Pe o asemenea mărită cale, nimeni nu poate merge singur, de nu va veni mai întâi în obştea Bisericii ca să fie condus de mâna nevăzută a Mântuitorului prin preoţi, ucenicii Săi văzuţi, trimişi de El în fiecare rând de oameni.

Căci au zis Părinţii de demult cuvântul acesta: cine vrea să se mântuiască cu întrebarea să călătorească; pentru că omul, care s-a hotărât să iasă din calea păcatelor sau din gâlceava fărădelegilor, se va trezi deodată că i se vor ridica împotrivă trei vrăjmaşi, unul după altul. Iar vrăjmaşii mântuirii sunt aceştia: lumea, trupul şi diavolul. Pe aceştia îi arată ca atare toţi Sfinţii Părinţi.

Prin “lume” se înţelege categoria păcatului, adică turma oamenilor necredincioşi, cei ce din toată voia s-au unit cu sfaturile dracilor. E lumea pentru care nu s-a rugat Mântuitorul. E gura satului, gura vecinului şi, de multe ori, gura şi faptele celor dintr-o casă cu tine. Aceştia, sau lumea, îţi iartă orice ticăloşie ai face, oricât ai îndărăpta cu sufletul, dar nu te iartă nicidecum să le-o iei un pas înainte şi să te faci mai bun. Oamenii aceştia ai lumii au o ciudată ruşine de a fi buni. Bunătatea ta îi arde, şi se trudesc să te scoată de vină cu tot felul de ponoase. “Lumea” e veacul viclean, placul oamenilor şi slava deşartă. Gura lumii grăieşte ale stăpânitorului ei. De aceea avem poruncă: “Nu iubiţi lumea, nici cele din lume: pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, care nu sunt de la Tatăl”.

Cine vrea să biruie această primă piedică în calea mântuirii, are la îndemână aceste trei: răbdarea, iertarea şi rugăciunea. Cu arătarea răbdării suntem datori în primul rând pentru că, mai înainte de a veni la calea lui Dumnezeu sau la ostenelele mântuirii, făceam şi noi ale lumii, umblând în fărădelegi şi chinuind pe alţii, şi astfel ne-am băgat datori; deci acum trebuie să plătim ale noastre cele de atunci, ca pentru răbdare să dobândim mântuirea de la Dumnezeu. Aşa trebuie să plătim acum cu durere cele ce le-am făcut odinioară cu plăcere.

Gândul acesta iată cum îl exprimă Sf. Maxim Mărturisitorul, definind virtutea răbdării: “A sta neclintit în împrejurări aspre şi a răbda relele; a aştepta sfârşitul ispitirii şi a nu da drumul iuţimii la întâmplare; a nu vorbi neînţelept, nici a gândi ceva din cele ce nu se cuvin unui închinător al lui Dumnezeu. Căci zice Scriptura: “Până la o vreme va răbda cel cu îndelungă răbdare şi pe urma i se va răsplăti lui cu bucurie…”. Acestea sunt semnele răbdării, dar mai presus de acestea este a se socoti pe sine pricina încercării. Căci multe din cele ce ni se întâmplă, ni se întâmplă spre îndrumarea noastră, sau spre stingerea păcatelor trecute, sau spre îndreptarea neatenţiei prezente, sau spre ocolirea păcatelor viitoare. Cel ce socoteşte aşadar că pentru una din acestea i-a venit încercarea, nu se răzvrăteşte când e lovit – mai ales dacă e conştient de păcatul său – nici nu învinovăţeşte pe acela prin care i-a venit încercarea, căci fie prin acela fie prin altul, el a avut să bea paharul judecăţilor dumnezeieşti… Nebunul însă roagă pe Dumnezeu să-l miluiască; dar venind mila nu o primeşte, fiindcă n-a venit precum a vrut el, ci precum Doctorul sufletelor a socotit că e de folos. Şi de aceea se face nesimţitor şi se tulbură şi uneori se războieşte aprins cu dracii, alteori huleşte pe Dumnezeu; astfel, arătându-se nemulţumit, nu primeşte decât bâta”.

Cine vrea să biruie lumea e dator să ia arma rar folosită a iertării, oricâte necazuri ar pătimi de la oamenii lumii acesteia, ca unul ce vede că fraţii săi stau legaţi într-o robie străină, în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu şi de ei înşişi.

Cine vrea să biruie lumea se roagă Tatălui său în ascuns sau în gând, pentru orice fiu al lui Dumnezeu, oricât de întunecată purtare ar avea şi oricâte rele i-ar face. Căci răbdarea răului, iertarea fraţilor şi rugăciunea în ascuns au mare putere înaintea lui Dumnezeu, căci pentru ele biruie El în locul omului, întorcând spre bine cele pornite de la lume cu răutate. Stăruind în acestea te-ai făcut pricină de mântuire şi pentru fratele tău din lume. Rugăciunea nu judecă, ci se smereşte, aducându-ne aminte greşelile noastre, nu ale lumii. Rugăciunea adevărată cere iertarea lumii, nu osândirea ei. Iar asupra smereniei vrăjmaşul nu poate nimic. Deci, făcând aşa, ori de câte ori întâmplarea o cere – dar şi când n-o cere – ajutat de Dumnezeu, treci cu bine peste prima piedică a potrivnicului pe care ţi-o ridică în cale prin fraţii tăi din lume, care sunt mai slabi de înger. Cine are darul dragostei, al răbdării şi al gândului smerit, în vremea de luptă – dacă luptă după lege, iar legea este dragostea –  poate vedea lucruri minunate, întoarceri neaşteptate la Dumnezeu.

Aşa de pildă, noi nu ştim tainele lui Dumnezeu: pe cine mântuieşte din lume şi pe cine osândeşte. Dacă pe cel ce se sălbăticeşte asupra ta, din pricina întunecimii sale, îl ştie Dumnezeu că se va mântui, mântuirea lui o va face şi cu ajutorul tău, prin aceea că-ţi dă darul răbdării, al iertării din inimă şi al rugăciunii. Astfel pentru smerenia ta îl va birui Dumnezeu şi va alunga duhul protivnic dintr-însul. Dacă însă fratele acela mai are de chinuit în robie străină, sau chiar îşi va pierde sufletul, la purtarea ta cea după Dumnezeu, răutatea lui va creşte şi se va sălbătici cu totul împotriva oamenilor şi împotriva lui Dumnezeu. Prin urmare, nicidecum să nu uităm că ostaşi ai lui Dumnezeu suntem. Deci fii destoinic, suflete, ştiind cui crezi, cu ale cui arme baţi război, cine îţi ajută, – ca să nu piardă Dumnezeu pe cineva pentru neiscusinţa ta.

De aceea au zis Părinţii, că pricina mântuirii este aproapele. Cei ce biruie lumea nu sunt nicidecum o adunare de neputincioşi, o turmă de inactivi, oricât s-ar părea răbdarea răului o slăbiciune a binelui, ci ei sunt ostaşii împăratului, care prin răbdarea Crucii a biruit nu numai lumea, ci şi toată stăpânia morţii. Mântuirea e cununa acestei biruinţe. Iar despre nevoinţa care dovedeşte răbdarea şi credinţa sfinţilor, putem spune că e singura cale îngăduită şi în stare să mistuie puterea răului şi să o facă fără rost şi fără vlagă în lume.

(Pr. Arsenie Boca – Cararea Imparatiei)

Oamenii pot să se vindece într-adevăr în biserici atunci când ating sfintele moaşte sau sanctuarele. Oamenii de ştiinţă din Petersburg au dovedit-o şi au descoperit şi mecanismul “material” al acestui fenomen divin.

“O rugăciune este un remediu puternic”, spune Valeri Slezin, şeful Laboratorului de Neuropsihofiziologi e al Institutului de Cercetare şi Dezvoltare Psihoneurologică Bekhterev din Petersburg. “Rugăciunea nu numai că reglează toate procesele din organismul uman, dar ea repară şi structura grav afectată a conştiinţei.”

Profesorul Slezin a făcut ceva de necrezut – a masurat puterea rugăciunii. El a înregistrat electroencefalogramele unor călugări în timp ce se rugau şi a captat un fenomen neobişnuit – “stingerea” completă a cortexului cerebral. Această stare poate fi observată numai la bebeluşii de trei luni, atunci când se află lângă mamele lor, în siguranţă absolută.

Pe masură ce persoana creşte, această senzaţie de siguranţă dispare, activitatea creierului creşte şi acest ritm al biocurenţilor cerebrali devine rar, numai în timpul somnului profund sau al rugăciunii, aşa după cum a dovedit omul de ştiinţă. Valeri Slezin a numit aceasta stare necunoscută “trezie uşoară, în rugăciune” şi a dovedit ca are o importanţă vitală pentru orice persoană.

Este un fapt cunoscut că bolile sunt cauzate mai ales de situaţii negative şi afronturi care ne rămân înfipte în minte. În timpul rugăciunii, însă, grijile se mută pe un plan secundar sau chiar dispar cu totul. Astfel, devine posibilă atât vindecarea psihică şi morală cât şi cea fizică.

Slujbele bisericeşti ajută şi ele la ameliorarea sănătăţii. Inginera şi electrofiziciana Angelina Malakovskaia, de la Laboratorul de Tehnologie Medicală şi Biologică a condus peste o mie de studii pentru a afla caracteristicile sănătăţii unor enoriaşi înainte şi după slujbă. A rezultat că slujba în biserică normalizeaza tensiunea şi valorile analizei sângelui.

