Biserica Sfintii Atanasie si Chiril ai Alexandriei este o biserica ortodoxa din Iasi. Primele date istorice legate de aceasta apar inca din anul 1638. Hramul bisericutei este praznuit in data de 18 ianuarie, alaturi de aceasta alte cateva bisericute din tara serbandu-si sfintii ocrotitori. Astfel, tot in aceasta zi isi serbeaza hramul si Biserica Bucur Ciobanul, din Bucuresti.

Biserica Sfintii Atanasie si Chiril - scurt istoric

Biserica este amplasata in centrul vechi al orasului si a fost construita intre anii 1672-1674. Cat priveste intemeietorul acestei bisericute, putem spune ca istoricii nu au cazut de acord asupra ctitorului acestei biserici. Unii vehiculeaza numele doamnei Margarita, sotia domnitorului Simion Movila, iar altii vorbesc despre un ierarh cu numele Atanasie Patelaros, ierarh care era administrator al bunurilor manastiresti grecesti din Moldova.

Cert este ca biserica a fost construita in secolul XVII, poate cu sprijinul domnitorului Stefan Petriceicu (1672-1674), dupa cum a considerat istoricul Gh. Ghibanescu. O legenda neconfirmata sustinea ca ar fi fost zidita de catre un Atanase, fost Patriarh al Ierusalimului. Acesta a fost alungat din Ierusalim si gazduit in Iasi de domnitorul Vasile Lupu (1634-1653), apoi a plecat in Rusia (1653), unde a fost sanctificat.

Constructia a suferit serios de pe urma incendiilor din 1822 si 1844, iar in secolul urmator, a bombardamentelor din 1941 si din 1944. Cutremurul din 4 martie 1977 a lovit din nou biserica, facand necesare noi reparatii. A avut un timp ca filiala biserica zisa "Vulpe" sau "a Vulpii", din Sararie, cu hramul "Adormirea Maicii Domnului".

Intre anii 1972 si 1997 a fost inchisa, preotii parohiei slujind la Biserica Vulpe. In curte a fost, pana in 1946, cimitir, asa cum erau de obicei in apropierea majoritatii bisericilor. In acest an a fost desfiintat si nu a mai ramas nici o urma din vechile morminte sau monumente funerare. Dupa 1997 a devenit paraclis al Societatii Ortodoxe Nationale a Femeilor din Romania, filiala Iasi, ca si pentru Spitalul Clinic de Penumoftiziologie (T.B.C) din apropiere.

Biserica Doamnelor - Sfintii Atanasie si Chiril - a fost distrusa de un incendiu, in secolul al XIX-lea, apoi a fost afectata de bombardamentele din cel de-al doilea Razboi Mondial si de cutremurele care s-au succedat la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului al XX-lea. Initial, biserica a fost pictata, dar astazi nu se pastreaza nimic din pictura bisericii.

La inceputul secolului al XIX-lea, in aceasta biserica a luat fiinta primul cor bisericesc din Moldova, condus de celebrul profesor Gheorghe Burada, compozitor al "Uverturii Nationale" si dirijor al Filarmonicii de Stat din Iasi. In anul 1854 a fost infiintat un cor bisericesc dupa modelul celor din Rusia, de catre aga Evdochim Ianov.

Corul a fost condus de Gheorghe Burada, apoi de Paul Hette (capel-maistru al orchestrei Teatrului National) si de  Eduard Hubsch, sef de muzica militara. Corul a activat aproape sase ani, cantand si in biserica Vulpe, pana la moartea lui Ianov. Continuand traditia muzicii religioase, in Biserica Sfintii Atanasie si Chiril isi desfasoara activitatea "Corul Anastasia", condus de doamna profesoara Nina Munteanu.

Timp de aproape 50 de ani, biserica a fost inchisa, iar starea de degradare s-a accentuat. In anul 1997 a fost redeschisa si data in folosinta doamnelor din asociatia filantropica Societatea Ortodoxa a Femeilor Romane (SOFR) din Iasi, societate condusa de catre doamna inginer Margareta Vlad. Din acest motiv bisericuta de piata poarta si al doilea nume, anume acela de "Biserica Doamnelor".

Societatea Femeilor Ortodoxe Romane (SOFR), Iasi este o societate crestina patronata de Mitropolia Moldovei si Bucovinei si desfasoara activitati social-filantropice si misionar-culturale, pe baza de voluntariat, pentru alinarea suferintei umane, promovarea si apararea valorilor crestine in societatea romaneasca.

Biserica Sfintii Atanasie si Chiril ai Alexandriei - arhitectura

Perimetrul in care a fost construita biserica era in afara zidurilor cetatii vechi a orasului Iasi, pe locul numit "Cimitirul Saracilor". Biserica este construita in forma de nava, in stilul clasic moldovenesc. Deasupra pronaosului este construit turnul clopotnita. In opinia unor istorici biserica are una dintre cele mai frumoase catapetesme din Moldova.

Biserica Doamnelor - Sfintii Atanasie si Chiril - are o singura turla, masiva, patrata, unde sunt adapostite cele cinci clopote. Este o biserica in stilul celor moldovenesti de la mijlocul secolului XVII, ridicata in plan triconc, cu pridvor, pronaos, naos si altar.

In exterior, peretii sunt tencuiti si decorati doar prin siruri de ocnite si pilastri, prin cele doua braie (unul adancit, celalat iesit in relief), prin ancadramentul ferestrelor. Catapeteasma a fost apreciata de Gh. Bals pentru deosebita sa frumusete. Intrarea se face prin latura sudica. Peretii interiori nu sunt pictati, fiind impodobiti doar cu icoane. Dar, se pare ca biserica ar fi fost totusi pictata la 1855, de zugravul Atanasie din Sibiu.

Biserica poseda doua clopote mari din secolul al XVIII-lea, un potir din 1856, icoana Maicii Domnului imbracata in argint (din 1845), carti bisericesti in slavona, greaca si chirilica, din secolul al XVIII-lea. O icoana a Sfantului Sava din 1847, avand pictate scene din viata Sfantului, are pe spate o inscriptie interesanta. Donatorul, Theodor Burada, a adus-o de la o Manastirea Sfantul Sava aflata intre Ierusalim si Marea Moarta, dauind-o, in 1905, Bisericii Vulpe. Si icoana de hram este interesanta, fiind o pictura veche, partial ferecata in argint.

Biserica "Doamnelor" din Iasi - alte informatii si date de contact

Parintele Dumitru-Gica Paduraru, preot misionar de caritate la Spitalul Clinic de Pneumofiziologie din Iasi este si slujitor la aceasta biserica, care functioneaza si ca paraclis al Spitalului. "Stim prea bine ca afectiunile pulmonare, in special tuberculoza, vine din cauza unei anumite stari economice a semenilor nostri, si cautam sa-i ajutam pe acesti oameni", spune Parintele Paduraru. In calitate de misionar, parintele a strans cu sprijinul SOFR si a unor binevoitori ajutoare pentru acesti bolnavi, constand in imbracaminte si alimente.

Acest lacas de odihna sufleteasca si de pace trupeasca, Biserica Sfintii Atanasie si Chiril ai Alexandriei are insa nevoie de lucrari de reparatie, conservare, restaurare si consolidare. Cei care doresc sa ne ajute in demersul nostru de a salva si pastra acest monument de arta medievala, o pot face prin donatii.

Adresa: Biserica Sfintii Atanasie si Chiril, Strada Sfantul Atanasie, nr. 20, Iasi

COD IBAN: RO 20CECEISO136RONO482784
Deschis la C.E.C., Sucursala Iasi

Persoane de contact: Preot Dumitru Gica Paduraru
E-mail: dgpaduraru@yahoo.co.uk

Intr-o societate care pare adeseori sa-si fi uitat radacinile si traditiile, trecutul cel mai indepartat si manifestarile lui concrete, pe care arheologia are drept menire sa ni le restituie, au inca darul de a fascina. Marturiile legate de "lumea subterana" sunt printre cele cu cea mai mare cautare. Din nefericire, in acelasi timp se dezvolta gustul pentru tezele fanteziste, nascocite mai mult sau mai putin recent, pentru a atata curiozitatea „marelui public".

Cu toate ca teoriile stiintifice evolueaza, iar cercetatorii readuc la dimensiunile lor reale mesajele pe care ni le transmit monumentele antice, unele locuri comune continua sa circule. Nu citim de atatea ori ca, de pilda, catacombele au fost cu precadere refugiile secrete ale primilor crestini prigoniti, desi marturiile arheologice au izbutit sa respinga acest poncif?

Inca de la inceput, si in mod sigur pana la ultima persecutie de amploare impotriva crestinilor (a lui Diocletian, in anul 303), catacombele au fost exclusiv cimitire si nimeni nu a trait sau s-a refugiat acolo. Vom vedea, pentru fiecare catacomba in parte, dintre cele descrise aici pe scurt, ca primele lor configuratii, in timpul secolului al III-lea, restranse si la vedere, nu le afecta, cu siguranta, unei functii de refugiu. In mod schematic, putem imparti in trei mari perioade istoria cimitirelor crestine din Roma, aceste diviziuni trebuind, fireste, nuantate pentru fiecare din cele saizeci de catacombe descoperite pana acum in zona.

Originea catacombelor

In timpul primelor doua secole ale erei noastre, crestinii sunt inmormantati in mod anonim in necropolele pagane asezate in jurul Romei (asa s-a intamplat cu cei mai vestiti dintre ei, Petru si Pavel). Cimitire exclusiv crestine nu apar decat la sfarsitul secolului al II-lea: ele se prezinta atunci ca niste mici hipogee subterane, prevazute intr-o prima faza sa adaposteasca doar cateva zeci de morminte.

Aceasta noua practica funerara se rasfrange in egala masura si asupra paganilor, din multiple ratiuni practice. O data cu trecerea treptata de la ritul incinerarii la cel al inhumarii, in decursul secolului al II-lea d.Hr., si in conditiile in care imprejurimile drumurilor consulare din afara zidurilor orasului nu mai dispun decat de un numar foarte limitat de spatii disponibile, nevoile comunitatii urbane de noi locuri de ingropare cresc considerabil. in mausoleele in care inmormantarea mai era posibila, constatam ca o inhumare ocupa locul care corespundea inainte mai multor urne cinerare.

Atunci apar primele utilizari ale subsolului, sub formele cele mai variate si, la inceput, de dimensiuni reduse. Se cunosc, de exemplu, mai multe cazuri de camere funerare (de unul pana la trei etaje suprapuse), sapate dedesubtul mausoleelor construite in elevatie si ocupand aceeasi suprafata ca acestea. Mici scari de acces, sapate in interiorul parterelor mausoleului, de-a lungul unuia dintre pereti, conduc catre subsol. In timpul acestei perioade de inceput, hipogeele trebuiau sa respecte marginile proprietatilor aflate la suprafata.

Acestei noi nevoi de spatiu, datorate practicii inhumarii, i se adauga, in secolul al II-lea, supraaglomerarea necropolelor care functionau de la inceputurile epocii republicane. Solutia „subterana" este atunci impusa de necesitatea neindepartarii prea mari de oras. Se constata de asemenea ca la Roma, in aceasta perioada, proprietatile suburbane (villae) si pamanturile cultivate aferente acestora, situate indeobste la o zi de mers de centrul urban, invadeaza si marginile orasului, in zone ocupate pana atunci de necropole.

In decursul secolului al III-lea, aceste forme noi de sepulturi subterane, deosebit de putin costisitoare pentru grupul social fragil din punct de vedere economic pe care il constituie comunitatea crestina primara, se dezvolta astfel incat permit sa se vorbeasca in unele cazuri (Calist, Domitila sau Priscila, de exemplu) de catacombe de asta data specific crestine. Trebuie totodata sa semnalam si existenta catacombelor iudaice, in timp ce nimic nu ne ingaduie sa vorbim despre necropole pagane de acest tip, care sa depaseasca cele cateva zeci de morminte.

Extinderea catacombelor si cultul martirilor

Recunoasterea oficiala a crestinismului de catre Constantin si convertirea masiva ce i-a urmat constituie un moment de cotitura pentru dezvoltarea catacombelor crestine. Cultul martirilor incepe in aceasta epoca. Si cum sa-ti arati mai bine veneratia decat lasandu-te inmormantat cat mai aproape cu putinta de sfintele lor moaste ? Aceasta practica atrage in mai multe cazuri extinderea peste masura a retelelor de galerii subterane, pe doua, trei, patru sau chiar cinci niveluri (sau etaje) suprapuse, cum este cimitirul Sfantul Calist. In timp ce catacombele din secolul al III-lea contineau cateva zeci, pana la cateva sute de sepulturi, cele din secolele al IV-lea si al V-lea contin cateva mii, ba chiar zeci de mii!

Diversele sectoare ale acestor retele de galerii se diversifica de acum inainte in functie de clasele sociale. Privilegiatii sau membrii clerului poseda morminte bogat impodobite, adeseori ventilate si luminate de lampi care comunica cu suprafata. Camerele lor funerare (cubicula) contin fie morminte sapate sub un arc (arcosolia), fie sarcofage. Printre aceste inhumari privilegiate, trebuie sa la socotim si pe cele din imediata apropiere a mormintelor de mucenici, chiar daca ele sunt uneori anonime.

Mormintele cele mai sarmane, si de departe cele mai numeroase, se gasesc in general la marginea retelelor care adapostesc mormintele cele mai bogate; aici intalnim aproape numai loculi, tipul de mormant cel mai modest: o simpla cavitate dreptunghiulara, sapata longitudinal in peretii galeriei. Acesti loculi sunt uneori acoperiti cu dale de marmura - purtand sau nu inscriptii - si cel mai adesea cu olane sau fragmente de olane, fixate cu imbinari din var.

La sfarsitul secolului al IV-lea, papa Damasus (366-384) organizeaza un cult oficial al martirilor, materializat prin amenajari liturgice deasupra mormintelor acestora si prin crearea de sanctuare subterane mai mult sau mai putin spatioase. El rezerva, de asemenea, fiecarui martir inscriptii, in general metrice, cu caractere rafinate, gravate si semnate, in cazul unora, de caligraful sau, Furius Dyonisius Philocalus.

Parasirea catacombelor si stramutarea moastelor

La sfarsitul secolului al V-lea incepe abandonarea treptata a folosirii catacombelor. Faptul se explica prin scaderea demografica decurgand din pierderea in importanta a Romei in cadrul Imperiului, dar si prin aparitia a noi mode. Inca de la sfarsitul veacului al IV-lea apar din nou, deasupra catacombelor, mausolee de cele mai variate forme. Sepulturile se concentreaza in interiorul si in jurul marilor bazilici (subterane sau construite la suprafata) situate deasupra mormintelor de martiri sau comunicand cu acestea. Probabil ca in aceeasi epoca morminte razlete incep sa fie practicate in cartiere sau in monumente publice parasite, in interiorul orasului. Acest fenomen caracterizeaza si unele biserici urbane, inainte de a deveni una din noile reguli funerare, inca de la jumatatea secolului al VI-lea.

Catacombele romane nu mai sunt de acum frecventate decat pentru sanctuarele lor subterane, pe care papii le vor intretine pana la inceputul secolului al IX-lea. In aceasta perioada, relicvele incep sa fie transferate in oras, pentru a fi ferite de jafuri, dar mai cu seama de un negot infloritor. Aceste stramutari vor lua sfirsit catre mijlocul secolului al IX-lea.

Redescoperirea catacombelor

Numai unele dintre aceste sanctuare si cateva galerii ale catacombelor, care comunicau cu primele, au continuat sa fie cunoscute in timpul Evului Mediu. Redescoperirea catacombelor nu a avut loc, pe baze ale cercetarii stiintifice, decat la sfarsitul secolului al XVI-lea, o data cu primul arheolog „paleocrestin" al istoriei, Antonio Bosio. Continuatorii lui, in secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, au fost cu precadere interesati de „descoperirea" relicvelor. Ei au deschis sistematic mormintele unor simpli defuncti pe care i-au botezat martiri, irosind astfel un patrimoniu istoric si arheologic de imensa valoare. Abia o data cu Giovanni Battista de Rossi, in secolul al XIX-lea, arheologia crestina a devenit o adevarata stiinta, iar catacombele au fost studiate cu seriozitate. In 1852 a fost fondata Comisia pontificala de arheologie sacra, insarcinata cu conservarea catacombelor; apoi, in 1925, Institutul pontifical de arheologie crestina, care consacra studiului acestor cimitire crestine de inceput o buna parte din energiile profesorilor si studentilor sai.

In ultima vreme se vorbeste mult despre desfiintarea "avaton”-ului Sfantului Munte - avaton inseamna literal "neumblat", referindu-se la interdictia intrarii femeilor in Sfantul Munte Athos - si hirotonia femeilor. Mi s-a cerut si mie parerea pe care o si dau tiparului, deoarece, dupa inteleptul Solomon, "vreme este sa taci si vreme sa graiesti" (Eccl. 3,7).

Feministele cer desfiintarea "avaton"-ului Sfantului Munte deoarece considera ca este atins dreptul lor personal de a vizita si, probabil, chiar si de a vietui in Sfantul Munte. Uita insa ca si monahii au dreptul lor personal de a trai calugareste intr-un loc pe care ei insisi l-au ales, ei insisi l-au amenajat si ei insisi l-au dorit sa fie "avaton". In plus, uita si ca cei ce au ajutat la construirea Sfantului Munte, imparati ortodocsi si voievozi, greci si negreci, precum si Patriarhi ecumenici, asa l-au si vrut, iar prin hrisoavele si sigiliile lor l-au statornicit astfel.

Inca si Pazitoarea Sfantului Munte, Doamna de Dumnezeu Nascatoare, cu semne si minuni a aratat vointa ei ca Sfantul Munte sa ramana „avaton". Am intrebat odata un parinte aghiorit de ce vor monahii „avaton"-ul, iar el mi-a dat un raspuns paradoxal: „Pentru ca iubesc femeile".

Intr-adevar, monahii vor sa iubeasca pe toti oamenii, si pe barbati si pe femei, cu o iubire care nu este trupeasca sau egoista. Adica sa iubeasca duhovniccste, asa cum a iubit Hristos. Pentru ca monahii sa dobandeasca aceasta iubire a lui Hristos, trebuie sa se nevoiasca intr-un cadru in care sa nu existe ispitele si atractiile venite din partea celuilalt sex.

Monahii sunt realisti. Nu trec cu vederea neputinta si caracterul schimbator al firii omenesti, dupa cuvantul Domnului: „Eu insa va spun voua: Ca oricine se uita la femeie, poftind-o, a si savarsit adulter cu ea in inima lui" (Mt. 5, 28).

Cand monahii au dobandit, dupa o lupta si asceza de multi ani, nepatimirca, pot sa iubeasca nepatimas. De aceasta iubire nepatimasa au trebuinta in orice epoca, si pana astazi, barbatii si femeile. Monahii care au aceasta iubire se roaga pentru confratii lor oameni, mai ales pentru cei ce patimesc, iar rugaciunile lor sunt primite de Dumnezeu. Sfantul Antonie, cum cantam in troparul lui, cu rugaciunile lui a sprijinit lumea.

