(sursa icoanei)

“Părăseşte, dezamăgit, casa arhiepiscopală

(…) Vestea despre testamentul lui Grigorie a alergat peste tot. Ortodocşii înţelegeau acum că nu-l vor mai avea prea multă vreme printre ei pe părintele lor duhovnicesc. Nobilimea creştină a oraşului s-a tulburat. Postunian, Stratighie, cei doi Paladie şi alţii discutau cu ardoare, căutând vreo soluţie.

- Nobile Postunian - a spus Stratighie -, să-i strângem pe cei mai buni medici; să-l ajute, sfătuindu-se între ei, pe sfântul nostru.

- Dar arhiepiscopul nostru nu suferă doar de boală trupească - a răspuns Postunian. N-ai înţeles bine, iubite Stratighie. E bolnav mai mult de amărăciunea cu care l-au adăpat episcopii… şi de asceza de zi cu zi.

Nobilul Avlavie, totdeauna de faţă la astfel de consfătuiri, îşi sprijinea capul în mâna stângă. Până acum tăcuse; acum însă vorbi:

- Cine-i poate convinge pe episcopi să nu-l mai amărască? Şi cine să-l convingă să nu se mai nevoiască atât de aspru?…

Vorbele lui Avlavie căzură ca fulgerul, arzând şi puţinele nădejdi că Grigorie va rămâne în viaţă şi în Constantinopol. Din 31 mai, aşadar, până pe 2-3 iunie, o mare dezamăgire i-a cuprins pe creştini, clerici sau laici. La fel şi în palatele împărăteşti, unde tânărul împărat ortodox era prea nevârstnic şi neiscusit pentru a înţelege sensibilitatea lui Grigorie.

Iată însă că se întrezări şi o rază de lumină. În foarte puţine zile, Grigorie şi-a revenit. De la ferestruica chiliei lui, dinaintea „Sfintei Irina”, privea biserica şi îşi revizuia răspunderile faţă de întrunirile sinodului, văzând în pridvorul bisericii episcopi răspândiţi, câte trei, câte cinci, discutând. Întrebă şi află pricina. În loc de lucrare şi discuţii serioase, la Sinod era doar zarvă, doar certuri… Numai aranjamente de culise şi intrigi. Trebuia, aşadar, să intervină cu orice preţ, să prezideze.

Ceea ce se şi întâmplă. Deja a doua zi, dis-de-dimineaţă, se afla la „Sfânta Irina”. O biserică sobră, impunătoare, dar plină de căldură. Nu era nici friguroasă. Acoperişul îl avea din lemn sănătos. O ridicase, măreaţă, Marele Constantin. O îngrijiseră meşteri şi clerici. Acolo se făceau întrunirile. Pe locul întâistătătorului – Grigorie. Mai gârbov ca altădată, mai palid şi mai slăbit, dar cu mintea limpede. Episcopii, de cum l-au văzut, au fost cuprinşi de emoţie. S-au nedumerit văzându-l în stare să stea de faţă şi să prezideze. Unii slăveau pe Dumnezeu, alţii se minunau de ce se întâmplă. Toţi şi toate se liniştiseră. Două-trei zile, certurile au lipsit. Dar numai atât. Episcopii cei răzvrătiţi şi-au venit în firea lor şi au creat o atmosferă insuportabilă. Oricât ar fi încercat Grigorie, aceştia o ţineau pe-a lor. Se ridicau în picioare, dădeau din mâni, strigau, ocărau, ameninţau… Împărţiţi în cete mai mici sau mai mari, toţi voiau să-şi impună părerea cu orice preţ, chiar şi cu forţa; să arate că au putere şi influenţă, că fac ce poftesc.

Văzând toate acestea, Grigorie era tot mai nefericit. A încercat să ţină lucrurile în frâu şi ceva-ceva a reuşit. Toţi îl respectau, mai mult sau mai puţin, şi îl aveau în faţă. Dar, chiar dacă nu prea des, şi el se descuraja. Nu putea răbda. Fugea către rugăciune. Se sfârşea pur şi simplu, cerând Duhului Sfânt să vină asupra lor, să-i înţelepţească pe cei trufaşi, să-i înmoaie pe cei împietriţi la inimă, să-i smerească pe cei iubitori de sine. Slujitorii lui îl vedeau noaptea: parcă se lupta cu Dumnezeu. Şi pe cât Duhul stătea departe, pe atât răul năpădea în Sinod, iar Grigorie cădea în descumpănire, se descuraja şi se amăra cumplit. Într-o noapte, puţin după miezul nopţii, diaconul Evagrie îl auzi, din chilia de alături, pe Grigorie jelindu-se:

Ne-ai uitat, Dumnezeul meu! Toate chinurile au venit asupră-ne, Hristoase, şi Tu stai deoparte! Cât să mai sufăr?

A doua zi dimineaţă – la locul lui, în Sinod. Şi ce coincidenţă! Episcopii, parcă şi mai întărâtaţi; îi arătau şi mai multă duşmănie. Strigau numai mizerii, pe care le mai auzea şi mulţimea strânsă în afara bisericii. Atunci, Grigorie îşi pierdu nădejdea. Pe jumătate mort, se ridică în picioare, dizolvă întrunirea şi murmură:

- Să fug, să fug de fiarele astea, să nu-i mai văd!

L-au ajutat – de-o parte Grigorie al Nisei, de alta diaconul Teodul. Tăcuţi, ajunseră încet-încet la chilie. Grigorie îşi privi hotărât însoţitorii:

- Gata, am terminat aici, plecăm din episcopie. Mergem la „Sfânta Anastasia”, la casa lui Avlavie.

Nimeni din cei adunaţi în jurul lui n-a cutezat să se împotrivească. Au pornit, aşadar, cu o mică trăsură. Cei ce se aflau împrejurul „Sfintei Irina” şi vecinii apropiaţi au aflat numaidecât şi au alergat, având o rea presimţire. Se strânsese popor mult şi se unise cu episcopii care îl cinsteau pe Grigorie. S-au năpustit asupra micii trăsuri a arhiepiscopului. L-au rugat, l-au implorat să rămână. Acela stăruia în ceea ce începuse. La stăruinţa aceasta, lumea a izbucnit în plâns. Îl plângeau pe Grigorie ca pe un mort. Şi într-adevăr, pentru ei murise, înţeleseseră bine.

A intrat în cunoscuta chilie a micii căsuţe de lângă biserica Anastasiei. Aici se simţea mai în voie. Nu-i lipseau conacele episcopale. Dintr-acestea avusese şi el şi le dăruise. De altfel, şi la episcopie îşi alesese doar o mică odaie, în care să doarmă. Majoritatea episcopilor, văzându-l plecând şi lumea rugându-l pe drum, îngheţaseră. Nu mai văzuseră nicicând un mare demnitar să-şi dispreţuiască atât de mult rangul ce i se cuvenea. Nu mai văzuseră atâta ataşament al credincioşilor faţă de părintele lor duhovnicesc. De aceea, şi întrunirile care au urmat a doua şi a treia zi au fost stăpânite de linişte. Grigorie a prezidat fără multă greutate. Un anume sentiment de vinovăţie pătrunsese chiar şi inimile celor mai împietriţi la suflet. S-au odihnit, deci, cu toţii. Şi cel mai mult avea nevoie de aceasta Grigorie.

Îşi arăta acum, ca un copil, întreaga lui bucurie că iubirea şi mila îşi găsiseră loc, în cele din urmă, la întruniri. Uitase de toate şi singurele lucruri care îl mai interesau era cum, cu puţinele lui puteri, să facă să înainteze rodnic lucrările Sinodului; cum să sfârşească cu pace şi chestiunile de ordine bisericească şi canoanele; cum să hotărască modul primirii în Biserică a schismaticilor şi a ereticilor de tot felul, cum să rânduiască problemele marilor averi bisericeşti. Iar lucrările – slavă Domnului! – mergeau din bine în mai bine.

Puternicii episcopi nou-veniţi îl tăgăduiesc pe Grigorie

O adiere limpede şi răcoroasă, aşadar, se simţea în Biserica Răsăritului. Aceasta n-a plăcut diavolului, care a înmulţit chinurile lui Grigorie şi greutăţile Bisericii. Apropiindu-se mijlocul lui iunie, Grigorie a fost lovit iarăşi de boală – la pat, fără a putea să se ridice, să urce în trăsură şi să meargă la „Sfânta Irina”. Acolo, neînţelegeri şi dezordine. Nimeni nu reuşea să se impună. Se aprindeau spiritele din chestiuni personale şi se înteţeau din nimic. Nici Grigorie al Nisei, nici Amfilohie de Iconiu, nici bătrânul Diador al Tarsului nu izbutiseră să ţină în frâu spiritele încinse.

În aceste zile rele ajunseseră în cetate, întârziaţi, episcopii din Egipt şi Macedonia, în frunte cu două personalităţi puternice: Timotei al Alexandriei, care abia luase locul fratelui său Petru, şi Asholie al Tesalonicului, care, indirect, reprezenta părerile apusenilor şi, desigur, ale lui Damas al Romei. Alexandrinii şi apusenii aveau un of comun. Văzuseră în ultimul an crescând rapid autoritatea episcopului Constantinopolului. Datorită influenţei capitalei şi datorită faimei lui Grigorie, Biserica Ţarigradului dobândea autoritatea pe care o avusese până atunci Alexandria şi ajungea la înălţimea Bisericii Romei.

Îţi aminteşti, iubite cititorule, că în urmă cu un an bătrânul Petru al Alexandriei fusese înşelat şi îl sprijinise pentru tronul Constantinopolului pe escrocul Maxim, lăsându-l la o parte pe Grigorie. Şi că Damas al Romei fusese, de asemenea, împotriva întronizării lui Grigorie. Iar acum îi scria lui Asholie şi îi cerea să intervină în Sinod, spre a nu fi întronizat Grigorie.

Aşadar, episcopii aceştia aparent urmăreau pacea Bisericii, dar altceva aveau în minte. Şi s-au înfăţişat cu o îndrăzneală şi o obrăznicie rar întâlnite. Ochii le vădeau patima ce fierbea în sufletul lor. Ceilalţi episcopi se aflau într-o situaţie dificilă, fiindcă nou-veniţii tăgăduiau multe dintre hotărârile luate de ei. Despre chestiunile teologice, desigur, nu au discutat; nu aveau curajul să atingă asemenea subiecte. Se agăţau de un canon al Sinodului I Ecumenic care oprea mutarea episcopilor. Susţineau cu patos că întronizarea lui Grigorie la Constantinopol reprezenta mutarea sa de la Sasima. Prin urmare, pentru ei, era necanonic. Cereau, deci, să se aleagă alt episcop pentru Constantinopol.

Toate acestea ajunseseră, mai mult sau mai puţin, şi la chilia lui Grigorie; a fost picătura care a umplut paharul. Slujitorii lui şi Avlavie se îngrijiseră să nu le afle pe toate, dar ceva-ceva tot aflase. Amărăciunea şi dezamăgirea îi sporeau necontenit. Într-una din zile, din motive de politeţe şi datorită faimei de mare teolog, câţiva dintre episcopii egipteni şi macedoneni l-au vizitat pe suferindul Grigorie la chilia lui. I-a primit cuviincios. Au discutat diverse. Îi auzea zicând una şi alta. La un moment dat însă, îşi deschiseră inima, din simplitate sau din remuşcare, şi îi spuseră limpede:

- Noi, frate Grigorie, n-avem nimic împotriva ta. Nici nu vom căuta să alegem alt arhiepiscop al Constantinopolului.

Încurcat, arhiepiscopul auzea şi nedumerirea îi sporea. Aceia îşi continuara justificările de neînchipuit:

- Ceea ce am zis înăuntrul şi în afara Sinodului a fost din pizmă. Episcopii răsăriteni nu ne-au socotit şi pe noi, şi tu ştii asta. I-au dat înainte singuri şi au hotărât fără noi. Acum o să le arătăm că se cade să ne ia şi pe noi în seamă…

Grigorie rămăsese fără glas. Întregul tărăboi, aşadar, era din pizmă! Aşa, ca să-ţi arăt cine sunt eu şi cine eşti tu! Atât de josnic… În loc să se bucure că, în sfârşit, pricina împotrivirii lor nu era el însuşi, ci pedepsirea celorlalţi răsăriteni, Grigorie a fost crunt dezamăgit de mentalitatea clericilor acelora. Se pare că n-a găsit curaj să le mai spună ceva. Ce rost mai avea s-o facă, cu mentalitatea pe care o aveau? Şi măcar aceştia aveau o ticăloşie oarecum naivă, căci mărturiseau de ce o fac. Dar ceilalţi, care nu-i putuseră înghiţi măreţia? Dar ceilalţi, care îl vedeau la Sinod şi se îmbolnăveau? Cu aceia ce era de făcut? Cât vor stărui în răutatea lor, în netrebnicia lor?

În zilele acelea critice, pe când nou-sosiţii episcopi şi ceilalţi se răzvrăteau înăuntrul şi în afara „Sfintei Irina” împotriva lui Grigorie, sărmanul Teolog rămânea ţintuit la pat. Voia să reacţioneze la cele ce se spuneau despre el. Prietenii săi din rândul episcopilor explicau cât puteau că Grigorie nu se mutase de la Sasima, de vreme ce nu slujise niciodată în episcopia aceea; nici măcar o Vecernie nu făcuse! Şi apoi, în Răsărit se făceau totdeauna mutări. Canonul Sinodului I Ecumenic împotriva mutării episcopilor fusese alcătuit pentru evitarea exceselor. Dar când mutarea era necesară? Când Biserica avea nevoie de ea? Toate sfârşiseră josnic.

Grigorie fusese canonic recunoscut şi întronizat de Sinod. Ba, mai mult, avea şi sprijinul lui Teodosie, al preaputernicului împărat. Însă Grigorie nu le socotea astfel. Ceasuri întregi s-a simţit precum calul închis în grajd, care bate din copite, neputând ieşi la loc liber, să fugă… Niciodată nu i-a părut atât de rău că e bolnav, ca acum. De ce îl împiedică să iasă afară, să-i găsească pe episcopi, să le explice, să-şi înfăţişeze argumentele, să le arate de ce este canonic, să-i convingă că nu-i pasă de tron şi de putere? Apoi, avântul îi scădea; se liniştea, se supunea mersului lucrurilor, zicând:

- Aşa voieşti… şi nu-mi ajuţi, Hristoase al meu. Vină, dar, orice rău asupră-mi, gata sunt să-l primesc.

Firea lui şi viaţa lui duhovnicească nu-i îngăduiau să se amestece în toate aceste uneltiri, să tragă sfori prin culise.

- În toată viaţa mea – spunea -, m-am luptat să dobândesc simplitatea inimii. Şi acum, că mi se apropie sfârşitul, să intru în jocurile de culise?! Nu, nu pot aceasta… Şi, de altfel, cum să-i conving pe aceştia, care-s împătimiţi după puterea care mie îmi face scârbă? Cum să-i conving pe aceştia, care ziua-ntreagă aleargă din poartă-n poartă, că cea mai mare faptă este nefăptuirea, viaţa isihastă de rugăciune?