Se pare că rugăciunile pot să neutralizeze chiar şi radiaţiile. Se ştie că după explozia de la Cernobîl, instrumentele de masură pentru radiaţii au arătat valori care depăşeau capacitatea de măsurare a instrumentului. În apropierea Bisericii Arhanghelului Mihail, însă, aflată la patru km de reactoare, valoarea radiaţiilor era normală. Oamenii de ştiinţă din Petersburg au confirmat, cu ajutorul experimentelor efectuate, că apa sfinţită, semnul Crucii şi bătutul clopotelor pot să aibă, de asemenea, proprietăti vindecătoare. De aceea, în Rusia, clopotele bat întotdeauna în cursul epidemiilor.

Ultrasunetele emise de clopotele care bat, omoară viruşii de gripă, hepatită şi tifos. Proteinele viruşilor se încovoaie şi nu mai poartă infecţia, a spus A. Malakovskaia. Semnul crucii are un efect şi mai semnificativ: omoară microbii patogeni (bacilul de colon şi stafilococi) nu numai în apa de la robinet, ci şi în râuri şi lacuri. Este chiar mai eficientă decât aparatele moderne de dezinfecţie cu radiaţie magnetice.

Laboratorul ştiinţific al Institutului de Medicină Industrială şi Navală a analizat apa înainte şi după sfinţire. A rezultat că dacă se citeşte rugăciunea Tatăl Nostru şi se face semnul Crucii asupra apei, atunci concentraţia bacteriilor dăunătoare va fi de o sută de ori mai mică. Radiaţia electromagnetică dă rezultate mult inferioare. Astfel, recomandările Ortodoxe de a binecuvânta orice mâncare sau băutură nu au numai o valoare spirituală, ci şi una preventivă.

Apa sfinţită nu este numai purificată, ci ea îşi schimbă şi structura, devine inofensivă şi poate să vindece. Aceasta se poate dovedi cu aparate speciale.

Spectrograful indică o densitate optică mai mare a apei sfinţite, ca şi cum aceasta ar fi înţeles sensul rugăciunilor şi l-ar fi păstrat. Aceasta este cauza acestei puteri unice de a vindeca.

Singura limită este că vindecă numai pe cei credincioşi.

“Apa “distinge” nivelul de credinţă al oamenilor.”, spune A. Malenkovskaia. Atunci când un preot sfinţeşte apa, densitatea optică este de 2,5 ori mai mare, atunci când sfinţirea este efectuată de o persoană credincioasă laică, numai de 1,5 ori mai mare, dar cu un om botezat şi necredincios, fără cruce la gât, schimbările au fost nesemnificative.

Printre cele mai frumoase şi mai vesele bloguri de pe net sunt cele ale femeilor şi mamelor ortodoxe. Departe de a teoretiza şi discuta conceptual despre anumite probleme, ele arată zilnic ce se întâmplat în viaţa lor, preferând să vorbească faptele despre credinţa şi iubirea pe care o arată lui Dumnezeu. Vă pot spune cu mare sinceritate că soţiei mele i-au făcut foarte mult bine aceste bloguri, inspirând-o la lucruri la care nu mă gândeam că o pot convinge vreodată.

Aceste femei şi mame ortodoxe, care scriu zilnic pe blogurile lor, fac un bine nemăsurat şi Dumnezeu ştie cât de mare este lucrarea lor duhovnicească. Ele vorbesc de familie, de copii, de casă, de Biserică, de Dumnezeu, de servici, de viaţa lor de zi cu zi, de cele mai mici detalii, de tot universul femeii…

Toata viaţa acestor femei vorbeşte vorbeşte despre Dumnezeu fară ca Dumnezeu să fie subiectul principal. Toate faptele lor arată ce frumos se poate împlini Evanghelia Mântuitorului Hristos în viaţa noastră, chiar şi in anul 2010. Nu veţi găsi pe aceste bloguri discutându-se de ce e rău să faci avort ci vorbindu-se de cât e de minunat să ai copii, n-o să auziţi vorbindu-se de ce e rău să făci răul, ci de cât de minunat este să faci binele şi câtă bucurie îţi aduce în viaţă.

Dacă eu ca bărbat mă bucur mult când citesc aceste site-uri dedicate femeilor, gândiţi-vă ce atitudine au femeile…

O să mai descoperiţi un lucru minunat pe aceste pagini de net, o să vedeţi cât de unite sunt aceste femeie, ce frumos se comentează pe articolele lor, fără să se contrazică, fără să se certe, şi ce mult se folosesc una pe alta.

Mai jos aveţi o scurtă listă a blogurilor dedicate femeilor şi mamelor ortodoxe. Fiecare blog are în el trimiteri către celelalte, o să fiţi uimiţi de cât de multe astfel de pagini există şi ce lucruri ziditoare puteţi găsi:

• Dulce Casă
• Jurnalul Anei
• Căminul meu
• Femeia creştină
• La pieptul mamei
• Boiereasa
• Jurnal de mulţumire
• Viaţa la ţară
• Idei pentru mămici şi copii
• Colţişorul meu de rai
• Un îngeraş de faţă
• Adriana Dar din Dar
• Iuliana Koinonia
• Isabelle Lorelai
• Gânduri pentru fiecare zi
• Alina Downunder
• Biserica din casă
• O prinţesă mică şi lumea ei fermecată
• Aventuri cu doi pitici
• Casa părintească

Cu toţii ştim de Sfintele Moaşte ale Sfintei Cuvioase Parascheva care se află în Iaşi. Eu până prin liceu deşi eram credincios, totuşi nu eram bisericos. Nu am văzut niciodată Sfinte Moaşte şi nu conştientizam că există aşa ceva în ţară. Vacanţele mele le trăiam la Iaşi dar niciodată nu am fost la Sfânta Parascheva (iar bunica mea era credincioasă deşi nu mergea la biserică deoarece avea o boală la picioare, ce o făcea să nu poată merge mult iar în zona unde eram nu erau biserici foarte aproape).

Mai târziu am aflat de Sfintele Moaşte ale Cuvioasei Parascheva şi m-am întors la credinţă, dar atunci bunica mea murise (Dumnezeu s-o odihnească) iar bunicul meu stătea cu noi în alt judeţ (Dumnezeu să-l odihnească  La un moment dat cunosc o tânără ortodoxă credincioasă pe internet, o tânără din Suceava (era prima fată credincioasă şi cu un suflet bun pe care o cunoscusem). Eram în general un om foarte retras aşa că nu prea le aveam cu relaţiile umane. Cert e că mă îndrăgostisem de ea pe internet. Am avut multe de pătimit pe chestia asta şi de aici am ajuns într-o înşelare demonică. Dumnezeu îmi zise ceva dar vrăjmaşul şi-a băgat coada şi a stricat tot mesajul Domnului ducându-mă la convingerea că voia Domnului e să mă căsătoresc cu această fată.

Îmi amintesc că prima oară când am vrut să mă duc la Sfânta Parascheva i-am spus mamei mele (care nu era foarte credincioasă) despre dorinţa mea şi ea mi-a spus că într-o zi va merge cu mine (pe scurt m-a amânat pe un timp nedefinit). Aceasta a fost prima refuzare a chemării Sfintei Parascheva.

A doua chemare a fost cu această fată din Suceava (o chema F.).  Ea îmi spunea că nu mă pot îndrăgosti de ea cât timp n-o cunosc şi nici ea nu cred că ştia foarte bine pe ce lume trăia (spun asta în sensul că deşi era un om cu o inimă foarte bună totuşi era destul de visătoare… ca şi mine de altfel). Deşi la început, după ce i-am mărturisit sentimentele ea m-a respins, totuşi căzând în stări de deznădejde cumplite (era prima mea respingere în dragoste ) am stabilit să păstrăm prietenia.

Ea nu avea nici un băiat în viaţă şi cred că fiind şi eu o fire romantică (ca şi ea) avea uneori ispite să încerce cu mine o relaţie. Dar să nu mă depărtez foarte tare de poveste ( deşi fata aceasta joacă în rol important în întâlnirea cu Sfânta Parascheva ). Am stabilit la un moment dat cu ea  să ne întâlnim la Iaşi şi să mergem la Sfânta Parascheva împreună. Eu, în prostia mea, îi făceam tot felul de promisiuni Sfintei (chestii de genul că primul copil pe care îl voi avea cu fata asta îi voi da numele sfintei). Totuşi iarăşi s-a întâmplat ceva şi din nou am renunţat la Sfânta Parascheva pentru a mă întâlni cu F. la Suceava şi să mă duc la Sf. Ioan cel Nou.

A treia chemare a fost în perioada Crăciunului când am vrut să ajung şi la Sfânta Parascheva dar fiind timpul scurt nu prea s-a putut la momentul de faţă (deşi îmi promitea o prietenă din Anglia că vom avea timp de toate locurile la care doream să ajungem în acea perioadă ).

S-au întâmplat multe, am ajuns după ceva ispite şi la păr. Iustin Pârvu şi (pentru rugăciunile sfinţiei sale cred) am ajuns s-o întâlnesc pe fata asta ( pe F.). Dar am fost respins de ea şi când ne despărţeam îmi spunea cineva în suflet că e un la revedere. Am suferit foarte mult cu această fată şi nu puteam să renunţ la ea. Eram prins în acea înşelare şi încă consideram că Dumnezeu va face ceva şi vom fi împreună. Aflu mai târziu că şi-a găsit pe altcineva dar în înşelarea mea tot îmi păstram speranţa ( deşi nu mai vorbeam cu ea aproape deloc ).

