenii să împartă cu dreptate şi dragoste bogăţiile întregului pământ? Dacă aici nu putem fi buni, cum vom putea fi buni când vom fi puternici şi liberi? Cu puţină dragoste vom simţi bucuria de a face voia şi plăcerea fratelui nostru. Ne trebuie o largă şi adâncă înţelegere a oamenilor, dacă vrem si trăim în pace şi bunăvoire.

Valeriu îşi întărea de fiecare dată cuvintele cu exemple din Biblie şi din Sfinţii Părinţi, pe care le raporta adeseori la experienţa actuală.

In general prefera să tacă şi să se roage în sine însuşi, dar deopotrivă era gata să vorbească despre cele sfinte. De oriunde ar fi început o discuţie, el o termina la unirea cu Hristos.

Mulţi tineri au fost şocaţi de comportamertul lui Valeriu – căci ei nu cunoşteau creştinismul – dar au sfârşit prin a-l lua drept exemplu de viaţă creştină.

Alţii, cu calităţi sufleteşti de o rară frumuseţe, credeau în Dumnezeu, fără însă să fi fost formaţi duhovniceşte – şi aceştia au gravitat de la început în jurul lui Valeriu.

El îi iubea pe toţi şi li se dăruia cu bucurie.

Sfânta Scriptură

Valeriu reuşise să salveze de la primele percheziţii o Biblie. A desfacut-o în fascicole şi pe căi riscante a reuşit să o transmită la alte celule. Atunci au fost memorate părţi din Biblie, cu deosebire Capitolul 13 din Epistola către Corinteni, Predica de pe Munte din Evanghelia de la Matei, Evanghelia după Ioan, Psalmul 50 şi Psalmii Utreniei.

Fascicolele au fost colportate prin toată temniţa, fiind urmărite cu asiduitate de temniceri. Când se găsea vreunul într-o celula, era pedepsită toată lumea. S-au făcut percheziţii separate, partiale şi unele generale pentru a putea fi depistate toate fascicolele. Erau ascunse în saltelele de paie ori pe sub duşumele. Deci saltelele au fost golite şi duşumelele cercetate, ba chiar, acolo unde era un indiciu suspect, scoase.

Cand au dispărut toate fascicolele era prea târziu, căci multe fuseseră deja memorate. Au continuat să se răspândească verbal ori prin metode de comunicare stil temniţă: scrisul pe săpun, cu un vârf de sârmă ori un lemn ascuţit, scrisul pe pereţii celulelor (care erau văruiţi şi din nou erau scrişi de deţinuţi), expedierea de mesaje prin alfabetul Morse.

Pe lângă texte evanghelice, se răspândeau în acelaşi mod rugaciuni, acatiste, poezii, cugetări, întâmplări din Vieţile Sfinţilor ori scurte cuvinte de folos”.

(din: Ioan Ianolide, Intoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, Bucuresti, 2006)

Va invitam sa cititi si:

• SFANTUL MARTURISITOR VALERIU – OMUL IN CARE VIA HRISTOS

• Ioan Ianolide despre Valeriu Gafencu, in urma cu un sfert de veac

• Fericitul Valeriu in dialog cu prietenul sau, Ioan, despre pace, actualitatea crestinismului si criza lumii

• Ioan Ianolide: RADACINI SI PORTRETE ALE FENOMENULUI REEDUCARII – IDEI SI PILDE VALABILE SI PENTRU ZILELE NOASTRE
• “OBSTEA” DUHOVNICEASCA DIN INCHISOAREA AIUDULUI SAU MICA FILOCALIE A TEMNITEI

• “Va veni o zi cand inima ta va canta rugaciunea” - MARTURII TUBURATOARE DESPRE HARISMA INAINTE-VEDERII SI DESPRE MINUNILE SAVARSITE DE FERICITUL VALERIU GAFENCU, MARTURISITORUL

• “Lui I-au dat fiere şi tu îmi dai miere?!” – marturii despre starea inalta de sfintenie a Fericitului Valeriu Gafencu

• Ucenicii sfinti ai Sfantului Inchisorilor: Gheorghe Nitescu si Gheorghe Jimboiu

• Sfantul Valeriu Gafencu: FERICIREA CEA MAI MARE
• SFANTUL VALERIU GAFENCU catre surorile lui… SI CATRE NOI TOTI!
• Sfantul Valeriu despre gandurile desarte privind casatoria
• Noi fragmente din scrisorile Cuviosului Valeriu Gafencu

• Filocalicul intemnitat – CUV. VALERIU DESPRE CURATIREA LAUNTRICA
• Azi Craciunul s-a mutat din palat la inchisoare, unde-i Domnu-ntemnitat
• Valeriu Gafencu, de la abstractul idealismului la plinătatea sfinţeniei

• Sfinte lumini in intuneric
• Valeriu Gafencu – scrisori catre cei dragi
• Poezii de Valeriu Gafencu
• Canonul si Acatistul Marturisitorilor Romani din inchisori - Corul de maici al Man. Diaconesti (de la OrtodoxMedia)
• VIDEO: Valeriu Gafencu – Sfantul închisorilor (documentarul “Noaptea patimirilor”)
• Sf. Mc. Valeriu Gafencu – la Radio Romania Actualitati la emisiunea “Semnaturi celebre” din 10.12.2009 (marturiile surorilor sale, Valentina si Eleonora, a pr. Mihai Lungeanu si a lui Ioan/Jenica Popescu):

• Ascultati Traiesc flămând (Dor) pe versurile lui Valeriu Gafencu cantat de maicile de la man. Diaconesti
• Ascultati predica parintelui Gheorghe Anitulesei despre Valeriu Gafencu
• Documentar video produs de TVR international despre Valeriu Gafencu
• Acatistul Sf. Mucenic Valeriu Gafencu (audio) – descarcati
  
• ACATISTUL NOULUI MUCENIC VALERIU GAFENCU, SFÂNTUL ÎNCHISORILOR (text)
• Rugaciuni catre Sfantul Valeriu si pentru proslavirea noilor mucenici

***

Pe tema reeducarii si a vietii din inchisori ai martirilor din epoca satanismului de tip comunist, va mai recomandam:

• CAZUL M. TU POTI FI URMATORUL REEDUCAT!

• 60 de ani de la inceperea patimilor reeducarii din inchisoarea Pitesti

• Parintele Calciu despre experimentul satanic de la Pitesti: TINTA A FOST SUFLETUL NOSTRU, DAR ULTIMA BATALIE A FOST CASTIGATA DE DUMNEZEU

• De la reeducarea prin tortura la reeducarea soft: abolirea constiintei, glasul lui Dumnezeu in om
• In spatele reeducarii si a dominatiei totalitare: tatal minciunii, ucigasul de oameni

• Intre TEROARE si… TORPOARE sau TAINA FARADELEGII IN ACTUALITATE

• Autodemascarea – spovedania satanica

• Virgil Maxim: ganduri despre povara reeducarii – marturisirea pacatelor
• “NU, DOMNULE!” – IMPOTRIVIREA SI RUGACIUNEA: CHEILE REZISTENTEI

• Parintele Calciu despre “dorul” de Aiud, rugaciunea din inchisoare si despre Pitesti
• INVIEREA DIN MLASTINA DISPERARII
• FERICITUL MARTURISITOR CONSTANTIN OPRISAN – “Nu a fost tanar mai schingiuit ca el la Pitesti”
• NUMAI CEL CARE VA AVEA INIMA BUNA VA REZISTA

• Parintele Gheorghe Calciu: PITESTI DUPA PITESTI

• CUVINTE VII DE LA PARINTELE CALCIU DESPRE SENSUL SUFERINTEI

• Nou! HOTNEWS: Comemorare Valeriu Gafencu INTERVIU/ Valentina si Nora Gafencu: N-am rupt niciodata legatura cu Valeriu si tata. Ii simtim mereu prezenti

Trăiesc flămând (Dor)

Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie,

Frumoasă ca un crin din Paradis,

Potirul florii e mereu deschis

Şi-i plin cu lacrimi şi cu apă vie;

Potirul florii e o-mpărăţie.

Când răii mă defaimă şi mă-njură

Şi-n clocot de mânie ura-şi varsă,

Potirul lacrimilor se revarsă

Şi-mi primeneşte sufletul de zgură,

Atunci Iisus de mine mult Se-ndură.

Sub crucea grea ce mă apasă sânger

Cu trupu-ncovoiat de neputinţă,

Din când în când din cer coboar-un înger

Şi sufletul mi-l umple cu credinţă;

M-apropii tot mai mult de biruinţă.

Mă plouă-n taină razele de soare,

Iisus m-adapă-n veci cu Apă Vie,

Grăuntele zvârlit în groapă-nvie

Cu haina îmbrăcat, de sărbătoare;

Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie.

Refren: Sub flacăra iubirii arzătoare

Din zori de zi şi până-n noapte-aştept,

Te chem şi noaptea, ghemuit cu capu-n piept:

Iisuse, Iisuse!

Încet mă mistui, ca o lumânare.

• Ascultati Traiesc flămând (Dor) pe versurile lui Valeriu Gafencu cantat de maicile de la man. Diaconesti

***

Mi-s ochii trişti

Mi-s ochii trişti şi fruntea obosită

De-atâta priveghere şi-aşteptare,

Mi-e inima bolnavă, istovită,

De grea şi îndelungă alergare

Şi plânge ca o pasăre rănită.

Când ochii mi-i închid şi cat în mine

Puteri să sui Golgota până sus,

O voce, un ecou din adâncime

Îmi spune blând: Viaţa e Iisus,

Mărgăritarul preţios e-n tine.

Privesc la dimineaţa minunată

A Învierii Tale din mormânt,

Ca Magdalena, ca şi altădată,

Îngenunchez ’naintea Ta plângând

Şi-s fericit şi plâng cu Tine-n gând.

***

Un gând smerit

Un gând smerit şi simplu, o lumină,

Spre Tine se înalţă lin din mină

Şi sufletul înlăcrimat se roagă:

„O, vino, de păcate ne dezleagă”.

Refren: Iisuse, Doamne, vino-n zori!

Te cheamă cei din închisori.

O, vino, mina luminează,

Pe noi ne binecuvântează!

Pe fruntea mea senină mâna-Ţi pune

Şi cheamă-mă încetişor pe nume

Cum Ţi-ai chemat prietenul din groapă…

Te rog, Iisuse, dă-mi un pic de apă.

Pe umeri mă apasă greu o cruce

Şi sânger… Dă-mi putere s-o pot duce,

Dă-mi Pâine, Apă vie dă-mi din Viţă,

Să simt pulsând viaţa în mlădiţă.

***

Rămas bun

Sângerând de răni adânci,

De zile fără soare,

De răni ascunse şi puroi,

Cu oasele slabe şi moi,

Stau ghemuit în pat şi mâ gândesc

Că în curând am să vă părăsesc,

Prieteni dragi.

Nu plângeţi că mă duc de lângă voi

Şi c-o să fiu zvârlit ca un gunoi

Cu hoţii în acelaşi cimitir,

Căci crezul pentru care m-am jertfit

Cerea o viată grea şi-o moarte de martir.

Luându-L pe Iisus de Împărat,

Năvalnic am intrat pe poarta strâmtă

Luându-mă cu diavolul la trântă

Şi ani de-a rându-ntr-una m-am luptat

Să devin altul,

Un erou,

Om nou.

Şi-am vrut

Neamul să-l mut

De-aici, de jos,

La Domnul Iisus Hristos.

Nu vă-nfricaţi de cei ce-n temniţi vă inchid

Şi nici de cei ce trupul vi-l ucid.

De Cel ce viaţa-ţi scoate din robie

Şi fericirea-ţi dă în veşnicie,

De El să-ţi fie frică, turmă mică.

Acum, când văd cât sunt de păcătos,

De mic şi de neputincios,

Că am nevoie multă de-ndurare,

De dragoste, de milă, de iertare,

Că numai Dumnezeu le poate toate

Şi lumea din robie El o scoate,

Devin copil supus,

Sunt umilit

Şi-s fericit.

Din cerul tău înalt şi prea ales,

Părinte, când mă vei lua la Tine,

Prietenilor mei de pe pământ

Redă-le, Tu, în alb veşmânt

Un suflet care i-a iubit şi i-a-nţeles.

