O omilie emotionanta care implineste astazi jumatate de veac

Iubiţii mei, cine este atent în biserică, se foloseşte din toate. Astăzi, 15 ianuarie, să învăţăm de la sfântul sărbătorit, de la Sfântul Ioan Colibaşul. Este cel mai bun dascăl; nu atât prin cuvintele lui, cât prin viaţa lui.

***

La începutul veacului al V – lea după Hristos, în Constantinopol, trăia o familie de viţă nobilă şi bogată, Eutropie şi Teodora. Soţul avea o mare dregătorie, era senator, iar Teodora era din primele femei ale Bizanţului. Aveau trei copii. Primii doi deveniseră ofiţeri. S-ar fi aşteptat ca şi cel mai mic, Ioan, să apuce un drum asemănător. Însă Dumnezeu a aprins foarte devreme în inima lui focul iubirii Sale. Ca dovadă, preferinţele pe care le avea; deoarece de mic, copilul arată care îi va fi drumul său. În fiecare duminică era primul la biserică, cu totul afierosit Marii Taine a Dumnezeieştii Liturghii. Şi din toate cărţile el iubea Evanghelia. Grăitor este şi următorul fapt.

Atunci Evanghelia, ca şi toate cărţile, erau greu de găsit; nu ca acum. Însă micul Ioan nu voia să o asculte doar în biserică; voia să o aibă sub capul său, precum Alexandru cel Mare îl avea pe Homer. A cerut deci de la mama sa să îi facă rost de o Evanghelie şi, în ciuda cheltuielilor, dorinţa lui a fost împlinită.

Astfel, prin studiul Evangheliei, flacăra iubirii faţă de Hristos se înteţea din ce în ce mai mult. Şi a crescut încă şi mai mult, atunci când prin casa lor a trecut un sfânt pustnic. Aparţinea faimoasei Mănăstiri a Achimiţilor (sau Neadormiţilor) din Bitinia. Acolo, la orice oră ai fi mers, fie dimineaţa, fie la prânz, fie seara, fie la miezul nopţii, auzeai psalmodii; nu înceta cântarea adusă lui Dumnezeu. Cum? Făceau slujbe în schimburi. Precum în posturile de gardă de la frontiere soldaţii păzesc zi şi noapte, şi precum în marile fabrici şi întreprinderi, muncitorii lucrează continuu în schimburi, aşa şi în această mănăstire, călugării aveau schimburi; niciun minut nu înceta doxologia adusă lui Dumnezeu. Era o mănăstire cu program strict.

Acolo a vrut să meargă Ioan. Dar pentru că părinţii lui, cu toate că erau evlavioşi, nu i-ar fi îngăduit, într-o zi a fugit pe ascuns.

Toţi aveţi copii, puteţi să vă închipuiţi întristarea părinţilor lui. Când s-a înserat şi el nu mai apărea, mama şi tatăl au ieşit afară neliniştiţi strigându-l pe nume. În zadar. Toată noaptea nu au dormit. Dimineaţa au ieşit iarăşi. Tatăl, senatorul, a trimis oameni; au căutat în dreapta, în stânga, pe drumuri, în port, în munţi şi în prăpăstii. Nimic. Şi durerea lor era mare, plânsul de nedescris.

Şi Ioan? El şi-a aflat adăpost în mănăstire. Şi în ciuda tinereţii lui a fost primit, deoarece arăta osârdie. Părăsise bunăstarea pentru a trăi pustniceşte. Este emoţionant cum îl ruga pe egumen: „În numele Dumnezeului celui în Treime fă-mă călugăr chiar astăzi; am o mare dragoste şi mă grăbesc să port schima îngerească”. Aşa l-au primit. Şi acest tânăr i-a întrecut pe toţi ceilalţi.

Au trecut aşa şase ani. Dar ce este glasul conştiinţei! Înăuntrul său ca un vierme îl rodea o mare durere şi nu-l lăsa să se liniştească. Era neliniştit, deoarece plecase din casă fără permisiunea părinţilor săi, care atât de mult îl iubeau. Şi simţea asta ca pe o greutate. De aceea, fără a părăsi viaţa călugărească şi a încălca jurământul său faţă de Hristos, s-a hotărât să se întoarcă în casa sa. Şi într-o zi, după ce a luat binecuvântarea egumenului şi a întregii obşti, a pornit. Înaintat de acum în ani şi necunoscut din pricina ascezei, iată-l că păşeşte spre casa părintească. Pe drum întâlneşte un cerşetor. Îşi scoate hainele şi i le dă şi poartă el zdrenţele aceluia. Cum se apropia de casă inima parcă-i sărea din piept.

A bătut în poartă. Câinii au lătrat. Au ieşit slujitorii stăpânului. Dar cum să înţeleagă că sub acest zdrenţuros şi desculţ şi nepieptănat era Ioan, iubitul fiu al stăpânilor lor? Nici tatăl, nici mama lui nu l-au cunoscut!

Să nu vi se pară ciudat. Îmi amintesc că eram mic când au venit în satul meu din Asia Mică acei copii care se luptaseră ajungând până la Ankara. S-au întors scheletici, vrednici de milă şi cu totul ticăloşiţi; nu-i recunoşteam nici noi, sătenii lor. Când omul trece prin robii, necazuri, răutăţi în lagăre, ajunge un zdrenţuros, pe care nu-l recunoaşte nici mama lui. Aşa şi pe el, după nevoinţa ascezei. Nu l-au recunoscut nici mama lui, nici tatăl lui. L-au compătimit însă. Şi-au arătat dispoziţia de a-i oferi ospitalitate. Şi nu provizoriu; i-au propus să rămână pentru totdeauna în casa lor. Dar el s-a mulţumit să-i facă o colibă în colţul curţii lor, şi acolo să rămână, în timp ce ceilalţi treceau prin faţa lui cu aroganţa bogăţiei. De aici s-a numit Colibaşul. Şi a rămas ani acolo, ca şi Lazăr din pildă la poarta bogatului (vezi Luca 16, 19-21); dar acesta de bunăvoie, prin vrerea sa.

În această perioadă nimeni nu l-a bănuit. Şi slujitorii, care altădată îl avuseseră peste ei, acum, de multe ori îşi băteau joc de el. Părinţii, desigur, îi ofereau toate cele necesare. Dar el nu le păstra. Le dădea săracilor şi el însuşi trăia o viaţă mai aspră. Da, mai aspră ca înainte! Pentru că există şi în societate oameni care trăiesc mai aspru decât trăiesc călugării.

După ce au trecut trei ani, îi venise de acum vremea sfârşitului. Domnul l-a înştiinţat… Să plece aşadar din această lume şi să nu afle părinţii lui nimic? Considera asta greu de purtat. De aceea, într-o zi, a chemat-o la colibă pe mama lui şi i-a zis:

- Mă duc, plec.

- Pleci? Şi unde te duci?

- Într-o călătorie îndepărtată, foarte îndepărtată. În puţin timp nu voi mai fi pe pământ. Vreau aşadar să vă mulţumesc pentru ospitalitate şi să vă las un dar, ca să vă aduceţi aminte de mine.

Şi cu mâna tremurând, cu ochii înlăcrimaţi şi inima bătând, a scos din rasa lui săracă Evanghelia sa. Doar ce a văzut-o, mama a recunoscut-o şi i-a spus:

- Aceasta este a copilului nostru, a lui Ioan. Noi i-am dat-o.