Cu puţin înainte să plec la Sfânta Parascheva am primit lovitura de graţie ( parcă ). F. mi-a spus că se căsătoreşte cu băiatul cu care avea o relaţie. Îmi spuse totuşi că nu i-a zis nimic despre mine acelui băiat deşi îi spuse nişte păcate ale ei mult mai grele ( vă daţi seama că asta încă mă făcea să am unele speranţe că va fi ceva cu ea ).

Totuşi la un moment dat m-am hotărât să mă duc la Sfânta Parascheva şi să îi cer iertare că n-am mers cu ea din cauză că mi s-au aprins câlcâiele pentru o fată. Pentru acel motiv m-am dus şi pentru ca să îi cer să mă ajute şi cu F. (din ce îmi amintesc)… nu ştiu sigur. Am stabilit cu o fată pe care am cunoscut pe mess din Iaşi că ne vom întâlni acolo şi mă va duce la Sfintele Moaşte ale Cuvioasei ( îmi va fi ghid ).

În acelaşi timp am vrut să termin o povestioară despre Sfânta Parascheva pe care să o pun la Sfintele Moaşte ca un dar pe care să il dau ca să mă ierte pentru că am refuzat-o când m-a chemat să vin la ea. Aveam nevoie de nişte date istorice şi am întrebat pe toţi de pe mess dacă ştie cineva să mă ajute. Singura care s-a oferit să caute ( a căutat pe wikipedia, adică ce puteam şi eu să fac ) şi mi-a dat unele informaţii a fost M. ( cea care mai târziu îmi va deveni poarta ce mă va duce la Hristos ). Şi ea îmi mărturisea că avea evlavie la Sfânta şi cred că de asta m-a şi ajutat: că dorea să facă ceva pentru Sfânta Parascheva.

Acum au început ispitele. În ultimele 2-3 zile înainte să mă întâlnesc cu acea fată din Iaşi ( nu i-am cerut numărul de telefon ) nu o mai găsesc pe mess. Îi las mesaje offline şi nimic ( mai târziu îmi spunea o prietenă că acea fată a fost în Italia ). Le zisem şi părinţilor mei despre faptul că vreau să mă duc la Iaşi şi că mă aşteaptă cineva. Şi din păcate le-am spus apoi şi că nu mai apare acea persoană pe net. Eu niciodată nu am fost într-un oraş mare singur ( toată viaţa am crescut stând doar în casă şi niciodată nu prea m-am descurcat în lume… nici nu am avut posibilitatea fiind tot timpul în casă sau cu părinţii ) şi de asta părinţii au făcut un scandal uriaş. Apogeul a fost atins cu o zi înainte de plecarea mea. Acea fată din Iaşi tot nu apăruse. Părinţii mei îmi strigau în cap că cine ştie ce mi se întâmplă. Erau foarte, foarte, foarte împotrivă. Trebuia să îi înfrunt ca să nu renunţ ( o chestie foarte grea pentru mine ). A fost un scandal imens. La un moment dat mama mea îmi spuse: “Martor mi-e Dumnezeu că n-am fost de acord cu asta”. Nu era de ajuns că era scandal dar şi eu eram speriat căci felul în care reacţionau mă făceau să mă gândesc că poate nu mă voi descurca. Totuşi am simţit că undeva e şi diavolul şi n-am renunţat. Faptul că mama mea a spus că nu îmi dă binecuvântarea să plec m-a afectat mult. Citisem că în faţa lui Dumnezeu contează foarte mult binecuvântarea părinţilor. Ziua următoarea m-am dus la duhovnic şi m-am spovedit şi i-am spus despre ce a zis mama mea şi l-am întrebat dacă să mă mai duc. Duhovnicul mi-a spus ca totuşi să mă duc. În acea zi părinţii au fost cu totul opuşi decât cu o zi înainte. Au fost foarte binevoitori şi liniştiţi şi nu s-au mai împotrivit să mă duc la Iaşi.

Pe tren spre Iaşi aveam un mare sentiment că cineva mă aşteaptă acolo. Nu pot să explic dar eram sigur că acea fată ( ce nu ştiam că era în Italia ) mă aşteaptă în Iaşi sau că o voi întâlni. Oricum aveam numărul unei alte prietene din Cluj care a mai fost prin Iaşi şi care m-ar fi putut îndruma prin telefon. Cu cât mă apropiam mai tare de Iaşi cu atât eram mai sigur că mă aşteaptă cineva la gară. Dar nu m-a aşteptat nimeni.

Când mi-am telefonat prietena aceasta m-a îndrumat corect ( m-a mai îndrumat şi mama mea cum să ajung la Sfintele Moaşte ) dar eu pornisem la început de tot în direcţia greşită. Părinţii mei îşi făceau griji că nu voi găsi autogara şi mă voi pierde dar autogara era foarte aproape de gară şi am găsit-o uşor ( urma după aceea să mă duc şi la Sf. Teodora şi la Petru Vodă ). Nimeni nu îşi puse problema să nu găsesc Catedrala. Am pornit şi nu găseam nicicum Catedrala. Am ajuns la o biserică unde erau moaştele Sf. Nectarie şi m-am rugat acolo. Îmi sunam prietena şi nervos ( mai ales că noaptea precedentă n-am dormit că am stat aproape tot drumul în picioare că era plin de tot trenul ) îi spuneam că nu găsesc Catedrala nicicum. Ea îmi spunea să întreb la gară pe trecători că sunt foarte binevoitori dar eu nu. Era ultima picătură de mândrie de care trebuia să mă cureţe Sfânta. Văzând că nicicum nu găsesc Catedrala şi că timpul trece la un moment dat am întrebat o femeie. Mi-a explicat direcţia ( trebuia să o iau drept înainte şi eu am luat-o curba la dreapta şi drept înainte )) ).

Am mers drept înainte şi am găsit şi hotelul de care îmi spuse mama mea că trebuie să întâlnesc şi apoi să o iau la dreapta şi am ajuns la Catedrală. Din cauza unor reparaţii au fost mutate Sfintele Moaşte în biserica unde se făcea slujba. Era un rând uriaş dar se mergea repede.

Pe acel drum am simţit puterea Sfintei din plin. Mă simţeam foarte, foarte, foarte murdar. Lacrimile îmi curgeau şiroi. Mi-era frică şi ruşine să mă apropii de Sfânta ( şi am mai fost la Sfinte Moaşte şi locuri sfinte dar niciodată nu am simţit aşa ceva ). Acum mă certa îngerul păzitor pentru toate momentele în care cârteam faţă de Dumnezeu şi Sfinţi. Îmi spunea: “Dumnezeu care e iubirea iubirilor şi Sfinţii care se aseamănă cu EL cum crezi că sunt la fel de răi ca şi tine ca să te urască?!”. Mă certa foarte tare îngerul păzitor. Plângeam într-una. Mă gândesc oare ce credeau ceilalţi când vedeau un copil de vreo 14-15 ani ce plângea mergând la Sfintele Moaşte? Probabil se gândeau că aveam probleme lumeşti. Cu cât mă apropiam de Sfânta cu atât mai frică mi-era. Am ajuns la ea şi i-am atins mâna. Părea aşa vie…

După ce i-am dat povestirile Sfintei şi am fost miruit m-am pus undeva în biserică să ascult Sfânta Liturghie. Iarăşi Sfânta lucra cu mine. Plângând acolo îmi dădeam seama că nu simt nimic pentru F. Eram speriat şi nu puteam accepta că nu simt nimic pentru acea fată ci trebuia să fie cu mine. Dar la un moment dat am renunţat şi mi-am dat seama că eu nu o iubeam pe F. ci doream atât de mult o fată care să îmi fie alături şi care să mă iubească. Acesta a fost mesajul Sfintei.

Bineînţeles că după aceea iarăşi n-am acceptat faptul că n-o iubesc pe F. şi tot continuam cu gândurile mele dar Sfânta Parascheva, Maica Domnului şi Hristos mi-au trimis-o pe M. care încet, încet m-au făcut să renunţ la F. şi să îmi dau seama apoi de toate înşelările în care eram. În acel drum la Sfânta Parascheva după ce am fost la peştera Sfintei Teodora ( care şi aici am avut de înfruntat ispite şi mi-a dat Sfânta canon de mers vreo 8 km pe drum de zăpadă spunând rugăciuni cu frica de a întâlni animale sălbatice pe drum ) am ajuns şi la Petru Vodă şi vorbeam cu un călugăr ce îl cunoşteam şi care după ce i-am relatat întâmplare îmi spuse: “Vezi că Dumnezeu îţi poartă de grijă?”.

nicolae.....

In fiecare zi suntem martorii unei societati nervoase, stresate, deprimate. Multime de familii sunt lipsite de liniste, de pace, de armonie, nu suntem straini de scandaluri nesfarsite provocate de lipsa banilor, lipsa de comunicare si conflictele dintre generatii

Sotiile care traiesc un adevarat calvar alaturi de sotii alcoolici si infidel. Mame care plang in genunchi tinand in mana icoana Maicii Domnului pentru ca fii lor  sunt departe de caminul parintesc, pierzandu-si tineretea in baruri, sau inecandu-si frustrarea tinereasca in stupefiante sau alcool.