(sursa: Poezii de Valeriu Gafencu)

(imagine de la slujba de pomenire savarsita anul acesta la Montreal pentru marturisitorii romani din inchisori, primita de la o sora duhovniceasca)

Legaturi:

• Azi Craciunul s-a mutat din palat la inchisoare, unde-i Domnu-ntemnitat

• SFANTUL MARTURISITOR VALERIU GAFENCU sau EVANGHELIA SCRISA IN DUH SI IN CARNE PANA LA ULTIMA SLOVA
• AVERTISMENTUL PROFETIC AL SFANTULUI INCHISORILOR, VALERIU GAFENCU: “Ateismul va fi invins, dar sa fiti atenti cu ce va fi inlocuit!”

• SFANTUL MARTURISITOR VALERIU – OMUL IN CARE VIA HRISTOS

• Ioan Ianolide despre Valeriu Gafencu, in urma cu un sfert de veac

• Fericitul Valeriu in dialog cu prietenul sau, Ioan, despre pace, actualitatea crestinismului si criza lumii

• “OBSTEA” DUHOVNICEASCA DIN INCHISOAREA AIUDULUI SAU MICA FILOCALIE A TEMNITEI

• “Va veni o zi cand inima ta va canta rugaciunea” - MARTURII TUBURATOARE DESPRE HARISMA INAINTE-VEDERII SI DESPRE MINUNILE SAVARSITE DE FERICITUL VALERIU GAFENCU, MARTURISITORUL

• “Lui I-au dat fiere şi tu îmi dai miere?!” – marturii despre starea inalta de sfintenie a Fericitului Valeriu Gafencu

• Ucenicii sfinti ai Sfantului Inchisorilor: Gheorghe Nitescu si Gheorghe Jimboiu

• Sfantul Valeriu Gafencu: FERICIREA CEA MAI MARE
• SFANTUL VALERIU GAFENCU catre surorile lui… SI CATRE NOI TOTI!
• Sfantul Valeriu despre gandurile desarte privind casatoria
• Noi fragmente din scrisorile Cuviosului Valeriu Gafencu

• Filocalicul intemnitat – CUV. VALERIU DESPRE CURATIREA LAUNTRICA
• Valeriu Gafencu, de la abstractul idealismului la plinătatea sfinţeniei

• Sfinte lumini in intuneric
• Valeriu Gafencu – scrisori catre cei dragi
• Canonul si Acatistul Marturisitorilor Romani din inchisori - Corul de maici al Man. Diaconesti (de la OrtodoxMedia)
• VIDEO: Valeriu Gafencu – Sfantul închisorilor (documentarul “Noaptea patimirilor”)
• Sf. Mc. Valeriu Gafencu – la Radio Romania Actualitati la emisiunea “Semnaturi celebre” din 10.12.2009 (marturiile surorilor sale, Valentina si Eleonora, a pr. Mihai Lungeanu si a lui Ioan/Jenica Popescu):

• Ascultati predica parintelui Gheorghe Anitulesei despre Valeriu Gafencu
• Documentar video produs de TVR international despre Valeriu Gafencu
• Acatistul Sf. Mucenic Valeriu Gafencu (audio) – descarcati
  
• ACATISTUL NOULUI MUCENIC VALERIU GAFENCU, SFÂNTUL ÎNCHISORILOR (text)

„Singura dragoste adevărată este cea care încredinţează aproapelui viaţa veşnică” (Cuviosul Iustin Popovici)

BISERICA ORTODOXĂ SÂRBĂ ŞI ECUMENISMUL – Nesănătoasa epidemie ecumenistă

- COMUNICARE PREZENTATĂ ÎN CADRUL CONGRESULUI INTER-ORTODOX “ECUMENISM – NAŞTERE, AŞTEPTĂRI, DEZAMĂGIRI”, TESALONIC, 2004 -

(sursa)

Ecumenismul este un prunc născut la începutul secolului XX. A cunoscut o metamorfoză în Consiliul Mondial al Bisericilor la mijlocul veacului, ca în prag de mileniu să-şi tragă ultima suflare, fiind respins cu tărie. Din nefericire a supravieţuit acestei crize, continuând să tulbure Biserica lui Hristos şi în secolul XXI.

Această Conferinţă teologică despre ecumenism, după smerita noastră părere, este una mult prea târzie, însă nu fără de nădejde. Aşadar, mulţumim lui Dumnezeu, precum şi tuturor celor ce s-au străduit să facă posibilă această aleasă întrunire, pentru a ne oferi ocazia dezbaterii problemelor ecumenismului din diferite perspective, lucru de mare folos tuturor Bisericilor Ortodoxe locale, ca şi Bisericii în întregul ei, precum şi fiecărui creştin binecredincios. Credem că această întrunire va ajuta Biserica să adopte poziţia cuvenită privitor la cea mai recentă şi mai primejdioasă erezie ecleziologică – pe care binecunoscutul teolog, părintele Iustin Popovici, a numit-o pan-erezie, deoarece adună toate ereziile cunoscute până acum în istoria Bisericii.

Au fost şi încă vor mai fi multe discuţii la această aleasă adunare despre Biserica cea una, sfântă, sobornicească şi apostolească – Biserica Ortodoxă, cât şi despre noţiunea de ecumenism în sine. Prin urmare, nu vom insista mult asupra acestor concepte în expunerea noastră. Întrebarea ce o vom pune este:

“În ce măsură şi în ce fel se opune Biserica Ortodoxă Sârbă ecumenismului? Prin cine şi în ce fel această opoziţie s-a manifestat şi se manifestă până în ziua de astăzi?”

Conştiinţa că nici o biserică ortodoxă locală nu a rămas nepătată şi neatinsă de epidemia ecumenistă este un adevăr dureros. Unele au fost influenţate mai mult, altele mai puţin. Însă este mângâietor şi încurajator faptul că în fiecare biserică ortodoxă locală au existat şi încă mai sunt persoane şi obşti – pilde sfinte şi luminătoare -, care se opun cu stăruinţă, prin cuvântări şi scrieri, pătrunderii ecumenismului în deplinătatea Ortodoxiei. Poate că aceştia nu sunt mulţi, poate că nu sunt îndeajuns de legaţi unii cu ceilalţi şi nu sunt aliaţi într-o front comun de apărare, însă mai înainte de toate, toţi aceşti luptători sunt uniţi cu Capul Bisericii, Domnul Iisus Hristos şi cu toţi Sfinţii Bisericii Ortodoxe – care de-a lungul secolelor s-au nevoit şi au luptat pentru neprihănirea credinţei ortodoxe – şi prin sfinţi, şi cu ajutorul lor, sunt uniţi unul cu celălalt.

Aceasta ar putea fi „turma mică” pe care Domnul a mângâiat-o în Evanghelie, atunci când a zis:

«că a binevoit Tatăl vostru să dea vouă împărăţia» (Luca 12:32).

În Biserica Ortodoxă Sârbă, cel dintâi şi cel mai de seamă oponent al ecumenismului a fost şi rămâne părintele Iustin Popovici, de fericită pomenire, care i-a întărit pe toţi prin cuvinte şi fapte de mărturisire, insuflând multora râvna sa. Părintele Iustin a exprimat lămurit poziţia sa teologică ortodoxă asupra ecumenismului în binecunoscuta sa carte Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, unde a dat o definiţie scurtă dar cuprinzătoare a ecumenismului:

«Ecumenismul este numele de obşte pentru toate pseudo-creştinismele, pentru pseudo-bisericile Europei Apusene. În el se află cu inima lor toate umanismele europene cu papismul în frunte, iar toate aceste pseudo-creştinisme, toate aceste pseudo-biserici nu sunt nimic altceva decât erezie peste erezie. Numele lor evanghelic de obşte este acela de „pan-erezie”».

Părintele Iustin conturează aici cel mai bine întreaga anormalitate şi diformitate a ecumenismului, aşa cum se arată în timpul nostru, punându-l să se reflecte în oglinda adevăratei Biserici a lui Hristos, cea Una. Iar aceasta a făcut-o înfăţişând învăţătura apostolică drept-slăvitoare despre Adevărata Biserică a lui Hristos, Biserica Apostolilor şi a Sfinţilor Părinţi, precum şi Sfânta Tradiţie în chipul cel mai limpede şi plin de înţeles:

“Numai dacă are cineva cunoaşterea adevărată şi deplină a învăţăturii lui Hristos îi este cu putinţă să discearnă cu uşurinţă şi să recunoască toate învăţăturile mincinoase şi eretice”.

Obârşiile ecumenismului ca mişcare de unire a creştinilor, progresul şi evoluţia sa istorică – precum şi feluritele curse în care au căzut şi continuă să cadă mulţi creştini ortodocşi, incluzând chiar şi o parte din cler şi mulţi episcopi -, au fost înfăţişate şi descrise sistematic de către ieromonahul Sava Janjic din obştea Mănăstirii Decani, în cartea Ecumenismul şi vremea apostaziei, unde ecumenismul este clar definit mai înainte de toate ca o „erezie ecleziologică”, al cărei scop este să preschimbe Trupul lui Hristos (Biserica) într-o „organizaţie ecumenistă”, lovind astfel la însăşi rădăcina credinţei ortodoxe – Biserica. De fapt ecumenismul – potrivit părintelui Sava -, caută să „corecteze” arbitrar învăţătura dumnezeiesc-omenească a Domnului Hristos, reducând-o la nivelul unui concept social, umanist şi pacifist,încercând să-L înlocuiască pe Însuşi Hristos Dumnezeu cu omul european ateu şi secularizat. Din pricina văditei sale poziţii anti-ecumeniste, cartea părintelui Sava a fost atacată de către mulţi şi chiar interzisă la vânzare în librării şi pangarele bisericeşti; totuşi, nimeni nu a încercat, cu atât mai puţin să fi izbutit, în a tăgădui sau a contesta oricare din lucrurile prezentate în ea.

Mai recent, campionul opoziţiei şi rezistenţei anti-ecumeniste în Biserica Ortodoxă Sârbă a fost şi rămâne “Sfântul Cneaz Lazăr ” , o revistă publicată în Eparhia de Raska şi Prizren în ultimii doisprezece ani. Aceasta urmăreşte cu atenţie toate evenimentele ecumenice şi prezintă comentarii, articole, recenzii şi opinii ale tuturor celor pentru care păstrarea neîntinată a credinţei Ortodoxe reprezintă grija cea de căpătâi în viaţă, virtute mai importantă decât însăşi viaţa. Publicaţia găzduieşte articole de combatere şi traduceri ale scrisorilor, hotărârilor şi mărturiilor mănăstirilor din Sfântul Munte asupra feluritelor probleme. Când în domeniul teologiei se afirmă „ecumenicizarea practică” – atunci dialogul dintre ortodocşi şi neortodocşi încalcă hotarul şi pune în discuţie adevărul credinţei ortodoxe şi neprihănirea Bisericii -, vocea conştiinţei se face auzită mai întâi la monahii Sfântului Munte, apoi la diverşi profesori şi studenţi teologi din Tesalonic, din Atena, respectiv din rândul altor biserici ortodoxe. Sfântul Cneaz Lazăr prezintă astfel de studii, apeluri şi proteste în paginile sale, lucrări ce contribuie mult la întărirea rezistenţei împotriva ecumenismului în inima Bisericii Ortodoxe Sârbe. Printre aceste texte se numără şi cele ce au criticat hotărârile de la Balamand, împreună cu scrisoarea trimisă de Sfânta Chinotită a Sfântului Munte Athos către Preafericitul Patriarh Ecumenic Bartolomeu la sfârşitul anului 1993, precum şi raportul Sfintei Chinotite a Sfântului Munte Athos asupra dialogului dintre ortodocşi şi anti-calcedonieni purtat la Chambésy în noiembrie 1993 şi multe altele.

Şi din partea unor persoane şi obşti creştineşti dinlăuntrul Bisericii Ortodoxe Sârbe există numeroase studii şi atitudini asemănătoare. Demn de menţionat este un text al monahului Ilie, intitulat Ceva mai rău decât ecumenismul, în care se prezintă mărturii zguduitoare despre rugăciunile ecumeniste făcute împreună de ortodocşi, romano-catolici şi musulmani la începutul anului 1992 în Bosnia şi Herţegovina. Legat de aceasta, eparhia noastră a scris un scurt comentariu numit Dumnezeu nu poate fi corupt [6], în care se arată cum aceste încălcări ale Predaniei Sfinţilor Părinţi şi ale Canoanelor Sfintei Biserici Ortodoxe duc direct, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, la conflicte inter-etnice şi vărsare de sânge.