- Eu sunt Ioan.

- Tu eşti Ioan?…

A avut loc o scenă de nedescris. Mama, recunoscând Evanghelia, şi-a recunoscut copilul. Plângea aceea, plângea şi el. Era o scenă emoţionantă. Aşa a închis ochii Ioan în această lume, iar sufletul său a zburat în ceruri. Casa lui l-a plâns, dar s-a şi bucurat că le-a destăinuit marea taină. Sfântul său trup însă a rămas pe pământ şi a devenit izvor de tămăduiri şi de minuni.

***

Va veni o zi când această istorie emoţionantă va deveni film. Iată teme frumoase pentru cinematograf, nu teme murdare. Dacă aceasta ar deveni operă cinematografică, nu va rămâne nicio inimă nemişcată şi niciun ochi neînlăcrimat.

Fraţii mei, termin. Ce ne învaţă Sfântul Ioan Colibaşul? Trei lucruri. Primul: că în acei ani exista evlavie nu doar în casele săracilor, ci şi în casele boierilor. Din case de senatori şi demnitari ieşeau sfinţi. În felul acesta Bizanţul a devenit farul Răsăritului şi Apusului. Acum evlavia a rămas doar în casele săracilor. Dacă n-ar fi existat binecuvântata sărăcime, nu am fi avut nici preoţi, nici psalţi, nici biserici, nici mănăstiri, nimic. Însă în anii aceia statul era creştin. Aşadar o învăţătură este că din casele boiereşti ieşeau sfinţi.

A doua învăţătură este măreţia milosteniei. Imaginaţi-vă, ca atunci când zdrenţărosul a bătut în poarta senatorului, acesta să-l fi gonit! Ar fi izgonit comoara lor. Ei însă au avut grijă de el ca de un străin; astfel şi-au găsit copilul. Şi noi, atunci când ne bate în poartă un străin, nu ştim ce se ascunde. Sub hainele-i rupte, sub omul îndurerat, este însuşi Hristos. El a spus: „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei foarte mici, Mie Mi-aţi făcut” (Matei 25, 40).

Şi a treia învăţătură este: ce valoare are Evanghelia. Dacă n-ar fi existat aceasta, nu ar fi existat Ioan. Ţinea în mâini Evanghelia şi aceasta i s-a făcut călăuză în viaţă.

Părinţi, care mă ascultaţi, luaţi o Evanghelie copilului vostru. Nu vă va costa 500 de galbeni ca atunci. Astăzi este ieftină. Ia o Evanghelie, scrie pe ea câteva cuvinte scoase din inima ta şi dă-o copilului tău să o citească. Îţi spun: tu vei muri într-o zi, vei merge în pământ şi vei deveni ţărână, dar copilul tău o va păstra ca pe cel mai preţios dar.

Evanghelia este temelia societăţii, rădăcina oricărei reuşite înalte. Ea e puterea care luminează, încălzeşte, electrizează. Ea şterge lacrimile şi mângâie, ea arată cerurile, ea naşte eroii. Evanghelia a născut şi pe Ioan Colibaşul, pentru ale cărui mijlociri fie ca Dumnezeu să ne miluiască pe noi toţi. Amin.

+ Episcopul Augustin

(Omilia Mitropolitului de Florina, Părintele Augustin Kantiotis,

rostită într-o biserică din Athene pe 15 ianuarie 1960 )

(traducere din elină: monahul Leontie)

MITROPOLITUL AUGUSTIN KANTIOTIS: OMILIE LA

SFÂNTUL ANTONIE CEL MARE

(întâmplări din viaţa sa)

Astăzi Biserica noastră îl sărbătoreşte pe Antonie cel Mare. Vom spune câteva învăţături din viaţa lui.

***

Sfântul Antonie s-a născut în secolul al III – lea d.Hr., în epoca Marelui Constantin, în Alexandria. Avea părinţi evlavioşi, dar şi bogaţi, care murind l-au lăsat moştenitor al unei mari averi. N-a vrut însă să înveţe carte.

Încă de tânăr se ducea la biserică. Într-o duminică a auzit în Evanghelie că Hristos spune acelui om bogat care căuta desăvârşirea: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, mergi, vinde ale tale şi dă-le săracilor” (Matei 19, 21), adică să îţi vinzi averile şi să le împarţi nevoiaşilor.

Şi noi am auzit acest cuvânt de multe ori, dar nu ne impresionează prea mult. El a auzit acest cuvânt pentru prima oară şi nu a fost nevoie să-l mai audă o dată. Imediat a spus: „Acest cuvânt se referă la mine”. Şi imediat ce a ieşit din biserică, a luat eroica hotărâre şi a mers mai departe: a vândut toate cele moştenite – 300 de ţarini alese, a dat banii săracilor, iar după ce s-a îngrijit de mica sa soră orfană, s-a dus şi a ieşit din cetate spre pustie. Acolo a trăit mulţi ani, peste 85. Cine poate să istorisească aspra sa luptă de acolo împotriva demonilor?

1. În Alexandria existau înţelepţi, care citeau multe cărţi. Aceştia au auzit de faima lui şi nu se pricepeau cum un analfabet reuşise să ajungă la astfel de măsuri. S-au dus deci şi l-au aflat în pustie. Îl întreabă:

- Noi ne ostenim citind pe Platon, pe Aristotel, pe atâţia înţelepţi. Tu ce cărţi citeşti?

- Eu, zice, studiez cărţile pe care voi nu le băgaţi în seamă.

- Care sunt aceste cărţi?

- Sunt cărţile lui Dumnezeu care se află înaintea noastră. Prima carte este soarele care ne luminează ziua, ne încălzeşte, ne dăruieşte viaţă. „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale”. „Slavă Ţie, Celui ce ne-ai arătat lumina…” (şi până astăzi, într-adevăr, ştiinţa nu şi-a spus ultimul cuvânt, ci încă studiază soarele). Altă carte este luna cu lumina ei smerită din timpul nopţii. O carte este şi pământul pe care locuim. O carte este marea cea mare şi nesfârşită. O carte sunt râurile, carte sunt plantele şi arborii, carte animalele şi păsările, carte toate acestea de la cele mai mici până la cele mai mari. Carte este natura. Acestea sunt, zice, cărţile pe care le citesc şi le studiez. Şi mă minunez şi zic şi eu: „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti singurul Dumnezeu care faci minuni” (Psalmul 76, 14-15).

Au rămas uimiţi şi au plecat gânditori.

2. Faima Marelui Antonie a ajuns până la Constantinopol. Constantin cel Mare s-a minunat de el şi i-a trimis o scrisoare. Când a ajuns scrisoarea în pustie ucenicii îi spuneau:

- Cât de mult îl preţuieşte împăratul pe dascălul nostru!

Marele Antonie a spus:

- Vă minunaţi că un împărat pământesc mi-a trimis o scrisoare? Să vă minunaţi că Împăratul celor ce împărăţesc şi Domnul celor ce domnesc, înaintea Căruia toţi împăraţii sunt un zero, ne-a trimis scrisoare. Şi scrisoarea lui este Sfânta Scriptură. O citim oare cu un interes asemănător?