E atat de trist sa vezi atatea familii destramante, atatea familii a caror viitor este incert, atatea camine lipsite de dragoste si inecate in scandal, conflicte si chiar ura.

De ce toate acestea? Deoarece credinta, trairea, umblarea dupa Cuvantul Scripturii au fost parasite…

Care este solutia?

Solutia e chiar langa noi, in familii unde dimineata incepe cu rugaciune, nu cu tutun si cafea. In familii in care masa se ia cu multumire, in care totul este dat de Dumnezeu si este primit fara cârtire, in familii in care solutia vine tot timpul din Scripturi, in familii in care duminica dimineata nu se doarme ci se gustă din harul Sfantului Duh la Sfânta Liturghie.

In familii in care locul scandalului, alcoolului si infidelitatii este luat de dragoste, intelegere, citire a sfintelor invataturi.

In familii in care nu mass media, nu moda lumii, nu obiceiurile sociale ci Hristos face regula.

In aceste familii gasesti pace, liniste, dragoste, intelegere si respect si toate acestea pentru ca Hristos aduce pace!

Suflete, in familia ta este pace?

nicolae.....slava domnului...amin

Cu ceva ani in urma, deseori nu saream peste horoscop. Aveam avantajul ca, nascuta la limita dintre zodii, puteam sa aleg ce varianta imi placea mai mult. Daca scria ca la capricorn este o zi buna, eram capricorn iar a doua zi, daca varsatorul era in forma, hop si eu ma dadeam de varsator. Cateodata se nimerea, alta data, nimic din ambele zodii nu se regasea pe parcursul zilei curente.

Vinerea, aveam obiceiul sa nu pierd o anumita emisiune de previziuni astrale; cu mare atentie, luam notite si daca aflam ca varsatorii sau capricornii urmeaza sa treaca printr-o perioada dificila, eram foarte atenta la detalii, incercand sa evit evenimentele care ar fi dat nastere la neplaceri.

Pana intr-o zi, cand, imbolnavindu-se grav o colega, am hotarat sa merg la slujbele Sfantului Maslu; colega mea era in spital si ii trimiteam prin sotul ei, ulei si paine sfintite.

Pentru ca la biserica noastra, Sfantul Maslu se slujeste vinerea dupa amiaza, aveam de ales, intre a participa la slujba si a nu pierde emisiunea.

Sunt un om norocos, ma despart foarte repede de tot ceea ce simt ca nu imi este de folos, asadar nu mi-a fost greu sa renunt la zodii, mai ales ca tot ce auzeam la slujba imi placea si nu numai atat: simteam ca invat ceva nou din care puteam trage mult folos.

Fragmentele de la Apostol, cele din Evanghelii, rugaciunile si cantarea troparului:

Doamne, arma asupra diavolului, Crucea Ta o ai dat noua; ca se ingrozeste si se cutremura, nesuferind a cauta spre puterea ei; ca mortii i-ai sculat si moartea o ai surpat, pentru aceasta ne inchinam ingroparii Tale si Invierii,

nu numai ca te pun pe ganduri si te indeamna sa citesti mai mult, toate acestea au darul sa iti schimbe nelinistea in liniste iar daca sunt insotite de post, schimba boala in sanatate.

Daca de cele nefolositoare, incerc sa scap repede, atunci cand intalnesc o alternativa, de cele de folos ma agat cu ambele maini, deschid ochii si ciulesc urechile; asa am invatat ca e mai buna rabdarea decat graba, dragostea decat ura. Lucruri simple, de bun simt, pe care teoretic le stim dar pe care nu le apreciem decat atunci cand le inlocuim pe cele rele cu cele bune.

La slujba, se citesc sapte fragmente din Apostol si tot atatea din Evanghelii…de piatra sa fii si tot se inmoaie ceva in tine cand auzi:

Ravniti insa la darurile cele mai bune. Si va arat inca o cale care le intrece pe toate: De as grai in limbile oamenilor si ale ingerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am arama sunatoare si chimval rasunator. Si de as avea darul proorociei si tainele toate le-as cunoaste si orice stiinta, si de as avea atata credinta incat sa mut si muntii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Si de as imparti toata avutia mea si de as da trupul meu ca sa fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste. Dragostea indelung rabda; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste. Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul. Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar. Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda. Dragostea nu cade niciodata.

De fiecare data cand aud cele spuse de Sfantul Apostol Pavel, cu aproape 2000 de ani in urma, nu pot sa nu ma intreb cum sa fac sa ajung la aceasta Dragoste, care nu cade niciodata, cum sa fac sa fiu rabdatoare, binevoitoare, fara pisma, smerita; cum sa fac sa iubesc eu intai mai mult, sa iert mai mult?!

Multi dintre noi credem ca a fi crestin inseamna o viata lipsita de culoare, doar cu restrictii, o viata trista si mohorata. Toate acestea sunt amagiri, ce ne tin departe de multa bucurie; dupa ce simti de cata fericire ai parte atunci cand incepi sa respecti ceea ce inveti, iti doresti sa recuperezi tot timpul in care ai stat deoparte, iti doresti sa simta toti la fel ca si tine, sa guste din aceasta fericire, pentru ca, a fi crestin, inseamna si a nu fi egoist.

M-am tot intrebat, de unde imi vine aceasta bucurie in a-mi marturisi credinta, poate intr-un mod copilaresc de multe ori. Daca din toate zodiacele citite nu am aflat, a fost de ajuns sa imi satisfac o mica curiozitate: sa vad in ziua carui sfant m-am nascut; la fel cum faceam la zodii, citind ambele previziuni, tot asa am facut si cu calendarul: nascuta in 20 ianuarie, cam pe la ora 20, am dorit sa ii cunosc pe cei doi sfinti sarbatoriti in apropierea nasterii mele: Cuviosul Eftimie cel Mare (pe 20) si Sfantul Maxim Marturisitorul (pe 21).

Ca Sfantul Maxim, marturisea credinta, am inteles repede. La Cuviosul Eftimie a trebuit sa fiu un pic mai atenta si bine am facut, afland in felul acesta ca “eftimie = voie buna, veselie”.

Daca le zodiac, nu alegeam niciodata ambele zodii, de data aceasta, ambii sfinti simt ca mi-au imprumutat un mic strop din darurile lor: marturisirea cu veselie a credintei.

Nu zic ca zodiacul nu este bun, pentru ca nu am competenta necesara dar simt ca Vietile Sfintilor si calendarul imi sunt mai apropiate de suflet si imi aduc mai multe bucurii.

Daca nu v-am plictisit pana acum si ati avut placerea sa cititi marturisirea mea, simpla, pentru ca nu am studii teologice, m-as bucura daca ati citi si cele scrise de oameni cu carte:

http://www.crestinortodox.ro/slujbe-si-randuieli/72914-slujba-sfantului-maslu

http://www.crestinortodox.ro/vietile-sfintilor/72996-cuviosul-eftimie-cel-mare

http://www.crestinortodox.ro/vietile-sfintilor/98868-maxim-marturisitorul-sfantul-inchisorilor-bizantine

Cu drag,
nicolae......slava domnului...amin

[Show as slideshow]

 

Sursa: http://www.englishrussia.com/?p=1734

Mă duceam să cumpăr pâine, afară ningea şi era foarte frig. Vântul bătea puternic şi viscolea zăpada, eram îmbrăcat gros din cap până-n picioare. Mintea-mi zbura de la una la alta şi fiind într-o perioadă mai grea a vieţii mă gândeam: “de ce nu-mi ascultă Dumnezeu rugăciunile?”, “de ce întârzie să mă ajute?”, “oare m-a uitat complet?”, “oare aşa de mult am greşit încât să nu mă mai ajute?”.

Cu astfel de gânduri “mă-ndulcesc” tot timpul şi ajung să mă supăr, să mă enervez, mă chinui şi nu înţeleg ce se întâmplă.

Deodată la colţul unui bloc văd un băiat îmbrăcat sărăcacios, care inspira dintr-o pungă de aurolac. Avea o haină pe el, dar la ce frig era afară nu cred că-i era chiar bine. Părea trist şi abătut, se juca încet cu piciorul în zăpădă. Era singur. El nu are pe nimeni. Nu aştepta nimic.

Eu mă grăbeam să ajung la pâine şi să mă-ntorc cât mai repede acasă, la căldurică, soţia şi fetiţa mă aşteptau cu mâncarea caldă.

Pe el nu-l aşteaptă nimeni acasă, pentru că n-are unde sta. Nu-l aşteaptă cei dragi cu masa caldă pentru că probabil cei dragi l-au părăsit la casa de copii când era mic.  El avea să stea în frig în continuare fără să spere măcar că se va pute încălzi undeva. Pentru el o baie caldă şi câteva hăine moi şi călduroase sunt un vis.

Oricât de multe gânduri mi-am făcut şi oricât de mult aş fi supărat, nădejde tot mai am, cei dragi mă-ncurajează, şi încă mai sper.

Acelui băiat îi lipsea orice urmă de speranţă de pe chip; el n-avea la ce să spere, n-avea la ce să se gândească. Acest om era prea sărac şi umilit ca să mai poată crede că se poate întâmpla ceva frumos în viaţa lui.

Şi mă gândeam în acele clipe: “Şi mie mi se pare că eu am probleme!”. Alţii trăieasc într-o sărăcie cruntă, fără să aibă nici măcar minumul de a exista ca persoană umană, fără un pahar cu apă, fără o toaletă, fără mâncare, fără casă, fără căldură, fără părinţi, fără prieteni… iar mie mi se pare că Dumnezeu nu-mi ascultă rugăciunile.