Acesta a fost chiar motivul pentru care Sfântul Sinod al Episcopilor a emis o hotărâre [7] la sfârşitul anului 1994, spre a ne pregăti să prezentăm o scurtă trecere în revistă a istoriei Consiliului Mondial al Bisericilor, precum şi examinarea prezenţei Bisericii Ortodoxe Sârbe în CMB. Dând curs acestei hotărâri a Sfântului Sinod, în mai 1995, am prezentat Sfintei Adunări Episcopale următorul raport din care, nădăjduim, poziţia personală faţă de CMB şi ecumenism va fi limpede înţeleasă.

S-a explicat, mai înainte de toate, că însuşi numele de „Consiliu Mondial al Bisericilor” este de neconceput, deoarece Sfinţii Părinţi ai celui de-al Doilea Sinod Ecumenic au statornicit că există doar „Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”, nu mai multe. Iar o răstălmăcire a acestor adevăruri de credinţă poate ridica sau crea orice gen de „consiliu” sau „uniune” cu un statut de super-biserică. Apoi, pe scurt, s-a prezentat istoria creării CMB în 1948, arătând cum îşi are rădăcinile într-o erezie modernă – a-tot-erezia numită ecumenism -, răspândită la sfârşitul secolului al XIX-lea în sânul protestantismului, pentru a răspunde crizelor sale ideologice.

Abia mai târziu această mişcare şi ideile ei anti-ecleziale (precum aşa-numita „teorie a ramurilor”) a ajuns să fie adoptată şi acceptată treptat de către unele biserici ortodoxe locale care s-au alăturat CMB, devenind mai apoi membre organice.

Biserica Ortodoxă Sârbă a rezistat timp îndelungat acestei ispite a ecumenismului. În cele din urmă, totuşi, a devenit şi ea membru al CMB în 1965 şi, silindu-se să nu rămână în urma pildei date de celelalte biserici ortodoxe locale care deveniseră anterior participante, s-a implicat activ în toate dialogurile şi activităţile ecumenice, indiferent cât de potrivnice erau tradiţiei Sfinţilor Părinţi şi rânduielilor canonice ale Bisericii Ortodoxe.

În continuare se vor prezenta câteva extrase din raportul către Sfânta Adunare a Episcopilor.

I. Înfiinţarea C.M.B.

1. Însuşi numele de „Consiliu Mondial al Bisericilor” conţine întreaga erezie a acestei organizaţii pseudo-ecleziale.

Biserica este Una şi Sobornicească şi în ea viază tot Adevărul, tot Harul şi toate cele pe care Domnul le-a adus cu El pe pământ şi le-a dăruit pentru mântuirea oamenilor. Biserica este Una şi Sobornicească pentru că îi adună pe toţi cei ce doresc mântuirea întru una, într-un întreg, care este Trupul Dumnezeu-Omului Hristos. Prin urmare, însăşi ideea unui „consiliu” sau a unei „uniuni” a bisericilor este de neconceput, inadmisibilă şi inacceptabilă cunoştinţei şi conştiinţei ortodoxe.

2. Consiliul Mondial al Bisericilor s-a născut dintr-o erezie modernă – pan-erezia numită ecumenism. Astăzi fenomenul ecumenist nu mai este ceva nou şi necunoscut; s-a scris şi s-a vorbit destul de mult despre el vreme de decenii şi se poate spune că este un fenomen extrem de complex. Ecumenismul este mai presus de toate o erezie ecleziologică, deoarece loveşte la însăşi rădăcina Credinţei Ortodoxe – în alcătuirea Sfintei Biserici, încercând să o preschimbe într-o „organizaţie socială”, golită de toate însuşirile divino-umane ale Trupului lui Hristos, pregătind astfel calea pentru venirea lui Antihrist.

Temeliile ecumenismului au fost puse în Anglia încă din anul 1897, la Conferinţa celor 194 de cardinali anglicani de la Lambeth. La această întrunire au fost formulate principiile de bază ale viitoarei uniri ecumeniste a „bisericilor” creştine. Conferinţa de la Lambeth a definit un minim dogmatic, adică unitatea va fi regăsită în baza comună de învăţături teologice. Potrivit acestei concepţii, numitorul comun ar trebui căutat în Sfânta Scriptură (însă în afara contextului Sfintei Tradiţii), în Simbolul de credinţă de la Niceea şi Constantinopol, şi în doar două taine: Botezul şi Euharistia. Pe lângă acestea, s-a pus accentul pe aşa-numitul „Principiu al toleranţei”, privind învăţăturile celorlalte „biserici”, în pregătirea introducerii unui „compromis al dragostei”. A treia invenţie a Conferinţei de la Lambeth a fost vestita „teorie a ramurilor”, provenită din afirmaţia că Biserica lui Hristos este, prezumtiv, un arbore cu multe ramuri, toate aceste ramuri fiind egale unele cu altele, reprezentând manifestarea Bisericii celei una doar în unitatea lor colectivă.

O dată sădită, sămânţa cea rea s-a răspândit cu repeziciune. Până la începutul secolului al XX-lea, „bisericile” protestante au organizat în 1919 un Congres Misionar Mondial la Edinburgh, unde s-a hotărât organizarea unei mişcări creştine mondiale care să se ocupe de chestiunile credinţei şi organizării bisericii. În acelaşi timp era activă şi mişcarea „Viaţă şi lucrare”, a cărei misiune era să realizeze unitatea creştinilor prin cooperarea lor asupra chestiunilor vieţii practice. Din aceste două mişcări exclusiv protestante, unite mai apoi în 1948, la prima Adunare Generală de la Amsterdam, ia fiinţă Consiliul Mondial al Bisericilor cu sediul la Geneva. Din nefericire, la această adunare au fost prezente şi câteva biserici ortodoxe, printre care Patriarhia Ecumenică, Biserica Ciprului, Biserica Greciei şi Mitropolia Rusă din America.

3. Din păcate, unii ierarhi şi teologi ortodocşi nu au rezistat acestei ispite a modernismului şi secularismului multă vreme şi, curând, s-au infectat cu ea. Dintre bisericile ortodoxe, prima care a făcut concesii ecumenismului a fost Patriarhia Constantinopolului încă din ianuarie 1920, prin Enciclica ei „Către bisericile lui Hristos de pretutindeni”, unde pentru întâia dată numele de „biserici” este acordat în mod egal tuturor feluritelor credinţe eretice.

Astfel, încă de la începutul acestei nefericite enciclice, se zice:

„…apropierea între diferitele Biserici creştine şi frăţietatea între ele nu sunt excluse de către diferenţele de doctrină care există între ele…”

Enciclica susţine mai apoi necesitatea de a lucra pentru „pregătirea şi avansarea acestei uniri binecuvântate”; numeşte felurite grupări eretice „biserici care nu mai trebuie să se socotească unele pe altele a fi străine şi venetice, ci înfrăţite, făcând parte din casa lui Hristos” şi „împreună moştenitoare, mădulare ale aceluiaşi trup şi părtaşi făgăduinţei lui Dumnezeu în Hristos” (Efeseni 3:6). Ca prim pas practic în dragostea şi încrederea reciprocă s-a considerat a fi necesar ca Biserica Ortodoxă să primească Calendarul Nou (gregorian), „pentru ca prăznuirea marilor sărbători creştine să se facă în acelaşi timp de către toate bisericile”. Această cerinţă a fost împlinită curând de către Patriarhia Constantinopolului (şi mai apoi de alte câteva Biserici Ortodoxe locale), plătind un preţ scump: schisma internă, atât între Biserici cât şi între credincioşi.

Alte biserici ortodoxe au rezistat pentru o vreme acestei ispite. Îndeosebi Patriarhia Moscovei a arătat precauţie în privinţa ecumenismului. Congresul Episcopilor Bisericilor Ortodoxe locale ţinut la Moscova între 8-18 iulie 1948, cu ocazia aniversării a 500 de ani de la proclamarea autocefaliei Bisericii Ruse a dat mărturie despre aceasta. Reprezentanţii Bisericilor Alexandriei, Antiohiei, Rusiei, Serbiei, României, Georgiei, Bulgariei, Poloniei, Cehoslovaciei şi Albaniei, care au luat parte la întrunire, au respins participarea la Mişcarea Ecumenică Mondială şi CMB (care tocmai se înfiinţase), condamnându-le ca eretice.

4. Totuşi, această râvnă a ortodocşilor în a propovădui Adevărul lui Dumnezeu despre Biserică nu a durat mult. Doar la patru ani de la alcătuirea Consiliului Mondial al Bisericilor, în 1952, Patriarhul Athenagoras al Constantinopolului a emis o enciclică, chemând toţi conducătorii bisericilor ortodoxe locale să se alăture Consiliului Mondial al Bisericilor. În pofida faptului că motivele unui astfel de îndemn erau extrem de banale, umaniste şi nebisericeşti (de pildă, „apropierea oamenilor şi a naţiunilor” cu scopul „confruntării marilor probleme care preocupă întreaga omenire”), în decursul aceluiaşi an (1952), unele biserici ortodoxe s-au grăbit să se alăture CMB. Patriarhia Ecumenică şi-a trimis reprezentanţi permanenţi la sediul CMB de la Geneva. În 1959, Comitetul Central al CMB s-a întâlnit cu reprezentanţi ai tuturor Bisericilor Ortodoxe în insula Rhodos. De atunci, ecumenismul a trecut de zidurile Ortodoxiei şi a început, precum un cancer, să o roadă dinăuntru. După întâlnirea de la Rhodos, ortodocşii au început să se întreacă unii cu alţii care să fie mai ecumenist.

Lucrul asupra agendei ecumenice a fost însoţit de declaraţii separate ale unor reprezentanţi individuali ai Bisericilor Ortodoxe, în afara celor aparţinând Scaunului Constantinopolei – declaraţii care nu au nimic în comun cu poziţiile şi învăţăturile Sfinţilor Părinţi. Hotarele aşezate de Părinţii noştri între adevăr şi minciună, lumină şi întuneric, Hristos şi Veliar au fost încălcate.

Sarcina de căpătâi a tuturor manifestărilor de dragoste sentimentală (în esenţă, reciproc ipocrită) presupus arătată în aceste declaraţii a fost de a dezvolta în rândul creştinilor ortodocşi conştiinţa că sunt fraţi în Hristos cu neortodocşii şi împreună-mădulare ale adevăratei Biserici a lui Hristos cea una. Acestea au fost afirmate la întruniri şi conferinţe, tipărite în cărţi şi reviste, şi emise la radio şi televizor.

Şi toate acestea duc mai devreme sau mai târziu către „un singur Potir”, adică la împărtăşirea în comun (intercommunio), scopul de căpătâi al aşa-zisului „dialog al iubirii”. Potrivit părintelui Iustin Popovici, acesta este de fapt „cea mai vicleană trădare a Domnului Hristos este trădarea lui Iuda şi trădarea întregii Bisericii a lui Hristos”.

(…)

VI. Concluzie: o adunare a trâmbiţelor

În cele din urmă, întâlnirea de la Sopocani îşi încheie Apelul prin cuvintele Sfântului Ierarh Nicolae Velimirovici despre râvnă şi trezvie în lupta pentru mântuirea sufletului:

„Dacă zice cineva: pentru Biserica noastră primejdia era în trecut, iar astăzi primejdia a dispărut, se înşeală amarnic. Este un trâmbiţaş care cântă să ne adoarmă. În veacul acesta avem trebuinţă de cât mai mulţi trâmbiţaşi care să cânte pentru a ne trezi, pentru a deştepta, pentru a ne pregăti, pentru a ne păzi pe sine. Căci nevrednicul de pomenire act, pe care clerul şi poporul nostru l-a împiedicat să se întrupeze într-o lege [referire la Concordatul din 1937] încă mai bântuie pământul precum o nălucă, precum o umbră – tulburând, tulburând, tulburând”.