Teofil, cel mai mic dintre toţi câţi erau alături de Grigorie, auzea acestea. Nu le pricepea bine şi credea că îi poate fi de ajutor:

- Las-mă pe mine, părinte, să merg. Le voi cădea la picioare, îi voi ruga să-ţi dea pace…

Grigorie zâmbi de simplitatea tânărului şi, fără să vrea, îi spuse vorbe amare:

- Aceştia, fiul meu, nu se schimbă. Au urât puterea cuvântului meu. Că pot teologhisi şi tâlcui despre Sfânta Treime… Ei nu pot înghiţi ceea ce lumea spune despre mine… Înţelegi, fiule? Însă toate acestea oare-s ale mele? Dumnezeu le dă, iar eu le lucrez. Toate câte le spun sunt spre slava lui Dumnezeu, nu caut slava mea. Nici teologia mea nu-i a mea… Spun ceea ce îmi descoperă Duhul, nu mintea mea…

Prietenii lui Grigorie au fost nevoiţi să se confrunte şi cu alt argument. În cercurile episcopilor, în biserica Sfintei Irina şi aiurea, se şoptea – chipurile – cu zdrobire de inimă:

- Grigorie, desigur, este om de seamă, dar, sărmanul, e atât de bolnav… Trebuie să se facă ceva. Ce să mai discutăm canonicitatea lui, de vreme ce nici la Sinod nu poate veni? Avem trebuinţă de un arhiepiscop şi un preşedinte al Sinodului sănătos…

Asemenea vorbe stricau minţile înguste ale multor episcopi, însă majoritatea, fie şi căldicică, îl accepta tacit pe Grigorie drept episcop canonic al Constantinopolului şi preşedinte al Sinodului.

(…) Dilema unei inimi sfinte

Grigorie, măreţ, slobozit de putere şi ranguri, s-a întors spre Sfântul Altar, şi-a făcut cruce, a murmurat câteva cuvinte de rugăciune şi a dat să plece. Încet, de parcă ar fi săvârşit cea mai mare faptă a sa, înainta spre ieşire. Nimeni n-a cutezat să spună ceva, nimeni n-a apucat să se dezmeticească. Cei care îl vor pomeni erau, desigur, mulţi, şi ar fi putut să-l ţină pe locurile lui cele înalte. Era de ajuns să fi spus o vorbă împăratului, şi acela ar fi închis imediat gura celor ce vociferau. Ştiau însă că pentru un lucru ca acesta trebuia să zică da şi el însuşi. Şi simţeau adânc înlăuntrul lor că Grigorie nu voia aceasta, că de-acum se hotărâse… şi n-au cutezat; de altfel, nici nu mai aveau cum; Grigorie le-o luase înainte.

La ieşirea din „Sfânta Irina”, s-a oprit brusc. Au alergat la el Teofil şi Eupraxie. Le-a făcut semn spre mica odaie de la subsol, de lângă episcopie. Aceştia l-au dus acolo şi a rămas înăuntru singur. Eupraxie pregătise mica trăsură şi aştepta afară, la uşă.

Între timp, adunarea sinodală se sfârşise, episcopii ieşiseră majoritatea afară, căutând din ochi încotro merge Grigorie.

Împietrirea de mai înainte le dispăruse, vorbeau cu glas scăzut – de parcă n-ar fi vrut să tulbure atmosfera generală de străpungere, creată de vorbele şi de hotărârea lui Grigorie. Mulţi se căiau deja că i se împotriviseră lui Grigorie – nu se aşteptau să ajungă să demisioneze. Alţii erau mânioşi pe ei înşişi că nu se ridicaseră, în biserică, să-i ceară să-şi retragă demisia.

Dar şi lumea, creştini şi păgâni, se strânsese puhoi împrejurul „Sfintei Irina”. Tulburarea, dezamăgirea venită din conştientizarea pierderii provocau confuzie.

Sfântul stătea, gânditor, pe un taburet. Îşi ţinea capul în mâini şi se gândea fără şir la ce făcuse. Două simţăminte se luptau înlăuntrul său, să-i pună stăpânire pe inimă. Bucuria îi curgea şuvoi înlăuntru, pentru că chinurile i se sfârşiseră, fie şi temporar, în urmă venea însă şi tristeţea, căci mintea şi inima îi erau la păstoriţii lui; la aceia care păstraseră Ortodoxia, la cei pe care îi făcuse ortodocşi şi la toţi pe care îi hrănise cu teologia lui. Îi iubise, i se făcuseră propriul lui trup şi acum trebuia să-i taie de la el, să-i părăsească. Asta îl durea cumplit. Se gândea, însă, şi la durerea pe care i-o pricinuiseră uneltirile şi căuta să se echilibreze. Apoi, inima i se umplu de-o mare amărăciune:

- Dar ce s-a petrecut, oare, cu episcopii? Lesne m-au întronizat şi lesne m-au dat jos, de vreme ce lesne mi-au primit demisia. .. Unul nu s-a ridicat să mă ţină, să nu plec. Chiar nu însemn nimic pentru ei?… Dar ce să-i faci, asta mi-e răsplata pentru câte am făcut, pentru câte am suferit…

Continua să se gândească, în tăcere. Inima când i se îngreuna, când i se uşura. Se ducea cu mintea la cei aproape trei ani cât lucrase în Constantinopol. Căuta să-şi amintească vreo greşeală însemnată pe care să o fi făcut. Şi-a amintit vremea în care venise în capitală împăratul. S-a străduit să-şi amintească: oare se purtase slugarnic cu acesta? Oare îi sărutase mâna, ca ceilalţi episcopi, după protocolul imperial? Oare îşi trimisese prietenii avuţi să ceară favoruri de la împărat? Oare dăduse aur împăratului? Oare îşi pierduse vremea cu vreun neîncetat du-te-vino la împărat, să-şi asigure tronul?… Nimic din acestea nu făcuse.

Stătuse la înălţimea celui mai demn şi mai cinstit episcop. De aceea îl şi preţuiseră atât de mult la palat – împăratul, eparhul, judecătorii, senatorii şi ceilalţi ofiţeri. Toţi, fără excepţie, creştini sau idolatri.

După o vreme, s-a simţit mai uşurat. Şi-a ridicat fruntea şi a privit înjur. Şi-a amintit unde se află şi s-a ridicat, fără grabă.

(…) Mărinimia lui: se îngrijeşte să-i împace pe clerici cu poporul

Aşa cum îl ţineau credincioşii, pe mâini, a fost dus la „Sfânta Anastasia”. Dimpreună cu aceştia îl aclamase şi-l jelise lumea întreagă – toţi câţi se aflau pe drumul cel mare, în Piaţa lui Constantin şi în multele prăvălii din centrul cetăţii.

Manifestările nu s-au oprit însă aici. Mulţi clerici şi mireni au pornit ameninţător spre anumiţi episcopi pe care-i considerau răspunzători de cele întâmplate. Câţiva episcopi, scârbiţi de purtarea confraţilor lor şi dezamăgiţi de demisie, s-au ridicat şi au plecat din Sinod şi din oraş. Tulburările pătrunseseră şi în Biserici. Episcopii care se purtaseră urât cu Grigorie primeau ocări şi batjocură de la credincioşii mai aprinşi de mânie. Le era greu să se mai deplaseze şi să slujească. Nici mai mult, nici mai puţin, lucrurile mergeau către schismă. Era de ajuns doar un semnal al lui Grigorie, şi toată mulţimea credincioşilor ar fi fost cu el, de partea lui, fâcându-şi propria lor Biserică, separat!

Însă credincioşii aceştia nu-l pricepuseră pe Grigorie, deşi erau gata de orice de dragul lui.

Două zile, Grigorie a rămas zăvorât în chilie. Nimeni nu l-a văzut, nu a vorbit cu nimeni. Rămăsese singur cu Dumnezeu, să se roage şi să-şi adâncească hotărârea. Ceasuri întregi îl încerca frica: nu cumva greşise? Ai lui îi auzeau de afară rugăciunea:

- Dumnezeul meu, rogu-Te, să nu mă afle vreun rău acum, că plec; destul acestea!

În rest, stăpânea liniştea şi seninătatea. Doar „Doamne miluieşte”, din străfunduri. Ai lui nu auzeau, dar ştiau.

În ceasurile de noapte, de linişte absolută, când vulturul Duhului priveghea şi se ruga, au băgat de seamă o dată o lumină lină apărând din centrul chiliei, ceva ca un norişor prealumnios ieşind de-acolo. Erau clipe în care Grigorie se umplea de lucrările dumnezeieşti cu care îl cerceta Sfântul Duh, cu Care vorbea cu adevărat.

A treia zi a ieşit la lumină, după ce gustase din belşug lumina dumnezeiască. Era oarecum bine dispus, dar veştile l-au întristat adânc. Ceruse să afle ce se petrece în cetate, cum mai merg treburile bisericeşti. Vrând-nevrând, ai lui l-au înştiinţat despre cele petrecute – purtarea furioasă a credincioşilor faţă de episcopi, scandalurile zilnice dinăuntrul şi din afara bisericilor, confuzia ce domnea între sinodali, care acum se împărţiseră şi mai adânc şi se învinuiau unii pe alţii de tulburarea Bisericii.

La auzul acestora, s-a cutremurat pentru o clipă, dar numaidecât şi-a venit în fire. Era vremea unui alt dar care va arăta mărinimia sfântului. A trimis oameni şi i-a înştiinţat pe toţi responsabilii bisericeşti din cetate. I-a adunat în leagănul Ortodoxiei – „Sfânta Anastasia”. Le-a explicat, i-a implorat să înceteze protestele şi urâciunile împotriva episcopilor, să primească hotărârea lui, să se împace, să nu mai răspundă cu ură la reaua voire a duşmanilor lui. Ajunsese să-i laude şi pe cei ce nu meritau, doar-doar le va înmuia şi îi va aduce spre împăcare. După-amiază şi în ziua următoare a început a vizita bisericile în care se adunau credincioşii. Acolo, înaintea credinciosului simplu, care însă lesne este dus de val, se umplea de o emoţie pe care nu şi-o putea ţine în frâu. Îşi deschidea inima înaintea lor şi adesea ochii îi vărsau lacrimi pentru cei ce erau cununa lui, dovada izbânzii lui. Îl sfâşia iubirea lor curată şi le răspundea asemenea. Îi mângâia în necazul lor, că-şi pierduseră părintele duhovnicesc; şi i-a încredinţat:

- Nu vă tulburaţi şi nu vă întristaţi că plec. Vă proorocesc în ceasul acesta că şi fără mine veţi spori în credinţă… Însuşi Duhul mi-a dezvăluit aceasta; cu voi va fi. Un lucru voiesc de la voi: păziţi curată credinţa în Sfânta Treime, precum v-am învăţat. Şi încă ceva: amintiţi-vă de pietrele care au fost azvârlite în mine…

În asemenea clipe îşi pierdea cumpătul. Lacrimile îi curgeau pe obrajii adânciţi, supţi, iar emoţia trecea în credincioşi şi toate sfârşeau în lacrimi. Însă lacrimile acestea, cu toată amărăciunea lor, ardeau patimile şi înseninau inimile, inimi care erau de-acum gata să ierte şi să caute pacea.

Cruciada lui Grigorie pentru împăciuire a reuşit pe deplin. Duhurile s-au înseninat, episcopii au răsuflat uşuraţi, mulţumiţi. Lucrările acestea împăciuitoare i-au înţelepţit pe cei mai mulţi dintre episcopii care îl loviseră pe Grigorie. În cele din urmă, au început şi aceştia să întrezărească măreţia şi altruismul care îl anima… Fie şi în ultimul ceas, tot era ceva… o mângâiere pentru Grigorie.

La Sinod nu s-a mai dus. S-a întâlnit însă cu mulţi episcopi, pe care i-a jurat să se împace întreolaltă. Mai mult, stăruia să explice cu orice prilej că pleacă de bună voie, nu pur şi simplu pentru că îl alungă vrăjmaşii lui. Nu se cade, aşadar, ca vrăjmaşii aceştia să considere drept o victorie demisia lui, căci însuşi o voise; de aceea o şi făcuse.

Majoritatea episcopilor, şi întâi de toate cei care îl cunoşteau pe el şi de Dumnezeu insuflata lui teologie, nu puteau să se gândească la alt arhiepiscop pe tronul Constantinopolului şi în catedra Sinodului. Se jeleau pur şi simplu şi erau arţăgoşi cu oricine li se părea suspect că a contribuit la această turnură a evenimentelor.

Îşi ia rămas bun de la toţi şi îşi face apologia lucrării lui în cetate

Sâmbătă seara s-a închis iară în chilie. Vestise că a doua zi, ultima duminică din iunie, va liturghisi la catedrala Sfânta Irina. Zilele treceau. Se grăbea să plece. Câtă vreme rămânea în cetate, nici nu cutezau să aleagă vreun succesor la tron, nici Sinodul nu mai lucra normal. Trebuia aşadar să le dezlege mâinile, care le fuseseră legate de respectul faţă de persoana lui şi de frica – sau, pentru unii, nădejdea – că se va răzgândi: nu cumva să-şi schimbe părerea şi să vrea să rămână, retrăgându-şi demisia. Căci, într-adevăr, dacă ar fi voit, putea schimba cursul evenimentelor şi în ceasul acela. Poporul era cu el, cei mai mulţi dintre clericii oraşului de asemenea, la fel şi mulţi dintre episcopi. Dar nu se mai punea problema.

S-a ridicat din pat istovit de strădania de-o zi întreagă de a împăca şi a potoli spiritele, dar nici mintea, nici nervii nu-l mai ascultau. S-a lăsat puţin pradă somnului. S-a trezit după miezul nopţii şi s-a rugat. Apoi, înţelept, a luat lucrurile de la început:

- Doamne, luminează-mi mintea să văd limpede. Iubesc mult – însuţi ştii – turma Ta şi aş avea multe de făcut aici. Dar iată cum se întâmplară lucrurile, cu atâta ură împotriva mea, atât de bolnav… cum să rămân? De altfel, pururea voi vorbi despre Tine, Preasfântă Treime; gura mea va tâlcui şi se va lupta pentru Tine. Cât despre Biserică… voi plânge pentru ea, ce altceva aş putea face? Să mă mai lupt iar cu episcopii, nu mai îndur. Mă ia leşinul de fiecare dată. Mi-e ruşine s-o zic, dar câţiva dintre ei sunt lupi, puşi pe căpătuire… Îngăduie-mi să merg la liman… M-am păgubit, pe marea aceasta învolburată, Hristoase, Împăratul meu, de viaţa cea întru liniştire… de a mă ruga ore nesfârşite, de a mă încredinţa Ţie, de a vieţui doar Ţie, de a Te respira doar pe Tine… M-ai lăsat, Hristoase, fără fericita dulceaţă a strălucirilor luminii Tale dumnezeieşti… Mi-e atâta dor de asceză şi de rugăciune… Acolo nu mă vor mai afla vrăjmaşii… Acolo nădăjduiesc să mă miluieşti iarăşi, să-mi trimiţi lumina Ta, să-mi îngădui iarăşi să vorbesc cu Tine, să Te văd în strălucirea Ta dumnezeiască cu ochii inimii, pe care Tu să mi-i curăţeşti de patimi… Îngăduie-mi să merg în locurile cele sălbatice, căci doar acolo voi putea fi cu desăvârşire lângă Tine… Acesta-i limanul pe care l-am dorit pururea… Acolo n-o să mai am cinstiri şi bătăi din palme, tronuri şi palate… Îmi va fi de-ajuns Duhul Tău cel Sfânt, Acesta şi nimic altceva… Spre viaţa aceasta sihăstrească, nădăjduiesc, m-ai chemat atunci când mi Te-ai arătat în vis, pe când eram tânăr, dar şi când, lângă Rhodos, mă înecau valurile.