Mi-amintesc că, atunci când ca preot militar mă aflam şi eu într-un post de pază, am văzut din spate, fără să mă fi zărit cineva, un soldat care citea ceva şi plângea. M-am apropiat de el. Ce citea? Primise o scrisoare de la mama lui. Deci precum acesta, dar şi noi toţi, când primim o scrisoare de la o persoană iubită, o citim şi o recitim, într-un mod asemănător, zice Marele Antonie, trebuie să citim – şi să împlinim – Sfânta Scriptură.

3. Dar Sfântul Antonie, după cum am spus, avea război de la cel viclean. Odată, într-un moment de ispită, satana i-a spus: „Antonie, altul ca tine nu există. Eşti cel mai sfânt de pe pământ…”. Periculos gândul mândriei. Marele Antonie l-a izgonit. Însă a auzit atunci şi un alt glas de la Dumnezeu:

- Vrei să vezi cine este cel mai sfânt? Mergi jos în Alexandria (marea cetate în bogăţie şi stricăciune), şi acolo îl vei afla.

Coboară în Alexandria. Şi după ce a trecut de centru şi de părţile mărginaşe ajunge la un subsol. „Aici” – i-a spus îngerul Domnului – „locuieşte cel mai sfânt om din lume”. Când a intrat a văzut un cizmar.

- Tu ce faci?, îl întreabă. Cum vieţuieşti?

- Mă trezesc dimineaţa şi îmi fac cruce. Îmi chem femeia şi copiii, facem rugăciune şi citim Evanghelia. Apoi vin aici la cizmărie şi muncesc. Din tot ce scot, dau şi la unul mai sărac. Plâng pentru păcatele mele şi cer mila lui Dumnezeu.

- Nu faci nimic altceva?

- Nimic altceva.

Şi s-a minunat Marele Antonie.

Poţi să te duci în Sfântul Munte şi să pustniceşti într-o peşteră, şi totuşi să te duci în iad. Şi se poate să rămâi în cel mai stricat oraş (cea mai stricată societate) şi să trăieşti nu numai cu înţelepciune, ci şi în feciorie.

Încă ceva:

4. În vremea Marelui Antonie trăia în Alexandria un teolog orb. Se numea Didim şi ştia pe dinafară Sfânta Scriptură. Aşadar Marele Antonie l-a întâlnit şi îi zice:

„Să nu te întristezi că nu ai ochi trupeşti. Astfel de ochi au şi muştele, şi ţânţarii, şi toate animalele. Tu ai alţi ochi, ochi îngereşti, care Îl văd pe Dumnezeu şi lumina Lui”.

„Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8). Astăzi oamenii sunt orbi. În atâtea mii câţi văd?

Unuia din cei care au venit şi l-au cunoscut de aproape, Avva Sisoe i-a spus: Dacă aş fi avut un gând de-al lui Antonie, „m-aş fi făcut cu totul foc” (9 Filocalia 1, 664). Mă minunez, zice, de Marele Antonie. Noi nu ne gândim la Dumnezeu, pe când el continuu se gândeşte la El. Dă-mi, zice, Dumnezeul meu, un gând din gândurile pe care le-a avut Sfântul Antonie şi mă voi face „cu totul foc”.

Sfântul Antonie a trăit în epoca ereticilor arieni şi lupta împotriva lor. În principal însă lupta împotriva satanei în pustie. Şi iată că a ajuns să treacă de 100 de ani. Ce mânca? Era un mare postitor. Mânca foarte puţin şi bea apă din Nil. Hai să vedem dacă tu cu biftecurile tale, vei trăi 105 ani, cât a trăit Marele Antonie! Astăzi programul oamenilor este: „să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri” (Isaia 22, 13; I Corinteni 15, 32). Este epoca consumismului. Dar postul este medicament al longevităţii. Longevitatea depinde deci şi de noi.

***

Aceste puţine cuvinte am vrut să le spun dragostei voastre. Şi acum noi ce trebuie să facem? Sfântul Antonie a auzit o singură dată cuvântul Evangheliei şi l-a împlinit. Noi le auzim, le auzim, şi nu credem în cuvintele lui Dumnezeu. Cosma Etolianul spune completându-l pe Sfântul Antonie: „Îţi spune Hristos să vinzi toate averile tale şi să le dai săracilor, dar tu nu o faci. Ei, atunci fă altceva: dă jumătate. Nici asta nu o faci? Atunci dă o zecime. Nimic!”. Dovadă, când se face colectă: oamenii nu răspund la nevoile altora. Dacă împlinim Evanghelia lui Hristos, ajunge; nu avem nevoie de alte „evanghelii”; nici a lui Nietzsche, nici a lui Lenin, nici a lui Marx, nici a oricărui altuia. Dacă împlinim toţi Evanghelia lui Hristos, mici şi mari, săraci şi bogaţi, planeta noastră ar putea să hrănească o mulţime de patru ori mai mare. Însă acum oamenii mor de foame jos în Somalia şi în alte părţi.

Aşadar, să trăim după Evanghelie după cum ne-a spus Marele Antonie. Şi să ne rugăm să ne învrednicească să sărbătorim sfânta lui pomenire. Amin.

+ Episcopul Augustin

(Omilie a Mitropolitului de Florina, Părintele Augustin Kantiotis, în Sfânta Biserică a Sfântului Panteleimon din Florina, duminică 17.01.1993.)

(traducere din elină: monahul Leontie)

(Sursa imaginii)

Legaturi:

• SFANTUL ANTONIE CEL MARE ne povatuieste impotriva trufiei, a imputinarii de suflet si a amestecarii adevarului cu minciuna
• … si a si venit vremea aceasta
• MARELE ANTONIE ŞI ECUMENISMUL DE ASTĂZI

• Cititi si: Astazi in casa ta trebuie sa raman!

Arhimandritul Sofronie Saharov:

“(…) Pentru ce, insa, rusinea spovedaniei se preface in putere care biruieste patimile si pacatul? Si pentru ce starea acestei fapte il aseaza pe om in calea vietii?

Intrebarile de mai sus se vor face intelese indata, daca cercetam pericopa evanghelica despre Zaheu din Ierihon. Acest om de vaza si bogat, incepator al vamesilor, a fost stapanit de dorinta “sa vada cine este Iisus“. Lucrul acesta era anevoios din pricina inaltimii sale mici, cat si a multimii aflate de fata. Zaheu a luat asupra-si de bunavoie rusinea si putinta de a fi luat in ras de multime, si, pentru a-L vedea pe Iisus, “s-a suit intr-un sicomor“.

Cand Domnul a ajuns in acel loc, a luat aminte la Zaheu; l-a poftit sa se pogoare si sa-L intalneasca. I-a facut chiar si cinstea de a-l cerceta in casa lui si a ramane impreuna cu el. Insa rodul acestei vizite este unul minunat. Uitand de cele ale lumii, Zaheu s-a indreptat. Nedreptatea faradelegilor trecutului sau a fost indreptata prin “intoarcerea impatrita“. Si, in chip firesc, asa precum adevereste insasi gura cea sfanta a Mantuitorului Dumnezeu, “s-a facut mantuire casei” lui Zaheu.

Cum s-a lucrat puterea marii taine a acestei minuni si prefacerea acestui nedrept intai-statator intre vamesi intr-un om drept, in care a aflat odihna bunavoirea lui Dumnezeu si a carui casa a fost rasplatita cu pacea lui Iisus? Lucrul este lesne de inteles.