Vrem să ne încheiem prezentarea dorind în rugăciune ca adunarea noastră de la Tesalonic, Conferinţa Inter-Ortodoxă asupra Ecumenismului, să devină o adunare a trâmbiţaşilor, care prin mărturia şi râvna lor vor trezi conştiinţele adormite ale reprezentanţilor tuturor Bisericilor Ortodoxe locale, ca toţi împreună şi fiecare în parte, urmându-şi glasul lăuntric, să se retragă din Consiliul Mondial al Bisericilor şi să înceteze participarea la erezia ecumenismului. Astfel se va mărturisi înaintea întregii lumi că fără unirea în Biserica lui Hristos nu este mântuire, că în afara ei nu există nici o altă biserică, iar Biserica una, sfântă, sobornicească şi apostolică a fost, este şi va rămâne pururea Biserica Ortodoxă.

Aceasta este singura slujire adevărată a aproapelui nostru, a celor de lângă noi, singura dragoste mântuitoare pentru toţi neortodocşii din veacul de acum, potrivit cuvintelor Părintelui Iustin Popovici: „Singura dragoste adevărată este cea care încredinţează aproapelui viaţa veşnică”.

• Integral la blogul Sfanta Mucenita Paula -  BISERICA ORTODOXĂ SÂRBĂ ŞI ECUMENISMUL – Nesănătoasa epidemie ecumenistă

• “Să nu primeşti nici o învăţătură greşită sub pretextul dragostei!” sau demistificarea ecumenismului – concluziile Conferintei Inter-ortodoxe de la Tesalonic, din 2004.
• Sf. Iustin Popovici despre ecumenism ca dialog al minciunii
• CUVINTE ACTUALE PENTRU DUMINICA ORTODOXIEI

• Cuviosul Parinte Epifanie despre participarea Bisericii Ortodoxe la Consiliul Mondial al Bisericilor si despre “ziua mondiala a rugaciunii”
• Parintele Epifanie: IUBIRE ŞI ADEVĂR (Epistolă către Patriarhul ecumenic)

• Parintele Serafim Rose denunta viclenia cea mai mare care ameninta Biserica de azi: „noul crestinism” umanist, ecumenist si lumesc

• Parintele Serafim Rose – model de lupta cu ereticii si ereziile de astazi
• A tacea cand credinta este atacata este o crima! (A. S. Homiakov)
•  
• Sfantul Ierarh si Nou Martir Ilarion Troitki: CRESTINISMUL SAU BISERICA? DEFORMAREA CONSTIINTEI BISERICII PRIN INFLUENTELE APUSENE (I)

• Sfantul Ilarion Troitki – Crestinismul sau Biserica? (II) DEGHIZAREA EREZIILOR SUB MASCA EVANGHELIEI
• MARELE ANTONIE ŞI ECUMENISMUL DE ASTĂZI
• Cuviosul Filotei Zervakos: SE IMPUNE SA SPUI ADEVARUL CAND E NESOCOTITA SFANTA TRADITIE!
• Epistola de mare actualitate a Cuv. Paisie Aghioritul, de acum 40 de ani, despre ecumenismul, schismele si dezbinarile din Biserica
• Obiectivul Patriarhului, acelasi cu al masoneriei: “Unitatea spirituala a lumii”
• CHEMATI TOTI LA O SINGURA AMAGIRE INTRU ANTIHRIST
• Enciclica-soc a Papei Benedict, moment crucial pentru viitorul Noii Ordini Mondiale
• Pr. Gheorghe Calciu, Parintele nostru marturisitor: MASONERIA SI ORGANIZATIILE INTERNATIONALE
• Parintele Gheorghe Calciu: Planul masoneriei este sa subjuge intreaga omenire si sa distruga credinta crestina
• “Noua Ordine Mondiala a facut din Ortodoxie inamicul numarul 1″

• Parintele Sofian Boghiu despre sfarsitul lumii, Antihrist si masonerie
• MARTURISIREA PARINTELUI STANILOAE: Ecumenismul este produsul masoneriei si este pan-erezie! Nu exista “Biserici surori”!

• Vezi si: Randuiala Duminicii Ortodoxiei (Sinodiconul Ortodoxiei) – o pravila uitata a Sfintei Traditii sau Sinodiconul Ortodoxiei sau Ce ar fi trebuit sa auziti maine la slujba

Un extras din predica Sfantului Ioan Maximovici la Duminica Ortodoxiei:

“(…) Si acum pot apărea între noi diverse separări. Dar întrucât legile Bisericii lui Hristos sunt neschimbătoare, crestinul trebuie să se supună legilor si rânduielilor Bisericii, indiferent de felul în care altii se raportează la ele, indiferent dacă societatea este binevoitoare sau ostilă fată de ele. Cei ce-i sunt credinciosi lui Hristos îl urmează pe calea acelor legi, pe calea rânduielilor păzite cu sfintenie de Sfânta Biserică. Iar cei ce-si doresc înlesniri fără masură si bucurii în lumea aceasta pământeana, care va pieri mai devreme sau mai târziu, aceia preferă alte legi, nu pe cele ale Bisericii, ci pe cele care le permit să trăiască asa cum vor si să gândească după bunul lor plac, să-si aseze voia lor proprie deasupra Duhului Bisericii – Duh dat de Insusi Domnul Dumnezeu – si îi cheamă si pe altii să le urmeze calea.

Este posibil, fratilor, ca în curând iarăsi să aveti parte aici de tulburări, si unii dintre voi să vă cheme să mergeti pe calea tăgăduirii legilor sfinte si să vă supuneti numai legilor stăpânirii omenesti. Temeti-vă de această cale! Temeti-vă de calea pe care a mers tâlharul din stânga, căci prin povara hulei, prin povara hulirii lui Hristos, s-a dus la moartea cea vesnică. Cei ce hulesc legile Bisericii Îl hulesc pe Hristos însusi, Care este Capul Bisericii, căci legile Bisericii sunt date de Duhul Sfânt, prin apostoli. Iar legile locale sunt întemeiate pe aceleasi legi, pe legile si pe canoanele Bisericii. Să nu ne credem mai întelepti ca arhiereii (sfintii, n.n.) care au rânduit pravilele Bisericii, să nu ne socotim mai învătati. Ci să strigăm smeriti, împreună cu tâlharul cel întelept: „Pomeneste-mă, Doamne, întru Împărătia Ta!“

- Mai mult, cititi la: Duminica Ortodoxiei, Biruinta cinstirii Icoanelor (si cu alte trimiteri la predici si talcuiri ale Duminicii si Evangheliei de astazi)

***

Din predica rostita la Duminica Ortodoxiei, in 1971, de Fericitul Arhiepiscop Averchie Tausev, prietenul apropiat si fratele in duh al Sfantului Ioan Maximovici:

“(…) Cand Biserica lui Hristos a biruit in lume, el a starnit impotriva-i o noua si chiar mai primejdioasa prigoana, anume cea dinauntrul Bisericii – asa cum inaintevestise Sfantul Apostol Pavel in convorbirea sa cu preotii efeseni – s-au ridicat oameni “graind lucruri stricacioase” (Fapte 20,30). Pavel i-a numit pe astfel de oameni “lupi rapitori” (Fapte 20, 29). Acestia erau asa-numitii “eretici” care au cautat sa rastalmaceasca adevarata invatatura a lui Hristos despre credinta si evlavie, ca sa faca zadarnica pentru oameni aceasta invatatura. Cand aceasta s-a intamplat, Sfanta Biserica, prin cei mai buni slujitori ai sai, a ridicat armele impotriva acestor eretici pentru a apara invatatura ei cea adevarata, nedeformata. Atunci au inceput sa fie convocate mai intai “sinoade locale” si apoi “ecumenice“. Din toate colturile pamantului s-au adunat episcopi si, prin Duhul Sfant, au dat glas Adevarului celui curat si nestrambat, urmand pilda Celui Dintai Sinod Apostolic din Ierusalim (Fapte 15, 6-29).

De asemenea, i-a despartit pe eretici de Biserica si i-a anatemizat. Aceasta era in accord cu porunca limpede data de Insusi Domnul nostru Iisus Hristos, Care a spus: “Iar de nu va asculta nici de Biserica, sa-ti fie ca un pagan si ca un vames“ (Matei 18, 17); si in acord cu porunca Sfantului Apostol Pavel, acest mare “Apostol al neamurilor” care a spus: “Ci chiar daca noi sau Inger din Cer va va binevesti altceva afara de ceea ce v-am binevestit noi sa fie anathema!“(Galateni 1, 8 ). Iar in alt loc, tot el graieste: “Cel ce nu-l iubeste pe Domnul nostru Iisus Hristos, sa fie anathema. Maranatha! (Domnul vine)” (1 Corinteni 16, 22).

In acest fel, ritualul nostru ortodox emotionant, maret si solemn, isi are incepatura de la Insusi Domnul nostru Iisus Hristos si de la marele Sau Apostol, chemat de El sa fie “apostolul neamurilor“, cu alte cuvinte al intregii lumi pagane. Incepand din veacul al IX-lea, Sfanta Biserica a hotarat ca acest ritual trebuie oficiat in prima Duminica a Sfantului si Marelui Post si ca aceasta zi se va numi “Duminica Ortodoxiei”.

Acest ritual, frati si surori, este deosebit de important si plin de insemnatate in cumplitele vremuri pe care le traim, vremuri in care credinta ortodoxa este sovaielnica si nestatornica. Aceasta sovaielnicie si nestatornicie a credintei ortodoxe se datoreaza tocmai acelor persoane care s-ar cuveni sa o intareasca si sa o sprijine in sufletele credinciosilor. Cei care ar trebui sa fie stalpi ai Sfintei Ortodoxii – inalti ierarhi incluzand si ocarmuitorii anumitor Biserici locale – se departeaza de la adevarul Sfintei Ortodoxii. Este cumplit sa trebuiasca sa spui ca pana si ocarmuitorul Bisericii constantinopolitane, care e cunoscuta drept Biserica “Ecumenica”, omul socotit a fi ierarhul cel dintai al oricarei Biserici Ortodoxe, a parasit aceasta cale!

Neindoielnic, peste toate acestea stapaneste pecetea apostaziei, despre care a inaintevestit Sfantul Apostol Pavel (2 Tesaloniceni 2-3) – lepadarea de Hristos a crestinilor. Suntem acum fata in fata cu aceasta apostazie. Marea amenintare ce sta asupra credintei crestine, asupra credintei ortodoxe, este asa-numita “miscare ecumenica“, avand in frunte ceea ce se cunoaste drept “Consiliul Mondial al Bisericilor“, un corp care neaga doctrina unitatii si negreselniciei adevaratei Biserici a lui Hristos si incearca sa creeze din toate credintele deformate existente in prezent o “pseudo-Biserica” noua care, din punctul nostru de vedere, fara nicio indoiala va fi “Biserica” lui Antihrist, acea falsa biserica pe care o va ocarmui Antihrist, a carei venire se pregateste cu grabire in lume acum.

Din invatatura Cuvantului lui Dumnezeu si a Sfintilor Parinti ai Bisericii, cunoastem ca Antihrist va fi ocarmuitorul atat religios, cat si politic al intregii omeniri: el va sta in funtea noii Biserici universale false; de asemenea, el va fi seful unui nou guvern mondial si va cauta sa supuna totul sub puterea sa absoluta.

Credinta ortodoxa – aceasta este “credinta Apostolilor“, “credinta Sfintilor Parinti“, este acea credinta pe care Parintii Apostolici, ucenicii directi ai Sfintilor Apostoli, dimpreuna cu Sfintii Parinti si Invatatori ai Bisericii si cu urmasii lor legiuiti, asezati de Duhul Sfant, au talcuit-o pentru noi in scrierile lor minunate si de Dumnezeu insuflate. Fratilor si surorilor, trebuie sa ne pastram statornici in aceasta credinta, daca ne dorim izbavirea cea vesnica!

Acum vom sluji dimpreuna cu dumneavoastra acest ritual ce are mare putere invatatoreasca, e emotionant si deosebit de solemn si care e alcatuit din doua parti: prima parte este rugaciunea Sfintei Biserici pentru toti cei care au ratacit sau au cazut de la adevarata credinta ortodoxa; in partea a doua, Sfanta Biserica rosteste teribila anatema impotriva tuturor invatatorilor mincinosi, ereticilor si schismaticilor care au staruit intru rautatea lor si care nu doresc sa se uneasca din nou cu Biserica cea adevarata a lui Hristos, ci lupta impotriva ei. Apoi vom canta “Vesnica pomenire” pentru toti aparatorii raposati ai Sfintei Ortodoxii si “La multi ani” pentru acei aparatori ai sfintei credinte si Biserici Ortodoxe care sunt inca printre cei vii”.