Acesti monahi, si mai ales duhovnicii care spovedesc, ies in lume intru ascultare de Biserica, primind marturisirile barbatilor si ale femeilor, si ii ajuta duhovniccste. Toti cei ce au alergat la fericitii Parinti Gavriil Dionisiatul, Paisie si altii, cunosc cata odihna au gasit.

Daca feministele ar avea criterii duhovnicesti si crestine, nu s-ar lasa purtate de o ideologie materialista si ateista, si nu numai ca nu ar dori desfiintarea „avaton”-ului, ci chiar ar cere instituirea lui, daca el nu ar fi existat.

Aceasta pozitie materialista si egoista a feministelor e legata si de acceptarea din partea lor a ingrozitorului pacat al avortului, ca un drept personal al femeii. Si in acest caz, ele nu iau in considerare faptul ca si embrionul are dreptul lui personal sa vina la viata, chiar daca nu si-1 poate exprima.

Asadar, se pune o serioasa problema morala si de drept (juridica). Pana la ce punct dreptul personal al cuiva poate sa exercite o impunere asupra dreptului personal al altcuiva sau al altor persoane?

Cu bucurie am aflat ca la recenta statistica realizata de colaboratorii Postului radiofonic al Bisericii Greciei, 95% din femeile chestionate au raspuns ca nu doresc desfiintarea „avaton"- ului. Aceasta constatare e plina de mangaiere. Marea majoritate a femeilor din Grecia intampina problema cu seriozitate.

Desigur ca femeile cucernice si smerite se bucura de existenta randuielii „avaton"-ului, deoarece cunosc ce importanta are pentru intreaga Biserica si pentru intreaga lume faptul ca exista monahi ce se roaga neimprastiat si care se sfintesc. Acesti monahi sustin cu rugaciunile lor si cu pilda lor familiile crestine, iar cu lupta ce o duc pentru a trai cu consecventa fecioria in Hristos intaresc pe crestinii casatoriti sa traiasca cu consecventa virtutea corespunzatoare lor, anume a credinciosiei conjugale. Cu cat mai duhovnicesti sunt chinoviile (obstile) si monahii Ortodoxiei, cu atat mai duhovnicesti devin si familiile crestine.

In ceea ce priveste tema hirotoniei femeilor, punctul de plecare al feministelor este acelasi: aroganta
cu care-si pun voia lor mai presus de Traditia Bisericii, mai presus de Sfintele Canoane si de Sfinti.

In conceptia lor, Biserica este o organizatie religioasa omeneasca ce poate de fiecare data cand e cazul sa se preschimbe in mod corespunzator ideologiilor la moda. Aceasta pozitie, precum se stie, constituie secularismul.

Daca Biserica ar fi urmat si ar fi adoptat secularismul, adica ar fi acceptat schimbarea ei sub influentele fiecarei epoci, nu ar mai fi Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica a lui Hristos, ci biserica domnului cutare sau a domnului cutare. Dupa cum scrie Antioh al Pandectului: „toate ereziile numite dupa numele omului, adica arienii, nestorienii, severienii si altele asemenea, sunt eresuri ale diavolului. Caci Biserica Soborniceasca (Ortodoxa) niciunde nu se cheama dupa numele vreunui om, ci toti, cu numele Domnului nostru Iisus Hristos, ne numim crestini" (PG 89, 1844D).

Biserica a implinit acum 2000 de ani, luptata fiind adesea din diferite parti, impotrivirea si continuitatea ei se datoreaza identitatii sale neschimbate de-a lungul veacurilor. Aceasta identitate neschimbata a sa constituie Sfanta Traditie, pe care o pastreaza harul Duhului Sfant. Toti cei care au smerenie primesc si se supun Sfintei Traditii, sunt madulare vrednice ale Bisericii. Cei care din mandrie o tagaduiesc sau doresc in chip antropocentric sa-i schimbe caracterul dumnezeiesc-omenesc (teantropic) ies din trupul Bisericii, care e trupul lui Hristos.

Hirotonia femeilor schimba Traditia apostolica, deoarece niciodata nu a existat vreun semn al prezentei ei. Diaconitele (din Biserica primara) nu erau preoti sau episcopi. Aveau numai slujirea de a
ajuta la botezul femeilor, la care, din pricini de buna cuviinta, nu ajutau preotii (barbati).

Nu vom face greseala eterodocsilor de a schimba Sfanta noastra Traditie apostolica cu cea a vreunui „infailibil", papa sau oricare protestant, care in mod „infailibil" si individual explica Sfanta Scriptura.

Sa ia aminte doamnele feministe ce scrie rusoaica Tatiana Goriseva, referindu-se la educatia ateista care s-a facut in Uniunea Sovietica: „Atunci a venit Aceea. Aceea care-i mantuieste pe cei ce bolesc cu sufletul. Multumita Ei am putut sa ma gasesc pe mine insami, gasindu-L pe Dumnezeu. Legatura duhovniceasca cu Maica Domnului m-a ajutat sa descopar si sa arat inlauntrul meu, in mod clar si deplin, femeia ... Femeia demonizata de catre religiile idolatre, precum si de jalnicul paganism contemporan, se sfinteste in Maica Domnului de catre Duhul Sfant pana la o asemenea masura incat sa poata primi Cuvantul in chiar trupul ei si sa devina cu adevarat vas al Duhului" (in revista Synaxe, t. 3, 1982, p. 46-49).

Intr-adevar, fiecare femeie crestina poate sa urmeze pilda Maicii Domnului, care, fara sa fie „preot" sau „episcop", s-a facut Maica a Izbavitorului, deoarece si-a daruit intreaga ei libertate si intreaga ei iubire lui Dumnezeu si asa s-a facut mai presus nu numai decat preotii si episcopii, ci si decat Apostolii si mai cinstita si mai slavita decat cetele ingeresti.

Arhimandritul Gheorghios
Staretul Sf. Manastiri Grigoriu-Athos
 

Biserica Sfanta Sofia a fost construita in secolul al VI-lea, in timpul imparatului Justinian I, pentru a servi drept principal locas de cult in Niceea bizantina. Biserica este cunoscuta mai ales pentru faptul ca a gazduit cel de-al saptelea Sinod Ecumenic, in 787. Excavatiile facute de catre profesorul Scheneder au evidentiat existenta a trei cladiri construite succesiv, pe locul bisericii Sfanta Sofia.

Biserica veche, cea din vremea lui Justinian, s-a pastrat pana in 1065, cand un cutremur de pamant a distrus-o. Din vremea acesteia se mai pastreaza, o pictura aflata in naos, ce dateaza din secolul al VIII-lea, reprezentand scena Deisis, precum si podeaua, realizata din mozaic de marmura.

Noua biserica a fost ridicata pe acelasi loc, insa la un nivel mai inalt, si o putem vedea in zilele noastre. Peretii acesteia erau impodobiti cu mozaic din marmura. Otomanii au transformat biserica in moschee, imediat dupa ce au ocupat orasul Niceea, in 1331.

Cu aceasta ocazie moscheea a fost renovata pentru a implini nevoile populatiei musulmane primind numele Moscheea Orhan, dupa numele sultanului cuceritor. Tot acum, constructiei i-a fost adaugat un minaret.

Un incediu la mijlocul secolului al XV-lea a avariat grav locasul care fusese deja deteriorat, in 1402, de catre atacurile mongole. In vremea in care orasul Iznik (Niceea) a renascut, odata cu prosperitatea atelierelor care produceau faianta, cladirea a fost renovata de catre arhitectul Mimar Sinan, in secolul al XVI-lea, urmand ordinul lui Suleiman I.

Arhitectul a inaltat nivelul bisericii si a redecorat-o in interior cu faianta produsa in atelierele din Iznik. Renovarea planuita de acesta, pe de alta parte, au introdus interventii arhitecturale considerabile asupra structurii originale.

Doua secole mai tarziu, moscheea necesita insa reparatii considerabile si a fost abandonata, nu dupa mult timp, cand acoperisul ei s-a prabusit.

Cercetarile arheologice din anii 1935 si 1953 au curatat interiorul de pamant, scotand la iveala mozaicurile colorate de pe podea. In sapaturile recente, suprafata din jurul cladirii a fost excavata, scazand nivelul pamantului cu 2,5 m sub nivelul initial pentru a pune in evidenta exteriorul peretilor.

Biserica-moschee are un plan bazilical. Pana astazi, structura peretilor s-a pastrat intacta, in timp ce acoperisurile navei centrale si cel al turlelor s-au prabusit. Cele trei abside care incheie nava au supravietuit.

Biserica Sfanta Sofia a fost transformata in muzeu inca din primii ani ai Republicii Turce.

Printre parintii duhovnicesti care au luminat ca niste candele nestinse si au vegheat asupra pastrarii sufletului romanesc in adevarata credinta, intr-o epoca in care fortele intunericului faceau eforturi diabolice ca sa-l desparta de Dumnezeu, a fost si Parintele Dometie. Poporul nostru isi numeste marii duhovnici simplu Parintele si asa raman si in constiinta istoriei. Cu numele acesta sunt numiti toti preotii, dar celor care intra in constiinta publica mai larga, titlul de Parinte li se confera cu un sens mai deosebit, in care intra o anumita componenta harismatica. Un astfel de Parinte e un om "cu dar", om cu putere duhovniceasca, om care citeste si descifreaza cu usurinta sufletele, citeste uneori chiar viitorul, pe care i-l descopera Dumnezeu, identifica bolile sufletesti si le gaseste "medicamentul", spiritual vindecator.

Un astfel de duhovnic nu este rezultatul vreunei scoli speciale si nu primeste de nicaieri vreo diploma. Cea mai mare diploma a lui, nescrisa de nimeni, e de a se sti ucenicul cuiva, al unuia mai batran si mai intelept decat dansul. Din smerenie, dar si fiindca e si adevarat, el isi sprijina invatatura pe ceea ce el numeste "Parintele meu". Parintele meu zicea... E asadar un Parinte care are un Parinte. Se inscrie intr-o traditie. E un continuator. Un executor testamentar. De aceea nu se mandreste.

El e rodul rugaciunii Parintelui sau si al rugaciunilor sale, al meditatiei, al iubirii de oameni si, dincolo de toate, e un om care a reusit sa se deschida iubirii lui Dumnezeu, sa se goleasca de "eu" si de tot egoismul in asa fel incat sa lucreze Dumnezeu printr-insul, impartind mangaieri, liniste, pace sufleteasca, limpezire de destine, iertare de pacate. El da raspunsuri la tot ceea ce framanta sufletul omenesc De aceea e foarte cautat.

Daca am incerca sa spunem ceva foarte simplu si adevarat despre un astfel de Parinte, am spune ca e omul prin care ceilalti oameni il vad pe Dumnezeu. Si setea de Dumnezeu e mare. De aceea oamenii vin sa-l gaseasca prin acest duhovnic pe Dumnezeu, sa se intalneasca cu El, sa auda „cuvant", asa cum auzeau altadata de la marii duhovnici ai pustiei cei insetati care veneau de la mari departari sa ceara sfat: "Parinte, spune-mi un cuvant de mantuire". Si primeau "cuvant" si uneori le ajungea pentru o viata. Patericul, Lavsaiconul, Limonariul, Patericele romanesti, grecesti si slavone contin in aceasta privinta marturii graitoare.

Toti putem avea cuvinte de mantuire, de la noi sau din ale altora mai intelepti ca noi, dar acesta, Parintele in care credinciosii recunosc spontan, fara alegeri si alte proceduri omenesti, prezenta Harului Sfantului Duh, acesta da cuvant singur, cu autoritate de Sus, din taina legaturilor lui cu Dumnezeu si din binecuvantare de catre Dumnezeu a experientelor si nevointelor sale.

In jurul unor astfel de Parinti se aduna repede multimile. Multi doresc sa le fie ucenici. Si asa, numele de Parinte pe care li-l da multimea si li-l dau ucenicii, devine aproape sinonim cu Parintele de sange sau chiar mai mult decat atata. Fiecare il simte pe unul ca acesta ca pe tatal sau, ca pe detinatorul tainelor sufletului si viitorului sau, ca pe dezlegatorul tuturor problemelor sale ca pe garantul mantuirii sale. De aceea il viziteaza des, ii asculta, ii urmeaza sfaturile.

Noi avem si am avut in viata religioasa romaneasca multi astfel de Parinti, pe care i-a dat Dumnezeu neamului nostru. Traditia e veche in istoria noastra. Adesea politica si spirituala in acelasi timp. Sa ne amintim de Zalmoxis (Zamolxe), de Deceneu, sau sa venim in era crestina, la un Daniil Sihastrul, pictat cu aureola pe zidul Voronetului, inainte de a fi canonizat de autoritatile bisericesti. L-a canonizat poporul, iar autoritatea bisericeasca l-a consfintit abia peste o jumatate de mileniu, caci responsabilitatea poporului este emotionala si spontana, dar a Sinodului trebuie sa fie prudenta si bine verificata. E drept insa sa spunem ca autoritatea Sinodului e puternic determinata de autoritatea simtirii si deciziei credinciosilor.

Si daca ar trebui sa venim mai aproape de noi, la perioada ateista, din care, slava Domnului, am scapat, am descoperit usor ca in acea perioada s-au slobozit peste noi asupritori, dar Dumnezeu ne-a dat si Parinti veghetori asupra pamantului romanesc, pe care, oricine i-a cautat, i-a gasit, si foarte multi au fost cei care i-au cautat. Ei au aparat de disparitie monahismul si manastirile, au vegheat asupra bisericilor si indeosebi au indrumat poporul lui Dumnezeu spre pastrarea credintei pe toti cei din state si din orase. Clerul de mir a fost si el un misionar despre care nu se va spune niciodata indeajuns cat de minunata misiune a desfasurat.

Nu vom aminti aici decat cateva din numele de parinti, devenite familiare pe tot intinsul pamantului romanesc, ba unora ajungandu-le faima si peste hotare: parintele Cleopa, parintele Paisie, parintele Arsenie si altii pe care fiind inca in viata nu-i amintim, ca sa nu-i suparam, tulburandu-le smerenia. Si parintele Cleopa e in viata, dar el a trecut anumite praguri ale ispitelor mandriei, ceea ce ne indreptateste sa-l numim de pe acum printre nemuritori.

Printre acestia se afla monahi si preoti de mir, printre acestia fiind si de curand trecutul in nemurire Parintele Staniloaie, un mare Parinte al intelectualitatii romanesti cum au fost, nu cu multi ani in urma, parintele Benedict Ghius si parintele ieroschimonah Daniil Tudor.

Vom mai aminti totusi un nume, cu riscul de a-l supara pe cel in cauza, dar el nu poate citi. E orb. Dar e un orb care citeste in suflete si care pe multi ii foloseste, tocmai pentru ca, cu toata orbirea, are acei nevazuti „ochi de vazut", are duhul sfatului celui bun, si smerenia celui ce stie ca „tot darul de sus este". Toate acestea au facut din el pe parintele Teofil, „orbul de la Sambata", cum ii zice lumea cu simpatie, cu iubire, tocmai pentru a sublinia faptul ca Dumnezeu lucreaza prin toti cei prin care vrea El sa lucreze. Pentru cei pe care poporul credincios intr-o intreaga zona transilvaneana i-a binecuvantat cu numele de Parinte, acesta tinand loc si de nume de familie si de orice alt act de identitate, a fost si Parintele Dometie.

Nu de biografia lui ne vom ocupa in acest scurt cuvant despre dansul. Biografiile sunt usor de aflat si nu totdeauna au semnificatii prin care sa putem prevedea ceea ce vor deveni oamenii. Biografiile parintilor sunt cele duhovnicesti, uceniciile lor, ucenicii lor. Lecturile lor, nevointele lor, smerenia lor, si, dincolo de acestea, alegerea pe care a facut-o Dumnezeu ca sa faca din ei prelungiri pamantesti ale lucrarii mainilor Sale in lume.

Biografia Parintelui Dometie, in imaginea mea, se reduce la cateva elemente, si anume la acelea in care am fost in imediata lui apropiere, in adolescenta si in primii ani ai maturitatii. Asa cum se intampla firesc si cum ziceau latinii, pares cum paribus facillime congregantur (cei asemenea se aduna usor cu cei asemenea), ne-am imprietenit usor si trainic. Am descoperit in el o anumita curatenie sufleteasca, om fara viclesug, frizand adesea naivitatea, in sensul cel bun al cuvantului o capacitate rara de daruire imediata nevoilor celor dimprejurul lui si ceea ce era remarcabil, o disponibilitate de inceput de era crestina, pentru misiune, pentru jertfa.

Ortodoxia Parintelui Dometie era structurala, simpla, fireasca, asa cum va fi fost a mamei sale, simpla taranca devenita calugarita, desi fiul Stelian, devenit prin calugarie Dometie, a terminat Facultatea de Teologie din Bucuresti, si chiar pe locul intai. Ortodoxia cu care a iesit din scoala a fost tot atat de puternica precum cea cu care intrase. Cunostea teologia celorlalte confesiuni si ratacirile sectelor. Acestea se invatau temeinic in Facultatea de la Bucuresti, invatatura de carte si studiul comparativ al confesiunilor crestine si al religiilor i-a intarit si mai mult credinta de acasa si convingerile ortodoxe.

Sa-mi fie ingaduite cateva confesiuni legate de prietenia mea cu Parintele Dometie, chiar daca ele vor putea capata un aer anecdotic. Intre noi doi era o oarecare rivalitate. Ne cam luptam, mai pe stiute, mai pe nestiute, pentru locul intai intre cei peste 350 de studenti din anul nostru. Si cum eu eram foarte ocupat ca presedinte, la un moment dat, al Societatii Studentilor Teologi si ca membru in Oficiul Universitar al Universitatii Bucuresti, nu prea aveam timp sa-mi aprofundez cursurile inainte de examene, il rugam pe Stelian sa invete pentru mine si intotdeauna o facea cu placere. Era un fel de a zice in gluma, pentru ca el invata pentru dansul, si invata cumplit, in diminetile examenelor ne sculam amandoi devreme si colaboram intr-o sala de mese goala de la Caminul „Matei Voievod" unde locuiam, il rugam sa faca cu voce tare o repetitie generala, sintetica, a cursului pe care il invatase, iar eu ascultam, plimbandu-ma. isi facea bine lui dar, in acelasi timp, si fara efort suplimentar, imi facea bine si mie. Si cum in timpul anului eu mai citeam din Sfintii Parinti si carti de istorie, si dogmaticesti, si imi faceam vacantele la Manastirea Sambata, unde parintele Arsenie tinea pentru studenti adevarate cursuri de Mistica si Ascetica - era vremea cand se traducea si incepuse sa apara Filocalia in traducerea parintelui Staniloae - ceea ce facea colegul meu Stelian Manolache, viitorul Dometie - ma ajuta sa-mi organizez in minte lecturile, potrivit structurii cursurilor care se predasera in anul respectiv si la care nu puteam fi totdeauna prezent, cum era Stelian, fara nici o absenta. Asa luam amandoi note de trecere, ba chiar dintre cele mari, desi nu intotdeauna egale, ceea ce mai producea si
nedumeriri. La suparari nu se ajungea niciodata.