Multe I-a spus lui Dumnezeu şi mult l-a ascultat Dumnezeu, în cele din urmă, nu a schimbat întorsătura lucrurilor.

Ar fi plecat numaidecât, dar fără rămas bun şi fără o apologie a lucrării lui de trei ani în Constantinopol. Aceasta s-a întâmplat în acea ultimă duminică din iunie, la „Sfânta Irina”. Biserică mare, lume multă, cei mai mulţi dintre episcopi stând de faţă, de asemenea şi mulţi ofiţeri. Marele teolog a liturghisit cu mare cuviinţă; cu o atâta şi o asemenea cuviinţă, încât a atins străfundurile inimilor tuturor. Atmosfera era încărcată. Despărţirea iminentă năştea emoţie, care încet-încet s-a prefăcut în străpungere duhovnicească, tainică. Vasul cel preasfânt al Duhului, Grigorie, era vlăguit aproape cu totul, dar stătea şi liturghisea drept, întărit de puterea lui Dumnezeu.

Ajungând Liturghia la sfârşit, toţi aşteptau cu nerăbdare şi durere ultimul cuvânt al celui mai mare poet şi teolog al Bisericii şi toţi aveau încredinţarea lăuntrică cum că teologul ce le stătea înainte era sfânt şi luminat de sus. Ştiau şi că – secret obştesc – de omul acesta unii se folosiseră fără ruşine şi-l siliseră să plece. De aceea, simţământul amărăciunii pătrundea şi lua locul evlaviei liturgice a poporului.

A rostit apoi şi otpustul – „Pentru rugăciunile…”. Stătea mai jos de uşile împărăteşti, înaintea lor. Îi privea cu o iubire profundă, uşor gârbov, cu o privire negrăit de limpede, barba albă curgându-i pe piept, fruntea dreaptă, luminată lin – înfăţişare de om sfânt. Toţi îşi ţineau răsuflarea.

A vorbit liniştit, cu toate că înlăuntrul lui se învălmăşeau puhoi de simţăminte şi stări sufleteşti.

- Îmi voi face apologia - spuse, privindu-i pe episcopi şi pe dregători -, darea de seamă privitoare la lucrarea mea aici, în capitală.

Şi, îndată ce privirea îi căzu pe credincioşii simpli, grăi:

- Apologia mea sunteţi voi; voi ştiţi totul, voi să adeveriţi dacă tot ce v-am spus a fost adevărul; voi sunteţi cununa mea şi slava mea. Da – spuse întorcându-se spre episcopi -, marea şi dreptmăritoarea turmă a capitalei era risipită, aproape nu exista… Îşi uitase credinţa. Şi aţi venit, fraţilor, în cetate, admirând bisericile pline, buna rânduială, psalmodia, căldura credincioşilor, dreapta credinţă; Dumnezeu este slăvit cum se cade… Câţi ajung acum aici nu-şi cred ochilor… Minunată prefacere, neînchipuită… Se întăreşte credinţa ortodoxă, se propovăduieşte dreapta învăţătură.

S-a oprit puţin să răsufle şi, cu o încredinţare de nezdruncinat, dar şi cu mândrie, a continuat:

- Acestea le-am adus, fraţilor; acestea le-am făurit eu aici, în capitala cea mare, în buricul pământului, care stăpâneşte şi uneşte Răsăritul şi Apusul. Aici îi întâlneşti pe toţi şi pe toate. Orice putere şi stăpânire este aici, se întinde pretutindeni. Orice credinţă se întemeiază şi se urzeşte aici în capitală, se impune în toate cetăţile. De aceea am ostenit atât, de aceea am suferit atât, de aceea am fost lovit cu pietre, ca să zidesc lăcaşul Ortodoxiei, puternic, tare… De vă îndoiţi de ceea ce spun, priviţi poporul din jur, întrebaţi preoţii, citiţi-mi învăţătura ce se răspândeşte pretutindeni…

Toţi ascultau cu luare aminte şi nimeni nu cuteza să-l întrerupă pe vorbitor, precum se întâmpla adesea la omiliile lui. Şi în vreme ce-şi înfăţişa faptele, a fost ajuns de tristeţe. Şi-a amintit câte vorbe urâte răspândiseră cei răi de gură în popor şi învinovăţirile pe care i le aruncaseră; cele despre laşitate, că se purta – chipurile – cu defetism înaintea arienilor şi a vrăjmaşilor lui; că nu avea îndrăzneala de a-şi înfrunta vrăjmaşii, de a-i pedepsi pe eretici… că nu se purta ca un nobil, cu autoritate şi lux, care se potriveau rangului lui. Nu a şovăit să amintească cum că unii îi caracterizau cuvintele şi purtarea drept curveşti. Până aici ajungeau cu jignirile! Le-a explicat pe cât a putut purtarea sa, simplă, cuviincioasă. Nu se cădea să se răzbune înaintea nemernicilor de arieni; era mai mare trebuinţă de pace decât de război; fastul exterior şi luxul nu le-a iubit niciodată. Câţi au vrut să înţeleagă, înţeleseseră; ceilalţi rămaseră încrâncenaţi.

A crezut că prezenţa atâtor episcopi şi atâtor oameni ai Bisericii impune prezentarea, foarte pe scurt, şi a teologiei pe care o dezvoltase prin excelenţă la Constantinopol. Să spună, deci, ce chestiuni teologice ale vremii l-au preocupat şi ce soluţie le-a dat. Trebuia ca toţi să ştie exact ce învăţase.

Ştia că lucrul acesta e de mare însemnătate, căci toate câte le propovăduise erau rodul luminării Duhului Sfânt, deveniseră deja credinţa şi învăţătura întregii Biserici: triadologia, pnevmatologia, risipirea neînţelegerilor legate de termenii „ipostas” şi „persoană”, distincţia dintre fire şi însuşiri în ceea ce priveşte Persoanele dumnezeieşti şi celelalte lucruri, la care ne-am referit în capitolele anterioare.

Amărăciunea l-a împuns iarăşi şi şi-a întors cuvintele în altă parte:

- Să-mi zică, dar, cineva dacă prin rangul meu am vătămat norodul, de-am urmărit ceva pentru mine însumi, de mi-am aşezat oamenii în slujirile de seamă, de-am împovărat băneşte Biserica… Am ţinut, prieteni, preoţia deasupra tuturor acestora, n-am dat pricină să fie defăimată. M-a văzut oare cineva iubind puterea? M-am purtat cu trufie? Am alergat să urc pe tronuri? M-aţi văzut vânturând uşile palatului, deşi îngăduit mi-era să merg oricând aş fi poftit?

Sosise ceasul să-şi ceară plata tuturor acestora:

- Plata, iubiţilor… doar nu mă veţi lăsa fără de plată; am lucrat cu bună credinţă virtutea… Ce cer, aşadar, drept răsplată? Să-mi îngăduiţi să mă odihnesc, să-mi cinstiţi albul tâmplelor şi al bărbii, înţelegând că trebuie să vină şi ceasul plecării mele. Îmi vedeţi dar, şubreda sănătate; abia de pot sta în picioare şi de pot vorbi. De-ajuns cu prezidările şi cu sălbaticele valuri ce au venit asupră-mi. Să unesc Răsăritul şi Apusul – aceasta am voit-o; dar fraţii s-au răzvrătit împotriva mea. Pe de-o parte m-aşezau în tron, pe de alta căutau să mă alunge de pe el. Ce să zic?… Căutaţi-vă arhiepiscop pe plac, iar mie daţi-mi pace. Mare greşeală, însă, să căutaţi retori în loc de preoţi, păzitori de vistierii în loc de păstori de suflete, popi cu putere lumească în loc de preoţi sfinţi… Faceţi-mi aşadar bucurie şi îngăduiţi-mi să merg cu pace în pustie!

Cuvântul pe care Grigorie l-a rostit în dimineaţa aceea aduna în sine o mulţime de lucruri şi de simţăminte aprinse. Prăpăd simţea în sinea lui, căci multe i se îngrămădeau în inimă şi în minte, căutând ieşire, căutând să prindă chip şi să se prefacă în cuvinte. Dar aceasta nu le era cu putinţă tuturor, ci doar puţinora. Se cădea să mai şi sfârşească oarecând şi să-şi ia rămas bun. Dar de la cine să înceapă a-şi lua rămas bun? A început de acolo de unde se cădea, de la iubirea lui cea mare ,,Anastasia”:

- Rămas bun, iubita mea Anastasia, lăcaşul învierii Ortodoxiei. Rămas bun, biserică cea mare a Sfintei Sofia; rămas bun, „Sfinţilor Apostoli” şi tu, catedrală a mea iubită („Sfânta Irina”), a cărei înălţime dă naştere pizmei tuturor. Rămas bun şi vouă, episcopilor sinodali, preoţilor, melozilor şi psalţilor, diaconiţelor şi fecioarelor, şi vouă, celor ce trăiţi în feciorie, în iubirea de săraci şi de orfani. Rămas bun…

Şi îndată emoţia l-a cuprins, înecându-l. S-a oprit, încercând să se stăpânească, apoi a urmat:

- Rămas bun, iubiţii mei fraţi, care m-aţi primit şi m-aţi adăpostit, care mi-aţi stat alături şi mi-aţi purtat de grijă în bolile mele. Rămas bun şi vouă, celor ce vă îmbulzeaţi să mă auziţi şi să-mi scrieţi cuvintele. Rămas bun, preaputernice împărate; rămas bun şi ţie, palatule împărătesc, dregătorilor şi slujitorilor. Aplaudaţi-l pe retor, strigaţi-vă entuziasmul, căci nu mă veţi mai auzi… Îmi voi curma cuvântul, însă nu pentru totdeauna! Dacă nevoia o va cere, oriunde aş fi nevoindu-mă, iarăşi mă voi prinde în lupta pentru adevăr!

Salutul îi deveni atotcuprinzător:

- Rămas bun, Răsăritule şi Apusule. M-am luptat pentru binele vostru şi-s nevoit să-mi las tronul. Dar oricine îşi pierde tronul cel de-aici, mai înalt tron dobândeşte în cer. Bucură-Te, Treime Sfântă, frumuseţea mea şi râvna mea, rămâi întru poporul acesta şi mântuieşte-l!

Rămăsese cuvântul cel de pe urmă. De Dumnezeu insuflatul părinte n-a putut să nu le ceară:

- Fiilor, păziţi cele ce v-am învăţat şi amintiţi-vă împroşcările cu pietre asupra mea. Harul Domnului nostru Iisus Hristos să fie cu voi cu toţi. Amin.

Aşa îşi pecetlui uriaşa sa lucrare din Constantinopol. Obştea, episcopii, dregătorii şi norodul fuseseră înecaţi de emoţie şi singurul lucru pe care l-au mai putut face a fost acela de a se minuna de sfântul bărbat şi de a plânge înlăuntrul lor pierderea lui.

Clipa era sfântă şi măreaţă, nu era loc de împotriviri… Precum în vremea înmormântării oamenii stau împrejurul iubitului lor frate adormit, fără a-i cere să se întoarcă iarăşi la viaţă, tot astfel nici pe lângă Grigorie nu stăruiau cerându-i să-şi schimbe gândul.

După ce şi-a sfârşit cuvântul, a rămas preţ de o clipă privindu-i cu dragoste şi nostalgie pe iubiţii lui credincioşi, turma sa. Îi iubise mult şi suferise mult pentru ei. De acum nu-i va mai vedea… Ce a gândit, ce l-a durut mai mult în clipa aceea – nu ne-a spus-o.

S-a înapoiat în Sfântul Altar, s-a lăsat pe primul scaun pe care l-a găsit… Era îngrozitor de istovit, sleit de puteri. A trecut destulă vreme până să-şi mai vină în fire. L-au ajutat să-şi scoată sfintele veşminte şi apoi, sprijinindu-l, au ieşit prin uşa cea dinspre miazăzi a „Sfintei Irina”. L-au urcat în mica trăsură şi au pornit. Când s-au apropiat de Augusteu, Eupraxie a întrebat cu glas scăzut dacă vor intra înăuntru la împărat şi la eparh, care se înapoiaseră deja de la „Sfânta Irina”.

- Nu, fiule, de-ajuns… la chilie; ce să caut eu – biet provincial străin – în palate?…

Calul a trecut la pas pe lângă hipodrom şi au intrat pe drumul cel mare. Au lăsat în urmă Piaţa lui Constantin şi au ajuns grabnic la conacul lui Avlavie. Ieşiseră cu toţii să-l vadă… să le zică o vorbă; însă era sleit de puteri. L-au dus de-a dreptul în casa cea mică şi l-au băgat în chilia lui. S-a lăsat pe patul de lemn şi abia a mai şoptit celor din jur:

- Mâine, mâine o să plecăm”.

(din: Stelianos Papadopoulos,“VULTURUL RANIT – Viata Sfantului Grigorie Teologul”, Editura Bizantina, Bucuresti, 2002)

• sursa online (unde gasiti fragmentul integral din carte cuprinzand acest moment al vietii Sf. Grigorie): blogul dedicat Sfantului, la: Arhiepiscop şi preşedinte al sinodului al doilea ecumenic

Din aceeasi carte, mai puteti citi si:

• SFANTUL GRIGORIE TEOLOGUL, “VULTURUL RANIT”(1)
• “Asta face dihonia: se bate crestin cu crestin, ca dusmanii. Ne pierdem pe noi insine, singuri, n-avem nevoie de dusmani”

Vezi si:

• Fer. Dimitrie Gagastathis: ACUM E TIMPUL SA PLANGEM SI SA NE RUGAM PENTRU STAREA LUMII!

• Marturie despre viata si darurile minunate ale Fericitului Parinte Dimitrie Gagastathis, “prietenul Sfintilor Arhangheli”: CREDINTA NOASTRA ESTE VIE, FIII MEI!

O mărturie scrisă cu sânge şi duh…

“Trăim vremuri foarte grele. În numele libertăţii drepturilor celorlalţi ni se cere să trecem cu vederea cuvântul lui Hristos. Şi ne întrebăm: Ce trebuie să facem? Suntem slabi, suntem neputincioşi, dar în acelaşi timp suntem conştienţi de faptul că în viaţa duhovnicească orice greşeală poate fi fatală. Şi ne întrebăm: Cum trebuie să ne mărturisim credinţa? Care este voia lui Dumnezeu cu noi? Ce aşteaptă de la noi Cel Ce Se îngrijeşte de mântuirea noastră?

Avem trei variante: să păstrăm tăcerea, să acceptăm compromisurile sau să ne asumăm mărturisirea jertfelnică a credinţei în Hristos. Dacă judecăm cu luare aminte, ne vom da seama că, de fapt, prima variantă e o acceptare tacită a celei de a doua. Cel care îşi propune să tacă va sfârşi prin a se teme de adevăr. De multe ori tăcerea nu este o treaptă a curajului, ci a fricii. Sfinţii Părinţi nu au spus că trebuie să fim orbi faţă de apostazia care ne înconjoară.

Este adevărat însă că există şi o tăcere înţeleaptă. Citim despre ea în vieţile sfinţilor, care nu s-au repezit să meargă în faţa prigonitorilor, ci au aşteptat momentul potrivit pentru ca mărturisirea lor să aibă roade. Nu de puţine ori Hristos Însuşi li S-a arătat şi le-a spus când anume venise acest moment. Numai că această tăcere însoţită de răbdare nu este provocată de frică, ci de dorinţa de a da mărturia potrivită la timpul potrivit.