Zaheu n-a tinut seama de parerea multimii si a luat asupra sa rusinea. A fost luat in ras pentru Hristos. Tocmai acest lucru L-a facut pe Domnul sa ia aminte spre el, pentru ca a aflat in Zaheu o oarecare inrudire duhovniceasca cu Sine insusi. Era la vremea in care Domnul Iisus urca la Ierusalim spre a fi osandit si a patimi pentru mantuirea lumii. Calatorea catre ocara crucii. Dar si Zaheu, in chip prorocesc, s-a asezat pe sine pe calea lui Hristos si a rabdat rusine. Astfel, Zaheu L-a aflat indata pe Domnul nu numai ca insotitor pe cale, ci si ca impreuna-mesean in casa sa. Vizita Domnului a adus pace si har de mantuire casei lui Zaheu. Mai inainte de toate, insa, a largit inima sa “impatrit“, astfel incat sa i se indrepteze viata.

Cuvantul “impatrit” nu inseamna nimic altceva decat partasia lui Zaheu la taina adancimii, inaltimii, lungimii si latimii Crucii. Cu alte cuvinte, asezarea lui Zaheu pe calea Domnului i-a adus acestuia largirea existentei in chip “impatrit“, adica l-a nascut din nou in nemarginirea vietii dumnezeiesti. Aceeasi cale smerita este invatata din Evanghelie in Pilda Vamesului si a Fariseului si in cea a Fiului risipitor.

Pastrand ca temei cele de mai sus, intelegem lamurit de ce Taina Sfintei Spovedanii are un atat de mare har si putere innoitoare. Datorita impacarii sale cu Dumnezeu prin spovedanie, credinciosul ia asupra-si de bunavoie rusinea pacatelor sale. Aceasta fapta de vitejie a credintei este socotita de Domnul ca rasplata a multumirii si a recunostintei pentru rusinea crucii pe care El insusi a rabdat-o pentru noi (…)”.

• Continuare la: Prefacerea rusinii in putere impotriva patimilor, in Taina Pocaintei si a Sfintei Spovedanii

• Legatura cu: Sfantul Teofan Zavoratul despre TIRANIA “OPINIEI PUBLICE” IMPOTRIVA A TOT CEEA CE ESTE CRESTINESC SI DESPRE RENUNTAREA LA OBICEIURILE LUMESTI

Pilde din Pateric

• Zis-a avva Antonie: parintii cei de demult, cand mergeau in pustie, intai se vindecau pe sine si facandu-se doctori alesi, vindecau si pe altii. Iar noi iesind din lume, mai inainte de a ne vindeca pe noi singuri, indata incepem a vindeca pe altii si intorcandu-se boala asupra noastra, se fac noua cele de pe urma mai amare decat cele dintai si auzim de la Domnul zicand : Doctore, vindeca-te mai intai pe tine.

• A intrebat cineva pe avva Antonie, zicand: ce, pazind eu, voi placea lui Dumnezeu? Si raspunzand batranul, a zis lui: cele ce-ti poruncesc tie, pazeste-le! Oriunde vei merge, pe Dumnezeu sa-l ai inaintea ta intotdeauna. Si orice vei face, sa ai marturia din Sfintele Scripturi si ori in ce loc vei sedea, sa nu te misti degraba. Acestea trei pazeste-le si te vei mantui.

• Zis-a avva Antonie catre avva Pimen: aceasta este lucrarea cea mare a omului, ca greseala sa sa o puna asupra sa inaintea lui Dumnezeu si sa astepte ispita pana la rasuflarea cea mai de pe urma.

• Acelasi a zis: nimeni neispitit nu va putea sa intre in Imparatia Cerurilor. Ca, ridica, zice, ispitele si nimeni nu este care sa se mantuiasca.

• Zis-a avva Antonie: am vazut toate cursele vrajmasului intinse pe pamant si suspinand am zis: oare cine poate sa le treaca pe acestea? Si am auzit glas zicandu-mi: smerenia.

• Zis-a iarasi: sunt unii care si-au topit trupurile lor cu nevointa si pentru ca nu au avut ei dreapta socoteala, departe de Dumnezeu s-au facut.

• Zis-a iarasi: de la aproapele este viata si moartea. Ca de vom dobandi pe fratele, pe Dumnezeu dobandim; iar de vom sminti pe fratele, lui Hristos gresim.

• Era cineva, ce vana prin pustie dobitoace salbatice si a vazut pe avva Antonie glumind cu fratii si s-a smintit. Iar batranul vrand sa-l incredinteze pe el, ca trebuie cate putin sa se pogoare fratilor, i-a zis lui: pune sageata in arcul tau si intinde. Si a facut asa. Si a zis lui: intinde iarasi. Si a intins. Si iarasi i-a zis: intinde. Si a zis lui vanatorul: de il voi intinde peste masura, se frange arcul. Zis-a lui batranul : asa si la lucrul lui Dumnezeu, daca peste masura vom intinde cu fratii, degrab se rup. Deci trebuie cateodata si cate putin a ne pogora fratilor. Acestea auzind vanatorul, s-a umilit. Si mult folosindu-se de la batranul, s-a dus.

• Un calugar a fost laudat de frati, catre avva Antonie. Iar el, cand a mers la dansul, l-a ispitit de sufera necinste, si, aflandu-l ca nu sufera, i-a zis lui: esti asemenea unui oras, care dinainte este impodobit, iar dinapoi se jefuieste de talhari.

• A zis iarasi, ca Dumnezeu nu sloboade razboaiele peste neamul acesta ca peste cel vechi, caci stie ca sunt slabi si nu pot suferi.

• Un frate a fost napastuit in chinovie pentru desfranare si sculandu-se a mers catre avva Antonie. Si au venit fratii de la chinovie ca sa-l caute pe el si sa-l ia si au inceput sa-l mustre, ca asa a facut. Iar el se indrepta, ca nimic de acest fel nu a facut. Iar dupa intamplare, s-a aflat acolo avva Pafnutie, cel ce se numea Kefala si a spus o pilda ca aceasta: am vazut pe marginea raului un om bagat in noroi pana la genunchi si venind unii sa-i dea mana, l-au cufundat pe el pana la grumazi. Si a zis lor avva Antonie pentru avva Pafnutie : iata om adevarat, care poate sa vindece si sa mantuiasca suflete. Deci umilindu-se ei de cuvintele batranului, au pus metanie fratelui.

• Acelasi a zis: totdeauna sa ai inaintea ochilor frica lui Dumnezeu – sa-ti aduci aminte de cel ce omoara si face viu. Sa urati lumea si cele ce sunt intr-insa, sa urati toata odihna trupeasca, sa va lepadati de viata aceasta, ca sa vietuiti lui Dumnezeu. Aduceti-va aminte, ce ati fagaduit lui Dumnezeu. Ca cere aceasta de la voi in ziua judecatii: sa flamanziti, sa insetati, sa umblati in haine sarace, sa privegheati, sa va tanguiti, sa plangeti, sa suspinati cu inima voastra, sa va incercati de sunteti vrednici de Dumnezeu, sa defaimati trupul, ca sa va mantuiti sufletele voastre.