Profesorii nostri din vremea aceea erau universitari de mare prestigiu, ceea ce a asigurat multor generatii de teologi o buna pregatire, cultivand un stil academic autentic, atat in modul cum tineau prelegerile - intotdeauna erau conferinte cu public si venea public mult - cat si in felul cum cultivau relatia profesor-student. E de ajuns sa amintesc de parintele Staniloae, profesor de Mistica si Ascetica dupa Nichifor Crainic si apoi de Teologie Dogmatica si Simbolica, cu studii la Atena si in Germania, care elabora in fata studentilor, de parintele Ioan G. Coman, profesor de Patrologie, poreclit de studenti „Olimpianul", cu studii la Paris si in Germania, de Parintele Petre Vintilescu, profesor de Liturgica, de marele profesor in Istoria Bisericii Universale, dar si de Metodologia pregatirii unei lucrari teologice, Teodor M. Popescu, cu studii la Atena, de profesorul Lazar Iacob, de Drept Canonic, fost mai intai profesor de Drept la Universitatea din Cluj, de parintele Haralambie Roventa, profesorul de Noul Testament, cu studii la Oxford, inlocuit dupa moarte de profesorul Justin Moisescu, cu studii la Atena si Strasbourg, fost profesor la Varsovia, viitor patriarh, de profesorul Vasile Ispir, profesor de Pastorala si pioner al ecumenismului romanesc, de asemenea cu studii la Oxford, de parintele Nicolae Balca, de Pedagogie crestina si Filosofie, cu studii la Heidelberg, specializat in Teologia dialectica si in Existentialism (a scris cele dintai studii in romaneste despre K. Barth, Heidegger si Kierkegaard), si am mai putea aminti inca de multi altii de aceeasi talie. Nu trebuie uitat profesorul Nicolae Chitescu, de Teologie dogmatica, cu studii la Strasbourg si, ca sa incununam lista, trebuie sa il amintim, cu mandria de a-i fi fost studenti, pe Gala Galaction, care ne-a predat Vechiul Testament. Am comite o neiertata omisiune daca l-am trece printre „si altii" pe marele profesor in Istoria Bisericii Romane, parintele Nicolae M. Popescu, academician, care era atat de cunoscut si de popular incat toata lumea ii zicea „Popa Nae", trecut astfel in randul „popilor" celebrii din istoria noastra, precum „Popa Sapca", „Popa Tun" de la Buzau si altii „popi" care au cinstit tagma prin iubirea lor de neam, de cultura si de Biserica. Cine mai stie ca Popa Nae era tatal celebrului actor Mihai Popescu, mort de timpuriu, in plina desfasurare a unei cariere actoricesti de exceptie? Si acum sa nu il omitem pe marele apologet, profesorul Ioan G. Savin, care a predat chiar generatiei noastre si un curs de Introducere in Mistica si altul de Mistica Apuseana. Studiile sale despre argumentele rationale pentru existenta lui Dumnezeu nu se vor invechi niciodata. La catedra de Ascetica si Mistica, dupa ce a venit de la Sibiu parintele Staniloae, i-a fost asistent de calitate exceptionala parintele Benedict Ghius, cu o impresionanta cultura si experienta orientala si occidentala. Se completa ideal cu parintele Staniloae.

Nu stiu pe cine voi fi omis, dar trebuie sa mai adaug pe diaconul Nicolae Nicolescu, de Noul Testament, pe preotul Ion Ramureanu, de Istoria Bisericii Universale, iar dintre asistenti pe preotul Gheorghe Moisescu, la Istoria Bisericii Romane, pe ebraistul Anastasie Negoita, pe parintele Ene Braniste, ajuns mai apoi profesor plin, pe Constantin Pavel, la Morala, ajuns profesor dupa Serban Ionescu; din nou, au mai fost desigur si altii, si nu fara mare suprafata culturala, precum Nicolae Lungu, Grigorie Cristescu, Dumitru Fecioru, care a initiat impreuna cu Olimp Caciula colectia Izvoarele Ortodoxiei. Trebuie amintiti profesorii de Vechiul Testament Mircea Chialda, Vladimir Prelipceanu si nu trebuie sa uitam nici pe bibliotecarul egal profesorilor si mare ajutor al studentilor Teodor N. Manolache; si, iarasi, mai sunt si altii.

Toti acestia au fost si autori de multe carti care mai sunt si in ziua de astazi carti de referinta in toate disciplinele teologiei. Acestia au fost profesorii care l-au format pe Parintele Dometie. Am avut si colegi buni care au contribuit in buna masura, si ei, la formarea noastra reciproca. Nu cred ca acest factor nu trebuie avut in vedere si luat in consideratie. Ne era coleg mai mare Nicolae Corneanu, actualul mitropolit al Banatului, Nicolae Bordasiu, profesor de seminar, astazi mentor al unor organizatii ortodoxe de tineret si preot la biserica „Sf. Silvestru", Iulian Carstoiu, ajuns dirijor al corului Patriarhiei, Gheorghe Alexe, scriitor si misionar in America, Felix Dubneac, scriitor si misionar in America, Roman Braga, misionar in Argentina si apoi in Statele Unite. Cateva din colegele noastre au intrat in monahism si unele au ajuns starete de manastiri.

A fost si o generatie de buni romani, profesori si studenti care s-au opus incercarilor de instaurare a comunismului in Romania, dupa razboi. Studentia noastra si activitatea acestor profesori s-a desfasurat intre 1945-1949. Nu-i vom pomeni pe toti cei care au infundat puscariile, pentru ca sunt prea multi, dar cativa trebuie amintiti ca sa cinstim Facultatea de Teologie a acelei vremi. Profesorii Nichifor Crainic, Ioan G. Savin, Teodor M. Popescu, Dumitru Staniloae, Benedict Ghius au platit cu greu tribut, in ani multi de temnita, credinta lor in neamul romanesc si in ortodoxia lui. Fiindca erau mai multi, studentii au platit si ei, mult mai multi, arestari, condamnari, si unii au trecut prin infernala experienta de la Pitesti, cum au fost arhim. Roman Braga, Constantin Vaman, iar altii au trecut prin Jilava si prin alte inchisori si prin anchete inumane, precum preotul Nicolae Bordasiu, Leonida (Antonie) Plamadeala, preotul Paul Munteanu si multi altii. Cel putin doi studenti au fost omorati in batai in anchete: Vila Petre si Brasov Nita.

Prin 1946 devenise publica o miscare religioasa de buna calitate si care a cucerit repede intreaga tara. Era miscarea initiala la Manastirea Sambata din Fagaras de catre parintele Arsenie Boca. Om cu mare autoritate duhovniceasca, bun cunoscator al Sfintilor Parinti, elev al parintelui Staniloae la Sibiu, o vreme student la Arte Frumoase in Bucuresti, elev la cursurile de Anatomie al profesorului Reiner, pelerin la Sfantul Munte Athos si, dincolo de toate acestea, un bun psiholog, o minte luminata si clara, un duhovnic in aceeasi masura pentru tarani, ca si pentru cei mai rafinati intelectuali. A fost si el inchis in mai multe randuri. Multi studenti si studente din Bucuresti, din Cluj, ne faceam vacantele in preajma lui.

Tinea la noi si ne acorda o atentie deosebita. Cativa dintre acestia, si dintre studente, au intrat mai apoi in monahism. Cam tot in vremea aceea initia la Bucuresti scriitorul si ziaristul Sandu Tudor cercul „Rugul Aprins", in care erau cuprinsi si 12 studenti, dintre care doi de la Teologie, Nicolae Bordasiu si Leonida (Antonie) Plamadeala. Sandu Tudor a devenit mai apoi monahul Agaton, la Manastirea Antim si la Schitul Crasna-Gorj, apoi schimonahul Daniil, la schiturile Sihla si Rarau, de unde a fost arestat si de la Aiud nu s-a mai intors. Nu i se cunoaste nici mormantul. Martir in adevaratul inteles bisericesc al cuvantului. Influentati si de „Rugul Aprins", atrasi de „fenomenul Sambata", prin 1946 am plecat sa-l vedem si sa-l ascultam pe parintele Arsenie. Eram multi. Printre dansii si eu, si Stelian Manolache, viitorul Dometie. Apoi, noi doi am mers in toate vacantele la Sambata, pana in 1948, de-ajuns ca sa ne incolteasca in suflet dorinta de a intra in monahism. Si chiar la Sambata ne-am si marturisit-o, dar n-am luat nici o decizie definitiva si n-am fixat nici un termen. In vara lui 1948, urmarit in Bucuresti, eu am fugit in Transilvania. Mai intai la Brasov, pe un santier (Triaj), apoi la Baia Mare (pedagog si profesor la Scolile Miniere), iar in primavara la Cluj. in februarie 1949 un tribunal militar din Bucuresti ma condamna in contumacie la 7 ani temnita grea. Profitand de inca lipsa de organizare a Sigurantei - Securitatii vremii, cu riscuri, cu un certificat ca eram absolvent eminent a 3 ani de facultate la Bucuresti, certificat eliberat cu teama si curaj de decanul diac. prof. Emilian Vasilescu, intr-o luna mi-am dat la Institutul Teologic Universitar din Cluj examenele anului IV si Licenta, cu prof.diac.dr. Nicolae Balca, la catedra de Filosofie-Pedagogie. Am tratat tema „Antropologia carreliana", (Alexis Carrel, laureat al premiului Nobel, este autorul cartii pe atunci in voga, tradusa si in romaneste, Omul, fiinta necunoscuta, dar si al unui Tratat despre rugaciune. Un fel de Nicolae Paulescu al francezilor).

Spre surprinderea mea si a colegilor de la Cluj care nu ma cunosteau, pentru ca nu fusesem nici o ora la cursuri - erau studenti fosti uniti si ortodocsi, fiind dupa 1948 - am fost clasificat intaiul si declarat sef de promotie. Am tinut si discursul final in fata episcopilor Nicolae Colan si Nicolae Popovici si a Ministrului Cultelor Stanciu Stoian. Dar simtind ca se vor pune intrebari asupra „premiantului" - pana atunci trecusem examenele si licenta cu discretie liber asumata, toti stiind ca eram „fugit" din Bucuresti -, a doua zi am disparut din Cluj, cu destinatie de nimeni cunoscuta.

M-am dus la parintele Arsenie. Autoritatile vremii il obligasera sa paraseasca Manastirea Sambata, ca sa-i distruga miscarea religioasa si misiunea, il mutasera intr-un schit gol, Prislop, de langa Hateg. Fusesem la el si in iarna lui 1948-1949, cand nu eram condamnat inca, dar ma stiam urmarit si ma intrebase daca hotararea mea de intrare in monahism mai ramane, ii spusesem ca ramane, deoarece ca monah voi suporta temnita mai bine si voi face si misiune. A fost de acord si m-a binecuvantat.
Acum eram dupa licenta, dar si dupa condamnarea in lipsa. De data aceasta l-am intrebat eu: „Mai aveti acum curajul sa ma calugariti? Daca nu, plec imediat incotro ma va lumina Dumnezeu". Mi-a spus hotarat: „Ramai". Ne asumam amandoi raspunderea. A avut curaj si ii raman vesnic recunoscator. M-a luat in chilia lui, a luat din cuier o dulama, mi-a pus pe cap un potcap si mi-a zis: „De acum esti «fratele Leonida».. Voi vorbi cu Vladica Mageru sa te diaconeasca. Pe urma te vom si calugari". Aceasta se intampla la inceput de iulie 1949. De hotararea mea de a ma calugari stia din Bucuresti Stelian Manolache, dar nu ne mai vazusem de un an, de cand fugisem eu din Bucuresti, abandonand Teologia dupa ce incheiasem anul III. Am spus mai sus cum am terminat totusi Teologia de la Cluj. Si asa disputa noastra cu privire la locul intai s-a rezolvat fericit pentru amandoi.

Stelian a fost sef de promotie la Bucuresti, iar eu sef de promotie la Cluj! Solutia a gasit-o Providenta. Fiind acum la Prislop, am profitat de un vizitator bucurestean prin care i-am trimis un biletel lui Stelian Manolache: „in cateva zile ma calugaresc. Te astept". Spre surprinderea parintelui Arsenie si a mea, a doua zi ne-am trezit cu Stelian la Prislop. „Daca tu te calugaresti, si eu ma calugaresc. Amandoi am luat hotararea, cand am luat-o". Nu si-a intrebat nici parintii, nici fratii sau surorile. Ca la Pateric.

In august, episcopul Andrei Mageru m-a facut pe mine diacon si pe Stelian preot. Amandoi, deocamdata, celibi si cu numele noastre de botez. La „Ziua Crucii", 14 septembrie parintele Arsenie ne-a calugarit in mijlocul unei mari multimi venite la Praznicul Sfintei Cruci. Asa Stelian a devenit monahul Dometie, avandu-l ca nas pe parintele Serafim Popescu, venit de la Sambata special pentru aceasta, iar Leonida a devenit monahul Antonie, avandu-l ca nas pe parintele Agaton Tudor, de la Rugul Aprins de la Manastirea Antim din Bucuresti, venit de asemenea special pentru aceasta, in felul acesta mi-am asigurat doi parinti duhovnicesti ca mentori si raman cu indatorirea de a-i evoca inainte de a-mi slabi condeiul, pe amandoi, mai mult decat am facut-o in aceasta prefata la o carte despre Parintele Dometie.

Impreuna cu parintele Agaton (viitorul Daniil) Tudor au mai venit de la Manastirea Antim si parintii Sofian Boghiu si Felix Dubneac. Am ramas impreuna cu Dometie la Prislop pana in ianuarie 1950. Cateva luni dupa calugarie, intr-o zi, cu graba si teama, cineva din familie, din Bucuresti, a venit sa ma anunte ca m-a cautat Securitatea si ca e pe urmele mele. In aceeasi ora am plecat, in necunoscut, in marea padure care se chema Bucuresti, unde profesorii Ilie Dadarlat, originar din Salistea Sibiului, m-a tinut ascuns toata iarna, pana in mai, in casa lui, cu riscuri usor imaginabile, intr-o curte cu vreo sase familii care nu trebuiau sa stie de existenta mea. Ascunderea mi-a organizat-o parintele Arsenie Papacioc, azi la Techirghiol, si doamna Laura Voicescu. Pe cei de la Prislop m-am obligat in constiinta mea sa-i protejez, si i-am protejat cu pret greu. I-a anchetat, pe ei si pe toti cei care m-au adapostit timp de sase ani, pana la arestarea din toamna lui 1954, la Iasi. „N-am stiut ca sunt urmarit sau condamnat", asa am tinut-o doi ani cat am trecut prin anchete la Iasi, Bucuresti si Galati. Concluzia trebuia sa fie si a fost: nestiind el, naveau cum sa stie nici cei care l-au adapostit!

Din momentul plecarii mele de la Prislop, biografia lui Dometie s-a despartit de a mea. Si nu de a mea ma voi ocupa mai departe.

Parintele Dometie a mai ramas la Prislop pana cand manastirea s-a transformat in manastire de maici. Apoi a plecat si, cu zel misionar, in cele din urma, si-a alcatuit propria lui obste de maici, ajungand cu ele la Manastirea Ratesti din Eparhia Buzaului si apoi la Manastirea Rameti din Transilvania pe care a gasit-o aproape parasita. A avut langa el, ca stareta, care este si astazi, pe ruda sa maica Ierusalima Ghibu si a cladit mai intai o manastire in suflete. Aspru dar drept, a impus in cunostinta maicilor care l-au urmat chipul sfantului. Slujitor cu iubire de slujbe, mare cantaret - parintele Arsenie l-a numit cu Cucuzel, dupa numele unui celebru cantaret din Athos - atent la viata personala a fiecarei maici, duhovnic cu multe preluari creatoare de la parintele Arsenie, a devenit repede cunoscut si cautat de lumea laica, incat ajunse sa nu mai aiba ragaz de somn, lectura si meditatie. Dupa ce am fost eliberat di inchisoare si am fost trimis noua ani la munca de jos, intr-o fabrica, am auzit de numele lui Dometie ca de numele unui profet si un harismatic in cea mai buna traditie a bisericii. L-am intalnit. Era vesel, deschis gata, sa-si dea haina de pe el. Am constatat ca pe sub dulama nu avea camasa. O daduse. Ii parea rau. Ar fi vrut sa mi-o dea mie ca de, eram oropsit, dat afara de la doctorat, exclus din manastire, muncitor in trei schimburi etc.

Ne-am adus aminte de prima seara la Prislop, din 1949. Aveam chiliile vecine. Seara m-a chemat in chilia lui dezamagit. Nu stiam ce putea fi. Gandeam ca-l vor fi napadit parerile de rau ca parasise lumea. Cred ca il astepta si o viitoare preoteasa de prin partile Brailei. Eram gata sa-l absolv de legamantul din studentie si a doua zi sa-l conduc la Bretea Streiului, la gara. Dar el imi arata canapeaua din chilie. „Asta-i manastire? Asta-i calugarie? Pe canapele?" „Stai cuminte, Steliane. Sa nu ne auda cineva. Asta-i de ochii lumii. Ei nu trebuie sa cunoasca nevointele calugarilor, inainte de a te culca, incui usa, intorci canapeaua cu picioarele in sus si te culci pe arcuri, imbracat in dulama, sa nu-ti rupi vreo coasta!". I-am spus-o cu mare seriozitate, controlandu-mi toti muschii fetei, sa nu cumva sa se observe vreun zambet. S-a uitat la mine cam neincrezator - ii mai facusem unele pozne in timpul studiilor - dar seriozitatea mea i-a impus. La urma urmei eram la inceput de viata noua. M-a intrebat: „Tu asa faci?" - „Bineinteles", si am plecat repede. Am auzit zgomote in chilie dar dis-de-dimineata iam batut la usa: „Deschide repede, repede". Repede ca sa nu aiba timp sa intoarca patul. A deschis. Canapeaua era cu picioarele in sus iar el incercase sa doarma pe arcuri, si acum se tinea de coaste, obosit. „Greu cu calugaria", imi zise. Si atunci am izbucnit in ras. A inteles. „Te-ai ras de mine!" „Iarta-ma, Steliane, naivitatea se plateste. Ti-amintesti cand, in anul I, eu, crezand ca la facultate se pot pune orice fel de intrebari, la seminarul de Noul Testament am pus o intrebare cam naiva si, poate, cam libera? Te-ai ridicat tu din primul rand de banci din Aula Magna si mi-ai strigat: „Asculta tu, ala din ultima banca - era un amfiteatru mare -, gandestete bine inainte de a pune intrebari. Si nu uita: Extra ecclesiam nulla salus" (in afara Bisericii nu exista mantuire) -„N-ai uitat", imi reprosa el. - „De azi am uitat. Ti-am raspuns si eu, in felul meu, la intrebarea despre canapea. De-acum poti sa dormi ca lumea. Nu asta da masura calugariei". „Blagosloveste, Parinte", imi spuse el ironic, si cu asta, cel putin cu privire la canapele, instructia lui monahala s-a incheiat. Parintele Arsenie a ras cateva zile de noi.