Ne rămân deci două mari alegeri: ori acceptăm minciuna, ori mărturisim adevărul.

Ce să facem? Sunt unii creştini care spun din gură că ar vrea să dea mărturia cea bună, şi tot ei recunosc că faptele lor spun cu totul altceva.

Este uşor să îi judecăm, considerându-ne mai buni decât ei. Dar suntem oare mai buni? E viaţa noastră o viaţă răstignită, sau nu?

Cum să Îl mărturisim mai bine pe Hristos? E firesc să ne punem această întrebare. Şi tot la fel de firesc este să căutăm răspunsul nu în cărţile unor închipuiţi mărturisitori creştini, ci în vieţile celor care au cunoscut durerea mărturisirii.

De mare folos este citirea Vieţilor Sfinţilor. Sufletul prinde puteri citind despre eroismul acestor robi ai lui Dumnezeu ale căror fapte de vitejie le covârşesc pe cele ale celor mai „tari” eroi de filme hollywoodiene. Şi totuşi, ceva ne pune pe gânduri. Diferenţa foarte mare între condiţiile în care avea loc mărturisirea credinţei pe vremea lui Nero şi a celor dimpreună cu el, şi cele în care ar trebui să aibă loc în zilele noastre. Tocmai de aceea vieţile sfinţilor care au pătimit pentru Hristos în vremea diferitelor prigoane din secolul XX ne dau răspunsul de care aveam de fapt nevoie. În ei îi găsim pe fraţii noştri, pe vecinii noştri, pe cunoscuţii noştri. Suntem pur şi simplu vecini de bloc cu mucenicii din Rusia, din Serbia, din Georgia, din România şi din celelalte părţi ale lumii.

Nu e bine să ascultăm sfaturile înfierbântate ale celor care, fără să îşi fi biruit patimile, ne împing pe noi în rândurile din faţă pentru a primi cununa muceniciei de la înaintemergătorii Antihristului. Plini de mândrie, de o demonică iubire de sine, aceşti sfetnici se autopropun drept vase ale lui Hristos, prooroci ai Dumnezeului profetului Iona într-o lume care se aseamănă din ce în ce mai mult cu o cetate Ninive care refuză pocăinţa.

(…)

Ne punem deci problema: cum ar trebui să Îl mărturisim pe Hristos dacă va începe prigoana contra creştinilor?

Răspunsul potrivit îl putem afla vorbind cu puţinii bătrâni care mai trăiesc astăzi după ce din pricina numelui lui Hristos au fost prigoniţi sau chiar au fost aruncaţi în lagăre şi închisori de către comuniştii atei. Îl putem afla citind vieţile lor, pline de fapte de curaj, pline de sevă duhovnicească. Sau îl putem afla citind chiar mărturiile acestor eroi ai credinţei. Nu s-au păstrat multe, e adevărat. Eroii nu căutau să dea mărturie scrisă despre virtuţile lor, ci preferau să dea mărturie vie, prin fapte care se întipăreau în ochii şi în minţile privitorilor. Dar, atunci când din rânduiala lui Dumnezeu au aşternut în scris câteva întâmplări, nu au făcut-o pentru a se lăuda posterităţii. Ci au făcut-o pentru a le dărui urmaşilor lor duhovniceşti din puterea lor. Aşa cum Sfântul Ilie i-a aruncat proorocului Elisei cojocul său.

Dar oare ce avem noi în plus ca să Îl mărturisim pe Hristos? Ştim doar că în prigoana comunistă milioane de creştini s-au lepădat de credinţa lor. Nu oficial, cu declaraţie şi semnătură cum că nu cred în El, ci faptic, refuzând să meargă la biserică de teama represaliilor, refuzând să se spovedească şi să se împărtăşească pentru a nu fi consideraţi retrograzi sau misticoizi. Şi oare noi ne-am purta altfel în faţa prigoanei?

Mai e încă un motiv de îngrijorare: aproape fiecare cunoaşte măcar un preot sau a auzit de vreun preot care s-a purtat cu nevrednicie atunci când credinţa sa a fost pusă la încercare. Raţionamentul pare simplu: dacă prigonitorii comunişti i-au băgat în închisori pe toţi cei care se împotriveau ideologiei atee, înseamnă că cei care nu au trecut prin închisori au fost într-un fel sau altul acceptaţi tacit de către ateii pe care nu îi deranjau cu nimic, câtă vreme nu aveau curajul de a mărturisi jertfelnic Ortodoxia. (O astfel de generalizare este însă riscantă. În timpul prigoanei comuniste, Dumnezeu a avut robi care nu au cunoscut întunericul temniţelor sau al lagărelor şi nici nu au murit muceniceşte. Aceştia însă au purtat crucea cea grea a muceniciei nesângeroase, prin rugăciune şi nevoinţe istovitoare.)

Nu ne este de nici un folos să privim la neputinţele clericilor. Ne este mai de folos să ne ridicăm cugetele spre cei care au luat cununa mărturisirii. Spre cei care ne pot fi cu adevărat modele de curaj, răbdare şi credinţă.

Părintele Dimitrie Gagastathis este unul dintre marii mărturisitori ai secolului XX. A trăit în Grecia, o ţară pe care fiara comunistă a încercat să o cucerească. Astăzi, la început de secol XXI, în această ţară comuniştii prind noi puteri. De exemplu, în mediul universitar, între studenţi, cel mai puternic şi cel mai activ curent este cel comunist. De aceea mărturia părintelui Dimitrie trebuie privită cu şi mai multă atenţie. Ea ne ajută să înţelegem căror puteri nevăzute le slujesc comuniştii. Dar nu numai atât: ne ajută să înţelegem modul în care lucrează şi alţi duşmani ai Bisericii. Care, chiar dacă se declară duşmani ai comuniştilor, nu sunt cu nimic mai buni decât aceştia. Şi nici mai creştini…

***

Pe 22 februarie 1943, forţele de gherilă [pro-comuniste] au venit în satul nostru răspândind slogane patriotice. La început arătau ca nişte sfinţi, pentru a-i câştiga pe toţi. De fapt, erau „lupi în blană de oaie”. Am fost şi eu înşelat şi i-am urmat. Le-am dat să mănânce, le-am dat haine etc. Totuşi, chiar din primul moment de când am început să-i susţinem, biserica Arhanghelilor nu a mai vrut să mă primească. Chiar şi când eram acolo, am simţit de undeva o presiune care mă îndemna să plec repede, ca şi când cineva m-ar fi izgonit afară. Mi-am dat seama că păcătuisem şi că eram izgonit din cauza păcatului, de aceea i-am rugat fierbinte pe Arhangheli să mă scape. În timp ce slujeam într-o duminică, înainte de Doxologie, mi-a trecut un gând prin minte, care îmi spunea că Biserica era ameninţată de comunism şi că trebuie să mă jertfesc pentru ea în acord cu Evanghelia: Îmi pun sufletul pentru oi (Ioan 10, 11). M-am hotărât să propovăduiesc împotriva comunismului. După ce am terminat Dumnezeiasca Liturghie, m-am dus către Arhangheli şi le-am cerut să mă sprijine în marea luptă care era pe cale să înceapă. Frica m-a părăsit imediat…

În acea noapte am văzut în vis două armate strălucitoare de ofiţeri greci, care mi-au adus mai multe bucăţi de pâine spunându-mi: „Nu te teme! Suntem de partea ta. Nu ţi se va întâmpla nimic. Uite, ia aceste pâini, pentru că ai o cale lungă de făcut – o cale grea, prăpăstioasă şi de care nu poţi scăpa uşor. Aceasta este cu siguranţă calea spre biruinţă, dar îţi va lua timp îndelungat. În orice primejdie, noi vom fi cu tine. Aceasta este adevărata cale către Dumnezeu!”

De atunci până acum, m-am hotărât să proclam cu toată puterea că comuniştii sunt duşmanii Bisericii, ai ţării şi ai familiei. Eu, să mă lepăd de Hristos? Niciodată! M-au chemat de trei ori la interogatoriu. Voiau să mă facă să mă răzgândesc şi să-mi ţin gura, aşa cum făcuseră şi alţi preoţi din ţinutul nostru. Dar am stat pe poziţie şi m-am rugat Arhanghelilor să mă ajute să-mi împlinesc misiunea. Nu am semnat declaraţia pe care o voiau. „Voi muri la datorie”, am spus. [...]

Când au văzut că nu mă răzgândesc, l-au convins pe episcopul Ioachim al Kozaniei să emită o hotărâre în septembrie 1943 prin care mă condamna de două ori la moarte. Le eram o adevărată pacoste – nu puteau realiza nimic în sat. Toţi enoriaşii mă ascultau pe mine, ca în fiecare situaţie dificilă, eu eram primul care mă aruncam în pericol de dragul lor, făcând tot ce puteam pentru a-i salva. Episcopul l-a trimis pe arhimandritul său, părintele Cosma, împreună cu cinci luptători de gherilă, pentru a isprăvi odată cu mine. Au sosit vineri, 1 octombrie 1943. Eram în pădure, tăind lemne pentru familie. La întoarcere, la marginea satului, am simţit un pericol. M-am dus direct acasă. Preoteasa mătura în tinda bisericii. I-am spus că am intrat în necaz. Îmi spuse că mă căutase un preot. Am fugit imediat la Arhangheli şi i-am implorat să-l facă pe preot să renunţe la intenţiile sale. În acea noapte nu apăruse nimeni. Am stat acasă şi am aşteptat. În dimineaţa următoare, în jurul orei 10, un ofiţer de gherilă însoţit de doi inşi au venit să mă ia. Le-am deschis şi le-am spus: „Ştiu foarte bine ce mă aşteaptă. Aşteptaţi puţin, vă rog, mă întorc imediat”. Am aprins candela de la icoană, am stat şi am cântat câteva imne, precum „De tine se bucură toată făptura, cea plină de dar…”, etc. După aceea, am chemat-o pe preoteasă şi pe cele patru fete şi le-am spus câteva cuvinte de mângâiere: „Ei bine, sunt pe calea muceniciei mele. Domnul mă cheamă. Fie numele Lui binecuvântat! Voi primi mucenicia pentru Biserică”. A fost o despărţire dureroasă – cuvintele nu o pot descrie. Mişcat adânc, am plecat către locul de execuţie.

Pe cale, am cerut să mi se acorde zece minute pentru a mă duce la Arhangheli. Voiam să mă rog lor pentru ultima dată şi să-mi iau rămas bun. Mi-au acceptat cererea şi au aşteptat afară. Am intrat în locaş, am căzut în genunchi în faţa icoanelor şi m-am rugat Arhanghelilor din adâncul sufletului zicând următoarele cuvinte: „Dacă timpul meu nu a venit, scăpaţi-mă prin orice mijloace. Dacă totuşi Domnul mă cheamă la mucenicie, fie binecuvântat. Numai rugaţi-vă Lui pentru mine ca să mă miluiască. Pentru că, om fiind, am păcătuit fie în cuvânt, fie în faptă”. De îndată ce am început canonul de pocăinţă zicând: „Binecuvântat este Dumnezeul nostru…”, am auzit o lovitură puternică în iconostas, iar icoana Arhanghelilor s-a mişcat, ca şi cum mi-ar fi spus: „Nu te teme, suntem cu tine!”. Nu-mi amintesc ce-am spus; eram tulburat. Mi-am luat curaj şi am ieşit afară, dar n-am văzut pe nimeni. În tot satul era numai rumoare, toată lumea alerga încolo şi-ncoace. Nemţii sosiseră pe neaşteptate stabilindu-şi avanposturile la marginea satului. Gherilele au dispărut. Apoi am strigat: Să învieze Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Săi şi să fugă de la faţa Lui cei ce-L urăsc pe El! (Ps. 68, 1). [...]

Ciobanii m-au dus la casa cea nouă a preotului. Era târziu în noapte, iar furtuna era tot mai puternică. A ieşit afară de parcă era Ana sau Caiafa. A început să mă ridiculizeze. „Bine ai venit, eroul naţionaliştilor!… Iată-l aici pe salvatorul naţiunii şi al Bisericii… Îi vezi pe toţi preoţii din jurul tău? Ei sunt cu noi! Avem de partea noastră mari oameni de ştiinţă şi chiar şi un episcop, şi tu crezi încă, omule de nimic, că numai tu poţi face ceva bun?”

M-a condus într-o cameră cu o podea murdară, oferindu-mi o piatră pe care să stau în loc de scaun. Apoi s-a apucat să-mi toarne tot felul de lucruri despre absurda lui propagandă într-o încercare de a mă converti. Mă rugam în gând tot timpul: „Dacă Dumnezeu este cu noi, cine e împotriva noastră?”

Îmi dădeam seama că nu mai am mult până la moarte. I-am spus: „Ascultă, părinte Nicolae, în seara aceasta voi muri sigur în casa ta, dar vreau să-ţi reamintesc că eşti un preot al Celui Preaînalt şi că slujeşti Preacuratele Taine… Voi pleca din viaţa aceasta, dar o dată ce se va termina cu totul, tu vei sta înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor dând socoteală pentru mine şi pentru familia mea”. A ieşit afară lăsându-mă singur în cameră. Nu era nici un foc pentru a mă usca, nici haine de schimb…

Stând pe piatră şi aşteptând ca moartea să vină în orice moment, m-am rugat în întuneric. Ceva mai târziu, am simţit o căldură înlăuntrul meu. Cu puterea lui Dumnezeu, m-am uscat tot. Fiindcă preotul nu m-a uscat, a făcut-o Dumnezeu… Cine este Dumnezeu, mare ca Dumnezeul nostru, Singurul Care face minuni? (Ps. 77, 13).

Părintele Nicolae s-a întors dimineaţă şi m-a întrebat ironic cum îmi petrecusem noaptea. Spuse apoi „Nu te teme; am aranjat totul pentru tine. Du-te în satul tău şi dă o declaraţie de părere de rău, spunând că vei colabora cu noi, şi nu ţi se va întâmpla nimic”. Preoteasa lui îmi aduse nişte tăiţei, atât de acri încât numai porcii îi puteau mânca. Am mâncat puţin – ce puteam să fac? – apoi am plecat… Cuvintele pe care mi le-a spus au rămas fără ecou; nu m-am răzgândit. „Voi muri la datorie”, spusei, îmi pun sufletul pentru oi (Ioan 10, 11).

M-am îndreptat către un alt sat din apropiere pentru a vedea un prieten, pe părintele Chrestos. Imediat ce m-a văzut, a alergat să mă strângă în braţe. A suspinat pentru starea în care eram şi s-a oferit să aibă grijă de mine. Nu i-am cerut decât ceva de mâncare şi un pahar de vin. Voia să-i povestesc o grămadă de lucruri, dar eram prea obosit. L-am părăsit cu cuvintele: „Suntem bucuroşi să-L avem pe Hristos ca ajutor al nostru. Ţine-te de datoria ta şi nu te teme. Roagă-te şi pentru mine, că nu ştiu unde mă voi sfârşi”.