(in: “Apostazia si Antihristul dupa invataturile Sfintilor Parinti”, Fundatia Sfintii Martiri Brancoveni, Constanta, 2008)

***

Cuvânt la Duminica Ortodoxiei al Sfantului Luca al Crimeei:

“(…) Poruncile Vechiului Testament, date de Dumnezeu prin Moise pe muntele Sinai, priveau păcatele grosolane – iar aceste porunci cer de la noi cea mai înaltă desăvârşire. Dar cui vorbesc eu despre cea mai înaltă desăvârşire? Oare nu sunt şi printre ascultătorii de acum oameni ce nu cunosc nici alfabetul creştinismului, care nu au făcut nici primul pas pe calea virtuţii?

Ascultaţi ce spunea marele arhiereu Ioan Gură de Aur turmei sale, cu care semănaţi în multe privinţe:

„Văd că după Botez mulţi trăiesc în mai mare nepăsare decât cei încă nebotezaţi şi nu vădesc nici măcar un semn de viaţă creştinească. Iată de ce nici în piaţă, nici în biserică nu se poate face deosebire grabnică între credincioşi şi necredincioşi… Credinciosul trebuie să se vadă nu numai după dar, ci şi după viaţa înnoită. Credinciosul trebuie să fie luminător şi sare a lumii. Iar dacă nu luminezi nici ţie, dacă nu sărezi propria putreziciune, după ce să te mai cunoaştem că eşti credincios? După faptul că te-ai scăldat în apele sfinţite? Dar asta ţi se va face temei de pedepsire, căci mărimea cinstirii se face întru adaos de certare pentru cei ce nu vor să trăiască în chip vrednic de aceasta. Nu prin cele primite de la Dumnezeu trebuie credinciosul să strălucească, ci prin cele pe care le aduce de la sine, şi prin toate să se vădească: prin umblet, prin privire, prin înfăţişare, prin glas. Nu vreau să spun că trebuie să luăm ochii lumii, ci că trebuie să ne aducem la rânduială pe noi înşine spre folosul celor care ne văd.

Or, acum, dacă încerc să recunosc în tine creştinul, din toate părţile te arăţi tocmai pe dos de cum ar trebui: că dacă vreau să te recunosc după loc, te văd petrecându-ţi ziua la alergările de cai şi la spectacole şi în nelegiuiri, în adunările cele rele din piaţă şi în tovărăşia oamenilor stricaţi; dacă vreau să te recunosc după înfăţişare, te văd mereu râzând cu o înfăţişare dezmăţată, ca o curvă rânjită, ca o femeie pierdută; dacă vreau să te recunosc după haine, te văd îmbrăcat ca un comediant; dacă vreau să te recunosc după însoţitori, târăşti după tine paraziţi şi lingăi; dacă vreau să te recunosc după vorbe, nu aud de la tine nimic sănătos, nimic de trebuinţă, nimic folositor pentru viaţa noastră; dacă vreau să te recunosc după hrană, aceasta mai mare osândă îţi aduce.

Spune-mi, deci, după ce voi putea să te recunosc drept credincios, când toate cele spuse mai înainte arată cu totul altceva? Dar ce zic eu „credincios”?! Nu-mi pot da seama limpede nici măcar că eşti om: fiindcă atunci când dai din copite ca un măgar, împungi ca un taur, nechezi la femei ca un armăsar, te îmbuibi ca un urs, îţi îngraşi trupul ca un catâr, eşti ranchiunos ca o cămilă şi răpitor ca un lup, te mânii ca un şarpe, înţepi ca un scorpion, eşti prefăcut ca o vulpe, păstrezi veninul răutăţii ca o năpârcă, te războieşti împotriva fraţilor ca dracul cel rău, cum voi putea să te număr împreună cu oamenii fără să văd în tine semnele firii omeneşti? Căci iată, căutând să aflu deosebire între catehumen şi botezat, sunt în primejdie să nu mai aflu deosebire nici între om şi fiară. Dar ce zic „fiară”?! Fiara are una dintre aceste scăderi, în timp ce tu suferi de toate, întrecându-o cu dobitocia. Şi nici nu ştiu de ce te-am numit drac – căci dracul nici nu e rob tiraniei pântecelui, nici nu iubeşte avuţia. Aşadar, dacă ai mai multe scăderi şi decât fiarele, şi decât dracii, cum să te numim om, ia spune-mi? Şi dacă nu-ţi putem spune om, cum să te numim credincios? Şi – lucru mai rău – având o asemenea aşezare rea, nu ne gândim la sluţenia sufletului nostru, nici nu pricepem cât de urât este…”

Iată înfricoşătoarele cuvinte ale marelui sfânt, cuvinte rostite cu o mie cinci sute de ani în urmă, dar atât de proaspete şi acum! Oare nu sunt şi între noi oameni pe care ele îi privesc? Sunt, spre ruşinea noastră, şi încă nu puţini! Cum se poartă unii în biserică? Se împing, se ocărăsc, se înjură, se osândesc, clevetesc. De ce mai merg aceştia la biserică? De ce spurcă locaşul sfânt cu prezenţa lor? De ce smintesc inimile curate ale celor pentru care o asemenea profanare e de neîndurat?

Şi după ce se întorc de la biserică, ce fac? Îşi chinuie casnicii. Soacra rea îi otrăveşte zilele nefericitei nore, prigonind-o, blestemând-o şi înjurând-o pentru orice fleac, o bate, o alungă din casă, reuşeşte să o despartă de fiul ei, o aduce la sinucidere! Dar numai soacrele sunt aşa? Sunt şi nurori, fii şi fiice care îşi alungă părinţii şi socrii bătrâni din casă. Legea veche, a lui Moise, poruncea ca asemenea oameni să fie omorâţi cu pietre. Ei sunt cu duhul pe de-a-ntregul depărtaţi de Biserică.

Sunt şi creştini mincinoşi care fură, mint, îşi strică proprii copii! Un băiat de unsprezece ani a furat un caiet la şcoală. Tras la răspundere, a zis: „Eu văd cum mama ia mereu cărbuni de la vecina, şi am crezut că aşa trebuie”. Alt băiat, de doisprezece ani, minte întotdeauna – iar când i se spune că e urât să minţi, el răspunde: „Dar totdeauna mi se zice că trebuie să iau exemplu de la cei mari, iar eu aud în fiecare zi cum mama îi minte pe tata şi pe mătuşa şi îi înşală. Înseamnă că aşa trebuie”. O fată de cincisprezece ani îşi vopseşte buzele şi sprâncenele. Ea a învăţat asta uitându-se la mama sa, al cărei păr este deja cărunt. O, mamă nefericită! Ce-ţi înveţi fiica? Mereu mergi la biserică şi nu ai auzit ce spune Sfântul Apostol Petru:

Podoaba voastră să nu fie cea din afară – împletirea părului, podoabele de aur şi îmbrăcarea hainelor scumpe, ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasa podoabă a duhului blând şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu (1 Pt. 3, 3-4).

Cuvintele acestea parcă nici n-ar atinge-o: ea nu-şi învaţă fiica cum să fie frumoasă cu inima, ci o învaţă la fals şi la minciună.

Iată că iese din biserică o femeie bine îmbrăcată cu o fetiţă de şase ani. Copilul, bun la suflet, vede un bătrân sărman şi îi dă o rublă. Mama ce face? Îşi pedepseşte copilul! Oare n-a auzit nicicând că la înfricoşata Judecată a lui Hristos nemilostivii vor fi trimişi în chinurile veşnice? Darmite să-l înveţi şi pe copil să fie nemilostiv, să-i interzici să facă fapte bune!

Ce îi aşteaptă pe toţi aceşti nefericiţi? Domnul nostru Iisus Hristos ne învaţă: Nu oricine îmi zice: „Doamne! Doamne!” va intra în împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri (Mt. 7,21). Acestor oameni, care merg mereu la biserică şi se socot creştini, El le va spune: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi; depărtaţi-vă de la Mine, cei ce lucraţi fărădelegea (Mt. 7, 23) – plecaţi, ticăloşi, care cutezaţi să vă deschideţi gurile de năpârci ca să primiţi Trupul Meu şi Sângele Meu!

Temeţi-vă de mânia Dumnezeirii! Amintiţi-vă de cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur cu privire la faptul că celor care nu vor să trăiască potrivit făgăduinţelor date lui Dumnezeu, Sfântul Botez nu face decât să le sporească osânda. (…)”

- integral pe blogul N-AM CUVINTE

***

Parintele Dumitru Staniloae despre constiinta ortodoxa ca dragoste de Adevar

Ortodoxia – lumina curata a lui Hristos

(…) Singura Biserica ortodoxa nu s-a dedat la nici un fel de schimbare a adevarului revelat si cuprins in Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie. Noi avem pana azi crestinismul asa cum l-au avut Sfintii Parinti din sec. II-V. Toti teologii catolici, anglicani, protestanti recunosc aceasta, unii facand se intelege, chiar din aceasta o vina a Bisericii noastre, declarand-o falsificata, pietrificata in idei si forme haine, ca una care n-a dezvoltat adevarul crestin dupa cerintele fiecarui om. Prin urmare Biserica Ortodoxa n-a stirbit adevarul coborat de sus, n-a diluat vinul ceresc cu apa sfatoseniilor omenesti, n-a purces la zadarnicirea supremei actiuni a lui Dumnezeu, de-a readuce lumea la adevar.

Cine a purces pe calea schimbarilor dupa principiul adaptarii in spiritul timpului, trebuie sa schimbe continuu, o data ce si timpul se schimba fara incetare. Unde se poate ajunge, in felul acesta, ne-o arata protestantismul, care in multi din reprezentantii lui a ajuns pana dincolo de orice invatatura crestina fundamentala.

Daca toate aceste schimbari sunt omenesti, se intelege ca greu se va gasi una care sa poata pretinde cu succes o polarizare a intregului crestinism in jurul ei. Unitatea crestinismului diversificat in atatea forme amestecate cu adausurile ratiunii umane, in dezvoltarea ei istorica, nu se va putea realiza decat prin concentrarea tuturor in jurul adevarului divin nefalsificat de oameni, asa cum il aflam in primele veacuri crestine si cum e marturisit pana azi de Biserica ortodoxa. E punctul de vedere care s-a impus mai mult in constiinta teologica si crestina din toate tarile, pentru ca e cel mai just, cel mai rezonabil. intre oamenii care se cearta, pacea se poate restabili temeinic numai prin supunerea lor unui for care-i depaseste: lui Dumnezeu.

Interesant este de altfel ca pasiunea aceasta pentru adevar, adica pentru Revelatiunea divina, in orice dezbatere cu privire la refacerea unitatii crestine, caracterizeaza in mod deosebit constiinta ortodoxa. Dintre toate ramurile crestine, ea singura a ramas totdeauna pe langa rolul de-a fi martora a adevarului, de a sta langa adevar. Se prezinta si azi ca si in trecut din partea altor confesiuni crestine fel de fel de considerente si de atractii prin care ar vrea sa se faca pe ele centre de polarizare a crestinismului. Se induc motive politice, culturale, organizatorice, se ridica in slavi persoane omenesti si scaune din care ar izvori binefaceri coplesitoare peste lume. De adevarul lui Hristos si de Hristos insusi nu vorbeste insa nici o alta ramura crestina. Cel putin in fata ortodoxiei nu poate vorbi nici una, fiindca se jeneaza. Singura Biserica “dreptei credinte”, a “dreptului adevar”, vorbeste numai de adevarul lui Hristos, numai de adevarul revelat, pentru ca numai ea il are, numai ea a ramas pe langa el, respingand ispitele lumesti si primind mucenicia veacurilor. Ortodoxia sta singura pe langa scaunul lui Hristos, pana la plinirea vremii, cand adevarul ei va trebui sa castige toata omenirea ce e dornica sa faca mai intai pana la capat experienta “creatiilor” sale.