Daca cineva s-a asteptat sa scriu despre Parintele Dometie vreun tratat ca cel al Sfantului Vasile cel Mare, in care descrie discutiile cu Sfantul Ioan Gura de Aur despre preotie, va fi dezamagit. Dar sa pastram proportiile. Si-apoi sa nu creada cineva ca am intentionat vreun tratat pedagogic, spre uzul novicilor. Am notat cateva foarte simple fapte de viata. Nu teorii, despre care s-ar putea sa pricep sa le alcatuiesc si sa le dezvolt convingator. Cred insa ca aceste fapte de viata, cateva din cele multe altele, vor putea fi citite in sensurile lor profunde. Ele sunt semne ale puritatii Parintelui Dometie, calitati pe care se va zidi toata viata lui monahala, jertfelnica. Era uneori meditativ, dar stia si ii placea sa cante; ii placea sa stea in chilie sa citeasca, dar pleca de indata cu obstea prin padure, in munte, povestindu-le tot ce credea ca ar putea inveseli duhovniceste pe cei care il ascultau. Muncea cot la cot cu cei care munceau, cu maicile si cu surorile, si le strecura cu orice prilej cate un cuvant de folos, ca in Pateric. Maicile de la Rameti care l-au avut duhovnic, tata, prieten, iti spun cu orice prilej cate un „cuvant" auzit de la dansul. Asa zicea, asa facea, asa ne-a invatat... Cele mai noi, venite dupa moartea lui, traiesc din legenda lui si se considera chemate de el si ucenicele lui, ca si cele crescute de dansul.

A murit dupa inundatiile din anul 1975 aducandu-le cu spinarea alimente, pe o coasta de munte fara carare. Dupa ce am fost ales vicar patriarhal, dupa Primavara de la Praga, cand am putut fi trimis sa-mi fac doctoratul la Oxford, am fost vreo doi ani si rector al Institutului Teologic Universitar din Bucuresti. L-am chemat pe Dometie si i-am propus sa se inscrie la doctorat. Sa inscris, a reusit si lucra la o teza care ar fi fost foarte buna. Voia sa reia competitia de altadata, aratand ca n-a trecut pe primul loc numai din intamplare!

La Bucuresti uneori accepta sa doarma la mine, la resedinta de la Antim. Cand ii deschideam usa dimineata, il vedeam dormind pe jos, „ca sa nu sifoneze cearsafurile", ca nu avusese asa ceva nici acasa si nu avea nici la manastire. Cand a murit naprasnic in timpul inundatiilor -fara chinuri lungi, ci cu sfarsit crestinesc, fara dureri, cum e moartea dreptilor -, maica stareta Ierusalima si cu sora Parintelui Dometie, Maica Eudoxia, au venit special la Bucuresti la prietenul cel mai bun al Parintelui, sa-i scrie epitaful, pe care il voia ca pe o insemnare pe o carte deschisa. I l-am scris cu iubire si asa se poate citi si astazi pe mormantul lui de la poalele staretiei Rametiului, floare printre flori. E prezent mereu acolo, in moarte ca si in viata.

Mai deunazi (16 august 1993), aflandu-ma la Rameti impreuna cu S.S. Patriarhul ecumenic al Constantinopolului Bartolomeu I, si cu PF Patriarh Teoctist, i-am povestit constantinopolitanului, uitandu-ne de pe cerdac in jos la mormantul Parintelui Dometie, impreuna cu ucenicul sau si al meu, episcopul Casian, vicar la Dunarea de Jos, faptele si viata acestui om evlavios, generos, iubitor si iubit. „Maine ii facem o slujba", a hotarat Patriarhul Bartolomeu I, primus inter pares in lumea ortodoxa. Ecumenicul s-a aplecat cu evlavie asupra amintirii Parintelui nostru romanesc Dometie. Mi s-a parut o clipa ca in locul crucii de la capatul mormantului era chiar Dometie, in picioare, cu pletele imprastiate peste umeri, zambindu-mi asa cum facea cand ii pregateam cate o surpriza ca sa-l bucur. Parea ca imi zice: „Iar mi-ai facut-o. Dumnezeule! Mi-ai adus aici chiar pe Ecumenicul! Multe iti mai trec tie prin cap, Leonida!".

Intotdeauna cand ne intalneam, ma dezmierda cu numele din studentie. Disparea episcopul si aparea prietenul. Si eu faceam la fel cu dansul, fiindca ne-ar fi stingherit distantele. Pe mine mai ales. Fiindca el, monahul, asa cum era, era mai sus decat mine, episcopul. Cine ma poate crede, sa ma creada ca o spun fara fatarnicie si fara falsa smerenie, la urma urmei pe cat de comoda si de intrata in obicei - limbaj de lemn - pe atat si de inutila.

Maicile de la Rameti, ori de cate ori trec pe langa mormantul Parintelui Dometie, se insenineaza cu semnul crucii. M-am tot intrebat: se roaga pentru el, sau ii cer rugaciuni si ocrotire pentru ele? N-as indrazni sa le intreb pe ele, pentru ca in camara tainelor duhovnicesti trebuie sa intram cu sfiala, cu smerenie, cu discernamant, cu sfat si cu indelunga rabdare, ca sa-L lasam pe Dumnezeu sa raspunda cand si cum va hotari El despre viitorul pe pamant al celor trecuti dincolo.

Parintele Dometie a fost un om de actiune dar, in acelasi timp, un om de rugaciune, un filocalic. S-a format la umbra Filocaliei, care tocmai se tiparea din 1946, si era un tainic al Rugaciunii isihaste, pe care o preda maicilor si laicilor, cu grija de a o inradacina in practica de toate zilele potrivit cu traditia cea mai autentica ortodoxa, si nu ca pe un exercitiu mecanic, cum o intelegeau unii si cum o mai inteleg si astazi, asemanand-o cu unele exercitii orientale.

In amintirea celor care l-au cunoscut si a celor care l-au avut duhovnic, Parintele Dometie, plecat prea devreme, n-a murit, ci continua sa le fie prieten si duhovnic.

+ IPS Antonie Plamadeala, Mitropolitul Ardealului, Crisanei si Maramuresului

Cand, trecand printr-un pustiu, intalnesti un copac sau vreo alta planta pe solul nisipos sau pietros, nu poate sa nu ti se faca mila de ea. Are o infatisare jalnica. Lipsa de substante hranitoare din pamant si din aer o vlaguieste. Ea se usuca si se ofileste in mod vizibil si, prin infatisarea ei, pare sa-i spuna deslusit fiecarui trecator:  "Mi-e rau aici, luati-ma de aici si saditi-ma in alta parte".

Cu totul alte simtaminte trezeste un copac care creste langa un curs de apa, intr-un pamant umed si roditor. Acesta este plin de viata si, bucurandu-se de toata indestularea, prin toate partile organismului sau pare sa cante o cantare de multumire Semanatorului tuturor fiintelor, pentru posibilitatea de a se adapa din plin din sevele hranitoare raspandite peste tot in jurul sau.

Nu sunt oare adesea, fratilor, si suflete omenesti aflate in aceste situatii? Da! Adesea si ele mor de foame si se chinuiesc, ca intr-o temnita fara aer, de lipsa a ceea ce le poate hrani si oferi multumire. Si acest lucru este deseori in totala contradictie cu aspectul vizibil de indestulare al acelor oameni! Crestinismul - sfanta noastra credinta - sau Sfanta Biserica sunt menite chiar de Dumnezeu sa fie locul de linistire si de hranire implinitoare a sufletelor omenesti... Dar nu toata lumea se afla in el, iar dintre cei ce se afla, nu toti se folosesc cum se cuvine de tot ce ne propune el. Si aici se afla multe suflete care se vlaguiesc si se istovesc din simplul motiv al lipsei de cugetare.

Priviti cum se intampla. Planta, rasarind din pamant, isi primeste hrana din pamant si din ceea ce se afla in jurul ei; dimpotriva, sufletul, creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, fiind de provenienta cereasca, se poate hrani numai cu stihiile cerului, provenite din Dumnezeu si indreptate spre suflet, sau destinate lui. Astfel, planta are nevoie de lumina, fara lumina se ofileste. Si sufletul are nevoie de lumina - de lumina cereasca. Este un adevar dumnezeiesc, care este oferit din belsug in Biserica, tuturor celor ce vor sa asculte; este oferit si prin citirea cuvantului lui Dumnezeu, si in predici, si in cantarile bisericesti, si in toate randuielile si tipicurile Bisericii, si in scrierile Sfintilor Parinti, si intr-o multime de carti mantuitoare. Doritorii se adapa de aici din belsug cu lumina adevarului dumnezeiesc si se veselesc de stralucirea lui. Dar nu toti fac asa si nu toti cei ce par a fi purtatori ai adevarului lui Dumnezeu il cuprind cu adevarat in sufletul lor. Exista oameni care isi pierd zilele si noptile studiind vreo stiinta - matematica, fizica, astronomie, istorie si altele -, crezand ca-si hranesc sufletul cu adevarul, dar sufletul lor se vlaguieste si se chinuieste. De ce ? Din pricina ca nu se afla adevar acolo unde ei il cauta ! Nu spun ca stiintele n-ar putea cuprinde adevarul, ci ca adesea ele il izgonesc, inlocuindu-l cu iluzii sau cu presupuneri potrivnice adevarului. Dar sufletul nu-l poti insela, cum nu poti insela pe un om infometat, dandu-i o piatra in loc de paine. De aceea sufletul se chinuieste!

Dar acestea - stiintele - inca par preocupari serioase. Dar ce sa mai zicem de cititorii impatimiti ai publicatiilor noastre periodice ? Priviti cu cata stradanie se zbate un tanar, sau uneori chiar unul mai putin tanar sa obtina cat mai repede banalul numar al vreunei reviste lunare, cu cata nestapanire se arunca sa devoreze, cum se zice, prada obtinuta ! Nu-i mai arde nici de mancare, uita uneori si de somn... Si care-i folosul ? ! Doua-trei fraze reusite, cateva fantezii mincinoase, cateva presupuneri inselatoare, si atat... Restul nu-i bun de nimic. Iar sufletul ramane nemultumit. Luam o alta carte, apoi alta ... mereu, acelasi lucru... Te doare sufletul!

Incepem conversatiile... Mereu, acelasi lucru, pentru ca atat subiectele conversatiilor, cat si modul lor de tratare sunt preluate din aceleasi carti... Adaugati la aceasta mediocritatea ocupatiilor si a relatiilor de zi cu zi si veti intelege ca, daca am descoperi acel auz care aude vocea sufletului, am deslusi un strigat amar: „Scoateti-ma afara din aceasta inchisoare !... Ma inabus aici! Dati-mi sa privesc macar o clipa lumina lui Dumnezeu !". Asa si este. Dar cine-l asculta ?! Vedeti, aici nu este de bon ton sa hranesti sufletul cu adevarul lui Dumnezeu !... Si sufletul se chinuieste. Si macar dac-ar trebui sa mearga departe dupa acest adevar ! Dar nu, el este aici, insa nu vor sa-si deschida ochii ca sa-i primeasca lumina. Intra in biserica, asculta ce se canta, ce se citeste si se face aici si vei vedea lumina adevarului lui Dumnezeu. Deschide Evanghelia sau macar tine in maini aceasta carte dumnezeieasca si deja se va bucura sufletul tau. Iar scrierile parintilor - nu avem destule acum, in traduceri accesibile mturor ? Si alte carti ziditoare de suflet si tiparituri periodice duhovnicesti, cate nu avem ?! Dar noi nu cunoastem toate aceste comori ale adevarului dumnezeiesc, n-am auzit nici de titlurile lor! Frati si parinti! Ce fel de crestini suntem, cand nici nu ne atingem de cartile in care este explicat crestinismul, in schimb citim cine stie ce aiureli ? Si ne chinuim sufletul intr-un intuneric inabusitor - noi, fiii zilei si ai luminii, cum ne numea Sfantul Apostol!

Mai adaug vreo doua ganduri. Planta, ca sa traiasca si sa creasca, are nevoie de aer. Fara aer, moare. Si sufletele au nevoie de aer ceresc... Acesta este, cum v-am spus nu o singura data, intregul spirit eclezial sau toate dumnezeiestile ierurgii ale Bisericii... Numai aici sufletul isi gaseste propria atmosfera, in afara ei se inabusa. Asa cum se vlaguieste un tuberculos, la fel se vlaguieste sufletul in afara Bisericii, in aparent vastele si flexibilele obiceiuri ale lumii... Iata de ce. Acela care nu stie decat de baluri si de teatre, de plimbari la serate, tablouri vivante", scamatorii si altele asemenea, cand ramane singur cu el insusi, sufletul aceluia tanjeste si sufera de dor!... Si sufletul ii spune arunci: "Ma sufoc... Ia-ma de aici si du-ma acolo unde aerul este intotdeauna curat si cerul este senin".

Planta are nevoie de umezeala: de seva, pe care o absoarbeprin radacini si o conduce in tulpina, formandu-se prin transformarea precipitatelor ei. Si pentru suflet este nevoie de o anume transformare a precipitatelor sevelor duhovnicesti. Aceasta are loc prin faptele bune facute in fiecare zi sau prin implinirea poruncilor, a acelora pe care ni le pun in fata intamplarile din cursul obisnuit al vietii noastre. Asa cum seva din planta sau hrana din trupul nostru, ramasa neprelucrata, doar ne ingreuneaza, fara sa ne aduca nici un folos, la fel, toate puterile duhovnicesti, primite de suflet - adevarul lui Dumnezeu, Sfintele Taine, dumnezeiestile ierurgii si altele - doar vor ingreuna sufletul atat aici, cat si la vesnica judecata a constiintei si a lui Dumnezeu, daca sufletul nu le va prelucra, transformandu-le, prin fapte bune, in propriul lui sange duhovnicesc. Iata de ce sunt bolnave, suferinde si tanjesc sufletele celor cufundati numai in griji lumesti sau numai in treburile de la serviciu sau, si mai rau, in lucruri patimase, iar a face vreo fapta buna nici nu le trece prin minte. Cu toate ca nu pierd nicio particica hranitoare pentru suflet, ea se ofileste tot mai mult. Nu vreau sa spun ca treburile de la serviciu si cele ale traiului zilnic - grijile de familie, negustoria, feluritele tranzactii si intreprinderi - ar fi pagubitoare de suflet... Nu. Nu ele insele sunt pagubitoare, ci pagubitor este a ne ocupa numai de ele, neglijand faptele bune, cat si preocuparea cu ele nu intru slava lui Dumnezeu, ci pentru anumite scopuri individualiste. Asa cum sevele trupului nostru se transforma in sange viu prin unirea cu oxigenul din aer, la fel toate treburile, si cele de la serviciu, si cele ale traiului zilnic se pot transforma intr-o stihie hranitoare de suflet, daca le vom inchina lui Dumnezeu ! Iar cand nu facem asa si nici fapte bune nu avem, atunci cu ce sa se hraneasca sufletul ?! Iata ca atunci sufletul tanjeste si se vaita, spunandu-i omului in chip deslusit: "Muta-ma din acest pamant uscat si argilos si rasadeste-ma in ogorul lui Dumnezeu, pe ogorul faptelor bune, cerute de poruncile lui Hristos".

Asta-i tot! Dar, fratilor, pe toate acestea le cunoasteti! Stiti ca sufletul, luminat din belsug de lumina adevarului lui Dumnezeu, pastrat in aerul curat si ceresc al rugaciunilor si al ierurgiilor Bisericii si intarit cu hrana bogata a faptelor bune, este asemeni unui copac rasadit langa ape izvoratoare, care-si va da rodul la timpul cuvenit, si frunza nu-i va cadea. Iar un alt suflet, lipsit de toate acestea, se aseamana cu o planta nobila tinuta, cu cruzime, intr-un loc fara lumina, fara aer curat si fara umezeala, si care se vlaguieste ! Le stiti pe toate acestea. "Fericiti sunteti, daca le faceti. De ce, omule, iti tiranizezi sufletul, robindu-te, orb si fara socotinta, zbuciumului vietii lumesti ?!

Multi cred ca pustia sau lacasurile de insingurare sunt locuri uscate, care nu ofera nimic hranitor pentru suflet. Dar priviti faptele Sfantului Ioan, deschideti Scara lui si cititi orice din ea si veti vedea cata viata si putere era in el! Pustia epuizeaza numai trupul, dar sufletul il hraneste din belsug cu felurite bunuri ceresti. Lumea vi se pare bogata, dar ea ingrasa numai trupul, dar sufletul il epuizeaza prin infometare, neoferindu-i o cat de mica particica hranitoare. Chivernisiti-va viata dupa aceasta deosebire, toti cei ce vreti sa va cresteti sufletul ca sa devina un pom viu, vrednic de a fi rasadit in raiul ceresc. Amin.

Sfantul Teofan Zavoratul

Om trupesc si om duhovnicesc

Pentru teologia occidentala, omul duhovnicesc este un om "natural" caruia i se supraadauga harul. Natura umana (natura pura) cuprinde viata intelectuala si viata animala, iar viata spirituala (supranatural) se supraadauga si intr-o oarecare masura se suprapune starii strict umane a existentei sale.

Pentru Ortodoxie, omul creat "dupa chipul lui Dumnezeu" este considerat om "natural". "Omul este creat partas al naturii lui Dumnezeu" - spune P. Evdokimov - si atunci harul este partas naturii umane. Ceea ce Occidentul numeste "natural -supranatural", autorii ortodocsi numesc "uman-divin", "creat-necreat".

Prin urmare, "natural" este pentru om tot ceea ce este bine: iubirea, credinta, virtutile. Pacatul, gandurile rele, patimile sunt "contrare naturii". Sfantul Efirem Sirul spune ca nu natura omului, ci, deprinderile ei sunt corupte, aceasta stare altereaza natura, numai eliberat de pacat omul este partas harului. La Evagrie citim: "Cand am fost facuti la inceput, semintele virtutii se gaseau in mod natural in noi, dar rautate nicidecum".

In viata duhovniceasca ortodoxa convertirea este intoarcerea la "natura prima, singura adevarata, singura voita de Dumnezeu, cu chipul lui Dumnezeu gravat in ea". Nu se vorbeste deci, ca in teologia occidentala, despre natura lapsa, natura corupta (vezi capitolul 3, 54 din Imitatio Cristi care indeamna sa nu urmam "natura", ci sa ascultam vocea "harului").

Si in Rasarit exista expresii diferite care lasa sa se inteleaga ca natura ar fi corupta. In Livada duhovniceasca a avvei Ioan Moschos, avva Marcel spune: "Natura atata patimile, fratii mei, dar taria ascezei le stinge", Teodoret al Cirului vorbeste despre "natura plina de patimi". Este vorba de considerarea naturii cazute, existente cotidian, identificata cu "caracterul" personal al fiecaruia. Starea actuala cazuta a naturii umane este denumita de multe ori "natura" in sine. Sfantul Grigorie din Nazianz recomanda "bruscarea naturii".