În cele din urmă am sosit în satul meu. Întâi m-am dus la biserica Celor mai Mari dintre Arhangheli pentru a mă ruga şi a mă întări duhovniceşte şi să le mulţumesc pentru tot ce au făcut pentru mine – trebuia să fac acest lucru…

M-am dus apoi acasă. Am bătut uşor la uşă ca nu cumva să audă vreun vecin şi să mă trădeze. După puţin timp, preoteasa şi-a dat seama că eram eu şi mi-a deschis uşa. Scena a fost foarte emoţionantă – cuvintele nu o pot descrie. Eram mort şi am înviat, pierdut eram şi-am fost aflat (cf. Luca 15, 32), ca şi fiul cel pierdut. M-a întrebat cum am reuşit să supravieţuiesc, cum am trecut prin toate satele fără să fiu prins etc. I-am spus că „Dumnezeu este Viu, împărăţeşte şi păzeşte lumea!” „Ştii, îmi spuse, astăzi au venit gherilele ca să ne ia proviziile şi să ne închidă în casă pentru a muri de foame, dar nu s-au pus de acord între ei. Unul dintre ei spunea: «Preotul şi-a ieşit din minţi şi a luat-o la sănătoasa prin munţi, dar ce rău au făcut aceşti micuţi pentru a muri?»; un altul spunea: «Nu i-a păsat nici de copii, nouă de ce să ne pese?»; un al treilea spunea: «Să lăsăm lucrurile aşa cum sunt. Poate că se răzgândeşte şi se întoarce. Numai să ai grijă, preoteasă, să-l somezi să se întoarcă şi să lucreze pentru partid…»”

M-a întrebat dacă mi-era foame. „Nu, spusei, am mâncat la casa preotului – slavă lui Dumnezeu. Acum vreau numai haine de schimb şi să mă culc în şopronul nostru”. Îmi spuse: „Chiar că ţi-ai ieşit din minţi. Ai de gând să lupţi singur? Nu-i vezi pe ceilalţi preoţi, care stau liniştiţi în casele lor, se duc la treaba lor, mănâncă şi beau cu familiile lor? Tot ce e pus deoparte pentru fiecare, e pus şi pentru noi”. I-am spus: „Voi muri pentru Hristos! Nu voi fi niciodată comunist!”

Când mi-am schimbat hainele, s-a desprins o parte din piele de la piciorul stâng. S-a frecat de piatră în timp ce fugeam, dar, slavă lui Dumnezeu, nu mi s-a întâmplat nimic… În noaptea următoare, a venit preoteasa şi mi-a adus ceva de mâncare. Veniseră cu ea şi doi prieteni evlavioşi. Cu lacrimi în ochi, mi-au spus: „Părinte, în ce stare ai ajuns! Cât de mult suferi!” Le-am spus: „Hristos a suferit pentru noi, şi noi trebuie să suferim pentru Hristos. Toată această mizerie şi tot acest întuneric vor trece, în timp ce Biserica va străluci mai departe. Ei se vor ruina, dar cei care cred în Hristos vor trăi şi vor împărăţi… “ Mi-au spus că tot satul plângea pentru mine ca să mă întorc. „Întotdeauna ne-a iubit ca un tată”, spuneau ei. „Nu a făcut rău nimănui! El ne este de folos, nu este o vătămare”.

Sătenii se duseră în dioceza Trikala pentru a afla despre mine. Secretarul le-a spus că, dacă vor cu adevărat să mă vadă din nou, trebuie să semneze o petiţie prin care să declare că toţi vor acest lucru şi că îmi vor garanta viaţa. [...] După câteva zile, gherilele s-au gândit să-mi ofere o funcţie pentru a mă ademeni. Erau conştienţi de popularitatea mea, dar erau şi îndemnaţi de Satana să mă murdărească. Voiau să-mi asigure un cal şi patru gărzi de corp pentru a merge prin sate să propovăduiesc comunismul. Cea mai satanică funcţie!

Au venit în sat şi au anunţat hotărârea. Sătenii s-au enervat. „Ce fel de treabă e asta, spuneţi-ne? Ce aveţi de gând cu preotul, nu-l lăsaţi în pace o dată? Îl veţi nenoroci prin această funcţie păgânească…” Am plecat către Arhangheli şi i-am rugat fierbinte, zicându-le: „Ei vor să mă nimicească, dar voi să staţi împotriva tuturor intrigilor lor!”

I-am întâlnit pe cale, iar ei mi-au dat să citesc un ordin scris. Am spus: „Ceea ce spuneţi aici nu pot să fac cu nici un chip. O asemenea treabă are nevoie de un om educat şi experimentat. Şi, oricum, am declarat deschis că vreau să mor ca un preot adevărat şi nu ca un clovn. Nu voi accepta slujba. Fie acum, fie mai târziu, sunt gata să mor pentru Hristos oricând veţi voi!“ Tot satul era de partea mea… Au plecat din nou cu mâna goală. Vezi cât de vie e credinţa noastră?

Pe 18 ianuarie 1944 două gherile mi-au adus o înştiinţare de la Ioachim, episcopul Kozaniei, care îmi cerea să mă întâlnesc cu el în dimineaţa următoare la ora opt la Mănăstirea Preasfintei Doamne din Gorbovo. M-am rugat în genunchi toată noaptea Arhanghelilor, cerându-le să-l împiedice pe episcop să ajungă aici. Şi ce minune! Ajungând la întâlnire, mi s-a spus că episcopul se îmbolnăvise şi, prin urmare, nu putuse să vină. Avea o criză de diaree care nu-l lăsa să se mişte nici un metru! Ce binecuvântare de la Domnul! Ce minune au lucrat Arhanghelii! Cuvintele de mulţumire pe care I le-am adresat lui Dumnezeu la întoarcere nu pot fi descrise. [...]

Pentru a mă pedepsi şi a mă face să mă răzgândesc, gherilele mi-au luat toate hainele, astfel că nu mai aveam nimic de schimb. Au trimis de asemenea şi diferiţi preoţi pentru a-i spune preotesei: „În mod sigur el nu este singurul preot care refuză comunismul! Nici noi nu-l vrem! Dar ce putem face? Acum le facem jocul şi, de îndată ce situaţia se mai îndreaptă, pur şi simplu uităm de el!” Preoteasa mă bătea tot timpul la cap, dar eu o ţineam pe a mea: „Nu, nu voi asculta de nimeni!“

În Vinerea Mare, 1944, doi preoţi pro-comunişti au vizitat un sat din apropiere. Jucau cărţi şi mâncau ouă cu brânză. Femeile din sat au început să strige: „Vai! Ne va bate Dumnezeu! Ia te uită ce fac preoţii într-o zi ca aceasta – Vinerea Mare!” Spuneau: „Acum avem de dat o luptă – nu e timp de astfel de lucruri!” Un alt preot mergea de colo-colo predicând în adunări: „Frontul gherilelor este al lui Hristos, iar membrii frontului sunt Apostolii lui Hristos! Aşa cum mesajul lui Hristos a fost vestit peste tot, tot aşa şi mesajul frontului trebuie auzit până în cel mai îndepărtat cătun!”

Toate acestea m-au făcut să pornesc o nouă luptă. Nu-mi puteam găsi odihna. Numai rugăciunea neîncetată împreună cu acatistele pe care le rosteam regulat îmi dădeau putere şi mângâiere. [...]

În februarie 1945, în ajunul lăsatului de sec de carne, comuniştii m-au chemat la ei şi mi-au spus: „Mâine dimineaţă te vom pune pe un cal şi vom merge împreună prin tot satul către Trikala pentru a participa la recrutare”. Am spus: „V-aţi ieşit din minţi? Mâine avem chiar şi o cununie!” „Luăm şi cununia cu noi”, spuseră ei, „E o vreme de mare nevoie!” M-am dus la Arhangheli şi le-am zis: „Nu lăsaţi duşmanul să-şi facă voia! Arătaţi acum o minune! Nu lăsaţi pe nimeni să meargă la recrutare!” Dimineaţă devreme, acei diavoli vicleni au început să bată clopotul şi să cheme pe toţi printr-un megafon ca să participe la recrutare. Preoteasa veni să-mi spună că aceşti diavoli nu mă vor lăsa să slujesc astăzi! „Ce îngăduie Domnul” – spusei eu. Din biserica Arhanghelilor am coborât spre biserica parohială Sfântul Nicolae. Am vorbit cu ei la modul cel mai amabil. Le-am cerut să mă lase să slujesc. S-au oprit puţin, dar după un timp au început din nou. Le-am cerut să se dea jos din clopotniţă, dar m-au luat în derâdere. Mişcat de o râvnă dumnezeiască, am terminat de zis „Slavă Tatălui…” şi după ce cântăreţul se apucase să citească cei şase Psalmi, am luat în mână un toiag de stejar şi m-am dus la icoana Sfântului Nicolae. „Sfinte Nicolae – spusei – nu auzi ce se întâmplă afară? Nu mă lasă să slujesc! Sfinte Nicolae, tu l-ai lovit odinioară pe Arie. De ce ai făcut un astfel de lucru? Deoarece atunci când Sfântul Spiridon a luat cărămida şi a sfărâmat-o pentru a aduce o dovadă în sprijinul dogmei Sfintei Treimi, cu un foc care se înălţa, cu o apă care curgea şi cu pământul rămas în mâini, vicleanul Arie a spus că era curată magie. În acel moment, Sfinte Nicolae, mişcat de o râvnă dumnezeiască, l-ai lovit pe Arie. Ai fost pus în temniţă pentru aceasta, dar Hristos şi Născătoarea de Dumnezeu te-au adus înapoi, ca pe unul ce avea dreptate… Acum, din partea mea, îi voi lovi pe aceşti diavoli unul câte unul şi-i voi da jos din clopotniţă! Eu le voi da bătaia, dar toată responsabilitatea pentru ceea ce mi se va întâmpla va fi a ta!”

Am ieşit afară şi am strigat la ei fără frică să se dea jos. Deveneam tot mai furios când am văzut steagul cu secera şi ciocanul în piaţa satului şi m-am repezit asupra lor, lovindu-i fără milă, unul câte unul. I-am dat pe toţi jos; am spart şi megafonul. Nu prea mi-amintesc ce le-am spus. M-am întors în biserică, am dat slavă Sfântului Nicolae zicând: „Am lovit, Sfinte Nicolae! Situaţia este acum în mâinile tale: nu lăsa pe nimeni să meargă la Trikala!“ Minunea a continuat. La recrutare s-au prezentat doar opt oameni. Am stat în biserică şi am săvârşit Liturghia viu şi nevătămat. Dau mărturie cu toată sinceritatea: „Nu mi-au replicat cu nici un cuvânt - harul Sfântului Nicolae şi al Arhanghelilor nu i-a lăsat să facă nimic! Dacă Dumnezeu este cu noi, cine va sta împotriva noastră?”

Pe 20 octombrie 1945, duminică dimineaţa, la puţin timp după ce am bătut clopotul, trupele de gherilă au încercuit satul. Un detaşament de naţionalişti îşi făcuse tabăra în satul nostru voind să ne distrugă pe toţi. Tocmai intrasem în biserică. Auzind toată agitaţia, mi-am făcut cruce, am cerut ajutorul Sfântului Nicolae şi am fugit rapid. Au tras în mine cu puştile, dar nu m-a atins nici un glonţ. M-am îndreptat către alt sat în care se afla armata naţionalistă. La scurtă vreme după aceea m-au ajuns optsprezece călăreţi. Gloanţele au pătruns prin sutană, dar nu prin mine… M-au înconjurat la aproape cincizeci de metri şi au strigat: „Unde ai de gând să te duci, diavol bărbos, eh?” (M-au înjurat foarte urât.) Mi-am ridicat mâinile către cer şi am strigat din adâncul sufletului: „Arhanghele Mihail, sunt în primejdie, salvează-mă!” Şi iată, mare minune: Arhanghelul Mihail a apărut ca un fulger! Pe şeful lor l-a aruncat jos de pe cal, tăindu-i cu sabia curelele de la şa. Şeful şi-a frânt şira spinării, timp în care ceilalţi zece au îngheţat pe loc. În cele din urmă, unul dintre ei mi-a spus: „Iartă-ne, păstorul nostru, du-te pe calea ta! Ai dobândit păzitori puternici!” „Îţi mulţumesc” – spusei eu. I-am iertat şi m-am rugat lui Dumnezeu să-i lumineze ca să se poată pocăi şi să devină oameni buni. „Întotdeauna să grăiţi adevărul – le spusei eu – şi Dumnezeu să fie ajutorul vostru!”

***

Mărturia părintelui Dimitrie nu are nevoie de laude. Şi-a primit deja răsplata de la Hristos. Noi însă avem nevoie să luăm aminte la ea, pentru că multe dintre detaliile tabloului zugrăvit de părintele Dimitrie se pot observa şi în tabloul vieţii de astăzi. Unele apar chiar ca nişte constante în istoria Bisericii creştine, încă din cele mai vechi timpuri. „Frontul gherilelor este al lui Hristos, iar membrii frontului sunt Apostolii lui Hristos! Aşa cum mesajul lui Hristos a fost vestit peste tot, tot aşa şi mesajul frontului trebuie auzit până în cel mai îndepărtat cătun!” Porunca dată sfinţilor apostoli, de a propovădui Evanghelia în toată lumea, a fost răstălmăcită de către slujitorii diavolului: aceştia au vrut ca mărturia care să cucerească lumea să fie una mincinoasă. Cu câtă putere s-au luptat ereticii să împrăştie rătăcirile lor… Şi iată că apar aceşti noi eretici care unesc Biserica lui Hristos cu un partid politic ai cărui întâi stătători au mucenicit zeci de mii de creştini. Care consideră că idealurile comuniste îşi găsesc ecourile în paginile Evangheliei.

Dacă ideea aceasta nu şi-ar fi găsit susţinători, nu ar fi meritat atenţie. Totuşi, nu numai că oamenii slabi în credinţă s-au lăsat seduşi de ea (de fapt înşelarea lor era previzibilă), ci chiar unii slujitori ai Bisericii au devenit propagatori ai ei. Este adevărat, unii au făcut-o de frică, alţii din dorinţa de a fi sprijiniţi de către comunişti, alţii pentru că nu vroiau să iasă în evidenţă rupându-se de poziţia pe care se aflau cei apropiaţi lor. Unii erau conştienţi de faptul că ideologia comunistă e mincinoasă, că nu poate fi legată de adevărul lui Hristos, dar preferau să nu îşi facă publice punctele de vedere.

Mai trăiau prin Grecia şi alţi părinţi mărturisitori, numai că în regiunea în care trăia părintele toţi se lăsaseră ademeniţi de otrava comunistă. Este trist, dar soţia părintelui Dimitrie îi reproşa că este singur, în timp ce toţi ceilalţi clerici reuşiseră ca prin compromisuri mai mici sau mai mari să pactizeze cu comuniştii. Oare nu era mai simplu ca şi părintele Dimitrie să facă acelaşi pas? Şi totuşi, în timp ce atâţia alţii trăiau în nepăsare, părintele Dimitrie simţea cum credinţa sa era supusă marelui examen: „Voi muri pentru Hristos! Nu voi fi niciodată comunist!”

Situaţiile prin care a trecut părintele Dimitrie se vor regăsi în vremurile de pe urmă, când mărturisitorii vor fi atât de puţini încât vor avea impresia că sunt singuri. Părintele Dimitrie, curajos ca un cavaler în faţa unui balaur, a luptat cu toate puterile sale. Şi a biruit.

Oamenii se mulţumesc să judece păcatele preoţilor şi ale episcopilor, şi duc o viaţă păcătoasă. Ce s-ar fi întâmplat oare dacă părintele, aflând că episcopul Ioachim al Kozaniei îşi trimisese arhimandritul împreună cu alţi cinci ucigaşi ca să îl omoare, s-ar fi lăsat biruit de gândurile drăceşti şi ar fi spus că Dumnezeu a părăsit Biserica? Ce Biserică este aceea în care un ierarh plănuieşte uciderea unui mărturisitor? Cum să fie această Biserică Trupul lui Hristos? Ce părtăşie are o crimă cu sfinţenia?