(SURSA ONLINE)

Pilde din Viata Sf. Antonie cel Mare, scrisa de Sf. Atanasie cel Mare

El era încă foarte înţelept, şi lucrul cel minunat era că, neînvăţînd carte, era om isteţ la minte şi priceput. Deci, odată doi filozofi elini au venit la dînsul, socotind că vor putea să ispitească pe Antonie, care era în muntele cel mai de jos. El pricepînd pe oameni după chipurile lor, ieşind către dînşii, a zis către tălmaciul acestora:

“Pentru ce v-aţi ostenit atîta, o! filozofilor, să veniţi la un om simplu?”.

Iar ei zicînd că nu este aşa, ci un foarte înţelept, le-a zis:

“Dacă aţi venit către un nebun, deşartă este osteneala voastră, iar dacă mă socotiţi pe mine un înţelept, faceţi-vă ca mine, căci se cade cele bune să fie urmate. Căci şi eu dacă aş fi venit la voi, v-aş fi urmat pe voi, iar dacă voi veniţi la mine, apoi faceţi-vă precum sînt eu, că eu sînt creştin”.

Iar ei minunîndu-se, s-au dus, că vedeau şi pe diavoli temîndu-se de Antonie. Şi alţii ca aceştia, venind iarăşi la dînsul în muntele de jos, socotind că îl vor batjocori că n-a învăţat carte, Antonie a zis către dînşii:

“Voi ce ziceţi, ce este mai întîi, mintea ori cartea? Şi care este pricină a celeilalte, mintea a cărţii, ori cartea a minţii?”

Ei răspundeau:

“Că întîi este mintea, ea este aflătoare a cărţii”.

Antonie a zis:

“Căruia mintea îi este sănătoasă, nu-i este nevoie de carte”.

Acest răspuns spăimîntînd pe filozofi şi pe cei ce erau de faţă, s-au dus minunîndu-se că vedeau atîta înţelepciune într-un om simplu; că nu era ca un crescut în munte şi îmbătrînit acolo, avînd obicei sălbatic, ci era vesel, blînd şi prietenos şi avea cuvîntul îndulcit cu sarea cea dumnezeiască, încît nimeni nu-l pizmuia şi se bucurau toţi care veneau la el.

După aceasta, venind unii care se socotesc la elini că sînt înţelepţi şi cerînd de la dînsul cuvînt despre credinţa noastră în Hristos şi ispitindu-se cu silogisme să biruiască propovăduirea dumnezeieştii Cruci, vrînd s-o batjocorească, Antonie îngăduind puţin şi iertîndu-i pentru necunoştinţă, le-a zis prin tălmaci, care ştia bine limba lor:

“Ce este mai bine, a mărturisi Crucea ori a sluji la zei? Mărturisirea noastră este semn de bărbăţie şi dovadă a defăimării morţii, iar zeii voştri sînt plini de patimi. Apoi ce este mai bun, a zice că Cuvîntul lui Dumnezeu nu S-a schimbat, ci acelaşi fiind, a luat trup omenesc, pentru mîntuirea şi facerea de bine a oamenilor; ca apoi, făcîndu-Se părtaş naşterii omeneşti, să facă pe oameni a se împărtăşi firii dumnezeieşti celei gîndite? Ori a asemăna în cele necuvîntătoare pe Dumnezeu şi pentru aceasta a cinsti pe cele cu cîte patru picioare şi pe tîrîtoare precum şi închipuiri de oameni? Acestea sînt cinstirile voastre, ale celor înţelepţi.

Cum îndrăzniţi a ne batjocori pe noi, care zicem că Hristos S-a arătat om? Cînd voi dintr-aceasta, adică din minte hotărînd pe suflet, ziceţi că s-a rătăcit şi a căzut din înălţimea cerurilor în trup. Apoi ziceţi că ar fi nu numai în trup omenesc, ci şi în cele cu cîte patru picioare şi chiar în cele tîrîtoare se mută; pe cînd credinţa noastră zice că pentru mîntuirea oamenilor a fost venirea lui Hristos. Dar voi vă rătăciţi, vorbind despre sufletul nenăscut şi noi credem în puterea şi în iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

Iar voi ziceţi despre suflet că este schimbăcios şi de aceea şi mintea însăşi o numiţi schimbăcioasă; cum este icoana, aşa trebuie să fie şi acela al cărui este icoana. Şi cînd despre minte socotiţi unele ca acestea, aduceţi-vă aminte că şi împotriva Tatălui huliţi cu mintea. Iar vorbind despre Cruce, voi aduceţi vrăjmăşia de la cei răi; dar noi răbdăm crucea şi nu ne temem de moarte, în orice chip ar fi adusă asupra noastră. Voi băsmuiţi rătăcirile lui Osiris şi ale Isidei, bîntuielile lui Tifon şi fugirea lui Cronos, înghiţirea de fii şi uciderea de părinţi. Acestea sînt cele înţelepte ale voastre şi batjocorind Crucea, nu vă minunaţi de Înviere.

Vorbind de Cruce, aduceţi-vă aminte de morţii care s-au sculat şi de orbii care au văzut, de slăbănogii care s-au tămăduit, de leproşii care s-au curăţit, de umblarea pe mare ca pe uscat şi despre celelalte semne şi minuni care arată pe Hristos nu numai om, ci şi Dumnezeu; dar mi se pare că vă nedreptăţiţi pe voi şi nu citiţi cu dinadinsul Scripturile noastre; citiţi însă şi vedeţi că cele ce a făcut Hristos îl arată Dumnezeu, Care a venit pentru mîntuirea oamenilor şi voi nu credeţi.

Dar spuneţi-ne şi nouă pe ale voastre şi ce aţi putea zice despre cei necuvîntători şi despre necuvîntarea şi sălbăticia lor? Căci, dacă precum aud, ziceţi că Persefona este pămînt, că Hefaistos a ologit în foc, că Hera este în aer, Apolon în soare, Artemida în lună, iar Poseidon în mare, cu acestea nu cinstiţi pe Dumnezeu, ci slujiţi zidirii mai vîrtos decît Celui ce a zidit pe toate. Dacă – cum ziceţi – este bună zidirea, le socotiţi împreună cu noi acelea, dar se cădea să nu socotiţi făptura ca zei şi să nu daţi făpturilor cinstea ce se cuvine Ziditorului; ci vedeţi-vă pe voi înşivă, că cinstea mai-marelui meşter o daţi casei, cea făcută de dînsul, şi pe a voievodului la ostaş. Dar ce răspundeţi la acestea? Ca să cunoaştem dacă Crucea are ceva vrednic de batjocorire”.

Iar ei nedumerind-se şi întorcîndu-se încoace şi încolo, Antonie zîmbind a zis:

“Acestea au mustrare de la sine; dar de vreme ce voi vă rezemaţi mai mult pe cuvintele cele doveditoare, şi, avînd acest meşteşug, nu voiţi a crede fără dovada cea din cuvinte, spuneţi-mi mai întîi lucrurile şi mai ales cunoştinţa cea despre Dumnezeu cu de-amănuntul. Cum o putem dobîndi? Prin dovada cuvintelor, ori prin lucrarea credinţei? Ce este mai veche: credinţa prin lucrare ori dovada prin cuvinte?”

Ei au răspuns:

“Că mai veche este credinţa prin lucrare şi că aceasta este cunoştinţa cea cu dinadinsul”.