Sfantul Atanasie sau Sfantul Ioan Damaschin prezinta caderea ca pe o trecere de la o stare "mai presus de fire", iper-fisin la o stare "conforma firii", kata-fisin. Unele texte din Omiliile duhovnicesti ale Sfantului Macarie cel Mare ne amintesc de natura pura a teologilor latini, atunci cand ni se spune ea atat rautatea cat si Duhul Sfant sunt oaspetii naturii.

Autorii ortodocsi au trebuit sa combata mereu urmele maniheismului, mesalianismului si ale altor sisteme dualiste si, astfel, au aparat "bunatatea naturii". In Occident, dimpotriva, erezia principala a fost pelagianismul, care diminua rolul acordat harului divin. Prin urmare, Augustin s-a dedicat evidentierii coruptiei naturii umane prin pacat.

In acest context omul trupesc poate fi definit ca omul captiv starii cazute a naturii, lipsit de harul divin si prin urmare intors spre propria fire, spre patimile ce o "hranesc", spre partea corupta a creatiei. Omul duhovnicesc este atunci acela care vietuieste conform "naturii celei bune", partas al harului dumnezeiesc, impreuna-lucrator cu acesta la neincetatul urcus spre asemanarea cu Dumnezeu.

Trupul nu este rau in sine insa supunerea duhului de catre trupul patimitor, vietuirea dupa trup este, dupa cuvantul Parintilor, o lipsa de intelepciune, este o viata fara viata.

In antichitate s-a dezvoltat o intreaga filosofie a trupului. Oricaror scoli le-ar apartine, filosofii au ajuns in cele din urma la aceleasi concluzii. Trupul este dispretuit ca "dusman al sufletului" sau devine util ca "sclav" al acestuia, dar cu el se poate face orice, la nevoie ne putem chiar si debarasa de el.

Pentru platonicieni unirea sufletului cu trupul este deja o decadere. Atitudinea stoicilor fata de trup este de a suporta trupul asa cum suporta toate evenimentele exterioare. "Pentru tot ce priveste trupul - recomanda Epictet - nu trece dincolo de simpla utilitate!".

In Sfanta Scriptura, dimpotriva, trupul nu este doar un obiect din carne si oase pe care omul il poseda pe timpul existentei sale pamantesti, dar de care se dezbraca prin moarte si pe care il reimbraca in ziua invierii. Sfantul Apostol Pavel a pus deja in evidenta demnitatea superioara a trupului.

Trupul exprima persoana in diferitele ipostaze ale vietii: stare cazuta, convertirea la viata in Hristos, sfintenia. Trupul este chemat sa invie ca si Domnul (I Cor. 6, 14), el este madular al lui Hristos (6, 15), templu al Duhului Sfant (6, 19); deci omul trebuie sa slaveasca pe Dumnezeu in trupul sau (6, 20).

Deosebit de importanta a fost reactia ortodocsilor impotriva dualismului eretic. In acelasi timp insa, in numeroase probleme ale vietii duhovnicesti se regaseste modul gandirii grecesti in raportul dintre suflet si trup. Conceptia aceasta presupune o fiinta heteronoma misterios unita prin intelepciunea lui Dumnezeu. Dupa cadere, aceasta constitutie are caracterul esentialmente al unei opozitii crescande sau decrescande, potrivit gradului spiritualizarii omului.

Sfantul Irineu spune ca gnosticilor le este straina mantuirea trupului "dat fiind ca trupul a fost luat din pamant". Aceasta conceptie ignora intreaga iconomie a mantuirii crestine: Creatie, intrupare, Rascumparare.

Sfintii Parinti marturisesc limpede faptul ca trupul face parte integranta din natura umana.

In Noul Testament, intruparea lui Hristos joaca un rol capital in taina mantuirii. Sfantul Apostol Ioan arunca anatema impotriva celor ce tagaduiesc faptul ca "Iisus a venit in trup" (I Ioan 4, 2; II Ioan 7), Sfantul Ignatie al Antiohiei combate doketismul, pentru ca aceasta invatatura surpa insusi fundamentul invataturii crestine.

Invierea trupurilor este o invatatura esentiala a crestinismului. Trupul omenesc este "destinat nemuririi", raspunde Sfantul Irineu gnosticilor. Sprijinindu-se pe cuvantul Sfantului Apostol Pavel: "Carnea si sangele nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu" (I Cor. 15, 50) origenistii - crede Ieronim - ar fi negat invierea carnii. In eshatologia lor, fiintele rationale se vor ridica putin cate putin la starea angelica caracterizata de un corp spiritual. Or acest repros este nedrept. Daca pentru avva Evagrie, trupul inviat nu mai este "carnal", ci "spiritual", "angelic", el este intotdeauna alcatuit din patru elemente, deci material".

Nu trebuie sa credem ca tendintele care au dat nastere doketismului au disparut. Ele vor continua sa-si exercite ascendentul lor in toate perioadele istoriei Bisericii. Trupul apare in aceasta erezie ca un element pasager, de care omul trebuie sa se dezbrace cu atat mai desavarsit cu cat indumnezeirea sa este mai deplin realizata. Dupa V. Soloviov, un "spiritualism" exagerat este o tentatie permanenta pentru Biserica Ortodoxa. Omul cu adevarat duhovnicesc nu respinge niciodata realitatea trupului, latura "exterioara" a religiei: "pentru el aceasta nu va fi o latura pur externa, pentru ca el va intelege plinatatea sensului launtric inerent ei".

Sfantul Teofan Zavoratul scrie: "Crestinismul este spiritual in aspectul sau superior, pentru ca esenta sa este harul; dar el nu este nevazut. Astfel, adevaratii crestini sunt spirituali, insa ei nu sunt lipsiti de trup; desi spirituali in gradul cel mai inalt, ei nu pot sa nu lucreze trupeste. Pentru a intelege pozitia intre carne si suflet, trebuie deci bine evaluata notiunea de "suflet".

Nimeni nu neaga frumusetea si utilitatea trupului. Cu toate acestea, "facut din trup si din suflet, omul este o fiinta dubla", spune Atenagora.

Unirea sufletului si a trupului ramane "tainica". "Pe de o parte, trupul are o origine carnala, iar pe de alta parte sufletul este amestecat cu el intr-un mod necunoscut, intrupandu-se din afara intr-o frantura de tarana. Aceasta stranie asociere, "amestec" a doua naturi diferite, pune neincetat o problema Sfantului Grigorie de Nazianz. Autorii duhovnicesti sunt pe deplin constienti de cele doua datorii atat de bine subliniate de Sfantul Grigorie:

a. ispita, demonul in trup, trebuie neincetat combatuta si, in acelasi timp,

b. trupul trebuie spiritualizat, si prin el intreg cosmosul vazut.

Parintii isi exprima gandurile nu atat prin expuneri complete cat mai ales prin maxime si aforisme. Iata pe cele mai utilizate: Trupul este o inchisoare, un mormant al sufletului. Eliberarea sufletului din "lanturile trupesti", din legatura cu un cadru. Trupul este strain sufletului, ca un "vesmant carnal", ca o "masca hidoasa", ca o "piele materiala", ca o "tunica de piele".

Trupul nu este eu insumi, este primul meu "bun". A avea grija numai de suflet si a te dezinteresa de tot restul. A te elibera de trup "a lasa jos aceasta povara", "a nu impovara sufletul cu vesmintele unei vieti apasatoare si carnale, ci prin curatia vietii a face toate faptele usoare ca o panza de paianjen". A dispretui, a maltrata, a omora trupul: "El ma ucide, si eu il ucid". "El ma sugruma, si eu il sugrum". Trupul este "un prieten ingrat si perfid", deci nu trebuie avut incredere in el.

Totodata, insa, "nu trupul este sursa raului, ci libertatea". Adeseori trupul este prezentat ca un val opac, "grosimea trupului" impiedica contemplatia. Dar, pe de alta parte, trupul este asociat rugaciunii sufletului, mai cu seama la Liturghie. "Cuvantul s-a facut trup ca sa resadeasca in trupul nostru simtirea duhului, pentru ca intreaga framantatura sa fie sfintita impreuna cu El, pentru ca parga lui rupsese sfintita intru El".

Opinia Parintilor nu este intotdeauna favorabila medicinii care ingrijeste trupurile. A te preocupa de sanatate trupeasca nu are sens, pentru ca a fi bolnav este un lucru demn de un "filosof", "cand trupul este bolnav, sufletului ii merge bine".

Pe de alta parte Clement Alexandrinul aminteste crestinilor ca "dimpotriva, buna sanatate si belsugul lucrurilor noastre mentin liber si independent sufletul, care stie sa se foloseasca cu intelepciune de bunurile prezente". Iar Sfantul Vasile cel Mare, fara indoiala polemizand cu unii monahi, avertizand ca Dumnezeu insusi a creat plantele medicinale si pe medici. De ce sa le refuzam deci? A purta insa de grija cu afectiune de cei bolnavi este un lucru ce tine de traditia monastica.

In Patericul Lavrei Pecerska, monahul Agapit ii trata pe bolnavii sai recurgand la rugaciune, dandu-le drept "medicamente" aceleasi legume pe care le manca el insusi. Dar aceasta relatare vrea sa demonstreze ca viata monahala are metode de tamaduire mai complexe decat medicina "lumeasca".

In manastirile de obste sau chinovii, in care se lucra destul, se stia ca sanatatea sufletului si a trupului este un har al lui Dumnezeu, "pentru a-I putea sluji".

Consecinta ultima a starii de stricaciune a trupului este moartea. Viata si moartea in antichitate erau doua taramuri ce se opuneau unul altuia. Din punct de vedere spatial moartea este cunoscuta drept imparatie a mortilor, iar din punct de vedere dinamic drept putere a mortii.

In Vechiul Testament, domeniul mortii se numeste sheol; el este descris drept o regiune sau o imparatie ce isi exercita puterea in partile inferioare ale pamantului din care izbucneste in insasi inima celor vii. Astfel, boala, captivitatea, adversitatile, sunt toate resimtite drept o cadere in lumea mortilor. Pe de alta parte, puterea mortii sau ingerul mortii nu lucreaza din autoritate proprie; ei nu pot lucra decat in locul si in timpul in care le ingaduie Iahve, fiindca Iahve insusi este in spatele puterii mortii si ii loveste pe pacatosi. Necesitatea omului de a muri este legata deci de pacatosia sa (Gen. 3), fapt confirmat in mod expres in Noul Testament (Rom. 5, 12).

In acelasi timp, Hristos preamarit apare drept "incepator al vietii" (Fapte 3, 15 si 5, 31; Evr. 2, 10). Iconografia bizantina infatiseaza in chip traditional taina lui Hristos coborand la iad pentru a-i slobozi pe mortii detinuti acolo.

In invatatura crestina moartea este conceputa sub dublu aspect: ca o pedeapsa, datorata pacatului si ca un semn al mantuirii, prin biruirea ei, datorata invierii Mantuitorului. Autorii duhovnicesti sfatuiesc adeseori sa ne gadim la iminenta mortii. Monahul trebuie sa traiasca "ca si cum ar trebui sa moara in fiecare zi". Moartea ne predispune la meditatie. "Daca ea provoaca in noi o spaima de nerostit", ea are in acelasi timp "o profunzime si o maretie ce clatina lumea noastra cotidiana, si acestea depasesc fortele acumulate in viata noastra si care nu corespund decat conditiilor acestei lumi".

Aparent Sfintii Parinti filocalici combat sau lupta impotriva trupului, dupa exprimarile negative pe care i le dau, insa ei sunt cei care au reconsiderat, cu adevarat, conceptia despre materie, si implicit despre trup, impotriva tendintelor spiritualiste, gnostice sau maniheiste, straine spiritului Mantuitorului, Evangheliei Sale si invataturii crestine.

Intalnim la Sfintii Parinti filocalici, cu privire la trup, aceeasi atitudine ca si fata de lume. Cand se refera la starea originara a omului, la insusirile trupului in aceasta stare, ca si atunci cand il privesc din perspectiva chemarii sale implinite, desavarsite, ei se expima in termeni pozitivi. Cand privesc trupul cazut in pacat, degradat de urmarile acestei caderi, termenii in care se exprima ascetii Filocaliei sunt preponderent negativi, de condamnare nu a lui sau a materiei care este suportul sau substratul lui, ci a pacatelor care lucreaza prin el, referindu-se la problemele de terminologie si exprimare a termenului de "trup", da trei sensuri sau intelesuri generale ale acestuia:

1. In sens medical si psihologic, el face parte din personalitatea noastra; suntem, deci, obligati sa-l hranim, sa-l protejam, sa avem grija de integritatea sa, pentru ca sa fie instrumentul potrivit prin care se manifesta sufletul.

2. In sens moral si ascetic, prin cuvantul "trup" se indica inclinatiile trupesti si pasiunile (de exemplu: inclinatiile la bautura, la necumpatare sexuala etc). In aceasta stare, trebuie sa "dominam trupul", sa fim prudenti, sa il supraveghem.

3. In sens ascetic si mai concis simbolizeaza inclinatiile spre rau. Scriitorii filocalici invata ca trupul este unul dintre cei trei dusmani cu care are de luptat omul, alaturi de lume si diavol. De aceea, vom gasi exprimari negative la adresa trupului, dar nu in sensul de a-l nega, de a-l refuza sau distruge, ci de a-l supune unei ample lucrari ascetice, duhovnicesti, de spiritualizare a lui si a vietii.

In pofida unor astfel de exprimari la adresa trupului, in exprimarea Sfintilor Parinti prevaleaza cele in care se arata valoarea sa reala: nici bun, nici rau; dar putand deveni bun, prin asceza sau rau, prin lucrarea patimilor. De aceea, acelasi Sfant Ioan Scararul vorbeste despre "sarpele trupurilor" si numeste trupul "impreuna-lucrator si vrajmas", "ajutor si potrivnic", "sustinator si iscoditor de curse". Calist Patriarhul il numeste "potrivnic neobosit", iar Sfantul Isaac Sirul "dusman aspru".

Dimpotriva, Ilie Ecdicul considera trupul "prieten", atunci cand prin el se infaptuieste lucrarea cea duhovniceasca si "dujman", cand lucreaza impotriva duhului. Sfantul Ioan Scararul intreaba: "Cum imi sunt insumi dusman si prieten? Spune-mi tu, spune-mi sotul meu, firea mea!".

Dupa Sfantul Maxim Marturisitorul diavolul "calareste pe mustul carnii", adica lucreaza prin trup, prin intermediul simturilor sale. Prin spiritualizarea trupului, acestea, adica simturile sufera lurarea de reconversie (intoarcerea lor catre o directie si intentionalitate duhovniceasca) si unificare. Prin impatimirea trupului, simturile se plaseaza exclusiv de obiecte si lucruri materiale, nemaiingrijindu-se de lucrarea spirituala si de dobandirea ei.

Fiind in proximitatea lumii exterioare, trupul sufera modificarile sau miscarile ei, Sfantul Maxim invata ca toate schimbarile in starea organica a trupului si care aduc tulburari inimii si mintii, echilibrul interior, provin din patru cauze: ingerii, diavolii, aerul si hrana.

Ingerii schimba starea trupului si a sufletului prin cuvant; diavolii, prin atingere, aerul, prin ardere (metabolism); iar hrana, prin felul mancarilor si a bauturilor, prin inmultirea sau imputinarea lor. Acestora li se adauga schimbarile sau tulburarile interioare, produse prin amintire, auz si vedere, care leaga mintea de cugetarea la acestea, producand intristare sau bucurie, dupa detasarea sau patima asociata acestei amintiri.

Concluzionand, in lucrarea noastra duhovniceasca, esentiala este dobandirea linistii trupului, considerata "stiinta si buna asezare a purtarilor si simturilor lui". Trei sunt caile trupului, pe care le urmeaza si sufletul si de fapt intreaga fiinta umana: calea fireasca, potrivita sau conforma firii, care este calea satisfacerii juste, rationale a nevoilor trupesti, in limita duhovnicescului; calea contrara sau potrivnica firii atunci cand trupul devine un dusman al sufletului, luptand in mod exagerat pentru satisfacerea trebuintelor sale; si calea mai presus de fire, a celor care si-au spiritualizat trupul, facandu-l un ajutor sau o unealta de mare folos, in lucrarea lor ascetica.

In invatatura ortodoxa conceptia despre trup este indisolubil legata cu cea despre suflet. Termenul "spiritual" a primit la crestini un sens specific, "duhovnicesc". Prin urmare, sufletul poate fi numit cu adevarat "spiritual" in masura in care este "patruns de puterea Duhului". Dar mai trebuie, spune Sfantul Irineu, ca si el sa se spiritualizeze pe sine insusi prin alegerea sa libera. El "este intre aceste doua lucruri", adica intre carne si spirit: "daca urmeaza spiritului este inaltat catre el; dar daca urmeaza carnii cade spre dorintele pamantesti". Prin urmare, numai sufletele dreptilor sunt "spirituale", sufletele pacatosilor devin "carnale, pamantesti".

Sfantul Grigorie de Nazianz enunta o teza generala a filosofiei epocii sale: "Sufletul este un suflu al lui Dumnezeu si sufera amestecul elementului pamantesc, desi este de natura cereasca; este lumina ascunsa intr-o pestera, dar cu toate acestea dumnezeiasca si nepieritoare".

Sfantul Grigorie ataca teoriile materialiste ale stoicilor care aseamana sufletul unui "foc arzator", "aerului respirat", unei "plasme sanguine" sau inca "armoniei elementelor trupesti tinzand spre unitate". S-a sustinut ca doar ideea invierii trupurilor apartine crestinismului, in timp ce ideea nemuririi sufletului ar fi importanta din afara, sub influenta filosofiei grecesti.

"Cunoasterea convingerilor antichitatii in acest domeniu ramane dificil". Fara indoiala, antropologia semitica era mai putin apta decat antropologia greaca (cel putin cea a lui Platon) sa integreze ideea nemuririi sufletului, mai putin dispusa sa admita ca exista in om un element incorporal inaccesibil mortii fizice.

Sfanta Scriptura releva relatia cauzala de netagaduit dintre pacat si moarte (Rom. 5, 12-21), in vreme ce Hristos este pentru noi initiatorul nestricaciunii sau incoruptibilitatii. La Sfantul Ignatie al Antiohiei, tema unui "leac al nemuririi" este imprumutata poate din religiile de mistere, dar ea este aplicata Cinei Domnului si Painii Vietii.

De altfel, importanta acordata de Biserica veche darului nestricaciunii este corolarul natural al rolului pe care il recunoaste Duhului de-viata-facator. Intelegem deci opinia unor autori antici care merg pana la a nega incoruptibilitatea sufletului. In orice caz, trebuie tinut seama de situatia potrivit careia termeni ca nemurire si nestricaciune isi schimba sensul la autorii duhovnicesti: ei exprima adevarurile eshatologice si convingerea ferma ca "viata nu este de la noi si nici de la firea noastra, ci este data dupa harul lui Dumnezeu".

Duhul omului, aceasta "parte superioara a sufletului", ne leaga de Dumnezeu, este "puterea insuflata fetei omului in clipa creatiei sale; sufletul este o forma inferioara sau partea aceleiasi forte destinata sa savarseasca lucrurile vietii pamantesti".