Dacă eu, care am de toate şi nu-mi lipsteşte nimic, sunt supărat pe Dumnezeu, acest băiat care trăieşte pe stradă oare ce să mai zică?

Nu e vina lui că a ajuns pe stradă, e vina părinţilor că l-au abandonat şi vina statului român că-i aruncă pe tinerii de  la orfelinate, care au împlinit 18 ani, în stradă. Oare acest baiat ce simţea? ce gândea ? oare el ce i-ar fi zis lui Dumnezeu?

Noi ne gândim ce haine să mai cumpărăm, ce locuri să mai vizităm, pe la ce restaurante să mai mâncăm, pe unde să mai ieşim în oraş, cum să ne schimbăm maşina, sau cum să facem mai mulţi bani. Sunt oameni care trăiesc printre noi şi dorm la -10 grade în scara blocului si in canalizare, care mor de foame zilnic şi noi totuşi suntem nemulţumiţi cu ce avem.

Din cauza lăcomiei noastre stau ei pe stradă, pentru că unii au 3-4 case iar alţii deloc, pentru că unii au foarte mulţi bani si se gandesc numai la ei. Noi avem şifonierele pline iar alţi oameni degeră în stradă.

Mi se făcuse aşa milă de el, îmi părea aşa de rău când îl vedeam, mă simţeam aşa de vinovat. Of Doamne! cum rezistă ei oare? Mai ies noaptea la balcon şi când văd cât e de frig imediat îmi fuge la gândul la oamenii care degeră în stradă.

N-am curajul să-l învit în casă, dar o haină i-aş fi dat, un pacheţel de mâncare, ceva bani, o vorbă bună aş fi găsit.

Nu treceţi indiferenţi pe lângă cei de pe stradă, ajutaţi-i pentru că suferă mai mult decât călugării, au viaţă de mucenic, ba încă mai greu. Mucenii suportau durerea câteva ore în timpul chinurilor, dar aceşti oameni suportă atâtea necazuri şi dureri ani în şir.

Ce-mi pare şi mai rău este că ei sunt la marginea societăţii, noi îi marginalizăm puternic, îi evităm în mod constant. Dacă aţi şti ce oameni simpli şi ce inimi curate au! Da, au şi ei păcate, şi ei fumează, înjură, dar câte chinuri îndură? Pentru suferinţa lor le va da Dumnezeu împărăţia cerurilor.

Fiţi milostivi cu astfel de oameni şi veţi vedea că şi Dumnezeu se va milostivi de chinurile şi durerile noastre!

„Frate, arată-mi-L pe Hristos şi cred tot ce spui acolo. Până atunci, haide să vorbim de-ale noastre!” De câte ori nu am simţit neputinţă în acest dialog? De câte ori am înghiţit în sec şi ne-am convins „nu a fost acum momentul oportun, dar mâine, cu siguranţă voi avea pregătit răspunsul potrivit!”? Şi ne servim de amânare până la inversarea rolului propriu- de fapt, nici eu nu ştiu cine e Hristos. Cum aş putea să-i ofer altcuiva o alternativă spirituală dacă nici eu nu o deţin?…şi vorbele se pierd în timp. Cu ce anume să schimb microbul gândurilor mele, când eu îl cunosc ca singur învingător, când nu mi s-a acordat a doua şansă, când am nevoie de ajutor dar toţi sunt ocupaţi să se salveze doar pe ei, când sunt exemple cu nemiluita dar eu ma rezum la superficial, la faţada cotidianului?…Ciudat cum, deşi ne înstrăinează de adevăratul sens al lucrurilor, urmăm modelul societăţii pe principiul: „ne-a rănit, da’sigur data viitoare o să rănim şi noi”.

Groaznic e în miez de noapte, nesomnul. Când îţi faci vise şi le dărâmi, coşmaruri le reînvii şi uiţi de ele, te clădeşti în imaginaţie cum ai vrea să fii deşi eşti convins că niciodată nu vei pune în aplicare sentimentul ce te poartă departe, te împaci în gând cu cei care ţi-au greşit dar amintirile…cât de mult te-au dezamăgit prietenii! Până la singurătate, te-au dezamăgit. Acum nu au ce să-ţi mai facă. Inima iţi e cristalizată…nu îţi mai transmite nimic, iar gândul te domină „Eşti un nimic!”

Ţi-e groaznic de greu să te destăinui. Ştii că vei fi privit altfel după aceea…decizi să arunci cheia sufletului tău după ce l-ai aruncat într-o celulă rece de disperare.

Eu sunt omul care te întreabă: „Unde e Hristos?”. Tu nu-mi oferi o alternativă, tu îmi oferi viaţa ta când vorbeşti despre El. Dar eşti departe de a fi soluţia pentru inima mea redusă la tăcere. Înainte de a-mi spune ceva…priveşte în jurul tău. Oare nu ai călcat şi tu în acelaşi noroi ca şi mine? Gropile sunt ale tale sau ale noastre? De fapt, când tu mă vezi pe mine suferind îţi hrăneşti speranţa; îţi citesc în priviri acel „eu nu voi trece pe calea pietrelor care ucid”…aşa-mi numeşti viaţa. Tu ai nevoie de mine ca să îţi întăreşti crezul. Când mi-am pus înaintea ta rănile voiam doar să mă accepţi aşa cum sunt. Dac-ai fi făcut asta, aş fi urcat spre cer prin ochii tăi…Acum am înţeles: eşti doar un om, nu aveai cum să-mi redai seninul.

În starea-mi jalnică, am senzaţia că îngenunchez într-o lumină descompusă…îmi zic: „aşa trebuie să fie iadul…ca o lumină trunchiată”, de care mă apropiu confuz şi singur.

Un gând stingher, ca o ultimă flacără ce povesteşte despre oameni şi stele…apare. „Ce mă costă o experienţă cu raiul? La ce aş renunţa şi să regret apoi? La acest amestec nebun de răceală, de chinuri?…Dacă tot sufăr, măcar să o fac cum trebuie!”.

Acela trebuie să fi fost momentul zero. Când mi-am mutat părerile despre mine şi semeni în alt pahar…când am ales să urmăresc sensul lucrurilor şi din altă perspectivă, când am tins să extrag din experienţă…sâmburele din care se naşte o nouă viaţă.

Nimeni nu scrie mai profund în inima sa despre suferinţă decât cel care o simte. Nimeni nu e la dispoziţia ta să-ţi deschidă larg ochii când ai la îndemână cunoştinţele despre rai şi iad. Nimeni nu ţi-L naşte pe Hristos încă o dată…când El e dintotdeauna oriunde îţi plimbi disperarea. Un prieten degeaba îţi spune: „Ai suferit destul! Nu te mai pedepsi! Întoarce-te spre lumină!” Noi nu urmăm sfaturile celorlalţi fiindcă vrem o soluţie unică pentru noi.

Cine are curajul să îşi accepte prietenii aşa cum sunt ei? Chiar dacă sunt mai vulcanici în dialoguri, chiar dacă te lasă baltă când ai nevoie de o mână întinsă? Ai putea spune: „Aceia nu ştiu ce înseamnă prietenia şi-mi cer mie socoteală să îi conving că aici e Hristos şi nu dincolo!” Merită respect cei care au răbdare cu astfel de prieteni. Oricât de absurzi ar fi ei în greşelile pe care le fac faţă de tine.

Decât să le indicăm un drum sau altul, mai bine le spunem : „Şi eu am fost ca tine!” În suferinţă nu am fost niciodată singuri. Disperarea pentru unii a rămas până azi rutinieră. Când eşti dezamăgit de tine, nu mai poţi gândi dincolo de o această stare. Acest „stop altfel de gânduri (pozitive)” te împiedică să te ridici, să dormi în loc să-ţi revezi microbii din minte, să cauţi rezolvare prin metoda celor care au trecut printr-un coşmar.

Omule, permite-ţi să trăieşti aceste clipe triste. Permite-ţi să te simţi abandonat. Permite-ţi să crezi că nimeni nu te aude când strigi. Permite-ţi să fii pentru o clipă cel cu care nu te aşteptai niciodată să faci cunoştinţă- cu omul neputincios. Fiindcă asta eşti! E bucată din marea traumă a omenirii această constatare. Îţi asumi căderile ca să te asiguri că nu vor rămâne fără răsunet. Nu ştiu de câte nopţi ai nevoie să fii treaz, de câte ori să te simţi cel mai mizerabil, nu ştiu câtă tristeţe trebuie să strângi în centrul tău ca să nu mai găsească un motiv să respire.