Antonie a zis:

“Bine aţi zis că credinţa iese din aşezămîntul sufletului, iar dialectica iese din meşteşugul celor alcătuite; deci, celor ce le stă de faţă lucrarea prin credinţă, acestora nu le este de nevoie sau poate de prisos este dovada prin cuvinte; pentru că ceea ce noi din credinţă înţelegem, aceasta voi prin cuvinte vă sîrguiţi a o întări şi de multe ori nu puteţi nici a grăi acelea pe care noi le înţelegem. Pentru aceea este mai bună şi mai tare lucrarea prin credinţă, decît silogismele voastre sofisticeşti; deci, noi creştinii nu facem taină din înţelepciunea cuvintelor elineşti, ci în puterea credinţei ce ni se dă de la Dumnezeu, prin Iisus Hristos. Şi cum că adevărat este cuvîntul, iată acum noi neînvăţîndu-ne carte, credem în Dumnezeu şi cunoaştem prin făpturile Sale purtarea Sa de grijă pentru toate; şi cum că credinţa noastră este lucrătoare, iată acum noi ne rezemăm pe credinţa în Hristos; iar lupta cu cuvinte sofisticeşti şi nălucirile idolilor, ce sînt la voi, se surpă şi se strică, dar credinţa noastră se întinde pretutindeni.

Voi făcînd silogisme şi sofisticind, nu întoarceţi pe oameni de la creştinism la elinism; iar noi învăţînd credinţa lui Hristos, vă arătăm slăbiciunea voastră, pentru că toţi cunosc pe Hristos şi că este Dumnezeu şi Fiul lui Dumnezeu. Voi prin basmele voastre nu împiedicaţi învăţătura lui Hristos, noi numind pe Hristos Cel răstignit, pe toţi diavolii îi gonim, de care voi vă temeţi ca de nişte dumnezei. Şi unde se face semnul Crucii, slăbesc vrăjitoriile şi încetează farmecele. Deci, spuneţi-mi unde este acum vrăjitoria voastră? Unde sînt descîntecele egiptenilor? Unde sînt nălucirile magilor? Toate acestea au încetat şi neputincioase s-au făcut de cînd s-a ivit Crucea lui Hristos. Oare aceasta este vrednică de batjocorire? Ori mai ales ale voastre cele surpate şi dovedite ca nelucrătoare sînt neputincioase? Pentru că şi acesta este lucru minunat, că ale voastre niciodată nu au fost prigonite, ci şi de oameni prin cetăţi se cinstesc, iar ai lui Hristos sînt prigoniţi. Totuşi mai mult ale noastre decît ale voastre înfloresc şi se înmulţesc; şi ale voastre lăudate fiind şi încuiate, se strică.

Credinţa şi învăţătura lui Hristos, care este batjocorită de voi şi prigonită de împăraţi, a umplut lumea. Căci, cînd a strălucit cunoştinţa de Dumnezeu? Sau cînd întreaga înţelepciune şi fapta bună a fecioriei s-a arătat? Cînd s-a defăimat moartea? Negreşit, numai cînd Crucea lui Hristos a venit. Nimeni nu se îndoieşte de aceasta văzînd pe mucenici defăimînd moartea pentru Hristos, sau văzînd pe fecioarele Bisericii păzindu-şi trupurile pentru Hristos curate şi neîntinate.

Sînt destule semnele acestea ca să se arate cum singura credinţă, cea întru Hristos, este adevărată, pentru cinstirea lui Dumnezeu. Dar voi încă nu credeţi, ci căutaţi adevărul prin silogismele cele din cuvinte, iar noi biruim nu prin cuvintele elineşti ale înţelepciunii, precum a zis învăţătorul vostru, ci ne plecăm credinţei, luînd din ea dovada cuvintelor şi a silogismelor. Iată, sînt de faţă aici cei ce pătimesc de la diavoli – căci erau unii care veniseră la dînsul şi erau supăraţi de diavoli; pe aceia aducîndu-i în mijloc, a zis: “Ori voi cu silogismele voastre sau cu orice meşteşug voiţi şi cu orice vrăjitorie, chemaţi pe idolii voştri şi curăţiţi-i pe dînşii, iar dacă nu puteţi, conteniţi lupta împotriva noastră şi veţi vedea puterea Crucii lui Hristos”.

Zicînd acestea, a chemat numele lui Hristos şi a pecetluit pe cei ce pătimeau cu semnul Sfintei Cruci de două şi de trei ori şi îndată au stat oamenii întregi la minte, sănătoşi, fiind întregi cu sufletul şi mulţumind Domnului. Iar cei ce se numeau filosofi, se minunau şi cu adevărat se înspăimîntau de priceperea bărbatului aceluia şi de semnul ce a făcut.

Iar Antonie a zis:

“Ce vă minunaţi de aceasta, nu sîntem noi cei ce facem unele ca acestea, ci Hristos este Cel care le face, întru cei ce cred în El. Deci, credeţi şi voi şi veţi vedea că nu avem meşteşug de vorbe, ci de credinţă, care prin dragostea cea către Hristos se lucrează; pe care dacă o veţi avea şi voi, nu veţi mai căuta prin dovezile cuvintelor, ci veţi socoti că este destulă credinţa cea întru Hristos”.

Acestea a spus Antonie către filozofii care voiau să batjocorească propovăduirea Crucii. Iar ei minunîndu-se de acestea, s-au dus, sărutîndu-l şi mărturisind că s-au folosit de la dînsul. [...]

Deci, într-o vreme fiind în vedenie, suspina, apoi după cîtva timp, întorcîndu-se către cei ce erau împreună cu dînsul şi cutremurîndu-se, s-a sculat şi s-a rugat; apoi, plecîndu-şi genunchii, a rămas aşa mult timp, iar după aceea s-a sculat bătrînul plîngînd. Înfricoşîndu-se cei ce erau cu dînsul, îl rugau să le arate cele văzute de dînsul, supărîndu-l şi silindu-l să le spună; atunci el, suspind tare, a spus către dînşii:

“O! fiilor, mai bine ar fi fost să mor mai înainte de a mi se face vedenia aceasta”.

Iar ei, iarăşi rugîndu-l să le spună cele ce a văzut, el lăcrimînd, a zis:

O urgie are să cuprindă Biserica şi are să fie dată oamenilor celor ca dobitoacele necuvîntătoare. Am văzut Sfînta Masă a Bisericii şi împrejurul ei stînd catîri pretutindeni, dînd cu picioarele celor dinăuntru ca şi cum s-ar fi făcut nişte azvîrlituri de picioare ale dobitoacelor ce umblă fără de rînduială. Deci, atunci suspinam că am auzit un glas, zicînd: “Se va defăima altarul Meu”.

Acestea le-a văzut bătrînul şi după doi ani s-a şi întîmplat năvălirea arienilor şi răpirea Bisericilor, cînd şi vasele cu sila răpindu-le, făceau să fie purtate de mîini păgîneşti; cînd şi pe păgînii de la prăvălii îi sileau să-i aducă cu dînşii şi, fiind ei de faţă, jucau deasupra Mesei precum voiau. Atunci toţi am cunoscut că azvîrliturile de picioare ale catîrilor vestite lui Antonie înainte, acum arienii le lucrau ca dobitoacele.