Duhul reuneste in sine sentimentul divinului, nevoia constiintei, nadejdea de mai bine si, in acelasi timp, constiinta a tot ceea ce facem si cunoastem".

Consecintele practice ale acestei invataturi despre duh sunt evidente. Fiindca duhul este intr-un fel sufletul sufletului nostru, faptul de a trai dupa si a asculta de exigentele sale va fi norma suprema a vietii crestine: "Daca satisfacem nevoile duhului, acestea il invata pe om cum sa-si armonizeze cu ele si celelalte nevoi, si astfel nici satisfactiile trupului nu vor fi in contradictie cu viata duhovniceasca, ci dimpotriva, vor conlucra in lucrarea ei. De aici urmeaza desavarsita armonie a tuturor miscarilor si a tuturor atitudinilor, a gandurilor, a sentimentelor, a dorintelor, a intentiilor, a impresiilor si a placerilor. Intr-un cuvant, raiul."

"Omul in intregul sau, sta deci sub influenta duhului. Insa acolo unde se face "simtita" vocea sa cu adevarat personala sunt "simtirile duhovnicesti" si mai cu seama constiinta, afirma Sfantul Teofan.

Invatatura despre "simtirile duhovnicesti" urca pana la Origen. Avva Evagrie protesteaza impotriva celor ce nu vor sa acorde intelectului ceea ce toata lumea recunoaste simturilor: sesizarea nemijlocita a obiectului sau. Pentru Evagrie, cel mai de seama dintre, simturi, este vederea duhovniceasa, care se realizeaza in lumina Sfintei Treimi in timpul rugaciunii; celelalte simturi joaca rolul de inlocuitori ai vederii, permitand adica ascultarea cuvintelor lui Durrmezeu sau citirea lor in creaturi, in absenta vederii divinei.

Alti autori evidentiaza functiile particulare ale celorlalte simturi duhovnicesti: mirosul percepe parfumul virtutilor si duhoarea raului patimilor Celui rau, ca odinioara Apostolul Toma (Ioan 20, 24 s.u).

Constiinta sufletului este functia actuala a deciziei sale morale. Cuvantul antic ce desemneaza constiinta este inima. La greci, exprima actele cele mai diferite, cum ar fi perceptia, sesizarea, cunoasterea, constiinta de ceva etc. Seneca cunoaste un spirit ce locuieste in om si "care observa si noteaza actele noastre bune si actele noastre rele".

Dupa Filon din Alexandria, constiinta este asezata in om de Dumnezeu. Occidentul latin inclina in curand spre o interpretare morala in timp ce Ortodoxia pastreaza intr-o mare masura semnificatiile originare. Tema constiintei o putem afla la avva Dorotei (secolul VI). "Cand Dumnezeu l-a creat pe om, a asezat in el o samanta dumnezeiasca, ca un fel de gand mai viu si mai luminos decat o scanteie, pentru a lumina mintea si a o face sa deosebeasca binele si raul. E ceea ce se numeste constiinta, care este legea naturala.

"Ea trebuie pazita atat fata de Dumnezeu cat si fata de aproapele, precum si fata de lucrurile materiale". "Sfintii Parinti spun ca monahul nu trebuie sa lase niciodata constiinta sa-l chinuie pentru vreun lucru oarecare".

Partea spirituala din om poate induhovnici partea materiala, facacand-o organ de reflectare a duhovnicescului. Sufletul ii da trupului puterea de a risipi opacitatea produsa de "ceata patimilor", de a inlatura peretele despartitor ridicat de pacat intre noi si Dumnezeu si intre noi insine, intre firea noastra si trairile superioare ale sale. Ca si lumea materiala de care este legat, trupul este neutru din punct de vedere duhovnicesc. In functie de vointa omeneasca a subiectului sau, el poate deveni "templu al Duhului Sfant", unealta si ajutor al sufletului sau "laborator de ganduri rele", "fabrica de pacate", in care se lucreaza patima si faradelegea.

Trupul nu este nici rau, nici bun, prin sine, dar poate deveni bun sau rau. Insa nici atunci nu este, dupa cum demonstreaza ascetica ortodoxa, iremediabil pierdut. Sfantul Maxim Marturisitorul numeste lucrarea si efectele produse de pacat "sfasierea firii". Omul, insa, printr-o lucrare ascetica, de purificare si restaurare a firii sale cazute, poate unifica functiunile trupesti si sufletesti, le poate induhovnici si ancora in transcendent.

Trupul a fost creat bun, avand in potenta toate posibilitatile necesare induhovnicirii daca nu cade in pacat. El nu este autorul sau cauza pacatelor noastre, ci mai degraba instrumentul prin care ele se pun in act. Datorita pacatului stramosesc, omul mosteneste, prin trup, o oarecare inclinare, o slabiciune instinctuala spre pacat care nu are insa un caracter imperativ, ceea ce inlesneste opera ascetica de edificare spirituala a omului. Pacatul si patima, ca obisnuinta sau staruinta in pacat, amplifica aceasta slabiciune, aceasta vulnerabilitate mostenita a omului, creand locul si mediul ispitei si al caderii.

Nota esentiala a fiintei umane o constituie puterea ei de a deveni subiect al vietii duhovnicesti si, spiritualizandu-se, de a participa la divin, de a "patimi indumnezeirea". Deci, perspectiva trupului, in invatatura si trairea filocalica o constituie asceza sa. Lupta nu este indreptata impotriva trupului, ci impotriva miscarilor irationale, necontrolate ale sale, impotriva pacatelor si a patimilor care se pot lucra in si prin el.

Sensul ascezei filocalice si in general a celei crestine, nu este nici distrugerea sau suprimarea, acestor efecte sau energii umane in interioare, ci "sublimarea", purificarea si induhovnicirea lor.

Sfantul Diadoh al Foticeii numind trupul "casa a sufletului" invata ca nevointele ascetice nu vizeaza daramarea acestei case, de absoluta trebuinta vietii, ci curatirea ei, in exterior si in interior. Aseeza rasariteana nu tinde spre anihilarea trupului, a realitatii sau a clementului material din constitutia umana, ci spre valorificarea acestor energii, spiritualizarea lor, intoarcerea lor catre o directie si intentionalitate duhovniceasca. Ea vizeaza transformarea trupului, din "laborator" al faptelor rele, patimase, in trup duhovnicesc, in biserica sau templu al Duhului Sfant, prin induhovnicirea simturilor.

Asceza nu anihileaza trupul, ci tinde spre sfintirea lui. Nevointele trupesti au drept scop transformarea sau convertirea miscarilor trupesti inferioare, irationale, potrivnice firii si vocatiei omului, in miscari rationale, conform firii.

Adevarata atitudine ascetica fata de trup nu urmareste si nu justifica distrugerea sau minimalizarea lui, ci cere patrunderea sa de catre puterea sufletului. Omul nu se sfinteste prin distrugerea trupului sau, ci prin antrenarea lui in lucrarea de induhovnicire. Sufletul, partea spirituala, rationala a omului are vocatia sa spiritualizeze partea materiala, sa o faca organ de exprimare a trairilor sufletesti superioare.

Spiritualitatea ortodoxa considera ca pentru cele savarsite, fie bune, fie rele, nu este raspunzator doar trupul, nici numai sufletul, ci omul intreg, trup si suflet, caci tot asa le-a si savarsit.

Sensul ascezei rasaritene il constituie spiritualizarea trupului prin trecerea din starea de patimire in cea de nepatimire. Insa, intre nepatimirea trupului si a sufletului, este, potrivit Sfantului Simeon Noul Teolog, o mare deosebire; in timp ce nepatimirea sufletului atrage dupa ea si sfintirea trupului, "prin stralucirea ei si prin revarsa rea de lumina a Duhului", simpla nepatimire a trupului, fara o lucrare a duhului, nu foloseste intru nimic celui ce o are.

Strategia fata de trup este afirmarea si biruinta spiritului prin el, ceea ce inseanma diminuarea dorintelor trupului pana la starea de potentialitate. Aceasta corespunde, de fapt, cu insusi scopul ascezei ortodoxe. Cu cat se restrange mai mult lucrarea trupului, cu cat se limiteaza mai mult trebuintele sale, cu atat se intensifica mai mult lucrarea sufletului. A fortifica, a intari lucrarea sufleteasca reclama diminuarea puterii trupului si trecerea lui in regim de simpla potentialitate. Ascetica ortodoxa invata ca la aceasta predominare a sufletului asupra trupului se ajunge prin: discernerea sau deosebirea clara a lucrarilor si functiunilor sufletesti de cele trupesti; grija sau staruinta deosebita asupra activitatii sufletesti; conducerea acestei lucrari intr-o directie preponderent spirituala, duhovniceasca. Trupul este patruns si se umple tot mai mult de duhovnicesc, implinindu-i lucrarea firesc. Natura umana curatita, purificata, devine suport nu doar al activitatii spirituale superioare, ci si pentru prezenta si lucrarea in ea si prin ea a harului divin.

Aceasta capacitate a Trupului de a primi si infaptui lucrarea harica este premiza primirii, receptarii si rodirii harului in sufletul curatit. El are menirea ca, prin "induhovnicirea simturilor", sa depaseasca treapta, logica si ordinea sctrict materiala, catre cea duhovniceasca, sa devina din trup material, trup duhovnicesc, unealta a sufletului si templu si altar al Duhului Sfant.

Prin urmare, spiritualitatea crestina si in mod deosebit ascetica filocalica descopera si valorifica semnificatiile ontologice ale trupului sau elementului material din constitutia umana. Dincolo de exprimarile negative, care abunda in scrierile Parintilor asceti, viziunea lor este profund pozitiva si duhovniceasca. Crestinismul este cel care a reabilitat cu adevarat, prin scrierile Sfintilor sai Parinti, trupul si materia, ca suport al lui si al lumii, pe care a conceput-o, dupa cadere, nu total distrusa si pacatoasa, ci coruptibila, putand inclina spre lucrarea pacatoasa. Daca nu este bun in mod absolut, ontologic, trupul nu este nici rau sau pacatos in sine. El este mai degraba neutru, dar putand inclina spre bine sau spre rau.

Lucrarea de unificare a firii umane trebuie sa porneasca de la cele simple si de jos, la cele inalte, duhovnicesti. Astfel, sfintii care au ajuns luminati de har, spune Sfantul Maxim Marturisitorul, mai intai, "simtirea, care a retinut numai ratiunile duhovnicesti ale celor sensibile, au ridicat-o simplu, prin mijlocirea ratiunii, la minte; ratiunea, care-a adunat ratiunile lucrurilor, au unit-o, printr-o chibzuiala unica, simpla si neimpartita cu mintea; iar mintea, care s-a izbavit prin purificare de miscarea in jurul tuturor lucrurilor, ba s-a odihnit chiar si de lucrarea fireasca din ea, au adus-o lui Dumnezeu. Adunandu-se astfel, in intregime la Dumnezeu, s-au invrednicit sa se uneasca intregi cu Dumnezeu, intreg, prin Duhul, purtand, pe cat este cu putinta oamenilor, intregul chip al Celui ceresc si atragand asa de mult in ei infatisarea dumnezeiasca, pe cat de mult erau atrasi ei, s-au unit cu Dumnezeu daca este ingaduit sa se spuna astfel".

De aceea, scriitorii filocalici acorda importanta deosebita sufletului "mintal" sau "rational", adica sufletului care si-a unificat in sine toate puterile si facultatile si le-a supus ratiunii, rationalului sau mintii. O astfel de minte si un astfel de suflet, restaurate si intoarse la starea lor fireasca, naturala, de unitate in curatie, dobandeste o cunoastere duhovniceasca, in ratiunile prime, duhovnicesti si ale realitatilor de ordin spiritual si se inalta catre treptele cele mai inalte ale contemplatiei.

Acesta este, prin urmare, sensul ascezei sufletesti, in viziunea filocalica: supunerea partii patimitoare a sufletului celei rationale si a omului ca intreg, ca unitate a sufletului cu trupul, - lui Dumnezeu.Trupul si lumea sa trebuie sa se adune si sa se uniffce din imprastierea si sfasierea produsa de pacat si sa se supuna suflelui. Sufletul patimitor trebuie sa inlature ceata groasa, cu care l-au intunecat patimile si sa se supuna mintii, sufletului rational sau mintal, si intreg dinamismul acestei vieti trebuie sa fie orientat continuu spre desavarsire, spre unirea cu Dumnezeu prin har si lucrare.

Prin asceza, in iutime este asezata dragostea de Dumnezeu si de semeni, iar in pofta - curatia si nepatimirea. Astfel, ratiunea devine luminata, sanatoasa si cumpatata si avandu-si afectele supuse, contempla duhovniceste ratiunile fapturilor lui Dumnezeu si este inaltata catre Sfanta Treime.

Iutimea va ajunge astfel sa-i iubeasca pe toti oamenii; pofta, lepadand placerea trupului, dorinta de avutie si slava desarta, prin smerita cugetare, infranare si neavere, se va intoarce si se va odihni in dragostea dumnezeiasca si nemuritoare si, mai presus de toate, cel ce a dobandit, alaturi de acestea, cuget sau minte curata, se impartaseste inca de aici de imparatia Cerurilor si traieste viata cea cu adevarat fericita, in asteptarea fericirii randuite celor ce-L iubesc pe Dumnezeu. Caile apropierii de aceasta imparatie sunt: caldura credintei, frica de Dumnezeu sau certarea lui Dumnezeu. Un astfel de suflet dobandeste de la Dumnezeu darul vederii sufletelor (cardiognozia) si a tainelor lumii spirituale, neapropiate a dumnezeirii (teologia), caci, "firile duhovnicesti, chiar daca sunt departate unele de altele, se vad unele pe altele. La fel si sufletele cand se curatesc nu vad trupeste, ci duhovniceste. Un astfel de suflet nu este doar rational, ci devine, pe masura curatirii sale, stravazator si inaintevazator, in toate cele trei ordini: cea de sub el, cea de deasupra sa si fata de celelalte suflete.

Acesta este, potrivit Sfintilor Calist si Ignatie Xanthopol, sufletul curat, care s-a eliberat de patimi si se bucura neincetat de iubirea dumnezeiasca, sufletul desavarsit, "a carui putere pasionala inclina in intregime spre Dumnezeu".

Intregul nostru efort ascetic"trebuie sa se "indrepte catre paza mintii, care cuprinde paza constiintei, potrivit Avei Dorotei si Sfantului Simeon Noul Teolog, primul trebuie sa-si pazeasca constiinta curata fata de Dumnezeu, fata de parintele duhovnicesc, fata de aproapele si fata de lucruri."

Constiinta esta locul legaturii cu Dumnezeu. Tot ce facem intr-ascuns in sufletul nostru este cunoscut doar de acesta si de Dumnezeu. De aceea trebuie sa ne pazim ca si cum am fi infata lumii Lui si lumii intregi, sa ne pazim sa-I dispretuim poruncile si sa le implinim.

Sfantul Simeon adauga ca fata de Dumnezeu trebuie sa ne pazim constiinta curata, ea " toate cate le stii ca nu slujesc Lui, sa nu le faci". Fata de parintele duhovnicesc ne pazim constiinta atunci cand facem toate cate ne spune el, potrivit scopului pe care-l urmareste pentru noi, neadaugand si netaind nimic.

"Fata de aproapele - sfatuieste Ava Dorotei - sa nu faca cineva nimic de care stie ca necajeste sau raneste pe aproapele, fie cu lucrul, fie cu cuvantul, fie cu infatisarea, fie cu privirea ... si, simplu graind, toate cate stie omul ca pot sa dea vreun gand aproapelui, prin care se pateaza insasi constiinta lui, de care stie ca este in stare sa vatame sau sa necajeasca", sau cum spune Sfantul Simeon, "cele ce tu le urasti, altuia sa nu le faci".

Pazirea constiintei fata de lucruri consta in "a nu se folosi cineva rau de un lucru, in a nu strica vreun lucru sau a-l arunca, ci chiar de vede vreunul aruncat, sa nu treaca cu vederea, fie el cat de neinsemnat, ci sa-l adune si sa-l puna la locul lui", si in a ne feri sa intrecem masura in tot ceea ce facem in mancare, in bautura si in imbracaminte.

Potrivit asceticii ortodoxe, principala cauza a imprastierii gandurilor si a ratacirii mintii a constituit-o ruperea legaturii dintre minte si inima si are la baza nestiinta sau necunoasterea ratiunilor bune ale creatiei.

De aceea, paza gandurilor si a mintii inseamna un efort continuu de a ne spiritualiza gandurile prin referirea lor la Dumnezeu. In acest mod, mintea devine neimprastiata, curata, nescindata si unitara, ajungand sa se coboare in inima si sa se uneasca, in stare de rugaciune, cu ea si cu Dumnezeu. Reluandu-si vrednicia sa naturala si simpla, dobandind stralucirea si stapanirea de sine, mintea, din starea de potenta, devine minte in lucrare.

Impotriva "teologiei si teomahiei diavolului", in lucrarea de dobandire a discernamantului spiritual, o prima metoda, pe care ne-o recomanda Sfintii Parinti filocalici, este paza sau supravegherea gandurilor si punerea lor, de la prima ivire, in legatura cu Dumnezeu si cu numele Sau mantuitor, prin rugaciunea mintii. Modul in care trebuie sa luptam cu gandurile noastre si cu ispitele exterioare si ne pastram curatia gandurilor si pacea mintii, ni-1 descrie Sfantul Marcu Ascetul. Fundamental in aceasta lucrare de paza a gandurilor este inchinarea lor lui Hristos, jertfirea gandurilor noastre intai-nascute Lui.

Sfantul Marcu Ascetul vorbeste despre om in calitate de "biserica" de "templu"; despre structura eclesiologica a fiintei umane. Lucrarea specifica a omului este o "liturghie a mintii". El spune ca templul este locasul sfant al sufletului si al trupului, care este zidit de Dumnezeu. Altarul este masa nadejdii, asezata in acest templu. Pe ea se aduce de catre minte si se jertfeste gandul intai-nascut al fiecarei intamplari. In templul sufletului uman se afla "sfanta sfintelor", in care Hristos, intra la Botez, ca inaintemergator. El, Arhiereul ceresc, primeste gandurile intai-nascute ale mintii si le mistuie in focul dumnezeiesc.

Asadar, potrivit Sfantului Marcu Ascetul, orice gand ce apare in planul constiintei noastre trebuie inchinat, din prima clipa, lui Hristos, pentru a nu fi rapit de vrajmas. Mintea trebuie, deci, sa se statorniceasca in cugetarea la Dumnezeu. Prin inchinarea gandurilor ei lui.Dumnezeu, ea este ferita de intelesurile patimase. Locul lor il iau ratiunile divine, sensurile reale ale lucrurilor, toate acestea ducand spre Ratiunea prima si suprema - Logosul divin. Cand n-am reusit sa ne inchinam gandurile lui Hristos, din faza de geneza a lor sau de "cuvinte interioare", aceiasi Parinti ne recomanda efortul ascetic de intoarcere a mintii in ea insasi, prin dobandirea nepatimirii.