Evident, nici una. Dar părintele Dimitrie a trecut cu vederea scăderile ierarhului său, ca şi ale celorlalţi clerici care făcuseră compromisuri cu comuniştii. El şi-a văzut de slujirea sa, fără să se lase influenţat de greşelile altora. Trebuie să luăm aminte însă la faptul că, atunci când duşmanii lui Hristos vor să se dea drept prieteni ai creştinilor, caută să atragă de partea lor preoţi şi episcopi care să le ţină partea. „Îi vezi pe toţi preoţii din jurul tău? Ei sunt cu noi! Avem de partea noastră mari oameni de ştiinţă şi chiar şi un episcop, şi tu crezi încă, omule de nimic, că numai tu poţi face ceva bun?”

Şi iată că adevărul era de partea acestui om de nimic, şi nu a puternicilor care se lăsaseră înşelaţi de diavol. Acest om de nimic a luptat din toate puterile pentru mărturisirea lui Hristos. Şi, atunci când s-a aflat în faţa morţii, a rostit acele cuvinte care par scoase din vechile scrieri hagiografice despre mucenici: „Sunt pe calea muceniciei mele. Domnul mă cheamă. Fie numele Lui binecuvântat! Voi primi mucenicia pentru Biserică”. Şi atunci, cine era mai puternic, fricoşii care se lepădaseră sau el, care nu se temea de moarte?… Întrebarea nu are nevoie de răspuns. Este ea însăşi un răspuns.

Dacă Biserica ar fi avut numai episcopi care să condamne mărturisitorii la moarte şi numai preoţi asemeni celor care mâncau brânză şi jucau cărţi în acea Vineri din Săptămâna Patimilor, porţile iadului ar fi biruit-o. Numai că o Biserică îngenuncheată nu poate fi a lui Hristos. Dar Biserica a avut cete de mucenici preoţi şi ierarhi. Numai dacă ne uităm la canonizările făcute în ultima vreme de Biserica Rusă, vom găsi destule exemple… Slavă lui Dumnezeu!

Cineva ar putea spune: dar oare de ce părintele Dimitrie a cutezat să îi bată pe comunişti cu toiagul? Oare Hristos nu ne-a învăţat să îi iubim pe vrăjmaşii noştri? Dacă părintele nu avea iubire pentru vrăjmaşi, atunci cum ajunsese la mari măsuri de sfinţenie?

Trebuie să facem o deosebire între duşmanii noştri şi duşmanii lui Hristos. Când duşmanii ne batjocoresc, ne prigonesc, ne defaimă, trebuie să îi iertăm şi să ne rugăm pentru ei. (Părintele Dimitrie chiar l-a ajutat să rămână în viaţă pe unul dintre cei care semnaseră condamnarea lui la moarte şi care după o vreme se afla el însuşi în faţa morţii.) Dar când e vorba de batjocorirea Sfintei Biserici, atunci putem fi fermi în mărturisirea credinţei noastre. Preoţii ortodocşi nu aveau datoria să pună mâna pe arme atunci când prigonitorii îi împiedicau să săvârşească sfintele slujbe. (Biserica nu trebuie transformată în detaşament de gherilă, în care preoţii să fie un soi de Rambo locali.) Dar fiecare dintre ei avea datoria să stea împotriva acestor prigonitori, folosindu-se de sabia cuvântului.

Ar fi multe de spus pe marginea mărturiei date de părintele Dimitrie. Chiar numai lupta de durată pe care a dus-o cu soţia sa, care îl îndemna să accepte compromisul cu comuniştii, putea fi descrisă într-un articol întreg. Eu nu încerc însă să fac tâlcuiri pe marginea unui text care are o valoare apropiată de cele din martirologiile Bisericii primare. Am încercat doar să surprind anumite idei care m-au frământat citind şi recitind cuvintele părintelui Dimitrie.

Foarte mult m-a impresionat şi faptul că aceeaşi preoteasă, care în tinereţe îl sfătuia să facă lucruri potrivnice lui Dumnezeu, spre sfârşitul vieţii îl ajuta într-un mod aparte pe părintele Dimitrie (care cu o răbdare mucenicească suferea dureri groaznice pe patul de spital):

„Am de partea mea un colaborator – preoteasa – care are grijă de mine şi mă uşurează cu răspunsul Doamne miluieşte. Sunt foarte emoţionat de acest lucru, că am pe cineva care-mi stă alături, îndeosebi în rugăciune. Mă întreb, aşa ca nişte neînvăţaţi cum suntem amândoi, dacă această lucrare a noastră este bineplăcută lui Dumnezeu. [...] Treaba merge bine, fără piedici. Cât de bine s-a îndreptat totul cu ajutorul lui Dumnezeu, al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi al Arhanghelilor! Durerea îşi va face treaba ei, eu pe a mea. De îndată ce-mi voi termina rugăciunea cu epitrahilul pe mine, voi lua mătăniile… E o lucrare fără sfârşit… Preoteasa are grijă de mine fără să se plângă. De îndată ce termină de făcut mâncarea, ia mătăniile… Bucurie dumnezeiască, binecuvântarea lui Dumnezeu!”

Să ne ajute şi pe noi bunul Dumnezeu să avem parte de pocăinţa de care a avut parte această preoteasă. Şi, dacă prin viaţa noastră am amărât într-un fel sau altul pe vreunul dintre cei care ne-au sfătuit să ducem o viaţă de rugăciune şi nevoinţă – fie că este vorba de cunoştinţe, soţi, soţii, părinţi, socri sau alte rude, şi fie că este vorba poate chiar de copiii noştri – să încercăm să schimbăm lucrurile. Şi aşa cum preoteasa i-a devenit părintelui din prigonitor sprijinitor, tot aşa să fim şi noi sprijinitori ai celor care se luptă pentru binele Bisericii lui Hristos.

Nu ne este uşor. Ne e greu, da, ne este foarte greu. Dar asta e singura noastră cale de mântuire…

Însemnări pe marginea unei cărţi

Citind viaţa părintelui Dimitrie Gagastathis, am fost impresionat de câteva din cuvintele acestui om luminat de Dumnezeu. Le-am copiat şi am scris câteva rânduri pe marginea lor…

Am văzut multe lucruri în viaţa mea, unul dintre ele fiind acela că rugăciunile, canoanele şi dumnezeieştile Liturghii i-au făcut pe mulţi să se întoarcă în staulul Bisericii.

Ne plângem că lumea se îndepărtează de Biserică. Asistăm neputincioşi la această apostazie, şi ne supărăm că cercul se strânge din ce în ce mai tare în jurul nostru. Ce e de făcut? Părintele Dimitrie arată clar: rugăciunea este o lucrare prin care putem să îi ajutăm pe ceilalţi. Nu se întorc ceilalţi spre Dumnezeu? Poate că nu ne-am rugat lui Dumnezeu destul pentru ei. Nu se întorc ceilalţi spre Dumnezeu? Poate că nu am ştiut să Îl mărturisim pe Dumnezeu în faţa lor, prin cuvintele şi mai ales prin faptele noastre…

Când prelaţii altor biserici au venit în Trikala, la început m-am dus doar să-i văd, dar apoi mi-am zis: „Părinte Dimitrie, pleacă imediat de aici şi nici măcar nu privi înapoi…”. Nu trebuie să-i acceptăm. Urmez acest principiu de mulţi ani. A fost cam nepoliticos din partea mea. Dar e mai bine să te pui bine cu Dumnezeu decât cu oamenii…

În relaţia cu „preoţii” celorlalte confesiuni, părintele Dimitrie a avut o poziţie nepoliticoasă. Dacă ar fi trăit astăzi, ar fi fost etichetat drept fundamentalist sau extremist. De ce s-a purtat aşa acest om a cărui inimă era plină de dragoste pentru toată făptura, a cărui inimă îi cuprindea până şi pe cei care îi doreau moartea? Răspunsul nu e deloc original. Îl găsim mărturisit de atâtea ori atât de marii sfinţi ai Bisericii, cât şi de cuvioşii vremurilor noastre: decât să Îl superi pe Dumnezeu, e mai bine să îi superi pe oamenii care nu Îl cunosc pe Dumnezeu. Şi, crezând că slujesc adevărului, de fapt sunt amăgiţi de minciună… Lipsa de politeţe a părintelui Dimitrie trebuie deci înţeleasă ca o virtute…

Este cumplit. Oamenii de aici au părăsit biserica, ducându-se în duminici să lucreze la câmp – să adune bumbac… Câmpiile sunt pline, iar bisericile sunt goale. Umblă după aur [în gr. chrisos] şi nu după Hristos.

Câte duminici am pierdut până acum în deşertăciuni?… Suntem ca fariseii care înţelegeau legea după cum le convenea. Şi ce facem acum? Nu vorbesc despre cei care muncesc duminicile, pentru că dacă ar fugi la biserică, ar fi concediaţi. (Pe aceştia parcă dinadins diavolul îi împiedică să îşi găsească un alt loc de muncă; deşi, la drept vorbind, mulţi dintre aceşti creştini acceptă serviciile la care lucrează şi duminicile nu pentru că altfel le-ar muri copiii de foame sau pentru că nu ar avea cum să se întreţină, ci pentru că de fapt iubesc mai mult un gram de aur decât un moment de rugăciune…).

Fugim de muncă duminica, nu cumva să Îl supărăm pe Dumnezeu, şi, după ce venim de la biserică, deschidem televizorul şi ne pierdem timpul „odihnindu-ne”. Vedem şi lucruri care ne smintesc, vedem şi imagini păcătoase, dar ne mândrim că nu muncim. Nu cumva stând la televizor şi privind deşertăciuni suntem asemenea celor care mergeau la cules de bumbac? Sau poate că faţă de noi aceştia sunt virtuoşi…

În timpul Postului Mare, inspectorul şcolar din districtul nostru ne-a vizitat satul, iar preotul din sat a fript un miel pentru a-i mulţumi cumva. Iată cum dărâmăm Biserica. El a zis aşa: „Mulţumeşte şi mănâncă!” Dumnezeu să aibă milă de noi…

Am auzit şi fapte mult mai smintitoare prin care anumiţi slujitori ai altarului au încercat să facă pe placul stăpânitorilor lumii acesteia – „pentru a le mulţumi cumva”... Am auzit şi pe mulţi luându-le apărarea, pe motiv că e greu să mai rezişti astăzi fără să faci compromisuri. Şi e mai bine să faci un compromis mai mic decât unul mai mare. O astfel de perspectivă exclude însă faptul că Dumnezeu ne dă posibilitatea să ne purtăm creştineşte oricât de mari ar fi ispitele din faţa noastră. Şi, excluzând această perspectivă, dărâmăm Biserica. Fie că vrem, fie că nu…

Îmi cereţi să vă însoţesc în excursie. Problema e câţi din ei vor fi pelerini şi câţi vor fi turişti şi spectatori – se poate ca cele de pe urmă… să se facă mai rele ca cele dintâi (Matei 12, 45)… Femeile fumează, au buzele rujate, etc… Cu astfel de oameni eu nu merg.

Dacă preoţii care organizează pelerinaje ar pune condiţii morale celor care au intenţia de a merge împreună cu ei, atunci grupurile de pelerini ar fi mult mai mici. Oare faptul că unele femei fumează şi se rujează este suficient pentru ca un părinte de talia părintelui Dimitrie să refuze să ia parte la un pelerinaj alături de ele? Cine este el ca să îi judece pe alţii?

Şi totuşi… sunt multe grupuri de pelerini care vin prin mănăstiri şi produc sminteală (şi dacă nu ar mai fi atâţia „pelerini” care să le smintească pe maici sau închinătoare necuviincioase care să îi smintească pe călugări, nu ar mai fi tot atâta cădere prin mănăstiri…); preotul care îşi asumă riscul de a le însoţi se face părtaş păcatului lor. Şi ce e de făcut? Să meargă în pelerinaje numai oameni sfinţi? Nu, în nici un caz. Dar cei care merg în pelerinaje să fie conştienţi de faptul că, aşa cum împărtăşania le este spre osândă celor care o primesc fără să se pocăiască, la fel şi un pelerinaj le poate fi spre osândă celor care batjocoresc „cetăţile lui Dumnezeu”…

De altfel, Sfântul Ioan Maximovici nici nu le lăsa pe femeile rujate să sărute icoanele. Câtă vreme o femeie vine la biserică pregătită să atragă privirile bărbaţilor, ce legătură are ea cu Maica Domnului, Pururea Fecioara? Iar dacă vine ca să Îl afle pe Dumnezeu, de ce se găteşte într-un fel în care nu Îi place Domnului?

Tinerii, fete şi băieţi, au luat-o razna şi astfel nu vor putea nici să audă, nici să vadă, în vreme ce nimeni nu se osteneşte să-i oprească. Şi totuşi, cum ar putea s-o facă cineva, când şi cei mari merg spre mai rău?…

„Tineretul păcătuieşte… Vai de el…” – spunem, de multe ori, pentru că este uşor să aruncăm cu pietre în cei care fac păcate pe care noi nu le-am făcut (sau poate am şi uitat că le-am făcut). Şi este şi mai uşor să aruncăm cu pietre în cei care fac păcate pe care şi noi le-am face, dacă am avea prilejul… Problema mare este că în loc să ne ostenim să îi oprim, nu facem altceva decât să fim martori ai căderii lor. Fără să ne dăm seama că prin lipsa noastră de dragoste suntem părtaşi păcatelor lor. Şi, mai mult încă: cei care ar trebui să le ofere tinerilor pilde de virtute de multe ori le oferă pilde de făţărnicie, de egoism, de răutate, de orice, numai de virtute nu. Uneori cei mari sunt chiar mai păcătoşi decât tinerii pe care îi judecă. Şi atunci, cum să se ridice tinerii?…

Numai harul dumnezeiesc mă va ajuta. Trebuie să rămân ţintuit la pat – nu e uşor să faci aur! Nu vreau să supăr nici un sfânt – pur şi simplu nu am dreptul. N-au suferit ei destul, Sfântul Gheorghe, Sfântul Dimitrie şi ceilalţi? Nici pe Dumnezeu nu-L mai rog să mă vindece. Iubitul meu Arhanghel m-a asigurat de aceasta spunându-mi: „Părinte Dimitrie, eu sunt cel ce te-am apărat şi te-am ajutat întotdeauna. Dar acum nu te mai pot ajuta…” „Mulţumesc, copilul meu – am spus eu -, ştiu că nu putem continua prin a cere amânări la nesfârşit.”

Oare noi vom ajunge să avem atâta credinţă? Ne place să spunem că suntem creştini, dar când suntem pironiţi pe crucea durerii, fie în necazuri, boală sau din alte motive, cârtim. Şi aşa pierdem cununa…

Atât clerul, cât şi oamenii de astăzi şi-au pierdut duhovnicia. Vorbesc neîncetat despre chestiuni materiale şi politice.

Diferiţi oameni care ocupă poziţii sociale înalte vorbesc despre faptul că astăzi Ortodoxia ar trebui să sufere un „aggiornamento”, să iasă din închistare şi să îşi mai strunjească punctul de vedere. Episcopii, clericii şi mirenii care evadează din închistarea dogmatică a Bisericii sunt priviţi ca oameni model, care exprimă noua sfinţenie, varianta modernistă a sfinţeniei. Ce atâta preocupare pentru dobândirea raiului, când problemele politice sunt mult mai aproape de noi? Ce atâta luptă pentru sfinţirea sufletului, când în loc de nevoinţă iubim lenevia, în loc de ascultare de Dumnezeu iubim libertatea pătimaşă?