Epuizat, vei ceda. Nu ai suficiente resurse ca să te pedepseşti să nu priveşti cerul ca o implorare…Nu se poate să nu îţi fie dor de ochii fiinţei pe care ai îndrăgit-o când ea încerca să te reţină lângă ea…Nu ştii încă surprizele unui început de zi…Eşti făcut să le descoperi. Ai şi amintiri frumoase…pe ele nu le vei pierde niciodată. Şi aici intervine Hristos: într-o minune-gând. Se luptă cu gândurile tale…ţi le desfăşoară înainte pe toate…şi atunci îţi reînvie dorinţa de a încerca din nou. De a urca, chiar dacă nu ai certitudinea că vei rămâne mereu pe culmi…”Amice, drumul e periculos doar când eşti cu oameni care nu ştiu ce vor! Dar totuşi, deasupra ta sunt stele. Pe tine te-am iubit dinainte de-a fi ele torţe în declinul tău de pe pământ. Ţi-am dat emoţiile ca să ştii că nu am rămas indiferent la nevoile tale. Te-am căutat doar după ce ţi-ai zăvorât voluntar uşile. Nu-mi permiteam să te pierd, aşa cum nici prietenii tăi nu-şi permiteau să renunţe la încercările lor de a-ţi indica fericirea, după cum se pricepeau ei mai bine. De fiecare dintre voi am grijă. Vreau să înţelegi un lucru: ştiu prin ce treci dar nu-ţi construi altare pe experienţa ta. Nu e nimic nou în ceea ce simţi. Mai am să-ţi spun ceva: nu acesta e sfârşitul tău! Disperarea duce la tăcerea inimii şi la indiferenţă. Poţi să-ţi permiţi orice…dar fii trist abia atunci când Eu renunţ la tine!”

…Unde a fost Domnul când râdeam de purtarea mea copilărească?  Prietenii mei îi simt schimbaţi doar când râd împreună cu ei şi ne bucurăm că am mai văzut soarele strălucind ca o inimă aprinsă de iubire. Fiecare poartă cu el un secret: efectul de neînchipuit al sincerităţii Mântuitorului. Tristeţea, disperarea…ruginesc în aceeaşi lume modificată voluntar de sufletele care se orientează noaptea, după întuneric, şi nu după stele.

Sunt naturale atât inimile care tac, cât şi cele care râd. În faţa Lui, rămânem puii de om care caută povârnişurile deşi aripile nu ne sunt pregătite încă pentru zbor…

Cele mai de jos le-am scris în urma unor nelinişti ale mele în legătură cu faptul de a scrie. La întrebarea unui prieten “La ce bun să mai scrii, doar s-a scris tot?”, mi-am adus aminte de fatalismul cu care m-a lovit şi pe mine cândva această întrebare, mai ales că mă aflam într-o perioadă când nu-mi imaginam a-mi câştiga existenţa altfel decât prin a scrie. La ce să încerc să mai scriu când s-a scris deja tot ce se putea scrie? La gândul acesta chiar am căzut în deznădejde. De ce? Că nu-L chemam alăturea pe Dumnezeu de mine, că voiam să fac eu, să mă descurc eu. Suntem atât de încurcaţi în păcate că noi singuri nu ne putem descurca ci numai cu ajutorul Lui Dumnezeu. Aşa că să-i cerem ajutorul şi El ni-L va da după neştiutele şi înţeleptele Lui judecăţi şi să aşteptăm cuvintele Sale din gura oricui, chiar şi din gura unui păcătos!

Nu te limita să citeşti doar Sfinţii Părinţi – citeşte-i în primul rând pe ei şi vieţile tuturor Sfinţilor, dar uită-te şi în jurul tău: sunt şi acum monahi şi monahii sau chiar mireni care scriu pentru sufletul tău şi pentru dreapta credinţă. Nu te lasa înşelat de ideea că s-a scris tot ce era să se scrie sau că nu mai poate fi spus nimic, că s-a spus tot ce era de spus – acest fapt nici măcar nu contează.

Orice s-a scris trebuie repetat, iar Dumnezeu în mila Lui a pus în toate timpurile şi vremurile oameni care să-i mărturiseasca cuvântul şi voia şi care să ne îndrume. Prin ei ne îndrumă Dumnezeu! Dumnezeu e Viaţa Întreagă şi e mai viu decat viaţa, de aceea în fiecare veac vor fi oameni care Îl vor mărturisi, că Lui Îi e dor de noi toţi, nu numai de cei din perioada Sfinţilor Părinţi. Scrierile acelora e piatră de temelie ridicată pe Cuvântul lui Dumnezeu Iisus Hristos – Mântuitorul şi Izbăvitorul nostru – cuvânt care dăinuie prin Evangheliile apostolilor Săi. De acolo trebuie să plecăm, aceea ce trebuie să respectăm cu sfinţenie: Evanghelia Lui.

Cărţile dăinuiesc prin vreme, dar omul are nevoie şi de exemple vii, trăite, de oameni care trăiesc în Cuvântul şi Legea lui Dumnezeu, de oameni pe care să îi vadă şi să îi simtă, de oameni de la care să ceară sfătuire, şi nu numai de scrierile lor. Că Dumnezeu se simte, se trăieşte, nu se citeşte!

Citesc adică – de exemplu din “Dogmatica” Sfântului Damaschin, dar mă sfătuiesc – de exemplu – şi cu monahul în viaţă Arsenie Papacioc sau maica Siluana, cu toate că şi ei scriu, dar la ei mă pot duce să le cer sfat – la fel cum alţii au fost la ieromonahul Cleopa sau Arsenie Boca sau Teofil Paraianu şi câti alţii, părinţi duhovnici – la ei pot să Îl văd chiar acum, în faţa mea Darul lui Dumnezeu pentru oameni. Mă duc să Îl văd pe Dumnezeu Viu, care trăieşte şi se întrevede în acel oameni Dăruiţi, Dumnezeu despre care am citit şi în cărţi. De aceea mă duc si la Biserică, să mă întâlnesc cu El. De aceea mă şi rog, ca să vorbesc cu El.

La ce mai contează atunci dacă s-a spus sau dacă s-a scris ori nu tot ce era de spus sau de scris? Şi oricum nu e adevărat că s-a făcut aceasta: poate că omul nu mai are ce să spună, dar Dumnezeu nu se termină niciodată şi El tot timpul ne vorbeşte! Aşa că înţelege! Dumnezeu nu ne lasă, ne iubeşte şi pentru fiecare timp trimite în unii aleşi ai Lui cuvintele şi voia Lui cea smerită. De aceea nu crede că se scrie degeaba, e o ispită care te-ar putea duce la dispreţ sau chiar deznădejde. Adu-ţi aminte ca să te pocăieşti şi ca să faci voia lui Dumnezeu nu e niciodată de-ajuns! S-a scris atunci, se scrie şi acum că lumea-i o clipă şi trăieşte numai în prezent; s-a scris atunci, se scrie şi acum ca dar de la Dumnezeu pentru oameni, Care ne înfăţisează tot timpul spre aducere aminte exemple vii de smerenie şi ascultare, cu toate ca Exemplul nostru trebuie să fie Domnul Iisus Hristos.

S-a scris, se scrie şi se va scrie ca să-ţi aduci aminte de El că nu te-a părăsit şi că te iubeşte şi speră să Îl auzi. Aşa cum noi Îl căutăm pe El, El şi mai tare ne caută pe noi; aşa cum noi dorim ca El să ne audă, mai tare işi doreşte El să Îl auzim noi şi aşa cum ne întristăm şi ne doare inima când suntem departe de El şi ni se pare nouă ca El nu ne-aude, să ştii tu omule că El mai tare suferă decât suferi tu când tu nu Îl auzi pe El; că de-ai simţi suferinta Tatălui nostru când tu Îl respingi sau nu-L auzi sau te prefaci că nu-L auzi, de ai simţi tu durerea Tatălui nostru când tu faci asta – pe dată ai muri de suferinţă, pe loc ai muri, strâmbat şi schimonosit de atâta durere!

De aceea să ştii că Dumnezeu tot timpul Îşi trimite Harul în cei care chiar Îl iubesc şi îşi doresc în toate să facă numai voia Lui, să spună mai departe cuvintele Lui – care sunt mai presus de a fi vechi sau noi – şi să adune suflete pierdute: “Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.” (Matei 24, 35)

(Copilul cel bolnav de păcate)

Dragi prieteni,

Va scriu o scrisoare din suflet,cu toata dragostea mea mica care v-o port acolo in suflet si sper sa va incante in mod deosebit, dar mai ales sa ma intelegeti si sa ajunga la inimile voastre ceea ce voi scrie.

Niciodata nu m-am gandit ca o sa va intalnesc vreodata. II multumesc lui Dumnezeu pentru toata “gama” de prieteni intalniti. Va admir pentru luptele voastre, pentru curajul dobandit impreuna cu Hristos, va admir pentru puterea care v-a dat-o Hristos sa va ridicati din patimi grele. Este greu pacatul dragii mei prieteni. Atarna foarte mult asupra noastra. Fratiorii mei, pentru un minut in care ne-am indulcit cu pacatul, in acel minut am pierdut Raiul si am castigat Iadul. Ce ne salveaza in schimb cand pacatuim? Sa nu fim mincinosi cu noi insine, prieteni dragi. Primul aspect e sa evitam minciuna care ne vine in gand: ”e un pacat minor” sau “nu conteaza poti sa mai faci si asa ai cazut in pacat” sau “Dumnezeu nu te iarta”.Si multe alte ganduri mincinoase. Trebuie sa acceptam ca suntem mincinosi si vrem mai mult dupa placul nostru, decat dupa placul lui Dumnezeu. Apoi sa incercam sa predam lui Dumnezeu durerea provocata de placerea pacatului, caci pacatul dezbraca pe om de Harul lui Dumnezeu. In schimb unde e Dumnezeu? Unde ramane Dumnezeu?