Acest efort incepe prin lucrarea naturala a omului de curatire de patimi si de dobandire a virtutilor. La sfarsitul etapei practice, ascetice, credinciosul ajunge, potrivit Cuviosului Nichita Stithatul, la prima nepatimire. Mintea, in drumul ei spre dobandirea discernamantului, se curata de toate intelesurile patimase, de orice cugetare trupeasca, materialnica. Aceasta este nepatimirea de la sfarsitul intelepciunii prin fapte sau, la Sfantul Maxim, nepatimirea cu fapta. E treapta celor incepatori, pe care se ajunge prin infranare. De aceea, Sfantul Ioan Scararul considera aceasta nepatimire, la care ajunge la sfarsitul etapei practice, o "suma a virtutilor".

Sfantul Isaac Sirul socoteste acest discernamant natural un efect al lucrarii de linistire a simturilor. Linistea este considerata "inainte-mergatoarea discernamantului". Linistea trupului este "stiinta si buna asezare a purtarilor si a simturilor lui", iar linistea sufleteasca este "constiinta gandurilor si cugetarea nefurata", dar, pana la scufundarea in marea linistii, mai este inca mult.

Aceasta adunare a mintii este o cunoastere si o autocunoastere, o deosebire a gandurilor, a patimilor si a virtutilor. Ea este o "dreapta socoteala", cum o numeste si Sfantul Ioan Casian, o cunoastere reala si exacta a realitatii, vietuire dupa fire. Calist si Igantie Xanthopol considera ca omul aflat pe aceasta cale lucreaza cu intelegere si judecata, priveste la masura sa si deosebeste intre cele privitoare la el si cele ale celor asemenea lui. Lucrarea aceasta naturala a mintii, de la fire, are un caracter liniar si se incheie in contemplarea celor din jurul lui Dumnezeu. Aceasta este-miscarea rectilinie a mintii sau lansarea ei catre Dumnezeu, prin intermediul creatiei. Lumea si tot ce exista in ea sunt urcate de minte, pe calea ratiunilor lucrurilor, ca niste trepte spre unirea cu Dumnezeu.

Miscarea rectilinie a mintii culmineaza in simtirea creatiei ca teofanie sau o scara a teofaniilor, o lume a simbolurilor tainice, teologice, mistagogice, ducand spre adevaratul ei sens. Cunostinta naturala, dobandita prin discernamantul natural, premerge credintei si este intreita: a trupului - o cunostinta desarta, goala de orice grija de Dumnezeu. Grija ei este in lumea aceasta si are in centrul atentiei trupul. Ea duce la mandrie si la ingamfare. A doua ei forma este cunoasterea in suflet, ale carei mijloace sunt: postul, rugaciunea, milostenia, citirea Sfintei Scripturi, faptele bune. Este o cale spre cunoasterea adevarata a lucrurilor, prin credinta. A treia este cunoasterea in duh, care inalta mintea de la cele pamantesti, spre cele tainice.

Celor care inainteaza pe aceasta cale, Dumnezeu le daruieste darul stiintei; iar Petru Damaschinul vorbeste chiar de un anume grad al darului stravederii, ce iese la iveala de sub stapanirea patimilor, prin care omul incepe sa vada lucrurile dupa fire si nu se mai lasa fermecat de vederea lor exterioara si patimasa. Aceasta este, in conceptia Parintilor filocalici, prima treapta a discernamantului spiritual. Pe o treapta superioara, omul se elibereaza si de cele de mijloc-ce duc fie spre bine, fie spre rau. De la discernamantul natural, credinciosul urca spre cunostinta duhovniceasca, spre "simtirea tainelor".

Mintea, spune Sfantul Maxim, strabatand dincolo de fiinta lucrurilor, devine neintelegatoare, intrand, prin rugaciune, in contact cu Dumnezeu, Care este mai presus de toata fiinta, cunostinta si intelegerea. Aceasta este a doua nepatimire, a gandurilor si a poftei. Prin aceasta, mintea urca de la locul "dupa fire", la cel "mai presus de fire". Aceasta este nepatimirea de la inceputul contemplarii, "nepatimirea sau-cerul pamantesc'', "cerul mintii in inima, care socoteste ca jucarii uneltirile dracilor".

Lucrarea mintii, pe-aceasta-treapta, este o lucrare divino-umana, infaptuita atat prin voia umana, prin lucrarea mintii curatita de sensurile patimase, cat si, mai ales, prin iluminarea dumnezeiasca. Aceasta este miscarea in spirala (elicoidala) a mintii, despre care vorbesc Sfintii Parinti, filocalici. Prin ea, mintea se uneste cu sine insasi si-L vede, in chip negrait, pe Dumnezeu.

Cunostinta aceasta duhovniceasca se naste din credinta si duce la vederea sau contemplarea adevarata, theoria; ea este "simtirea celor ascunse". Prin aceasta, credinciosul ajunge sa se lepede si de cele inalte, traind ultima nepatimire, starea duhovniceasca, mai presus de fire. In aceasta etapa, cel ce vietuieste duhovniceste, ca unul ce a trecut hotarele potrivite celui incepator si celui de la mijloc si cu harul lui Dumnezeu a inaintat spre cel desavarsit sau spre luminarea cea din ipostas, spre discernamantul atotdesavarsit, vede si sinea sa, in chipul cel mai limpede. El vede si deosebeste foarte clar pe toti, dar el nu este vazut si deosebit de nici unul, desi, pe de alta parte, se face deosebit si asemanat, ca unul ce se numeste om duhovnicesc, prin lucrare si har.

Credinciosul desavarsit devine "inger pamantesc" si "om ceresc", dobandind adevarata pace a mintii, care este mult mai mult decat linistea gandurilor. Mintea curatita devine intru totul "soare", "cer instelat", iar lucrarea ei este "liturghia tainica a altarului ceresc", "liturghia tainica a mintii". Mintea desavasita traieste anticipat tacerea apofatica, "taina veacului viitor". Ea se cufunda in abisul intelesurilor dumnezeiesti, dialogheaza cu Dumnezeu, ca un fiu cu Tatal.

In aceasta stare de totala nepatimire, mintea dobandeste unirea nemijlocita cu Dumnezeu, identitatea dupa har cu El si isi opreste cu totul puterea fireasca de a cugeta si a se cugeta, miscandu-se simplu si neimpartita in jurul lui Dumnezeu, traind intr-o bucurie negraita si o simtire mai presus de intelegere. Mintea devine necolorata, neimpartita, fara chip, fara forma, fara calitate, fara cantitate, cercetand si cugetand, inlauntrul miscarii inimii, la cuvintele rugaciunii lui Iisus. Ea contempla cele dumnezeiesti, care sunt de neinteles, de netalcuit si de necuprins, "patimeste" in sine intiparirea frumusetii mai presus de fire si atotnegraita. Ea se transcede pe sine, intr-un act de totala dragoste si daruire lui Dumnezeu. Intra intr-un adanc al minunarii si uimirii, ce umple inima de o lucrare duhovniceasca si o dulce bucurie. Aceasta este treapta cea mai inalta a apofatismului, traita existential, deplin, in cadrul rugaciunii, este "noaptea mistica a mintii".

Mintea se afla intr-o miscare extatica fara sfarsit si fara intrerupere, in jurul lui Dumnezeu. Starea aceasta are un caracter extatic, este o rapire din partea lui Dumnezeu si se realizeaza numai prin vointa si iluminarea Sa. Mintea se afla cu totul sub puterea lui Dumnezeu si este rapita spre descoperiri dumnezeiesti si gusta din tainele negraite ale Lui.

Cunoasterea lui Dumnezeu, de catre mine, numai este, pe aceasta treapta, pozitiva, ci apofatica si, in acelasi timp, inefabila. Este o cunoastere mai presus de cunoastere si o simtire mai presus de simtire. Ea se traieste in tacere si smerenie, ca o lucrare exclusiva a harului, de luminare a mintii cu intelesuri si continuturi toi, supranaturale.

Prin acestea, omul dobandeste discernamantul, ca pe un dar divin. Darul deosebirii, stravederea sau darul de a prevedea este daruit de Dumnezeu numai celor ce au ajuns la capatul efortului ascetic si al contemplatiei. Pe aceasta treapta, el isi descopera caracterul de virtute globala, ca si dragostea, de sinteza a darurilor intelegerii, intelepciunii si sfatului. Din acestea se naste puterea de a deosebi, iar din aceasta - stravederea sau puterea de a prevedea greselile viitoare si a le inlatura din vreme. Fiind un rod al acestor daruri si virtuti, darul deosebirii este, in acelasi timp, o implinire a lor. Fara acest dar, nici cele bune nu sunt bune, fie pentru ca sunt implinite cand nu este vremea lor sau fara trebuinta, fie pentru ca sunt savarsite fara vrednicie.

Caile recomandate de Parinti pentru dobandirea discernamantului spiritual sunt: experienta, smerita cugetare, cercetarea unui duhovnic si rugaciunea neintrerupta. Experienta este, dupa cum o considera Sfantul Isaac, "dascalul tuturor". Prin "staruinta in lucrarea celor bune, aflam calea urcusului duhovnicesc, care ne duce spre Dumnezeu. Simion Metafrastul considera ca din lucrare vom cunoaste lumina spirituala ce se afla in sufletul nostru, daca este de la Dumnezeu sau de la satana. Experienta duhovniceasca a altora si a noastra, in masura in care dobandim clarviziune si discernamant, are o valoare deosebita, fiind un adevarat drum spiritual catre indumnezeire.

Sfanta smerita cugetare este temelia discernamantului caci ea ne invata sa fim constienti de adevarata noastra valoare de creaturi ale lui Dumnezeu, ce purtam in suflet dorul ontologic de dobandire a desavarsirii Creatorului, si in acelasi timp ne invata sa nu primim nimic din cele ce ne ispitesc fara rugaciune si sfatuire.

In starea de deplina curatie si contemplare, mintea se impartaseste de "bunatatile negraite ale lui Dumnezeu", iar omul slujeste "dumnezeiestile taine ale liturghiei tainice a mintii, la altarul intelegator si mai presus de ceruri al lui Dumnezeu, ca un "vazator si preot al tainelor nemuritoare ale lui Dumnezeu".

Hotarul la care ajunge mintea este, pe aceasta treapta, "odihna". Cum spune Sfantul Maxim Marturisitorul, "ajunsa aici mintea se bucura de odihna cea negraita a tacerii preafericite si mai presus de intelegere, pe care nu poate sa o descopere nici un cuvant si nici o intelegere, ci numai experienta prin participare a celor ce s-au invrednicit de posesiunea si gustarea ei mai presus de intelegere".

In aceasta stare, "toate mintile se aduna in ele insele si cu celelalte si cu Cel ce este cu adevarat, fiind purtate prin cele trei miscari, in chip unitar. Ele sunt introduse in chip tainic in cele dumnezeiesti, patimind "indumnezeirea in viata" -slujba sfanta (ierurgia) mintii, slujba cu adevarat dumnezeiasca.

Acum, dreapta cunostinta lumineaza hotarele mintii, catre "sfanta cunostinta". Sfintii Parinti filocalici vorbesc de "moartea mistica a mintii", de "golul mintii", de odihna mintii in casa Treimii". Sporind in cunoasterea lui Dumnezu in lumina cunostintei, cei desavarsiti primesc constiinta nestiintei lor. Mintea este acum acoperita de intunericul dumnezeiesc si de abisul luminii dumnezeiesti.

Ea stravede tainele duhovnicesti si vede inainte cele viitoare, devine transparenta, a-tot-stravazatoare in lucrurile dumnezeiesti, in vederile cele mai bune si in descoperirea tainelor lui Dumnezeu si a-tot-inainte-vazatoare, in lucrurile omenesti, care vin de departe si au sa se intample in viitor.

Sfantul Nicolae Cabasila arata finalitatea acestei lucrari de sfintire a trupului impreuna cu sufletul. "Acest trup nu mai are partasie cu viata sufletului pamantesc ci se lasa umplut peste tot de duhul cel de viata facator si traieste si dupa moarte, o moarte care intr-un fel oarecare este mai buna decat viata pe care a dus-o pana in ceasul acela, mai ales ca n-aveam de a face cu moartea adevarata, caci dupa cum zice Solomon, dreptii sunt cu desavarsire morti numai in ochii celor fara de minte (Intelepciunea lui Solomon 3, 2), pe cand in ochii celor ce cugeta drept sunt mereu vii.

Intocmai dupa cum Hristos cel sculat din morti nu mai moare si moartea nu mai are nici o tarie asupra Lui, (Rom. 6, 9) tot asa nici madularele Lui nu vor mai vedea moarte in veac (Ioan 8, 52; Evr. 2, 9). Pentru ca, in ce chip ar putea gusta moartea cei care pururea stau in stransa legatura in Inima Celui ce nu moare?

Iar daca la moarte noi nu vedem decat tarana si nimic mai mult, atunci nu trebuie sa ne miram, caci comoara totdeauna este ascunsa inauntru, cum sta scris: "Ascunsa este viata voastra" (Col. 3, 3) si anume intr-un vas de pamant, cum bine zice Sf. Pavel "avem aceasta comoara in vase de lut" (II Cor. 4, 7). Sigur ca cei care vad doar lucrurile din afara, vad numai lut; in schimb cand Hristos se va arata intru marire, atunci si tarana aceasta isi va dezvalui toata frumusetea si se va vadi atunci ca si ea este o farama din fulgerul (Matei 24,27) ce se va arata pe cer in lumina lui si formand impreuna aceleasi raze, cum zice Domnul: "Dreptii vor straluci ca soarele intru imparatia Tatalui lor" (Matei 13, 43) si numeste imparatia Tatalui tocmai stralucirea cu care s-a aratat plin de lumina inaintea apostolilor, care au vazut acea imparatie ca pe o lumina coborandu-se cu putere mare peste fata oamenilor, si vor straluci dreptii in ziua aceea cu aceeasi putere si marire ca si Hristos, ei pentru ca s-au invrednicit de asa fericire, iar El de bucuria de a fi partasi la fericirea lor (Matei 17, 2).

pr. dr. Gheorghe Sima

"Omul este ceea ce mananca". Cu aceasta afirmatie, filosoful materialist german Feuerbach a crezut ca a pus capat tuturor speculatiilor "idealiste" despre natura umana. De fapt insa, el exprima, fara sa o stie, cea mai religioasa idee despre om. Pentru ca, mult inainte de Feuerbach, aceeasi definitie a omului a fost data de Biblie.

In relatarea biblica despre Creatie, omul este prezentat mai intai ca o fiinta infometata, si intreaga lume, ca hrana a sa. Indemnului de a se inmulti si de a stapani pamantul, potrivit primului capitol al Facerii, ii urmeaza porunca lui Dumnezeu data oamenilor de a manca din cele ale pamantului: "Iata va dau toata iarba, ce face samanta... si tot pomul ce are rod cu samanta intr-insul.  Acestea vor fi hrana voastra...".

Omul trebuie sa manance pentru ca sa traiasca; el trebuie sa primeasca lumea in trupul sau si sa o transforme in propriul sine, in trup si sange. El este, intr-adevar, ceea ce mananca, si intreaga lume apare ca o atotcuprinzatoare masa de ospat pentru om. Si aceasta imagine a ospatului ramane in tot cuprinsul Bibliei imaginea centrala a vietii. Este imaginea vietii de la crearea ei si, la fel, imaginea vietii la sfarsitul si implinirea ei: "... ca voi sa mancati si sa beti la masa Mea in imparatia Mea".

Dar ce mananca si de ce? Aceste intrebari par naive si irelevante nu numai pentru Feuerbach. Ele au parut si mai irelevante pentru oponentii lui religiosi. Pentru ei, ca si pentru el, a manca constituie o functie materiala, si singura chestiune importanta era daca, pe langa aceasta, omul poseda o "suprastructura" spirituala. Religia a raspuns: da. Feuerbach a raspuns: nu. Dar ambele raspunsuri au fost date in cadrul aceleiasi opozitii fundamentale, a spiritualului fata de material. "Spiritual" contra "material", "sacru" contra "profan", "supranatural" contra "natural" - acestea au fost, timp de secole, singurele tipare si categorii inteligibile ale gandirii si experientei religioase. Iar Feuerbach, in pofida materialismului sau total, a fost de fapt un mostenitor firesc al "idealismului" si "spiritualismului" crestin.

Insa, asa cum am vazut, si Biblia incepe cu omul ca fiinta infometata, cu omul care este ceea ce mananca. Perspectiva insa este total diferita, pentru ca nicaieri in Biblie nu gasim dihotomiile care pentru noi sunt cadrul evident al tuturor abordarilor religiei. In Biblie, hrana pe care omul o mananca, lumea din care trebuie sa se impartaseasca pentru a trai ii este data de Dumnezeu si ii este data ca si comuniune cu Dumnezeu.

Lumea, ca hrana a omului, nu este ceva "material" si limitat la functii materiale, diferita, deci opusa functiilor specific "spirituale" prin care omul este legat de Dumnezeu. Tot ceea ce exista este darul lui Dumnezeu pentru om, si totul exista pentru a-L face pe Dumnezeu cunoscut omului, pentru a face din viata omului comuniune cu Dumnezeu. Este iubirea divina devenita hrana, devenita viata pentru om. Dumnezeu binecuvanteaza tot ceea ce El creeaza, iar in limbaj biblic aceasta inseamna ca El face din intreaga creatie semn si mijloc al prezentei si al intelepciunii, al iubirii si revelatiei Sale. "Gustati si vedeti ca bun este Domnul" (Ps. 33, 8).

Omul este o fiinta infometata. Dar el este infometat de Dumnezeu. Dincolo de toata aceasta foame a vietii noastre este Dumnezeu. Toata dorinta este, in cele din urma, o dorire a Lui. Cu siguranta omul nu este singura fiinta flamanda. Tot ce exista traieste mancand. Intreaga creatie depinde de hrana. Insa pozitia unica a omului in univers este data de faptul ca el singur binecuvanteaza pe Dumnezeu pentru hrana si viata pe care le primeste de la El. El singur raspunde binecuvantarii lui Dumnezeu cu propria sa binecuvantare.

Semnificativ pentru viata din gradina raiului este faptul ca omul da nume lucrurilor. De indata ce au fost create animalele, ca sa-i tina tovarasie lui Adam, Dumnezeu i le aduce pe acestea pentru a vedea cum le va numi: "...asa ca toate fiintele vii sa se numeasca precum le va numi Adam". Dar, in Biblie, un nume este infinit mai mult decat un mijloc prin care sa se distinga un lucru de altul. El descopera esenta insasi a unui lucru, sau mai degraba dezvaluie esenta acestuia, ca dar al lui Dumnezeu. A numi un lucru inseamna a arata intelesul si valoarea pe care i le-a dat Dumnezeu, a-l cunoaste ca venind de la Dumnezeu si a-i cunoaste locul si functia in cosmosul creat de Dumnezeu.