In al doilea rand faptul ca ortodoxia reprezinta adevarul nefalsificat poate fi dovedit din scrutarea comparativa a ei cu oricare alta ramura crestina. Formele crestinismului apusean sunt treptele unei continue diluari a adevarului integral al Revelatiei. S-au tot facut acolo concesii patimilor omenesti, pana ce crestinismul a slabit atat de mult in autoritatea si densitatea lui de factor supraomenesc, incat le-a fost usor acestor patimi sa-l inlature aproape cu totul. Ortodoxia singura a ramas sa infrunte de pe pozitia deplinei intransigente aceste patimi, sa zugraveasca omului un ideal [ne]relativizat, sa sustina in sufletul acestuia constiinta ca ortodoxia e ceva intr-adevar de dincolo de lume si chiar daca el nu poate atinge idealul ce i-l zugraveste ea, totusi tinde tot mai sus, continuu nemultumit cu ceea ce a realizat. Idealul de om al credintei rasaritene nu e un ins care stie doar sa-si ascunda sub aparente de civilizatie prea exageratele porniri patimase. Acesta e propriu Apusului. Ortodoxia este radicala, ea cere absolutul. Cere dezradacinarea reala a patimilor. Nu un om “civilizat”, moderat in toate, atent la aparente cu semenii, ci un om transfigurat pana in adancuri, purificat total, un intransigent al sfinteniei reale, transparente, cere ortodoxia prin spiritul ei ascetic si prin pilda sfintilor ei. Ea cere mult, caci stie ca numai cerand mult, se poate obtine de la majoritate macar putin si se satisface setea religioasa a omului, care nu se impaca cu diluari din partea Bisericii (…)

Daca crestinismul apusean vrea sa renasca si sa-si recastige puterea pierduta acasa la el, trebuie sa se reidentifice complet cu ortodoxia, nu sa caute sa toarne si la noi apa oaselor lui imbatranite. Crestinismul apusean trebuie sa restabileasca pe Hristos in centrul constiintelor, inlaturand domnia omului...“

- cuvantul integral aici

***

• Predica parintelui Nicolae Steinhardt la Duminica Ortodoxiei (audio)

• IPS Teofan - De ce suntem ortodocsi?

• Reactia ortodoxa la erezie, conform parintelui Staniloae

***

Parintele Savatie Bastovoi: “Să se vorbească de Ortodoxie, chiar dacă se vorbeşte de rău!” - Cuvînt la Duminica Ortodoxiei

“Ortodoxia se slăveşte prin luptele intelectuale pe care le-a purtat de-a lungul istoriei. Nici o religie din lume nu a întrunit atîtea sinoade, în care să se discute cu atîta zel dogmele de credinţă, hotărînd răspicat ce este şi ce nu este reprezentativ pentru sine.

Prima Duminică din Postul Mare este numită a Ortodoxiei. Ruşii denumesc acest praznic „Triumful (sau biruinţa) Ortodoxiei”. Deşi la baza acestei sărbători stă un eveniment istoric concret, anume recunoaşterea temeiului biblic al cultului icoanelor care s-a făcut la Sinodul al Şaptelea Ecumenic (787), noi trebuie să vedem esenţa acestei zile în triumful sinodalităţii asupra răzmeriţelor de tot felul care bîntuie (căci este imposibil să fie altfel!) Biserica dintotdeauna.

Ortodoxia este sinodalitate, iar sinodalitatea înseamnă dezbatere şi rugăciune comună, prin care se descoperă înţelepciunea şi voia lui Dumnezeu.

Dictatura comunistă a interzis cu străşnicie dezbaterile din sînul Bisericii, după cum a interzis orice dezbatere în general. Spiritele libere (eliberate prin adevăr!), din biserică, şi de oriunde, au fost persecutate sau ucise.

Dacă Biserica ar mai putea triumfa astăzi prin ceva, după atîtea sute de sinoade care s-au ţinut de-a lungul vremii, aceasta ar trebui să fie renaşterea tradiţiei polemice milenare a Ortodoxiei. Şi, în parte, mi se pare că tocmai aceasta se întîmplă în această perioadă plină de scandaluri venite dinăuntrul Bisericii. Căci, aşa cum febra este semnul că organismul luptă cu o infecţie pătrunsă în corp, agitaţia din rîndurile credincioşilor este semnul că Biserica luptă pentru însănătoşirea sa.

Oricum, scandalul în Patriarhia Română a început de sus în jos, odată cu cazul Tanacu, atunci cînd reprezentanţii oficiali ai BOR au luat parte activă la campania de denigrare a monahismului şi a Ortodoxiei în general, dovedind o prezenţă cum nu au mai avut-o nici pînă atunci, nici după aceea (deşi probleme ar mai fi). De vreme ce Patriarhia şi-a mutat dezbaterile în presă, vorbind cu credincioşii prin comunicate de presă şi prin şefi de birouri de presă, era normal să se aştepte să primească replici chiar în teritoriul pe care singură l-a desemnat pentru dezbateri.

Trebuie să înţelegem că a trecut vremea cînd tot ce avea de spus biserica era să anunţe o nouă aniversare a ierarhului sau un nou început de an şcolar. Schema de lemn impusă de „mass-media” comunistă din care aflam doar despre nesfîrşitele întîlniri dintre unii şi alţii, despre cuvîntările de felicitare rostite la zilele de naştere ale conducătorilor şi despre adresările către norod în care ni se spunea că trăim în vremuri pline de speranţe ar trebui abandonate pentru a face loc unui dialog real dintre credincioşi şi cei care îi reprezintă în faţa mai marilor lumii acesteia.

Slavă Domnului, graţie finanţărilor europene şi a colectelor de la preoţii săraci din parohiile altminteri uitate, Patriarhia Română are un post de televiziune şi unul de radio cu acoperire naţională, cît şi o agenţie de ştiri. Nu ar fi deloc rău dacă, în zilele cînd se ţine un sinod, televiziunea şi radioul Patriarhiei ar transmite în direct dezbaterile care au loc, să se ştie despre fiecare episcop cum gîndeşte şi cum îşi exprimă punctul de vedere.

Deocamdată, agenţii de presă (căci oameni de presă nu pot fi numiţi) ai Patriarhiei nu doar că nu reuşesc să facă din şedinţele Sinodului un eveniment de presă naţional, ci chiar şi pe cei care se arată interesaţi de felul în care se desfăşoară o dezbatere sinodală încearcă să-i treacă sub tăcere.

Însă tăcerea, umflîndu-se pînă la marginile ei şi riscînd să acopere întreaga ţară, a pocnit cu zgomot mare, trezindu-i din toropeală pe cinovnicii ameţiţi care se erijează în purtători de cuvînt ai Ortodoxiei româneşti. (…)”

continuarea pe blogul parintelui Savatie

Mareste imaginea.

Acatistul Sfantului Pantelimon

Pantelimon - Sfant Mare Mucenic si Doctor !

(27 iulie)

Condacul 1

Inaintea celui cu chip si nevinovatie ingereasca, a vrednicei slugi a Domnului nostru, care prin nestramutata credinta s-a invrednicit a sta alaturi de scaunul nemuritorului imparat, Pantelimon, ridicam rugaciunile noastre si cerem sa ne asculte durerile si cu puterea ce-i este data de la Dumnezeu ca un doctor fara de arginti, sa ne cerceteze degrab si sa inlature de la noi bolile sufletesti si trupesti, ca izbaviti cu platosa bunatatii sale, in tresaltari de bucurie, sa-i cantam: Bucura-te, Mare Mucenice si tamaduitorule Pantelimoane!

Icosul 1

Din pruncie ti-ai pastrat sufletul curat, mucenice, caci maica ta cu mare grija ti-a sadit in inima credinta in dulcele Iisus, pe care mai tarziu batranul Ermolae, stropind-o cu apa cea vie, pe care si el o avea de la imparatul nemuritor, ai parasit paganatatea si ti-ai deschis larg sufletul sa primesti pe Hristos; pentru care iti cantam:

Bucura-te, sfinte cu adanca judecata;

Bucura-te, ca dreapta ti-a fost credinta urmata;

Bucura-te, al pieritorilor zei dispretuitor;

Bucura-te, al blandului Iisus urmator;

Bucura-te, ca dupa Domnul ai insetat;

Bucura-te, ca dreapta rasplatire ai capatat;

Bucura-te, ca n-ai tinut la bogatii pamantesti;

Bucura-te, cel ce ti-ai adunat comori ceresti;

Bucura-te, cel ce stai intre cetele sfintilor;

Bucura-te, ajutatorul napastuitilor;

Bucura-te, podoaba crestinilor cea nepretuita;

Bucura-te, mangaierea noastra mult dorita;

Bucura-te, Mare Mucenice si tamaduitorule Pantelimoane!

Condacul 2:

De mic ramas fara mama, sfinte, ai fost dat de tatal tau la invatatura paganeasca si la mestesugul vindecarilor cu puterea zeilor; dar ca o trestie neinfranta ai ramas in mijlocul vanturilor vrajmase si nu ai gasit alinare pana ce n-ai aflat calea Dumnezeului celui adevarat, Caruia ii cantam: Aliluia!

Icosul 2:

Adanc fiind ranit de dragostea in Hristos, cand veneai de la Ermolae si ai intalnit pe copilul muscat de vipera, atunci intaia oara te-ai rugat in genunchi lui Dumnezeu, de la care a si venit mantuirea, caci copilul a inviat, vipera a murit, iar tu ai primit botezul si te-ai impartasit cu trupul si cu sangele Domnului; pentru care te laudam asa:

Bucura-te, tinerete inchinata lui Hristos;

Bucura-te, nadejdea bolnavilor cea cu folos;

Bucura-te, cel ce stii sa inalti la ceruri rugaciuni;

Bucura-te, cel ce peste noi reversi minuni;

Bucura-te, ca Domnul putere ti-a dat;

Bucura-te, cel ce copilul ai inviat;

Bucura-te, bucuria multor indurerati;

Bucura-te, uimirea multor invatati;

Bucura-te, ostas neinvins al lui Hristos;

Bucura-te, ca ai aprins credinta crestina in inimile multora;

Bucura-te, intoarcerea multor rataciti;

Bucura-te, mangaierea celor amarati;

Bucura-te, Mare Mucenice si tamaduitorule Pantelimoane!

Condacul 3:

Desi cu trup omenesc pe pamant, sufletul ti l-ai inaltat spre cer. Pentru aceasta, cu dreptate te privesc credinciosii ca pe o stea cereasca, de unde vine raza mantuirii in toate necazurile; drept care impreuna cu tine cantam lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 3:

Ravna multa ai pus, sfinte, ca sa intorci de la inchinarea de idoli catre Domnul chiar pe tatal tau, dar el tot pagan a ramas, pana ce a vazut tamaduirea pe care ai dat-o, in numele lui Hristos, unui orb si atunci impreuna cu acela, a primit botezul. Pentru aceasta primeste de la noi lauda ca aceasta:

Bucura-te, cercetator al durerilor;

Bucura-te, vindecator ai orbilor;

Bucura-te, cel ce dai lumina ochilor trupesti si celor sufletesti;

Bucura-te, sfaramator al curselor diavolesti;

Bucura-te, al sufletului tau vanator;

Bucura-te, al doctorilor doctor;

Bucura-te, ca lucrezi cu puterea lui Dumnezeu;

Bucura-te, ca in tine nadajduim si noi;

Bucura-te, stavilar al potrivnicilor;

Bucura-te, lauda ingerilor;

Bucura-te, a paginilor mirare;

Bucura-te, bucuria mamei tale;

Bucura-te, Mare Mucenice si tamaduitorule Pantelimoane!

Condacul 4:

Ca norul ce umbrea pe evrei in pustie, astfel te-ai aratat Nicomidiei si apoi intregii lumi, caci oricine alearga la tine cu credinta gaseste alinare, fiind imputernicitul si alesul Domnului, Caruia pentru darul ce ti-a dat ii cantam: Aliluia!