E acolo iubitii mei frati, in mijlocul durerilor, frustrarilor, pacatelor.Ne asteapta Hristos la locul de intalnire! E de neglijat atata dragoste a lui Dumnezeu? Caci a gasit Hristos o cale de a ne da intalnire. Ce frumos! Mai tineti minte intalnirea dintre Hristos si femeia aceea careia i-a spus Domnul ca nu are niciun barbat in realitate? E de fapt o intalnire cu Hristos exterioara, si totusi consecinta ei a fost interioara, caci femeia aceea s-a schimbat cu totul. Ne asteapta Hristos sa ne imbratiseze in interiorul nostru. Acolo inlauntrul nostru in care i-am zis de atatea ori: Aici nu te vreau!Ma faci sa sufar si mai tare!

Ce este totusi cu suferinta care o simtim cand IL primim? Caci este cu adevarat suferinta, dar dragii mei nu este altceva decat Iubirea lui Dumnezeu care iti spune, iti sopteste: De acum incepe sluga credincioasa sa traiesti toate ranile tale cu Mine, caci si Eu le port inca de cand m-am rastignit pe cruce!

Ce minunat!! Suferinta traita impreuna cu El ne ajuta sa ne eliberam, sa nu mai fim robi pacatului. Diavolul nu are putere cand acceptam sa traim cu Hristos suferinta din noi. De ce? Uitati-va la Domnul Hristos cand era pe cruce. Parea Dansul ca se plange de vreo suferinta?A primit acest Pahar de la Tatal, pentru a ne salva din mainile diavolului, caci prin suferinta Sa ,s-a pierdut puterea pacatului si a venit izbavirea.. .Aceasta Jertfa o realizeaza Hristos ori de cate ori noi acceptam sa traim cu El chinurile din interior. El e acolo, ne sopteste permanent: “Te iubesc!Vino la Mine!”

De ce nu auzim Glasul Sau? De ce ni se pare dificil sa percepem Glasul Sau? Mie dragii mei, mi s-a parut dificil sa ascult Glasul Sau pentru ca eu continuam si inca din pacate,de cele mai multe ori continui sa il ranesc cu pacatele mele. O alta etapa e renuntarea la pacat si sa ne lasam in voia Sa permanent. O sa observati dragii mei, o impotrivire imediata cand vine vorba sa ne lasam in voia Sa, pentru ca tatal minciunii, diavolul, pune in fiecare frica de a fi liberi cu Hristos. Este golul acela care ramane in noi care trebuie umplut cu dragostea lui Dumnezeu, iar cea mai minunata stare este uimirea in fata maretiei Sale, in fata ajutorului Sau. Sa ne minunam de atatea ori cand Dumnezeu ne ajuta si ne daruieste clipe minunate in rugaciune in orice vine de la Dansul. Si ultima stare (si nu cea din urma, caci Hristos e nebanuit de dulce) dragii mei este ca nu vom mai pacatui, nu pentru ca e pacat, ci pentru ca nu dorim sa ranim dragostea Sa pe care El asteapta sa ne-o daruiasca cu atat de mare dor, batand mereu la usile inimilor noastre intrebandu-ne: Doresti Iubirea Mea?

Cu aceste putine cuvinte,din inima mea mica

Pentru voi ,prietenii mei

- Stim ca in incursiunile dumneavoastra prin tara ati luat contacte deseori cu tineretul. Am dori, in cateva cuvinte, sa caracterizati tineretul roman al zilelor noastre.

- Draga, mi-e foarte greu sa caracterizez tineretul, pentru ca eu, de fapt, nu-i cunosc foarte bine pe tineri; ii stiu pe cei care ma cheama, ii stiu pe cei cu care vin in legatura, dar nu as putea sa caracterizez tineretul zilelor noastre. Ceea ce il deosebeste, poate, de tineretul dinainte este ca are mai multe preocupari pentru viata spirituala, este mai deschis pentru niste lucruri pe care in trecut cei mai multi tineri le neglijau, daca nu chiar le negau. Dar asta nas putea sa spun ca este caracteristica tineretului din zilele noastre; nu stim cum s-ar fi prezentat tinerii dinainte daca ar fi avut conditiile pe care le au tinerii din zilele noastre.

- Care ar trebui sa fie relatiile dintre un tanar si o tanara in perioada adolescentei?

- Intre un tanar si o tanara se pot realiza mai multe feluri de relatii: relatii de colegialitate, relatii de prietenie, relatii de membrii ai unei societati, relatii obisnuite intre tineri, ma rog, poate si alte relatii. Important este ca tinerii, mai ales cand sunt in pregatire pentru viata, ca prieteni, sa se mentina in marginile prieteniei, adica sa nu cuprinda prietenia lor apropieri care nu sunt admise intre prieteni; Biserica considera prietenia ca buna, numai in masura in care nu are implicatii de casatorie si daca se face in vederea casatoriei. Nu se poate zice ca nu exista si posibilitatea de a fi apropiati ca prieteni cu iubire si respect reciproc, chiar daca nu au neaparat in vedere casatoria, dar, in orice caz, sa nu aiba implicatiile casatoriei.

- Cum priviti sarutul intre doi adolescenti?

- Sarutul intre doi adolescenti e o manifestare, o revarsare de suflet, poate fi o revarsare de suflet si se poate realiza patimas si nepatimas. In cazul cand e nepatimas – e admis; totusi e bine sa se gaseasca alta modalitate de apropiere, pentru ca, de multe ori, manifestarile acestea au si implicatii care nu tin de prietenie; in componenta sarutului pot intra – si intra adeseori – implicatii sexuale

- Stim ca anul acesta a fost declarat “anul international al tolerantei”. Nu considerati ca aceasta propovaduire a unei tolerante lipsite de principiul iubirii crestine e periculoasa, deoarece indiferenta si pasivitatea sunt si ele tolerante, dar sunt nocive.

- Draga, depinde ce tolerezi! Daca tolerezi raul nui bine! De exemplu, Psalmul 100 vorbeste despre niste masuri radicale; adica zice ca “pe cel rau nu voiesc sa-l cunosc. Pe cel ce cleveteste in ascuns pe vecinul sau, pe acela il voi pierde. Pe cel ce are ochi mandru si inima semeata, pe acela nu-l voi suferi. In dimineti am ucis pe toti pacatosii pamantului, ca sa starpesc din cetatea Domnului pe toti cei ce fac faradelegi”. Raul nu trebuie tolerat! Trebuie sa avem intelegere fata de neputinta omeneasca, insa raul trebuie smuls din radacina. Cand e vorba de toleranta, poti sa tolerezi niste neputinte, sa ingadui niste situatii care nu pot fi schimbate, dar cat priveste raul in sine, trebuie smuls din radacina, nu trebuie tolerat!

- Este crestinismul in adancul lui, egocentric?

- Nu e egocentric, e hristocentric! Mantuirea vine prin Hristos, mantuirea inseamna eliberare de pacate, de patimi, de tot ce este negativ in sufletul omului. Mantuirea inseamna realizarea unor stari pozitive care fac cu putinta inlaturarea si schimbarea tuturor relelor spre bine; e vorba de virtuti care sunt potrivnice patimilor; bineinteles ca nu poate fi vorba de un egocentrism, cata vreme apartenenta noastra este la Domnul Hristos, numai ca nu se poate nega nici persoana, pentru ca persoana se mantuieste. Noi, fiecare, ca om ne mantuim, si atunci nu putem face abstractie de noi insine. Domnul Hristos a avut in vedere intotdeauna pe om in ceea ce este el. De pilda, iubirea fata de aproapele a legato de iubirea fata de tine insuti: “Iubeste pe aproapele tau ca pe tine insuti”, e porunca data de Domnul Hristos si Sfantul Apostol Pavel spune clar, si are dreptate: “Nimeni nu si-a urat vreodata trupul sau” (Efeseni V, 29) si zice ca “Sotul sa-si iubeasca sotia cum se iubeste pe sine insusi” (Efeseni V, 28), sa se ingrijeasca de ea cum se ingrijeste de sine insusi. Nimeni nu si-a urat vreodata trupul sau, ci-l incalzeste si-l hraneste; asa trebuie sa iubim si pe cei din jurul nostru.

E, de fapt, cred eu, o mare greseala sa socotesti ca nu trebuie sa ai in vedere urmarirea binelui personal; important este sa urmaresti binele personal, fara sa stingheresti pe cineva din apropierea ta, adica sa nu cauti mai mult binele tau decat binele altuia, dar, in orice caz, sa urmezi si binele tau. Vasile Militaru are o zicere, o vorba cu talc, care are urmatorul cuprins: “Barba fratelui vreodata, de saprinde, sari si-l scapa,/ Insa mai intai de toate, barba ta so uzi cu apa” – adica nu poti sa faci abstractie de tine insuti, chiar daca se pune si problema, in anumite imprejurari, a lepadarii de sine ca sa poti implini binele pentru altul sau ca sa poti implini porunca lui Dumnezeu.

- “Ignoranta este un mare dusman al mintii” – din cartea Razboiul nevazut a Sfantului NicodimAghioritul. De ce si cum se manifesta ea in viata crestinului?

- Ignoranta in sensul ca daca nu cunosti – nu implinesti. Domnul Hristos a venit si a propovaduit. De ce a propovaduit? Ca sa se stie ce avem de facut Ignoranta e condamnabila in masura in care poti sa cunosti si nu cunosti, pentru ca, necunoscand, nu implinesti. Sfantul Apostol Pavel spune ca trebuie sa invatam ca Domnul Hristos ne-a trimis la propovaduire si ca numai prin propovaduire poate cineva sa cunoasca adevarul Evangheliei. De aceea zice el despre sine, ca trimis al Mantuitorului la propovaduire: “Vai mie de nu voi propovadui, de nu voi binevesti” (Epistola Ia catre Corinteni, Capitolul al IX-lea).