A numi un lucru inseamna, cu alte cuvinte, a-L binecuvanta pe Dumnezeu pentru el si prin el. Si, in Biblie, a-L binecuvanta pe Dumnezeu nu este un act "religios" sau "cultic", ci chiar mod de viata. Dumnezeu a binecuvantat lumea, l-a binecuvantat pe om, a binecuvantat ziua a saptea (adica timpul), si aceasta inseamna ca a umplut tot ce exista cu iubirea si bunatatea Sa, le-a facut pe toate, adica, bune foarte. Asa incat singura reactie naturala ("si nu supranaturala") a omului, caruia Dumnezeu i-a dat aceasta lume binecuvantata si sfintita, este de a-L binecuvanta si el pe Dumnezeu, de a-i multumi, de a vedea lumea asa cum o vede Dumnezeu si - in acest act de recunostinta si adorare - de a cunoaste, a numi si a stapani lumea.

Toate calitatile rationale, spirituale si de alt fel ale omului, care-l disting de celelalte creaturi, isi au centrul si realizarea finala in aceasta capacitate de a-L binecuvanta pe Dumnezeu, de a intelege, asa-zicand, sensul setei si foamei care constituie viata lui. "Homo sapiens", "homo faber"..., dar, mai intai de toate, "homo adorans".

Prima definitie a omului, cea de baza, este ca el este preotul El sta in centrul lumii si o unifica prin actul sau de binecuvantare a lui Dumnezeu, primind lumea de la Dumnezeu, oferind-o lui Dumnezeu. Si umpland lumea cu aceasta Euharistie, el transforma viata sa, cea pe care o primeste de la lume, in viata in Dumnezeu, in comuniune cu El.

Lumea a fost creata ca "materie", material al unei euharistii atotcuprinzatoare, si omul a fost creat ca preot al acestei cosmice slujiri sacramentale. Iar oamenii inteleg toate acestea, chiar daca instinctiv, si nu rational. Veacuri de secularism au esuat in stradania de a transforma actiunea de a manca in ceva strict utilitarist. Hrana este inca tratata cu veneratie.

A manca este inca o ceremonie - ultimul "sacrament natural" al familiei si prieteniei, al vietii care este mai mult decat "a manca" si "a bea". A manca continua sa fie inca ceva mai mult decat a mentine functiile organice. Desi oamenii poate nu inteleg ce este acest "ceva mai mult", totusi ei simt nevoia sa-l celebreze. Ei sunt infometati si insetati de viata sacramentala.

Nu este deci intamplator faptul ca relatarea biblica despre cadere se concentreaza din nou asupra hranei. Omul a mancat din fructul oprit. Fructul acelui pom, indiferent de semnificatia lui, era diferit de oricare alt fruct din gradina raiului; el nu i-a fost oferit ca dar omului. Pentru ca n-a fost dat, pentru ca n-a fost binecuvantat de Dumnezeu, era o hrana a carei consumare a fost condamnata a fi comuniune doar cu ea insasi, si nu cu Dumnezeu. Fructul oprit este imaginea lumii care este iubita doar pentru ea insasi, iar mancarea lui este imaginea vietii inteleasa ca scop in sine.

A iubi nu este usor, si omenirea a ales sa nu raspunda iubirii lui Dumnezeu. Omul a iubit lumea, dar ca scop in sine, si nu ca transparenta spre Dumnezeu. Si omul a facut acest lucru intr-un mod atat de consecvent, incat acesta a devenit ceva care pluteste "in aer". Este firesc pentru om sa experieze lumea ca opaca, si nu patrunsa de prezenta lui Dumnezeu. Pare firesc a trai o viata care sa nu fie multumire pentru darul lui Dumnezeu, care este lumea. Pare firesc a nu fi euharistic.

Lumea este o lume cazuta pentru ca s-a indepartat de constiinta ca Dumnezeu este totul in toate. Acumularea acestei lipse de cinstire fata de Dumnezeu este pacatul originar care vatama lumea. Chiar si religia acestei lumi cazute nu o poate vindeca sau rascumpara, pentru ca a acceptat restrangerea lui Dumnezeu la o zona numita "sacra" ("spirituala", "supranaturala"), opusa lumii, care este "profana". Ea a acceptat secularismul atotcuprinzator care incearca sa sustraga lumea de la Dumnezeu.

Dependenta fireasca a omului de lume era menita sa fie transformata in mod constant intr-o comuniune cu Dumnezeu, in care se afla toata viata. Omul era menit sa fie preot al unei euharistii, aducand lumea in dar lui Dumnezeu, si prin aceasta daruire el urma sa primeasca viata ca dar. Dar. in lumea cazuta omul nu are puterea preoteasca de a face acest lucru. Dependenta lui de lume devine un circuit inchis, si capaci: tatea lui de a iubi este abatuta de la tinta ei. El inca iubeste, este inca infometat. El stie ca este dependent de ceva ce este dincolo de el. Totusi dragostea si dependenta lui se raporteaza doar la lumea in sine. El nu stie ca a respira poate fi comuniune cu Dumnezeu. El nu-si da seama ca a manca poate insemna a primi viata de la Dumnezeu, mai mult decat in intelesul ei fizic. El uita ca lumea, aerul ei, mancarea ei nu pot aduce viata prin ele insele, ci doar in masura in care sunt primite si acceptate pentru Dumnezeu, in Dumnezeu si ca purtatoare ale darului divin al vietii. Luate in sine, ele pot produce doar aparenta vietii.

Atunci cand vedem lumea ca un scop in sine, totul capata o valoare in sine si, prin urmare, pierde orice valoare, pentru ca doar in Dumnezeu se gaseste intelesul (valoarea) a toate, si lumea este plina de sens doar atunci cand ea este "sacrament" al prezentei lui Dumnezeu. Lucrurile tratate doar ca lucruri in sine se distrug pe ele insele, pentru ca doar in Dumnezeu au ele viata. Lumea naturii, separata de izvorul vietii, este o lume muribunda. Pentru cel care considera ca hrana in sine este izvorul vietii mancarea este comuniune cu aceasta lume muribunda, este comuniune cu moartea. Hrana in sine este moarta, este viata care a murit si de aceea trebuie pastrata in frigidere, ca si un cadavru.

Pentru ca "plata pacatului este moartea". Viata pe care omul a ales-o a fost doar o aparenta a vietii. Si Dumnezeu i-a aratat ca el insusi a decis sa manance paine intr-un fel care pur si simplu il va reintoarce in pamantul din care atat el, cat si painea au fost luati. "Pentru ca tarana esti si in tarana te vei intoarce". Omul a pierdut viata euharistica, el a pierdut viata vietii insesi, puterea de a o transforma in Viata. El a incetat sa fie preotul lumii, si a devenit sclavul ei.

In relatarea biblica ni se spune ca aceasta s-a petrecut in "racoarea serii", adica noaptea. Si Adam, atunci cand a parasit gradina raiului, unde viata era menita sa fie euharistica - o oferire a lumii cu multumire lui Dumnezeu, a aruncat intreaga lume in intuneric. Intr-una din frumoasele cantari din imnologia bizantina, Adam este infatisat stand in afara raiului si plangand la portile lui. Aceasta este imaginea omului insusi.

Extras din "Pentru viata lumii" -  Parintele Alexander Schmemann

Spune-ti parerea pe :  

Triodul reprezinta perioada liturgica dintre Duminica Vamesului si Fariseului si Invierea Domnului, zece saptamani de cantari si rugaciuni specifice, adunate, de-a lungul timpului, in cartea ce poarta acelasi nume. Triodul reflecta scopul principal al acestei perioade, si anume, pregatirea crestinilor pentru intampinarea "Praznicului Praznicelor".  De aceea, toate textele imnografice din Triod sunt astfel randuite incat, de la Duminica Vamesului si Fariseului pana in Sambata cea Mare , credinciosul sa fie "calauzit”, pe drumul duhovnicesc pentru a putea primi, intelege si trai patimile, moartea si Invierea lui Hristos.

Potrivit lui John Meyendorff, "Triodul implica inainte de toate un sistem antropologic patristic potrivit caruia omul nu este cu adevarat om decat in comuniune reala cu Dumnezeu si doar atunci este cu adevarat liber.” In acest sens, tinta principala ramane curatirea de pacate si patimi, care intuneca vederea sufleteasca. Numai astfel, eliberat de robia lor, crestinul poate ajunge in comuniune cu Dumnezeu, sa devina una cu Hristos.

Imnografia Triodului - o adevarata cateheza duhovniceasca

Gandirea Sfintilor Parinti se regaseste in textele liturgice intalnite in Triod, atat de profunde dogmatic si atat de izbutite poetic.

Omul, creat dupa chipul lui Dumnezeu, al nemuririi, al nepatimirii si al libertatii Lui, a pierdut, dupa cadere, toate acestea facandu-se rob pacatului. Bogatia de pret trebuie redobandita, chemat sa refaca asemanarea cu Dumnezeu, prin conlucrare cu harul divin.

Omul trebuie sa constientizeze pacatul, iar textul Triodului il ajuta in acest sens pe credinciosul ortodox deslusindu-i tainele caderii in pacat. De aceea acorda o atentie speciala caintei si efortului intoarcerii, insistand asupra imaginii iadului si a suferintelor celor osanditi.

Pierzand lumina dumnezeiasca in care era imbracat, Adam plange in preajma Raiului: "Vai mie, celui ce m-am supus inselaciunii celei viclene si am fost furat de ea si de marire m-am indepartat! Vai mie celui dezbracat de nevinovatie si lasat in saracie! Ci, o, raiule, de acum nu ma voi mai desfata intru dulceata ta! Nu voi mai vedea pe Domnul si Dumnezeul si Ziditorul meu; caci in pamant voi merge, din care am fost si luat!” (La Duminica Lasatului Sec de Branza).

Pacatul inseamna moarte (duhovniceasca), dar, chiar si in moarte, oricare ar fi ea, omul nu e lipsit de dragostea lui Dumnezeu, caci poarta "chipul slavei” Sale.

Spune o stihira la binecuvantarile mortilor din Sambata Lasatului Sec de Carne, alcatuire a lui Ioan Damaschinul, reluata si in textul randuielii pentru inmormantari: "Chipul Slavei Tale negraite sunt, desi port ranile pacatelor”. Odata cu omul, a cazut si Creatia, "supusa desertaciunii din pricina celui ce a supus-o”, caci omului, rege al fapturilor, i s-a dat demnitatea de a fi incoronare a Creatiei.

Triodul cultiva virtutile, intre care smerenia ocupa un loc central. Numai prin pocainta si smerenie se dobandeste strapungerea inimii, pentru ca lacrimile sa spele pacatele si, astfel, omul sa regaseasca fericit curatia pe care o are cel iesit din apa Botezului.

Sfantul Grigorie Teologul arata ca acest "al doilea Botez” e mai greu de dobandit, cerand un adevarat martiriu: prin asceza si pocainta.  "Al doilea Botez, spune Sfantul Simeon Noul Teolog, nu mai e preinchipuirea adevarului, e adevarul insusi”. Putem vedea in Triod, pe buna dreptate, o adevarata cateheza, caci il pregateste pe credincios pentru unirea intima cu Hristos prin desavarsirea virtutilor, urmare a urcusului duhovnicesc.

Influenta vietii monahale asupra randuielii Triodului, se observa mai ales din faptul ca acorda o atentie speciala infranarii, caci zilele Postului Mare sunt  "dumnezeiescul stadion al infranarii” sau, cum le numeste Sfantul Vasile cel Mare, "gimnaziul atletilor”.

Rareori intalnim o mai amanuntita analiza a postului, fiecare aspect, regasit in Triod, fiind ilustrat cu bogate citate din imnografie: postul ca intoarcere in rai, restaurare a firii, lucrare a pocaintei, conclucrare cu Dumnezeu, contemplatie mistica, ospat mistic, ca model hristologic al ridicarii lui Adam din pacat. Hristos, prin postul cel de 40 de zile din pustie, s-a supus de buna voie foamei si ispitei diavolului, desi n-avea nevoie sa posteasca, fiindca umanitatea sa indumnezeita era fara pacat. Dar „Postind Domnul omeneste spre pilda noua, biruie pe ispititorul, aratand care este lucrul nostru si hotare punandu-ne noua” (Miercurea Lasatului de Branza), asadar „Suflete, nu te lenevi, de va navali asupra ta vrajmasul, alunga-l cu rugaciuni si cu postire departe de picioarele tale” (Canonul Mare al Sfantului Andrei Criteanul).

Cantarile Triodului – melodii psaltice reprezentative

Ne propunem, in continuare, sa prezentam cateva cantari reprezentative – auzite in cadrul slujbelor - din vremea Postului Mare si premergatoare acestuia.

In tara noastra, autori de cantari din secolele XIX-XX, precum Macarie Ieromonahul, Anton Pann, Dimitrie Suceveanu, Stefanache Popescu, Ion Popescu Pasarea, au lasat mostenire pagini alese destinate intregului ciclu al Triodului. Conceptia lor, o urmeaza pe cea Sfntilor Parinti si a scriitorilor bisericesti, ca melosul si cuvantul, in cantare, sunt inseparabile, cel de la care se porneste fiind cuvantul.

               "Usile pocaintei ...”

Pregatirea pentru Postul cel Mare corespunde in credinta noastra perioadei de inceput a Triodului, perioada in care crestinii sunt chemati sa dobandeasca acele virtuti care sa ii calauzeasca si sa-i sustina de-a lungul intregii calatorii duhovnicesti spre Invierea Domnului. Intre aceste virtuti, una dintre cele mai insemnate ramane pocainta. Prin urmare, nu intamplator Biserica a randuit ca la slujba Utreniei de duminica sa se cante, in Triod, acel triptic de stihiri cunoscut sub numele generic de „Usile pocaintei":

“Usile pocaintei deschide-mi mie, Datatorule de viata, ca maneca duhul meu la Biserica Ta cea sfanta, purtand locas al trupului cu totul spurcat. Ci ca un Indurat curateste-l cu mila milostivirii Tale!

In cararile mantuirii indrepteaza-ma, Nascatoare de Dumnezeu, căci cu pacate grozave mi-am spurcat sufletul si cu lenevire mi-am cheltuit toata viata mea; ci cu rugaciunile tale spala-ma de toata necuratia.

La multimea pacatelor mele celor rele, cugetand eu, ticalosul, ma cutremur de infricosata zi a judecatii, ci indraznind spre mila milostivirii Tale, ca David strig Tie: Miluieste-ma Dumnezeule dupa mare mila Ta”.

Cantarea aceasta reprezinta momentul poate cel mai solemn in cadrul slujbei, fiind situata, dupa cum stim, imediat dupa citirea citirea Evangheliei si a Psalmului 50. Cantarea vine, inca din prima duminica pregatitoare a Postului, cea a Vamesului si a Fariseului, ca un semnal de lupta, vestind parca: "Sosit-a vremea pocaintei", "inceputul luptelor duhovnicesti".

Primele doua stihiri, precedate de "Slava..." si "Si acum...", sunt compuse in glasul 8, iar cea de-a treia in glasul 6.

Variatiile melodice si modulatiile vin sa ilustreze cat mai sugestiv cu putinta starea de pacatosenie in care se gaseste cel ce a pornit pe calea postului, urmand exemplul de pocainta al vamesului precum si pe al fiului risipitor din Evanghelie

"Usile pocaintei” sunt nu numai cele care ne deschid din nou intrarea in raiul ale carui porti au fost inchise prin neascultarea lui Adam, dar si cele menite sa inchida intrarea patimilor in suflet."

Prin mijlocirea melodiei psaltice, acest imn, in cele trei stihiri ale sale, ne indruma spre pocainta, invatandu-ne totodata si cum sa o facem: prin intoarcerea la noi insine si la viata noastra pacatoasa, cu cutremur si cu teama de infricosata Judecata dar si cu nadejde si incredere in dumnezeiasca milostivire.

Sentimentele de teama si nadejde pe care ni le trezesc aceste stihiri trebuie sa ne insoteasca nelipsit de-a lungul Sfantului Post: de aceea ele vor fi auzite la Utrenia fiecarei duminici din Triod, incepand cu prima si pana spre sfarsitul Paresimilor .

            "La raul Babilonului...”

O alta cantare, apartinand imnografiei Triodului, este "La raul Babilonului”, de fapt, Psalmul 136.

Acest psalm este randuit pentru slujba Utreniei si se canta in trei duminici la rand, incepand cu cea a Fiului Risipitor. Astfel, imediat dupa polieleul obisnuit (Robii Domnului si Marturisiti-va Domnului; psalm 134-135), solemn dar vesel, vom auzi tristul si nostalgicul psalm 136: "La raul Babilonului, acolo am sezut si am plans cand ne-am adus aminte de Sion”.

Tonul trist, tanguitor, reiese din profilul descendent al motivelor muzicale, al strofelor in general. Cu toate acestea ne uimeste conceperea cantarii in tactul irmologic si mai ales in atmosfera luminoasa, deschisa a glasului 3.

Psalmul este alcatuit ca un polieleu, dupa modelul celorlalti doi care-l preced. Astfel, fiecare strofa este urmata de refren - Aliluia intreit -. Sub aspect melodic, caracterul trist nu se impotriveste catusi de putin bogatiei si cantabilitatii discursului muzical, iar vocalizele din finalul fiecarei strofe isi aduc un aport estetic cu totul aparte.

Caracteristic acestei cantari este si ambitusul foarte mare in cadrul caruia se desfasoara melodia. Aceasta dimensiune de exceptie a ambitusului se datoreaza mai ales coborarii pana in gravul extrem in cadrul primei strofe: se ajunge aici pana la sunetul fa din octava mica. Acesta este mijlocul artistic prin care compozitorul a gasit cel mai potrivit sa exprime cuvintele  "si am plans...". Este vorba aici despre tanguirea poporului evreu aflat in robia Babilonului: insa, generalizand, acest psalm poate ilustra si icoana omului cazut in robia pacatului. Cel subjugat de patimi este instrainat de cetatea bucuriei - Sionul: este dus departe, ca si fiul risipitor, in Babilonul cel intunecat si in robie ".

In strofele urmatoare este continuata tema instrainarii si a inrobirii, iar melodia ce o insoteste intra intr-un fagas mai firesc, prin desfasurarea ei in registrul mediu si uneori spre acut.

Mesajul psalmului este asociat cu cel al Evangheliei Fiului Risipitor. Astfel, din ultimele versete ale imnului reiese ca singura cale ce duce la casa parinteasca (la cetatea Sionului) este aceea de a hotari iesirea din intunericul pacatelor si intoarcerea la Tatal ceresc .

Dintre numeroasele minunate cantari psaltice, care impodobesc slujbele Triodului, mai amintim: "Sa se indrepteze” de la Liturghia Darurilor, in ambele variante, cea in tact stihiraric, de Anton Pann, da dar si varianta pe scurt, cea dupa Ioan Zmeu. De asemenea,  amintim  Prochimenul Postului Mare ("Sa nu intorci fata Ta"), Slava de la Litia Floriilor ("Mai nainte cu sase zile..."), "Doamne, femeia ceea ce cazuse" ale lui Dimitrie Suceveanu, incheind cu "Prohodul Domnului”.

La acestea se adauga o serie de alte cantari exceland unele prin melodicitatea lor, altele prin rafinamentul utilizarii modulatiilor, al contrastelor de genuri melodice in vederea redarii cat mai sugestive a textului.

Sursa: CrestinOrtodox.ro