După ce a văzut această vedenie, a mîngîiat pe cei ce erau cu dînsul, zicîndu-le:

“Nu vă mîhniţi, fiilor, că precum s-a mîniat Domnul, aşa Se va milostivi iarăşi şi degrabă îşi va lua Biserica podoaba sa, va străluci după obicei şi veţi vedea pe cei izgoniţi, aşezaţi iarăşi la locurile lor, iar păgînătatea ducîndu-se şi ascunzîndu-se în cuiburile sale; apoi dreapta credinţă biruind va avea toată libertatea pretutindeni; numai să nu vă uniţi cu arienii, că nu este a apostolilor învăţătura aceasta, ci a diavolilor şi a tatălui lor, învăţătură care este stearpă, dobitocească şi a minţii celei nedrepte, precum este necuvîntarea catîrilor“.

(Viata Sfantului Antonie ce Mare scrisa de Sfantul Atanasie, in intregime, aici: http://paginiortodoxe.tripod.com/vsian/01-17-cv_antonie_cel_mare.html)

Legaturi:

• SFANTUL ANTONIE CEL MARE sau Cum a biruit un analfabet intelepciunea cea nebuna a lumii

• SFANTUL ANTONIE CEL MARE ne povatuieste impotriva trufiei, a imputinarii de suflet si a amestecarii adevarului cu minciuna
• … si a si venit vremea aceasta
• MARELE ANTONIE ŞI ECUMENISMUL DE ASTĂZI

• Selectii din cuvintele filocalice ale Sf. Antonie
  
• Acatistul Cuviosului Antonie cel Mare

Chiar daca Sfantul Antonie cel Mare isi incheiase calatoria pamanteasca de cateva decenii, viata sa, scrisa de Sf. Atanasie cel Mare, a ramas un izvor de apa vie, prin care cei care inseteaza dupa desavarsirea intru Domnul isi ostoiesc setea si isi limpezesc pornirile inimii. Viata Sfantului Antonie atragea pe multi pe calea catre Hristos, astfel incat marele pustnic continua sa plineasca manastirile si pustiurile cu nevoitori, prin exemplul trairii sale. Mare fusese lucrarea sa in timpul vietuirii pamantesti, dar poate si mai mare a fost influenta pe care a exercitat-o dupa trecerea sa la Domnul, prin lucrarea ucenicului sau, Sf. Atanasie. Sa parcurgem impreuna povestea convertirii Fer. Augustin, in care Vita Antonii, varianta in limba latina a scrierii Sf. Atanasie, are un rol hotarator. Astfel, doi catehumeni din orasul Mediolanum, in care pastorea pe atunci Sf. Ierarh Ambrozie,  scoliti la universitatile vremii, dar ezitanti in credinta, primesc prin mijlocirea sfintilor Antonie si Atanasie nelinistea cea buna si  se convertesc radical, ajungand in relativ scurta vreme episcopi.

“Aşadar, într-una din zile (nu-mi amintesc motivul), zi în care Nebridius nu era de faţă, a venit pe ne­aşteptate la noi acasă, adică la mine şi la Alypius, un anume Ponticianus, un concetăţean de-al nostru, originar din Africa, unul care deţinea un post înalt la palat; nu mai ştiu ce anume voia de la noi. Şi ne-am aşezat ca să discutăm; şi el, din întîmplare, pe o masă de joc ce se afla în faţa noastră a văzut o carte; a luat-o, a deschis-o şi a găsit epistolele Apostolului Pavel, de bună seamă într-un mod absolut întîmplător; socotea probabil că era vreuna dintre acele cărţi referitoare la profesia mea. In momentul acela, surîzînd şi privindu-mă, s-a minunat plin de bucurie că sub ochii mei găsise cartea aceea şi doar pe aceea. Intr-adevăr, şi el era creştin şi credincios şi deseori Ţi se închina Ţie, Dumnezeul nostru, în Biserica Ta, cu rugăciuni dese şi îndelungate. După ce i-am arătat că de fapt citesc cu cea mai mare atenţie acele Scrieri Sfinte, între noi s-a pornit o dis­cuţie, în cadrul căreia el însuşi a relatat ceva despre un anume Antonius, monah egiptean, al cărui nume devenise deosebit de cunoscut robilor Tăi; nouă însă, pînă la ora aceea, ne era complet necunoscut. Cînd a aflat lucrul acesta, a stăruit mult în discuţia aceea cu noi să ni-l facă cunoscut nouă, celor care nu-l ştiam, pe acest bărbat atît de însemnat, mirîndu-se în acelaşi timp de acea ignoranţă a noastră.

Ascultîndu-l însă, eram şi noi uimiţi de aceste minuni ale Tale atît de aproape de noi şi de timpurile noastre, mărturisite cu atîta tărie întru credinţa cea adevărată şi în cadrul Bisericii Universale. Ne minunam cu toţii, pe de o parte noi, fiindcă ele erau atît de mari; pe de altă parte, fiindcă aceste minuni nu ajunseseră la urechile noastre.

După aceea, conversaţia a alunecat la numărul mare de mînăstiri şi la virtuţile diferite ale miresmelor Tale, apoi la fecundele ţinuturi ale pustiului, despre care noi nu ştiam absolut nimic. Exista şi la Mediolanum o mînăstire, plină de fraţi aleşi, situată în afara zidurilor oraşului şi sub oblăduirea lui Ambrozie, dar noi n-o ştiam nici măcar pe aceea. El întindea mult discuţia şi vorbea fără încetare, iar noi tăceam cu atenţia încordată. La un moment dat, s-a întîmplat să spună că, nu ştiu cînd, el şi trei prieteni de-ai săi au ieşit să se plimbe, dacă nu mă înşel, înspre Treveri, în timp ce împăratul era ocupat după-amiaza cu spectacolul de circ, şi au ajuns în grădinile aflate în apropierea zidurilor oraşului, şi, acolo, cum se plimbau ei aşa, din întîmplare cîte doi, unul cu Ponticianus, şi ceilalţi doi, s-ar fi pomenit, tot rătăcind aşa, într-o casă în care locuiau nişte robi ai Tăi săraci cu duhul, de felul celor cărora le revine împărăţia cerurilor, iar acolo au găsit o carte în care se afla consemnată viaţa lui Antonius.

Unul dintre ei a început să citească această carte, apoi să se minuneze şi să se înflăcăreze; şi în timp ce citea, să se gîndească a-şi însuşi şi el o asemenea viaţă, astfel încît, părăsind el slujba acestui veac, să ajungă să-Ţi slujească Ţie. Fiindcă el era unul dintre aceia care sînt numiţi agenţi de afaceri. Atunci, deodată, plin de o dragoste sfintă şi de o sacră sfială, dar mîniat pe sine, şi-a aruncat ochii asupra prietenului care-l însoţea şi i-a zis aşa:

„Spune-mi, te rog, unde vrem de fapt să ajun­gem prin toate aceste eforturi ale noastre? In fond, ce căutăm noi? Pentru cauza cui luptăm? Putem noi oare spera ceva mai mult la palat decît să fim amicii împăra­tului? Iar acolo, ce situaţie nu este fragilă şi plină de primejdii? Şi prin cîte primejdii mai mărunte nu se ajunge la o primejdie încă şi mai mare? Şi asta cînd va fi? Or, dacă aş vrea să fiu prietenul lui Dumnezeu, iată că pot deveni chiar în momentul acesta”.