Sfantul Marcu Ascetul spune ca inaintea tuturor pacatelor merg trei uriasi: nestiinta, uitarea si nepasarea, asa incat ignoranta este vinovata atunci cand nu vrei sa cunosti, cand nu cauti sa cunosti ceea ce ai putea sa cunosti.

- Alesii lui Dumnezeu sunt alesi de Dumnezeu dinainte de nastere?

- Asta nu stim! Sfantul Apostol Pavel, de exemplu, spune despre sine ca a fost ales dinainte de nastere, a fost ales din pantecele maicii lui (Galateni I, 15). Sfantul Prooroc Ieremia spune la fel, dar nu stim daca fiecare ar putea sau ar trebui sa spuna la fel. Sunt si niste taine ale vietii, noi nu avem pretentia ca tot ce gandim ca ar trebui sa stim, stim de fapt si putem sti de fapt. Pot fi diferite opinii in aceeasi chestiune. Important este ca eu personal sa stiu ca sunt ales de Dumnezeu sau ca Lam ales pe Dumnezeu. Adica eu trebuie sa am o incredintare in privinta asta, dar nu trebuie neaparat sa spun ca am fost ales din vesnicie, cam fost ales dinainte dea ma naste, cam fost ales din pantecele maicii mele. Acestea sunt deja lucruri, cred eu, spuse cu afirmare prea exagerata. Important este sa stiu ca asta mie calea si pe asta merg, ca Dumnezeu asa ma vrea, ca si eu asa vreau. Nu trebuie neaparat sa ma gandesc ca asa trebuia sa fie.

- Sfantul Apostol Pavel, la Capitolul al VII-lea, in Epistola I catre Corinteni, pledeaza pentru monahism, sustinand superioritatea acestuia in fata casatoriei. De aici, desavarsirea sau sfintenia se poate atinge prin casatorie?

- Se poate, se poate si prin casatorie foarte bine. Au fost atatia sfinti, mai ales martiri, care au avut viata de familie si au fost in randul sfintilor si proprii pentru sfintenie. Sfantul Apostol Pavel are in vedere un fel de libertate mai mare, un fel de actiune sau un fel de desprindere de viata aceasta, insa nu se poate zice ca unul care are familie, are copii si ii creste in frica de Dumnezeu si ii formeaza pentru o societate binecuvantata de Dumnezeu, nu are parte de bine si de sfintenie.

- Care va fi starea de dupa moarte a doi soti care sau iubit foarte mult si care amandoi sau mantuit?

- Noi nu credem ca in viata de dincolo relatiile sunt aceleasi care au fost in viata de familie, sa zicem, ci vor fi relatii mai presus de lumea aceasta.

- Cum comentati fericirea: “Fericiti cei saraci cu duhul, ca a acelora este Imparatia cerului”?

- Fericiti sunt cei neindestulati cu ei insisi, cei smeriti, cei ce doresc mai mult si tot mai mult binele, aceia vor fi proprii pentru Imparatia cerului.

- Sfantul Ioan Scararul ne vorbeste despre darul lacrimilor ca fiind mai mare decat botezul, deoarece curata pacatele savarsite dupa acesta. In cazul dobandirii lacrimilor, ce rol joaca Sfanta Taina a Spovedaniei?

- Draga, Sfantul Ioan Scararul a putut avea o parere a lui. A avut si el un punct de vedere, pe care noi putem sa-l primim sau sa nu-l primim, sau putem sa gandim altceva. Spovedania are rostul de a-i da omului posibilitatea sa se smereasca inaintea lui Dumnezeu si inaintea duhovnicului si de a putea primi o indrumare, de a putea fi verificata constiinta lui cu o constiinta superioara. Nu-i vorba numai de pocainta, de spalare, ci e vorba si de indrumare, de iertarea pe care o da Dumnezeu prin mijlocire preoteasca.

- In Evanghelia dupa Luca, Capitolul al XXII-lea, versetul 36, Mantuitorul Iisus Hristos isi sfatuieste discipolii sa se inarmeze cu sabii. Cum talcuiti aceasta?

- Draga, e o realitate pe care noi o stim, chiar daca n-o putem talcui. Domnul Hristos, in clipa aceea, El, care a zis “as putea sa cer de la Tatal saduca mai multe legiuni de ingeri in apararea mea”, ia indemnat pe ucenicii Sai, nu atat ca sai invete, ci intr-o situatie speciala fiind, El care a zis “cel ce scoate sabia de sabie va muri”, a intrebat: “aveti aici sabii?” si au zis: “da, avem doua”, si Domnul Hristos a zis: “e destul”; aceasta, oamenii incearca s-o talcuiasca intrun fel sau altul, dar adevarul este ca lucrurile se inteleg literar, in primul rand. De ce a gandit Domnul Hristos asa, de ce s-a pus problema aceasta sau de ce Sfantul Evanghelist Luca a avut in vedere si latura aceasta, navem de unde sa stim; duhovniceste se talcuieste asa, ca zice Domnul Hristos: “Cel ce n-are sabie, sa-si vanda haina, sa-si cumpere sabie”, in intelesul ca acela care are odihna trupeasca sa renunte la ea si sa se inarmeze impotriva raului.

- Credeti ca in acest sfarsit de veac e posibila o renastere a monahismului romanesc, care sa se ridice la gradul de induhovnicire al monahilor si al credinciosilor, datorit isihasmului paisian care sa practicat la noi in secolul al XVIII-lea?

- Preocupari de isihasm sunt si acum, insa Dumnezeu stie in ce masura se va putea realiza ceea ce gandesc unii sau altii despre monahism.

Monahismul este o societate a Bisericii si are rol si rost de avangarda cand e vorba de inaintarea in virtute, in sfintenie, in desavarsire. Eu constat o mare scadere a monahismului. Sunt putini dintre aceia care se angajeaza in monahism care sa se angajeze si in isihasm, se lucreaza cu foarte multi improvizati, se promoveaza oameni neverificati, se accepta compromisuri. Sunt foarte multi dintre calugari, intr-un fel, am zice chiar ratati, pentru ca nefiind verificati, nefiind hotarati destul, nu pot sa duca o viata de exceptie; intervine compromisul, intervine superficialitatea, nedesavarsirea, intervin lucruri care mentin monahismul, dar nu la cotele trebuitoare si nu la cotele dorite.

- Trebuie crestinul sa aiba constiinta evolutiei sale in plan religios?

- Sigur ca da, de ce sa n-o aiba?

- Te ispiteste la mandrie.

- Chiar daca-l ispiteste la mandrie trebuie sa aiba o intuitie reala a ceea ce este. E exact asa cum e vorba de boala si de sanatate; daca esti bolnav, te simti bolnav, nu poti sa zici ca esti sanatos. Daca esti sanatos, nu poti sa zici ca esti bolnav. Noi nu trebuie sa uzam de niste artificialitati ca sa najungem la mandrie. Daca am realiza ceva, am realiza cu ajutorul lui Dumnezeu. Sfantul Apostol Pavel spune: “Am lucrat mai mult decat ei toti (decat ceilalti Apostoli), insa nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este in mine”. Nu trebuie sa ajungem la niste artificialitati, ca numai in felul acesta dobandim smerenia.

Smerenia este o realitate care se dobandeste la masurile la care se gaseste omul. Daca crezi ca Dumnezeu te-a chemat sa faci un lucru bun si lai facut, nu inseamna sa-l negi sau sa zici ca tu, de fapt, esti cel mai rau si esti dedesubtul tuturor.. Acestea sunt niste artificialitati si eu nu cred ca trebuie sa facem uz de artificialitati, ca sa dobandim niste calitati.

- Ii este bine crestinului sa aiba incredere in sine, in capacitatile sale?

- Da, sigur! Vai de omul care nare incredere in capacitatile sale, ca atunci nu se angajeaza la nimic! Daca zici: “Eu nu pot nimic, eu sunt cel mai rau, eu nam realizat nimic”, atunci inseamna ca ajungi la un fel de nelucrare tocmai pentru ca nu ai incredere in tine insuti. Increderea asta pe care o ai in tine trebuie verificata din anumitepuncte de vedere si cu oameni mai buni decat tine, oameni mai virtuosi. E o calitate faptul dea avea incredere in tine, in propriile tale forte.

- Raiul in care vor merge cei mantuiti in Hristos este identic cu raiul lui Adam si al Evei?

- Nu stiu, n-am de unde sa stiu. Cred ca e mai presus de raiul lui Adam si al Evei, pentru ca e vorba de o prezenta a lui Dumnezeu, o prezenta simtita. Raiul in care au fost Adam si Eva poate ca a fost mai mult un loc de multumire, un loc de desfatare, insa in care prezenta lui Dumnezeu n-a fost asa de reala cum gandim noi ca va fi in raiul nostru, in sensul ca Adam si Eva au putut vorbi cu sarpele fara sa tina seama de prezenta lui Dumnezeu. Sau atunci cand li sa reprosat faptul ca au mancat din pomul oprit, Dumnezeu ia chemat, a intrebat de ei, ia strigat, ceea ce inseamna ca nu era intr-o comuniune reala si totala cu ei.