Icosul 4:

Ca fulgerul s-a raspandit vestea bunatatii si a minunilor tale, sfinte, facand sa se ingrijoreze invatatorii pagini, care indata au cerut imparatului pierderea ta, ca a unuia ce esti partasul lui Hristos, iar tu neabatut ai ramas in credinta; pentru care iti cantam:

Bucura-te, cel ce ti-ai impartit mostenirea saracilor;

Bucura-te, cel ce prin case si inchisori milostenie si tamaduiri aduci celor necajiti;

Bucura-te, ingrozirea paganestilor conducatori;

Bucura-te, ca desertaciunea paganeasca vrei sa omori;

Bucura-te, cel ce imparatului ai fost impotrivitor;

Bucura-te, ca Hristos in lupta ti-a fost intaritor;

Bucura-te, ca multime de chinuri ti-au pregatit;

Bucura-te, cel ce cu rabdare chinurile ai suferit;

Bucura-te, ca multi, privindu-te, cu tine au crezut;

Bucura-te, cel ce Domnului noi mucenici ai facut;

Bucura-te, cel ce simti bucurie in chinuri;

Bucura-te, cel de la care mostenim frumoase pomeniri;

Bucura-te, Mare Mucenice si tamaduitorule Pantelimoane!

Condacul 5:

Cele ce pentru pagani erau de pret pentru tine erau fara de pret; si cele fara de pret la ei erau de mare pret la tine; caci ai dispretuit dregatoriile si bogatiile vremelnice cu care erai ispitit, pentru a castiga bunatatile nepieritoare de la Dumnezeu, Caruia ii cantam: Aliluia!

Icosul 5:

Neinduplecat vazandu-te, imparatul a poruncit sa fii spanzurat gol pe lemn, cu fiare sa fii sfasiat si cu facli ars, dar nepieritorul imparat neatins te-a pastrat, spre uimirea tuturor; de care lucru si noi minunandu-ne, cantam:

Bucura-te, ca ai dovedit imparatului puterea lui Dumnezeu;

Bucura-te, ca un vechi slabanog s-a tamaduit prin darul tau;

Bucura-te, ca paganatatea de rusine a ramas;

Bucura-te, ca vrajmasii ti-au cerut noi torturi intr-un glas;

Bucura-te, sfinte, care ti-ai pus trupul spre chinuri;

Bucura-te, cel patruns de credinta adanca;

Bucura-te, ca, gandindu-te la Domnul, te-ai mangaiat;

Bucura-te, ca, Hristos in chipul lui Ermolae ti s-a aratat;

Bucura-te, ca fiarele cu care erai sfasiat ca ceara s-au muiat;

Bucura-te, ca de pe lemnul chinurilor sanatos ai fost slobozit;

Bucura-te, ca facliile cu care erai ars s-au stins;

Bucura-te, ca infocata credinta in inimile multora ai aprins;

Bucura-te, Mare Mucenice si tamaduitorule Pantelimoane!

Condacul 6:

Pe ganduri ai pus pe cei ce te chinuiau, sfinte, si incruntati la fata si la suflet, se intrebau de unde ai atata putere si de ce zeii nu te pierd? Atunci au iscodit noi chinuri, pe care tu primindu-le increzator in puterea lui Dumnezeu, cantai. Aliluia!

Icosul 6:

Plumb mult intr-un cazan punand si sub limbile focului topindu-l, ai fost aruncat in aceasta vapaie cu nadejdea desarta ca acum se va sfarsi cu tine, dar tu, viteazule mucenic, iarasi nevatamat ai ramas, precum mai inainte Dumnezeu pazise pe maritul apostol loan. Pentru aceasta iti cantam:

Bucura-te, floarea nadejdilor catre Dumnezeu;

Bucura-te, in boli si in necazuri izbavitorul meu;

Bucura-te, pentru noi, pacatosii, al lui Dumnezeu imblanzitor;

Bucura-te, al rugaciunilor noastre catre Domnul purtator;

Bucura-te, tare sprijinitor al copiilor nostri;

Bucura-te, indestularea cea buna a caselor noastre;

Bucura-te, roua ce inimile racoresti;

Bucura-te, cel ce de asupriri ne izbavesti;

Bucura-te, vindecarea celor ce de la oameni nu-si gasesc alinare;

Bucura-te, ca din valurile deznadejdilor prin tine aflam izbavire;

Bucura-te, cel ce vapaia plumbului ai racorit;

Bucura-te, cel ce cununa nevestejita ti-ai pregatit;

Bucura-te, Mare Mucenice si tamaduitorule Pantelimoane!

Condacul 7:

Zile de-a randul ai fost chinuit, sfinte, dar acestea mai multa rasplatire ti-au adus si multumirea mai mult ti-a crescut, cand cu chinurile tale, dor mare ai aprins in inimile multora, sa paraseasca zeii si sa treaca la Hristos, cantandu-I; Aliluia!

Icosul 7:

Piatra ti-au legat de gat, Pantelimoane, si in mare ai fost aruncat, dar Stapanul marilor si pe tine si piatra a facut-o usoara si plutitoare, caci ai mers pe luciul apei, iesind la mal. Deci, bucurandu-ne si minunandu-ne, iti cantam:

Bucura-te, cel ce nu te infricosezi de chinuri, viteazule;

Bucura-te, cel inarmat cu barbatie si credinta, alesule;

Bucura-te, al puterii firii infrangator;

Bucura-te, al adancului marii stapanitor;

Bucura-te, plutitor deasupra apelor;

Bucura-te, vietuitor deasupra ispitelor;

Bucura-te, tinere plin de mireasma duhovniceasca;

Bucura-te, dobanditor de slava cereasca;

Bucura-te, liman al celor ingreuiati;

Bucura-te, multumirea celor indurerati;

Bucura-te, raspanditorule al credintei;

Bucura-te, iubitorule al umilintei;

Bucura-te, Mare Mucenice si tamaduitorule Pantelimoane!

Condacul 8:

Nici tineretea, nici nevinovatia si nici puterea minunilor tale, n-au schimbat inimile chinuitorilor, ci mai rau sporind in manie, iti iscodeau alte patimiri crezand ca pot pune lumina sub obroc; iar tu faclie mai luminoasa te aratai, spre bucuria lui Dumnezeu cantand: Aliluia!

Icosul 8:

Neincetat ai fost ispitit cu bunatati si cinstiri lumesti, dar ca pe niste curse in calea catre cer judecandu-le, ai fost aruncat in mijlocul leilor si nelinistiti te-au privit, dorind sa-ti vada trupul sfasiat; dar Stapanul tuturor gurile fiarelor a inchis; pentru care iti cantam:

Bucura-te, cel ce esti cu nevinovatie incununat;

Bucura-te, ca pentru nevinovatie la chinuri ai fost dat;

Bucura-te, ca lupta cea buna ai luptat;

Bucura-te, ca Dumnezeu minunat te-a aratat;

Bucura-te, lumina ce sub obroc nu s-a putut pune;

Bucura-te, vietuitor plin de fapte bune;

Bucura-te, cel ce bunatatile lumesti curse le socotesti;

Bucura-te, ca te-ai facut asemenea ostilor ceresti;

Bucura-te, noule Daniele, aruncat in mijlocul leilor;

Bucura-te, ca fiarele s-au facut asemenea mieilor;

Bucura-te, ca vrajmasii doreau sa te piarza;

Bucura-te, ca Hristos nevatamat te-a pazit;

Bucura-te, Mare Mucenice si tamaduitorule Pantelimoane!

Condacul 9:

Vazand taria ta, sfinte, multi din pigani au crezut in Hristos, pentru care lucru imparatul de manie a fost cuprins, iar tu, Pantelimoane, te veseleai pentru vanari de noi suflete, cu care si noi cantam lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 9:

Si pe roata cu cuie ai fost chinuit, dar roata s-a sfaramat, lovind pe multi necredinciosi si fermecator socotindu-te, ai marit pe preotul Ermolae, dascalul tau. Atunci cu trei ostasi te-au insotit, sfinte, spre a-l aduce imparatului care si lui ii dorea sfarsitul. Deci pentru noua jertfa ce prin tine se pregateste graim:

Bucura-te, propovaduitorul dumnezeiestii credinte;

Bucura-te, cel ce infrunti maniile aprinse;

Bucura-te, ca pe roata ai fost strunjit;

Bucura-te, ca de crestinatate esti preamarit;

Bucura-te, cel ce ai fost socotit fermecator;

Bucura-te, caci cu Hristos te-ai aratat biruitor;

Bucura-te, al lui Ermolae de mucenicie vestitor;

Bucura-te, caci cu dascalul tau esti patimilor;

Bucura-te, ca ucenici ai lui Ermolae, Erimp si Ermocrat s-au aratat;

Bucura-te, ca la moartea lor, pamantul s-a cutremurat;

Bucura-te, cel ce Treimii pe pamant ai slujit;

Bucura-te, ca prin vindecari doctor al Domnului te-ai dovedit;

Bucura-te, Mare Mucenice si tamaduitorule Pantelimoane!

Condacul 10:

Zadarnice au fost chinurile paganilor, sfinte, caci drumul ti-a fost drept catre Hristos; pentru aceasta te-ai invrednicit de darul tamaduirilor ce-l versi tuturor celor ce cu credinta vin la tine cu rugaciuni si cu care canti lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 10:

Cine nu te va lauda, vazandu-te cu ochii mintii, ca ai fost impins si izbit ca un raufacator, spre marginea Nicomidiei, unde ti se hotarase taierea capului si tu mai linistit si mai vesel te-ai aratat. Pentru aceasta din nou primeste aceasta lauda:

Bucura-te, cel ce loviri ca Domnul ai primit;

Bucura-te, ca pentru Iisus toate ai suferit;

Bucura-te, ca in chinuri Domnului slava dadeai;

Bucura-te, ca imparatia cereasca cu dor o cautai;

Bucura-te, ca numele din Pandoleon ti-a fost schimbat;

Bucura-te, ca glas din cer Pantelimon te-a chemat;

Bucura-te, ca dupa nume esti mult-miluitor;

Bucura-te, ca dupa fapte esti mult-indurator;

Bucura-te, ca fata ca de inger ti s-a facut;

Bucura-te, ca chinuitorii in laturi s-au abatut;

Bucura-te, ca spre lovire calaii ai indemnat;

Bucura-te, ca abia indraznind capul ti-au taiat;

Bucura-te, Mare Mucenice si tamaduitorule Pantelimoane!

Condacul 11:

Cu durere dreptcredinciosii au privit sfarsitul tau, Pantelimoane; caci tu le-ai fost flacara nestinsa a dreptei credinte, miluitor al celor lipsiti si vindecator al celor bolnavi, dar ne mangaiem ca te-ai suit la Dumnezeu, de unde nu incetezi a privi spre multimea ce te cheama in rugaciuni si, izbavind-o de dureri, canti lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul 11:

Senin la suflet si bland la chip ti-ai primit sfarsitul, trecand O astfel in imparatia cereasca, unde esti intampinat de Sfanta Treime si asezat de-a dreapta Sa, marit de sfinti si de puterile ceresti; pentru care lauda ca aceasta iti aducem:

Bucura-te, mireasma ce pana la cer te-ai ridicat;

Bucura-te, ca duhul tau Treimii l-ai incredintat;

Bucura-te, mult-plansule de credinciosii pamantului;

Bucura-te, mult-laudatule de puterile ceresti;

Bucura-te, a lui Ermolae, Erimp si Ermpcrat bucurie;

Bucura-te, cu inaintasii mucenici impreuna-vietuire;

Bucura-te, ca de pamant nicidecum nu te-ai departat;

Bucura-te, ca in rugaciuni pe orice credincios ai ascultat;

Bucura-te, albina ce te-ai imbogatit in fapte bune;

Bucura-te, ca ai fost incoronat cu nepieritoare cunune;

Bucura-te, piatra la temelia crestinatatii;

Bucura-te, infrangator al paganatatii;

Bucura-te, Mare Mucenice si tamaduitorule Pantelimoane!

Condacul 12:

Lupta cea buna ai luptat, credinta ai pastrat, multumindu-ti sufletul, ca ai urmat lui Hristos, iar pentru noi ai ramas vrednica pilda, ca, privind la tine, sa-ti urmam credinta si in ispite sa ne inarmam cu armele tale si biruitori sa multumim iui Dumnezeu, cantand: Aliluia!