Oamenii, fie ei clerici sau mireni, vorbesc despre subiectele pe care le macină în minţile şi în inimile lor. Nu e de mirare atunci că sfinţenia lor e îndoielnică. Totuşi, cine poate să îi judece? Numai Dumnezeu, sau sfinţii prin care vorbeşte Dumnezeu. Şi părintele Dimitrie Gagastathis este un astfel de glas binecuvântat. Dar glasul său nu a fost pe placul multora dintre cei care se simţeau mustraţi de el…

Vorbind despre părintele Dimitrie, cunoscutul stareţ athonit Emilian – de la Sfânta Mănăstire Simonos Petras – întreba retoric: „să mai pomenim oare şi miile de prilejuri de mucenicie şi prigoniri prin care a trecut? … Chiar şi mâinile preoţilor cu care obişnuia să liturghisească erau gata să-i ia viaţa”. De ce? Pentru că el nu vroia să amestece lumina lui Hristos cu întunericul minciunii, curăţia virtuţii cu murdăria compromisurilor.

(Părintele nu susţinea ideea eretică potrivit căreia, pentru păcatele lor, clericii îşi pierd puterea de a săvârşi Sfintele Taine. Ci spunea că, deşi au acest har, nu se poartă cu vrednicia cuvenită. Şi atunci darul, în loc să îi învrednicească de cunună, îi învredniceşte de osândă…)

Să ţinem minte verdictul părintelui: „ne-am pierdut duhovnicia…”.

***

Suntem slabi, suntem neputincioşi, suntem… Cum suntem? Aşa cum vrem să fim. Nu suntem predestinaţi nici să fim laşi, nici să fim păcătoşi, nici să fim răi. Dimpotrivă, Dumnezeu ne trimite harul Său pentru a duce o viaţă de sfinţenie. Lupta e grea, desigur. Dar şi robii lui Hristos sunt puternici. Părintele Dimitrie ne vorbeşte şi ne cere să fim eroi ai lui Hristos, mai eroi decât eroii din filme, decât eroii din romane, decât eroii din cărţile de istorie. Să fim eroi, aşa cum a fost şi părintele Dimitrie. Să fim urmaşi ai păstorului David, care l-a biruit pe Goliat. Pentru că, ne place sau nu, din ce în ce mai mulţi urmaşi ai lui Goliat se arată la orizont. Şi trebuie să le stea cineva împotrivă…

(Danion Vasile, Noi sfinti preoti de mir, Editura Lucman, 2007)

1 Comentariu »

• Sfintii Trei Ierarhi si prietenia duhovniceasca
• Parintele Arsenie Boca despre cum arata un episcop adevarat

• Troparul Sfintilor Trei Ierarhi

• Ascultati cantari din Vecernia Sfintilor Trei Ierarhi cu corul Anghelos
• Acatistul Sfintilor Trei Ierarhi (text)
• Ion Luca Caragiale si Sfintii Trei Ierarhi

• Raspunsul Parintilor este valabil pentru orice timp

***

Mitropolitul Augustin de Florina: CEI TREI IERARHI, MODEL DE LUPTĂTORI

“Iubiţii mei, noi ce suntem? Creştini morţi sau vii? Dacă suntem morţi, ne va târî în abis curentul păcatului. Dacă însă suntem vii, atunci vom merge contra tuturor curentelor. Împotrivire la curentele epocii, iar cei Trei Ierarhi, modelele de luptători, să ne binecuvânteze în această luptă!”

Biserica noastră Ortodoxă este ca o grădină. În ea se găsesc flori cu bună-mireasmă nemuritoare. Flori duhovniceşti sunt şi cei Trei Ierarhi, pe care îi sărbătorim astăzi – Sfinţii Vasile, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur.

Astăzi îi vom privi pe aceşti sfinţi ca luptători. Pentru că viaţa aceasta este o luptă şi un război. Cei Trei Ierarhi au fost modele de luptători.

***

Şi epoca lor a fost marcată de defecte, răutăţi, patimi, crime, scandaluri, rătăciri, erezii…, dar ei n-au fost atraşi. S-au împotrivit. S-au războit. În felul acesta au devenit modele ale luptătorilor taberei creştine.

Marele Vasilie s-a născut în Cezareea Capadociei. A fost foarte bine pregătit intelectual. Douăzeci de ani a studiat la Atena. Acolo l-a întâlnit pe prietenul său nepreţuit Grigorie, iar prietenia aceasta i-a ocrotit de stricăciunea cetăţii. În Atena erau adunaţi toţi copiii bogaţi; părinţii le trimiteau bani, iar ei îi cheltuiau. Acolo existau şi femei stricate. Dar cei doi prieteni au rămas ca nişte crini în mijlocul spinilor.

Din Atena, Vasilie s-a întors în Cezareea. Atunci domina arianismul. Împăratul l-a trimis pe Modest să-i constrângă pe episcopi să semneze. Toţi au semnat declaraţia că sunt arieni. A ajuns şi în Cezareea. - Ce vrei?, îl întreabă Marele Vasilie. – O semnătură. – Nu se poate. Împăratul meu îmi interzice să semnez aşa ceva. – Nu te temi de împărat? – Ce-o să-mi facă? – Îţi va confisca averea sau te va trimite în exil sau la moarte! Marele Vasilie a răspuns: – Şi altceva mai rău mai ai? Confiscarea averii? Nu am decât o rasă şi câteva cărţi. Exil? „Al Domnului e pământul şi plinirea lui” (Psalmul 23, 1); oriunde aş merge, exilat sunt. Moarte? Pentru mine moartea este o binefacere. Nu cedez… A auzit Modest şi s-a mirat.

Împotrivire în Atena ca student, împotrivire şi în Cezareea ca episcop în faţa lui Modest şi a împăratului.

Grigorie Teologul. Şi duhul împotrivirii acestuia îl vedem în Atena. Nu l-a influenţat mediul rău. Coleg l-a avut pe Iulian Paravatul, împăratul idolatru de mai târziu. Nu a fost amăgit de el. S-a războit împotriva ideilor lui Iulian.

Apoi, s-a dus în satul său, în Arianz, unde a devenit cleric şi apoi episcop. L-au chemat la Constantinopol când domina arianismul. Arienii ocupaseră toate bisericile în afară de una foarte mică – Sfânta Anastasia. Acolo, Sfântul Grigorie a rostit faimoasele lui Cuvinte teologice despre Sfânta Treime şi de acolo a primit numele de Teologul. La început nu-i dădeau importanţă, dar apoi a început să zguduie întreaga cetate prin predicile lui. Arienii turbau împotriva lui. Şi în ziua de Paşti au intrat cu ciomege şi pietre şi au început să lovească cu pietre pe cei din biserică. A fost rănit şi Grigorie. Aproape pe jumătate mort a scăpat din acea dramă pentru credinţa ortodoxă.

S-a luptat împotriva lui Iulian, s-a luptat împotriva arienilor, s-a luptat împotriva ereziilor timpului său.

Dar să venim la Ioan Gură de Aur.

Ioan Gură de Aur. Întreaga lui viaţă este o luptă. În scrierile şi în omiliile lui foloseşte cuvintele luptă, război, arme, nevoinţă, întrecere. Zice undeva: Vin din luptă! Şi când îl aude cineva crede că este în război. Da, în război duhovnicesc împotriva ereticilor. S-a luptat Gură de Aur. S-a luptat împotriva celebrărilor şi distracţiilor idolatre, a teatrelor, a hipodromurilor, a dansurilor desfrânate, a bogaţilor nemilostivi şi a luxului. S-a luptat împotriva lui Eutropiu. Cine era Eutropiu? Era favoritul împărătesei Eudoxia. Doar ce ajunsese prim-ministru, că şi începu jafurile. Nu ocolea nici căsuţa văduvei şi a orfanului. Striga la el Gură de Aur. Drumul pe care ai apucat este dezastruos!… El nu lua în seamă nimic. O sfântă legiuire de la Marele Constantin definea azilul bisericilor: adică celui care era urmărit, dar apuca să intre într-o biserică, nu se putea să-i mai faci vreun rău. Eutropiu avea duşmani şi îi urmărea, dar aceştia fugeau în biserică. S-a dus atunci la Ioan Gură de Aur şi îi zice: – Vei desfiinţa azilul bisericilor (pentru a avea dreptul să intre înăuntru şi ca un uliu să răpească găinile. – Asta nu se poate, răspunde Ioan. – Te voi exila. – Fă ce vrei; azilul nu se desfiinţează… Într-o zi deci, pe când Gură de Aur propovăduia, a auzit un mare zgomot de mulţime. La un moment dat cineva, transpirat şi ticăloşit, intră alergând în biserică şi îmbrăţişează coloanele. Cine era? Eutropie! Cel care voia să desfiinţeze azilul acum era urmărit, îl degradaseră din funcţie şi pentru a primi salvare a alergat la biserică. De afară strigau: Să ni-l predai, ne-a distrus!… Atunci s-a urcat Gură de Aur în amvon şi a rostit faimosul cuvânt către Eutropiu, cel în care zice: „Deşertăciunea deşertăciunilor… (Ecclesiastul 1, 2). Veniţi să vedeţi ce era în urmă cu o oră şi ce este acum…”. Nu li l-a predat.

S-a luptat cu Eutropiu, dar s-a luptat şi cu împărăteasa Eudoxia. Lumeşte se pare că a învins împărăteasa, dar înaintea lui Dumnezeu a învins Gură de Aur. Ce s-a întâmplat? Respectabilii domni o linguşeau pe împărăteasă pentru frumuseţea ei. I-au confecţionat o statuie, au aşezat-o în afara bisericii şi au hotărât o zi pentru ceremonie. Gură de Aur s-a răsculat. Când s-a aflat lucrul acesta la palat, s-a făcut mare tulburare şi a început marea luptă la care unelte au fost şi unii episcopi nevrednici. L-au exilat departe în Armenia. În sfârşit, chinuit, epuizat, îndurerat, prigonit, şi-a făcut semnul crucii şi a spus: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate”. Astfel şi-a încredinţat sfântul său suflet, în ziua Înălţării Cinstitei Cruci. A căzut sus la datorie.

***

Nu ne-a adus Dumnezeu aici, pe pământ, ca să trăim câţiva ani şi să facem chefurile diavolului, ale trupului şi ale dorinţelor noastre. Ne-a adus pentru ca să facem voia Părintelui ceresc. În rugăciunea noastră zicem: „Facă-se voia Ta…” (Matei 6, 10); nu voia lui A, B, C, ci voia lui Dumnezeu. Normal, atunci când apare situaţia în care voia oamenilor este potrivnică voii lui Dumnezeu, noi să alegem fără discuţie voia lui Dumnezeu. Vreţi exemple?

Este taină nunta. Femeia trebuie să se supună bărbatului, dar până la un punct. Dacă bărbatul cere lucruri contrare voii evidente a lui Dumnezeu, atunci femeia ce va alege? Va prefera iubirea bărbatului? Atunci a încetat să fie creştină. Va prefera iubirea lui Dumnezeu? Atunci mii de cununi îi împletesc îngerii. Să spună bărbatului: te-am luat ca să te am tovarăş aici în această viaţă şi în cealaltă; nu te-am luat să mă duci în iad… Iarăşi, dacă bărbatul are femeie cu pretenţii cu totul anticreştine, nu trebuie să cedeze poftelor ei. Trebuie să se împotrivească.

Eşti copil? Ascultare faţă de părinţi. Dacă însă părinţii tăi îţi impun lucruri contrare legii lui Dumnezeu, atunci să nu-i asculţi. Eşti soldat? Ascultare faţă de general. A hulit însă înaintea ta cele dumnezeieşti? Să te împotriveşti. Eşti funcţionar? Ascultare faţă de şeful tău. Însă te vei împotrivi întâistătătorului tău, dacă va cere lucruri contrare legii lui Dumnezeu.

Închei cu un exemplu. Peştii morţi sunt luaţi de curent, dar cei vii merg contra curentului. Iubiţii mei, noi ce suntem? Creştini morţi sau vii? Dacă suntem morţi, ne va târî în abis curentul păcatului. Dacă însă suntem vii, atunci vom merge contra tuturor curentelor. Împotrivire la curentele epocii, iar cei Trei Ierarhi, modelele de luptători, să ne binecuvânteze în această luptă. Amin.

+ Episcopul Augustin

(Omilia Mitropolitului de Florina în Sala „Trei Ierarhi”, Atena, 31.01.1960)

(traducere din elină: monahul Leontie)

Legaturi:

• Ascultarea, pretextele si abuzurile ei – parintele Savatie pune punctul pe I
  

• “N-AM VENIT SA ADUC PACE, CI SABIE!” – talcuirea Sf. Ioan Gura de Aur

• INTRE DUMNEZEU SI PARINTII DUPA TRUP

• Sfantul Mare Mucenic Dimitrie, militarul care a stiut sa spuna NU
• NU, DOMNULE!” – IMPOTRIVIREA SI RUGACIUNEA: CHEILE REZISTENTEI

• Arhimandritul Gavriil: “Nu, domnule, nu pot să colaborez. Iudă, din mine nu puteţi să faceţi!”

• PARINTELE GH. CALCIU: “Prefer sa mor aici fara niciun compromis!”

• Parintele Calciu: “Stai ca un stalp neclintit in fata satanei!”

• “SA ROSTIM RASPICAT ADEVARUL!”
• UNDE SUNT SECERATORII? – Al optulea cuvant catre tineri al parintelui Calciu

• CRESTINISMUL RESPINGE PROSTIA SI PASIVITATEA LAŞĂ CA PE EREZII
• Suflet de rob (sau taina libertăţii) – de N. Steinhardt

• “Jurnalul fericirii” in actualitate
• Vom putea spune si noi ca “n-am stiut”?
• A SPUNE CA 2+2=4 SAU DESPRE MARTURISIREA SI LEPADAREA ADEVARULUI INCOMOD
• SFINTII MUCENICI ADRIAN SI NATALIA – pilda si rusinarea familiilor crestine de astazi
• Alegerea si rabdarea unor sfinti casatoriti: Mucenicii Timotei si Mavra

• IPS AVERCHIE TAUSEV: TREI NIVELURI ALE APOSTAZIEI

• UNICA OSANDIRE INGADUITA

• “Porunca Domnului este a nu tacea in vremea primejduirii credintei”
• ARHIM.IUSTIN PÂRVU: TĂCERE ŞI MĂRTURISIRE

Pentru aceasta Duminica, va recomandam si:

• Parintele Al. Schmemann si Cuviosul Seraphim Rose – Intoarcerea Acasa

• Parintele Nicolae Steinhardt – Tatal alearga in calea noastra
• Sfantul Siluan Athonitul – “Domnul nu e ca noi… Ah, ce Dumnezeu avem!”

Un om avea doi fii. Omul este Dumnezeu, Care întru smerenia Sa se numeşte astfel, iar fiii sunt oamenii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multă vreme, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfătări. Într-o pildă totul are o semnificaţie; prin cel mai tânăr a vrut să zică cel mai fără de minte, adică cel mai păcătos, pentru că lucrurile păcatului sunt copilăreşti şi nebuneşti, iar faptele bune sunt „bătrâneşti”, adică înţelepte. Ce-a vrut să zică prin ţară depărtată? Dacă este vorba de Dumnezeu, ce altceva este departe de Dumnezeu decât păcatul, deci a plecat în ţara păcatului, depărtându-se de la împreună vieţuirea cu Dumnezeu.

După ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Foamea aceasta mare este pierderea harului. Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Adică s-a făcut slugă a diavolului, păzind cele ale lui; porcul reprezintă păcatul pentru că porcul mănâncă şi doarme toată ziua, iar din lăcomie şi lenevie izvorăsc toate relele, mai ales desfrânarea; când spunem să păzească cele sfinte, adică cele ale lui Dumnezeu: faptele bune; iar când spunem să păzească porcii, adică cele ale păcatului. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Roşcovele sunt nişte poame care la început îndulcesc gura, apoi gura devine vâscoasă şi amară, ele închipuiesc păcatul care la început este dulce, iar la sfârşit totul devine dezamăgire şi amar. Nimeni nu-i dădea, adică nimeni nu-l sătura, pentru că păcatul nu satură pe nimeni, ci, dimpotrivă, pe măsură ce-l practici, parcă devii tot mai înfometat, nimeni nu ajunge la saturaţie în desfrânare sau lăcomie, ci este din ce în ce mai aţâţat de pofte, adică din ce în ce mai flămând de păcat.

Dar, venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi. Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat.

Prin încă departe fiind el, vedem iubirea tatălui care l-a iertat fără să-i ceară socoteală, fără să facă vreun canon de fapte bune, pentru că smerenia şi pocăinţa iartă multe păcate. Cine nu ştie ce bucurie are un părinte când un fiu pierdut se întoarce? Stă la gard cu ochii lungiţi să vadă: nu cumva vine? Aşa ne aşteaptă Dumnezeu să ne întoarcem la gardul dintre lumea aceasta şi cealaltă, la gardul dintre păcat şi bine.

Pilda aceasta însă mai are şi o a doua variantă: ce este de făcut atunci când fiul risipitor nu se mai întoarce? Un om simplu ar putea să dea răspunsul: dacă eşti un tată iubitor şi ai un fiu pierdut care nu se mai întoarce atunci te duci şi-l cauţi. Câtă durere are acel părinte! În cartea Viaţa şi minunile Sfântului Ioan Rusul, se povesteşte despre o femeie care avea un singur fiu şi care într-o zi nu s-a mai întors de la şcoală. Mama s-a dus la şcoală să se intereseze de dânsul, iar acolo i s-a spus de către colegi că fiul său nu mai vine la ore şi că s-a amestecat cu desfrânaţi şi drogaţi.

„Lovită parcă de trăsnet, nu mai vede înaintea ei nimic; pieptul i se striveşte şi în gât i s-a pus un nod care o îneacă. Vrea să plângă, însă nu poate. Lacrimile i-au secat plângându-şi bărbatul. A plecat la oraş. «O să merg pe drum şi-o să întreb: N-aţi văzut pe băiatul meu?». A lăsat tot ce avea şi a colindat toate drumurile”.

Cum vă închipuiţi o femeie cinstită umblând pe la case de desfrânaţi sau prin locurile drogaţilor? Cât de mare este dragostea unui părinte pentru fiul său şi ce nu ar face pentru el! Aşa şi Părintele ceresc, în căutarea omului pierdut, a lăsat toată slava cerească. Şi-a dat coroana jos, porfira împărătească, a luat chipul umil al robului şi S-a dus în ţara aceasta depărtată, în ţara păcatului, în căutarea celui pierdut. Însă câtă durere este atunci când cel cu care ai fost împreună odată, cu care ai împărţit pâinea, pentru care ai dat ceva din tine, să nu te mai cunoască. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit (Ioan 1, 11). Te ţine în prag şi nu te invită în casă, într-o clipă îţi aduci aminte toate acele clipe când le-aţi petrecut împreună. „Nu-ţi aduci aminte, îi spune; atunci, odată… Nu-ţi aduci aminte, îi spune Dumnezeu omului, atunci când te-am făcut cu mâna Mea din ţărână, când am rupt ceva din Mine şi ţi-am dat viaţă, când ne bucuram împreună în rai, când din coasta ta am făcut-o pe Eva ca să te bucuri cu dânsa?”

Nu, oamenii nu-şi mai aduc aminte, au uitat de Dumnezeu. Asta a fost durerea lui Hristos pe cruce, să te vezi bătut, batjocorit, răstignit de cel pe care odată l-ai iubit. De ce oamenii ucid dragostea?

Vedem din familiile noastre: pentru ambiţii, pofte, dorinţă de a fi mai mare sau de a căuta ceva nou, îl părăsim pe cel de lângă noi pentru că suntem târâţi de pofte şi căutăm aventuri noi, plecăm într-o ţară îndepărtată a păcatului şi zburdăm de parcă ne-am elibera de ceva; oare cel drag a devenit o povară? Vrem să fim liberi, dar, vai, ne facem robi păcatului, intrăm într-o lume necunoscută, care ştie doar să profite, care este foarte bună atunci când ia ceva de la tine, apoi, când nu mai ai ce să-i oferi, când te apropii de neputinţe, îţi întoarce spatele. Atunci ne vom aduce aminte şi noi cum, odată, cuiva şi noi am întors spatele, poate atunci ne vom aduce aminte şi de Dumnezeu, pe Care de mult L-am uitat. Poate atunci vom înţelege deşertăciunea poftelor şi a dorinţelor noastre şi ni se va face dor, ni se va face foame de ceea ce a fost odată. Cât de emoţionantă este reîntâlnirea!

Deşi ai suferit pentru cel drag, niciodată nu vei rămâne deşert. Deşi totul părea pierdut, atunci când nimeni nu se aştepta, totul s-a întors, durerea lui Hristos a mers până la sfârşit şi S-a făcut pierdut până la capăt, până ce a ajuns pe cruce. Acolo, când toţi L-au părăsit, când părea să fie ceea ce se zicea prin proorocul: în zadar m-am trudit, am născut vânt, atunci a venit biruinţa. Atunci s-a dat iertare lumii, atunci s-a făcut împăcarea; a dat Hristos tot ce a avut mai bun; când propovăduia, oamenii stăteau încremeniţi; citeam că înainte de minunea cu înmulţirea pâinilor în pustie oamenii au stat trei zile nemâncaţi ascultându-L pe Hristos. Mă gândeam: oare ce le-o fi spunând?

Oamenii mă ascultau şi stăteau fără grai şi aşteptau să audă sfatul meu. După ce le vorbeam eu, ei nu mai spuneau nimic şi cuvântul meu cădea asupra lor picătură cu picătură. Mă aşteptau precum aştepţi ploaia şi căscau gura lor, ca pentru bura de primăvară. Dacă le surâdeam, nu-şi credeau ochilor şi surâsul meu nu-l lăsau să se piardă. Le arătam care este dreapta cale şi stăteam mereu în fruntea lor, stăteam ca un împărat între ostaşii săi şi, oriunde-i duceam, ei veneau după mine. Iar acum am ajuns de batjocură pentru cei mai tineri decât mine; cel ce şi-a deznodat ştreangul robiei mă asupreşte şi tot aşa cel ce şi-a scos zăbalele din gură. Prietenii mei îşi bat joc de mine, dar ochiul meu varsă lacrimi înaintea lui Dumnezeu. Chipul meu s-a înroşit de plânset şi umbra morţii s-a sălăşluit în pleoapele mele. Cât aş vrea ca vorbele mele să fie scrise, cât aş vrea să fie săpate pe aramă. Fraţii mei s-au arătat înşelători şi sunt uimiţi că au avut încredere; când sosesc lângă uscatele puhoaie sunt uimiţi (Iov 29, 21-25; 30, 1-11; 19, 23; 16, 16-20; 13, 14).

Acesta este Cel din care curgeau izvoarele înţelepciunii, ziceau ei, Cel care ridica morţi? Să Se izbăvească acum pe sine însuşi, să se dea jos de pe cruce. Părea să fie la capătul puterilor, şi copiii orfani îşi pierdeau orice nădejde. Pentru aceştia mă voi scula, zice Domnul, îmi voi lua în dinţi carnea mea şi viaţa mea o pun în mâna mea.

Iar învinuirea scrisă de potrivnicii mei, voi purta-o pe umărul meu, voi înnoda-o în jurul capului meu, ca o cunună (Iov 31, 35-36).

Şi-a făcut Dumnezeu din ocară cunună, batjocura a dus-o pe umăr ca pe o pradă, a ridicat-o sus şi a arătat-o la toată lumea. Priviţi, acesta este rodul ostenelilor Mele, am slujit oamenilor şi ei Mi-au răsplătit. Dacă atunci, odată, curgeau pentru voi izvoarele înţelepciunii, acum, la capăt, curg tot pentru voi izvoarele durerii. Iată că nu s-a uscat izvorul, tot mai are ceva de dat, şi nu vă întristaţi că e durere, ci vă bucuraţi că vine din dragoste. Din dragostea Lui pentru om, Dumnezeu a dat tot ce-a avut şi, de aceea,

scăpat de chinurile sufletului Său, va vedea rodul ostenelilor Sale şi de mulţumire se va sătura. Pentru aceasta Îi voi da partea Sa printre cei mari şi cu cei puternici va împărţi prada, ca răsplată că şi-a dat sufletul Său spre moarte şi cu cei făcători de rele a fost numărat. Că El a purtat fărădelegile multora şi pentru cei păcătoşi Şi-a dat viaţa (Isaia 53, 11-12).

Când totul părea să se îndrepte spre un deznodământ amar, din acele ultime puteri, din sângele care curgea, a izvorât viaţa, iertarea lumii.

Câtă osteneală pentru căutarea fiului pierdut şi câtă emoţie la întâlnirea dintre Dumnezeu şi om! De dorul acesta, măruntaiele mele tânjesc în mine, spunea Iov (19, 27).

Dacă toată lumea se bucură pentru regăsirea fiului pierdut, iată că se găsesc şi din cei care să se întristeze de această întoarcere. Puţin lucru ar fi dacă s-ar întrista diavolul, cel care l-a pierdut pe fostul său slujitor. Tristeţea adevărată este că însuşi fratele celui întors s-a mâniat de întoarcerea şi mai ales de buna primire a celui pierdut. Şi în zilele noastre se aude: fratele meu îmi poartă duşmănie pentru că vrea să-i rămână casa. Şi asta este o răutate fără de minte ca să strici ceva veşnic şi atât de frumos, adică dragostea dintre fraţi, pentru un lucru care peste câţiva ani o să se dărâme şi nicidecum nu-l poţi lua cu tine în veşnicie.

Invidia şi răutatea fratelui care a stat tot timpul în preajma tatălui sunt acelea ale fariseilor şi cărturarilor care, spuneau ei, tot timpul au stăruit în legea Domnului şi de ce acum Iisus nu-i laudă, ci-i laudă pe cei păcătoşi care se întorc; este răutatea iudeilor care nu se bucură de întoarcerea neamurilor la credinţă, şi astăzi, spun ei: noi iudei am fost de la început, de ce veniţi voi goimii (păgânii) să spuneţi că Dumnezeul lui Israel este Dumnezeul vostru?

Este răutatea poate şi a unora dintre noi care, ducând o viaţă căldicică, adică mai ne dăm cu Dumnezeu, dar nici de cele deşarte nu ne lepădăm, mai mergem la Biserică, dar ne plac şi confortul, petrecerile sau serialele TV, deci noi, care de mici spunem că am trăit oarecum cu Dumnezeu, ne mirăm cum vin unii care se convertesc de la alte religii sau de la păgânism şi devin mult mai buni ca noi şi chiar adevăraţi stâlpi ai bisericii: Sfântul Apostol Pavel, care la început era prigonitorul creştinilor, Sfântul Ciprian, care fusese vrăjitor, Sfânta Maria Egipteanca, care fusese mare desfrânată, Fericitul Augustin şi câţi alţii.

Şi în zilele noastre, mulţi întorcându-se de la alte credinţe sau de la o viaţă destrăbălată devin adevăraţi mărturisitori ai Ortodoxiei. De ce? Pentru că ei, după ce au gustat din roadele amare ale vieţii în întuneric, când dau de această comoară a adevărului, ştiu să o aprecieze, pe când noi nu ştim să apreciem ceea ce de mici avem şi suntem nepăsători faţă de credinţa noastră. Ei, cei ce se întorc când dau de această comoară, lasă toate şi-şi dedică viaţa acestei bogăţii pe care au descoperit-o. Noi am îngropat această bogăţie în poftele noastre lumeşti, ne ducem la spovedanie pentru a curăţa această bogăţie a sufletului, haina botezului, iar apoi ne întoarcem iarăşi în ţări îndepărtate, adică în ţara păcatului, până ce ni se face iarăşi foame, când pierdem Harul şi devenim zbuciumaţi şi neliniştiţi.

Nu se vorbeşte despre două întoarceri ale fiului risipitor, ci de una singură, pentru că cine gustă cu adevărat din Dumnezeu, moare pentru lumea aceasta, „nimeni nu poate să-L vadă pe Dumnezeu şi să rămână în viaţă”, să rămână în viaţa pe care a petrecut-o în desfrâu, ci el moare pentru această viaţă trecută şi învie pentru Dumnezeu într-o viaţă nouă. Dacă noi după ce ne spovedim ne întoarcem iarăşi la cele vechi, înseamnă că dacă nu am murit pentru cele vechi încă nu am văzut faţa lui Dumnezeu; în momentul în care Îl vezi pe Dumnezeu, te contopeşti cu El; noi dacă nu ne-am unit cu Dumnezeu înseamnă că încă ne ţinem departe de El, adică că încă nu ne-am dăruit lui Dumnezeu.

Trebuie să ne dedicăm viaţa lui Dumnezeu, în zadar aducem la spovedanie doar păcatele, trebuie să ne dăruim pe noi;

„nu mai vreau să păcătuiesc, vreau să trăiesc cu Tine, Doamne, ajunge cât am mâncat roşcovele dulci ale păcatului, acum m-am amărât, ajunge cât am slujit în ţara îndepărtată a dezmăţului şi desfătărilor porceşti, niciodată nu mă satur din acestea, vreau acum să rămân cu Tine, Doamne, să-Ţi slujesc Ţie oricât ar fi de greu”.

Aceasta este întoarcerea fiului risipitor: mort a fost şi a înviat, pierdut a fost şi s-a aflat.

Legaturi:

• SE POATE DRAGOSTE MAI MARE CA ACEASTA? DAR SE POATE SI NEPASARE MAI SALBATICA? - Sf. Ioan Gura de Aur
  
• Parintele Rafail Noica despre “subtirimea” si vulnerabilitatea iubirii lui Dumnezeu pentru noi

• Parintele Rafail Noica - Ne mai aude Dumnezeu daca am pacatuit?

• DUMNEZEU MA PLANGE PE MINE
• CU CE OCHI VOM PRIVI NOI LA HRISTOS IN ZIUA JUDECATII?

• “El a luat asupra-Si durerile NOASTRE si cu suferintele NOASTRE S-a impovarat”

• Dumnezeu Isi seamana in noi Sangele: noi ce semanam?

• DRUMUL CATRE EMAUS sau DE CE ERA NEVEROSIMILA INVIEREA?
• “Indrazneste sa intelegi ca Eu, Dumnezeu, te iubesc!”

• SUPREMA DECLARATIE DE DRAGOSTE
• Proorocul Osea sau cântul milei si al suferintei mistuitoare ale lui Dumnezeu pentru om

Nu exista comentarii »