Icosul 12:

Si dupa moarte ai savarsit minuni, Pantelimoane, caci in loc de sange lapte a curs din grumazul tau si maslinul de care ai fost legat spre taiere, in vederea tuturor s-a umplut de roade; de aceea iarasi auzi de la noi:

Bucura-te, bucuria Tatalui;

Bucura-te, lauda Fiului;

Bucura-te, desfatarea Duhului Sfant;

Bucura-te, miluirea celor de pe pamant;

Bucura-te, izvor nesecat de tamaduiri;

Bucura-te, izbavitor de chinuri;

Bucura-te, doctor sufletesc si trupesc;

Bucura-te, alesule al Tatalui ceresc;

Bucura-te, cel ce linistesti sufletele;

Bucura-te, cel ce imblanzesti cugetele;

Bucura-te, cel ce scapi de urgia dusmanilor;

Bucura-te, cel ce inlaturi norul suspinelor;

Bucura-te, cel ce primesti gandurile si puterile;

Bucura-te, Mare Mucenice si tamaduitorule Pantelimoane!

Condacul 13:

Sfinte Mare Mucenice si tamaduitorule, Pantelimoane, tie iti varsam durerile noastre de multe feluri si tu fara intarziere, cu puterea ce o ai de la Dumnezeu, spre Care ne esti mijlocitor, auzind suspinuri inabusite in noapte, in zi, in pat de suferinta, in calatorii, fii celor ce se roaga tie, dupa nevoile fiecaruia: celor nelinistiti, linistitor, celor asupriti, aparator, celor in primejdii, izbavitor, celor invaluiti in pacate, scutitor, ratacitilor indrumator, bolnavilor deplin vindecator, orfanilor tata, vaduvelor parinte, sotilor intaritor in casnicie, celor porniti cu rautate, imblanzitor si ne intareste in fata necazurilor, caci suntem slabi si istoviti, sfinte, si astfel cu puterea ta, descatusati de amaraciunile noastre, sa petrecem in multumire, cantand lui Dumnezeu: Aliluia!

(acest condac se zice de trei ori.)

Apoi se zice iarasi Icosul 1 si Condacul 1....

nicolae----veselin.....slava domnului....amin

Şahul - unul dintre cele mai frumoase jocuri create vreodată

La vârsta de 5 ani tatăl meu m-a îmvăţat să joc şah. Eram foarte încântat, era ceva nou iar dificultatea şi complexitatea mutărilor mă fascina. Jucam cu tata dar lupta era inegală pentru că de-abia învăţasem să mut piesele iar el încerca de multe ori să mă lase să câştig, ca să mă bucur. Într-o zi îi vine tatei o idee:  să joace fără cele două turnuri şi fără damă pentru ca partida să fie o provocare şi pentru el. Zis şi făcut: înainte de a începe partida, scotea de pe tabla cele două turnuri şi dama, şi juca cu puţinele piese care îi mai rămâneau. Era greu, se chinuia, dar juca cinstit, era garanţia pentru mine că dacă voi câştiga o voi face pe drept.

Cu timpul tata a observat că nu mai poate juca fără 3 piese aşa de importante pentru că pierde, iar forţele noastre sunt inegale, aşa că a hotărât să joace doar fără un turn şi o damă. După ceva timp a spus că va renunţa doar la damă şi când avem eu  8-9 ani am ajuns să jucam cu toate piesele pe masă.

Aşa a reuşit tata să mă facă să îndrăgesc acest joc. Lui nu-i plac jocurile care implică noroc: cele de cărţi sau cu zaruri, fiind de părere că o victorie se datorează mai mult şansei decât câştigătorului şi puterii lui mentale.

Mi-aduc aminte cum jucam uneori doar cu regele şi pionii sau doar cu caii şi nebunii, excerciţii care erau menite să dezvolte în mintea mea, capacitatea de a realiza cât de puternică poate fi fiecare piesă. Tata avea cărţi de şah mai vechi, cu probleme care trebuiau rezolvate şi care aveau următorul enunţ: Albul mută şi câştigă in 5 mutări. Era foarte interesant şi atrăgotor pentru mine ca şi copil.

Şahul e un joc extraordianar, unul dintre cele mai frumoase din lume: 16 piese contra 16 pe 64 de pătrăţele albe şi negre. Deşi joc şah de 20 de ani nu m-am plictisit, fiecare partidă este altfel, fiecare jucător are un alt stil şi  un mod unic de abordare. E un joc al minţii, care te obligă să gândeşti câteva mutări înainte de a acţiona. Se spune că un jucăton  bun gândeşte cel puţin 4-5 mutări înainte asta înseamnă că poate să-şi imagineze cum va arăta tabla de joc după ce 8-10 piese vor fi mutate.

Şahul te obligă să fii disciplinat şi atent, te învaţă să te concetrezi şi să conştientizezi că fiecare mutare va avea un efect în perspectiva mutărilor viitoare. Încă de la deschidere, chiar şi o simplă mutare de pion conturează strategia pe care un jucător o abordează şi în jurul căruia îşi va construi atacul. O partidă de şah îţi poate da lecţii de viaţă, te poate învăţa că un avantaj puternic asupra adversarului nu înseamnă întotdeaună o victorie, iar o poziţie foarte dificilă şi incomodă de apărare te poate propulsa spre un atac decisiv în câteva mutări.

Şahul te-nvaţă să şi pierzi şi să conştientizezi că ai pierdut din cauza ta şi nu din cauza neşansei, iar pe viitor te ajută să te corectezi.

Multă teologie se poate desprinde dintr-o partidă de şah, dar poate despre asta vom discuta într-un alt articol. Numai simplu fapt că una din piesele de pe tablă se numeşte “nebun” în limba română iar în engleză are o denumire mai clară: “the bishop”  – episcopul, reprezentatul puternii duhovniceşti a armatei de luptători, arătă că nici la luptă nu se poate pleca fără ajutorul lui Dumnezeu.

Astăzi, la vârsta de 26 de ani mă bucur mult că tata m-a învăţat să joc şah pentru că e un mod de a petrece timpul liber în mod plăcut cu prietenii; şahul are un farmec aparte care-i uneşte pe cei doi jucători. Abia aştept să se facă fetita mea Sofia mai mare ca s-o pot învăţa.

Sportul în general educă comportamentul unui copil, îl face mai responsabil, mai încrezător în puterile proprii şi mai conştient de limitele sale. Sportul te ajută să vezi cum percepe Dumnezeu o mini-competiţie între doi oameni (ex: o partidă de şah, un meci de fotbal, un joc de cărţi. etc.)

Mi s-a întâmplat de multe ori să-i cer ajutorul lui Dumnezeu la o partidă de şah şi în felul acesta am observat de ce uneori Dumnezeu hotărăşte să mă ajute şi uneori nu. Prin asta observam cum Domnul Hristos mă educa şi pe mine şi pe cel cu care jucam, pâna la urmă scopul final era să ne cunoaşteam mai bine şi să învăţăm să ne iubim unul pe altul în orice condiţii: de câştigător clar sau de pierzător continuu.

Sunt foarte multe site-uri care oferă posibilitatea de a juca şah online cu oameni din toatea lumea. Eu joc şah pe Yahoo Games şi-mi place că fiecare partidă îţi măreşte sau îţi micşorează punctajul. Astfel îţi poţi măsura puterile cu un jucător mult mai bun sau cu unul mai slab sau cu cineva la fel de bun.

Şahul pentru mine e una dintre micile minuni ale lumii, un joc care niciodată nu se epuizează, mereu plin de surprize, mereu foarte complex şi atrăgător.

Cum l-am cunoscut pe Sfântul Nectarie

“Bucura-te, Sfinte Ierarhe Nectarie, mare facatorule de minuni!”

De mai multi ani am un obicei, de a-mi petrece marile sarbatori pe la manastiri, de obicei aleg Manastirea Agapia, caci o simt mai aproape de sufletul meu.

Anul acesta, cu toate ca este impropriu spus, caci este vorba de anul 2009, nu putusem sa ajung acolo nici de Craciun si nici in noaptea dintre ani pentru a participa la Moliftele Sfantului Vasile cel Mare. Pe 3 ianuarie am plecat catre Iasi, mai aveam inca o saptamana de vacanta, dar simteam o neliniste in sufletul meu: nu ajunsesem la Agapia. Am ajuns si  am mai stat inca o zi, si pe 5 am plecat catre Targu Neamt, am ignorant frigul,am ignorat toate cate imi apareau in cale, simteam ca trebuie sa ajung acolo ca sa ma linistesc.

Cand am facut primii pasi catre poarta manastirii, toate grijile imi disparusera, ma simteam ca un copil si i-am multumit Lui Dumnezeu pentru asta. M-am dus la locul meu de cazare, care pentru mine e deja a doua casa, o “casa”in care gasesc adevarata liniste. Acolo intalnesc o studenta la medicina si cu care din vorba in vorba am ajuns la Sfantul Nectarie. Mi-a spus de biserica lui din cartierul Alexandru cel Bun. Mersesem candva pe acolo, dar nu devenise un obicei, eram in trecere. Dupa discutiile indelungate pe care le-am avut, mi-am propus ca atunci cand ajung in Iasi, voi merge “sa il vad”pe Sfantul.

Ajung intr-o joi in Iasi, nici nu stiam daca e deschisa biserica la ora aceea si am zis, sa merg vineri. Dimineata m-am trezit si am plecat catre biserica, pasii parca nu mai erau ai mei, ceva incepea sa ma grabeasca. Era ora 7, atunci se deschidea si sfantul lacas. Timida m-am apropiat de sfanta racla si am inceput sa ma rog, imi parea rau ca nu il aflasem mai devreme. Ma asculta, in sfarsit aveam un “prieten” caruia sa ii spun durerile. Zilele treceau si daca nu puteam sa ajung simteam o tristete in suflet. Examenele la facultate au inceput sa vina, stresul de inainte pe care il simteam se transforma incetul cu incetul in calm.

Sfantul Nectarie ne asculta pe toti si ne ajuta necontenit, sa ne plecam genunchii si sa ii multumim pentru spijinul pe care ni-l ofera, sa ii fim recunoscatori pentru ca ne calauzeste pasii pe calea cea dreapta sis a incercam sa fim mai buni ca sa ii facem si lui cate o bucurie. Sa alergam la ei cand de aflam in vreo ispita, sa rostim o rugaciune din inima catre el si cererile noastre nu vor fi trecute cu vederea.....slava domnului..amin

nicolae--veselin.......

Ce simplă e, de fapt, trăirea creştină!

Suntem neliniştiţi, viaţa de acum ne face să fim stresaţi. Însă noi în ortodoxie am găsit rezolvarea la aceste probleme. Noi nu suntem singuri ca să înfruntăm greutăţile vieţii acesteia. Noi avem cel mai puternic sprijin care există în univers. Este Iisus Hristos, ne iubeşte atât de mult, cu toate că facem atâtea greşeli. El a venit pentru noi, nu a venit pentru cei drepţi, ci a venit pentru noi care de atâtea ori cădem.

El vede voinţa noastră cea bună, vede inima noastră cea bună, ne ridică dar nu aşa cum doresc oamenii acestei lumi, făcându-ne oameni bogaţi, ne ridică făcându-ne bucurii, bucuria aceea interioară, bucuria de care avem nevoie zi de zi…. Simţim nevoia să fim liniştiţi, simţim nevoia de pace interioară…Oare cum ne găsim noi pacea interioară?!…Adunând oare multe bunuri din lumea aceasta care ajung să ne obosească, să ne streseze, să nu le mai putem birui? Nu, fraţilor, adunând în suflet iubire pentru fiecare dintre noi, vom deveni mai fericiţi, pentru că fericirea noastră este fericirea celor din jurul nostru.

Cum suntem fericiţi?!…Iubindu-i! Dăruindu-ne! Dăruindu-le ce avem noi mai bun…Dăruinde-le inima noastră… Dăruindu-le toată dragostea noastră…Vedeţi?! Ce simplă e, de fapt, trăirea creştină! Ce frumoasă e!

Erau odată într-o barcă mai mulţi oameni care doreau să treacă un râu dincolo, dar pe la jumătate o furtună s-a pornit, ei au lăsat vâslele şi au început să se roage. Cel mai bătrân dintre ei le-a spus: „ –Dar ce faceţi, oameni buni?”; „-Păi ne rugăm, ne rugăm că pierim!”; „ „De rugat rugaţi-vă, dar daţi şi din vâsle!”. Le-a dat de înţeles că munca trebuie armonizată cu rugăciune…” Doamne, cât adevăr în cuvintele acestea, când munceşti şi te rogi, numai atunci poţi simţi cu adevărat „Ce dulce-i viaţa cu Iisus”....

nicolae--veselin....slava domnului..amin