A zis aceasta şi, tulburat de durerile facerii noii vieţi, şi-a întors din nou privirile pe paginile acelea şi citea şi se schimba înlăuntrul său, adică acolo unde Tu vedeai, şi mintea lui se desprindea de lume, aşa cum mai apoi s-a şi văzut. Căci, în timp ce citea şi talazurile inimii lui se rostogoleau, deodată a gemut şi a tras parcă o linie în viaţa sa şi s-a hotărît să ia partea cea bună, iar prietenul Tău i-a zis pe loc prietenului său:

„Eu m-am rupt deja de această speranţă a noastră şi m-am decis să slujesc lui Dumnezeu, şi asta chiar din acest moment, şi din acest loc eu mă îndrept spre El. Iar dacă ţie îţi este greu să mă urmezi, fă în aşa fel să nu te împotriveşti“.

Insă acela a zis că şi el doreşte să fie părtaş la o atît de mare răsplată şi la o aşa de importantă luptă. Şi astfel au devenit ai Tăi amîndoi şi Ţie îţi construiau turn pe propria lor cheltuială, pentru a le părăsi pe toate ale lor şi a Te urma pe Tine. Atunci Ponticianus şi cel cu care se plimba prin alte părţi ale grădinii căutîndu-i pe ceilalţi au ajuns în acelaşi loc şi, găsindu-i, i-au sfătuit să se întoarcă, fiindcă deja ziua se înclina spre seară. Dar ei, după ce le-au arătat dorinţa şi planul lor, precum şi în ce fel se născuse în inima lor o astfel de hotărîre şi cum se întărise ea mai apoi, i-au rugat să nu-i tulbure, dacă cumva ei ar refuza să li se alăture. Aceştia însă, neschimbîndu-se întru nimic în vechile lor prac­tici, s-au deplîns totuşi pe ei înşişi, aşa cum relata Ponticianus, şi i-au felicitat cu evlavie şi s-au încredinţat rugăciunilor lor şi tîrîndu-şi inima pe pămînt s-au în­dreptat spre palat; iar ceilalţi, avîntîndu-şi inima în cer, au rămas în acea căsuţă. Şi cum amîndoi aveau logodnice, acestea Ţi-au închinat şi ele fecioria lor Ţie, după ce au aflat toate acestea.

Astfel de lucruri povestea Ponticianus. Tu însă, o, Doamne, în timpul cuvîntării lui, mă întorceai pe mine la mine însumi, luîndu-mă de la spatele meu, unde mă aşezam ori de cîte ori nu voiam să fiu atent la mine şi mă puneai în faţa mea, ca să văd cît eram de imoral, cît de strîmb şi de respingător, plin de pete şi de răni; şi eu vedeam şi mă îngrozeam şi nu aveam unde să fug de mine însumi. Iar dacă încercam să-mi întorc privirea de la mine însumi, acela povestea ce povestea şi Tu din nou mă împotriveai mie însumi şi mă expuneai privirilor mele, ca să-mi pot afla nedreptatea şi s-o urăsc. De bună seamă că eu o cunoşteam, dar mă pre­făceam că n-o cunosc, o ascundeam şi uitam de ea.

Într-adevăr, cu cît îi iubeam mai înflăcărat atunci pe aceia despre care auzeam opinii sănătoase, fiindcă ei Ţi se încredinţaseră Ţie, pentru ca Tu să-i însănătoşeşti pe toţi, cu atît mai amarnic mă puneam pe mine mai prejos decît ei şi mă uram. (…)

Atunci, în acea mare gîlceavă a casei mele interioare, pe care o provocasem amarnic sufletului meu, retras în cămara mea, adică în inima mea, tulburat atît la minte, cît şi la înfăţişare, m-am năpustit asupra lui Alypius şi am strigat:

„De ce pătimim? Ce înseamnă, de fapt, ceea ce ai auzit? Se ridică toţi nepricepuţii şi iau cerul cu asalt, iar noi, cu învăţăturile noastre lipsite de inimă, iată unde ne tăvălim cu trupul şi cu sîngele nostru! Oare, doar pentru că ne-au luat-o înainte, ne este ruşine să-i urmăm, dar nu ne este ruşine să le luăm exemplul?”

Am mai spus şi nu ştiu ce alte cuvinte asemenea acestora, şi doar clocotul din mine m-a îndepărtat de acela, într-un moment în care el tăcea privindu-mă încremenit. Fiindcă eu nu făceam să-i răsune în urechi numai cuvinte obişnuite, ci fruntea, genele, ochii, culoarea feţei, felul vocii mele îmi exprimau starea sufleteas­că cu mult mai mult decît cuvintele pe care le debitam.

Era o grădiniţă a locului nostru de popas, de care noi ne foloseam ca de o întreagă casă: căci stăpînul casei, gazda noastră, nu locuia acolo. În locul acela mă duse­se frămîntarea inimii mele, unde nimeni nu mi-ar fi putut opri cearta aprinsă pe care o pornisem cu mine în­sumi, o ceartă ce avea să se termine atunci cînd numai Tu ştiai, eu însă nu. Fiindcă eu îmi pierdusem minţile numai cu scopul însănătoşirii şi muream cu scopul de a trăi, ştiind bine cît de rău eram şi neştiind cît de bun urma să devin puţin cîte puţin după aceea. Aşadar, m-am retras în grădină şi Alypius mă urma pas cu pas, deoarece nu exista un loc retras al meu, în care el să nu fie de faţă; sau cum ar fi putut el să mă părăsească într-o asemenea stare sufletească? (…) Această gîlceavă din inima mea nu era decît în legătură cu mine însumi şi împotriva fiinţei mele înseşi. În schimb, Alypius, strins lipit de mine, aştepta tăcut rezultatul neobişnuitei mele frămîntări.

Într-adevăr, cînd dramatica examinare a adîncurilor fiinţei mele a adunat şi a făcut grămadă în faţa inimii mele întreaga mea nefericire, s-a iscat o furtună îngrozitoare ce avea să aducă cu sine o uriaşă ploaie de lacrimi, şi, pentru ca eu s-o pot vărsa cu toate urletele ei, m-am ridicat de lîngă Alypius, deoarece singurătatea mi se părea mai potrivită pentru dorinţa mea de a plînge; şi m-am îndepărtat de el la o distanţă ceva mai mare, astfel încît nici măcar prezenţa lui să nu-mi poa­tă fi împovărătoare. Aşa eram eu în acel moment şi el a înţeles asta; căci nu ştiu ce zisesem parcă, ceva în care sunetul vocii mele se arăta deja încărcat de plîns, şi în felul acesta mă putusem ridica. Deci el a rămas acolo unde şezuserăm amîndoi, însă din cale afară de nedumerit, în cele din urmă m-am întins sub un smochin, nici eu nu ştiu cum, şi am dat frîu liber lacrimilor, şi riurile ochilor mei au izbucnit, jertfă bine primită de Tine. Şi, într-adevăr, nu cu aceste vorbe, ci în această ordine de idei Ţi-am spus multe:

„Şi Tu, Doamne, pînă cînd, ziceam, pînă cînd, o, Doamne, Te vei mînia pînă la sfîrşit? Să nu pomeneşti fărădelegile noastre cele de demult”.

Căci înţelegeam bine că sînt acaparat de ele şi aruncam din mine vorbe pline de obidă:

„Cit timp, da, cit timp va mai fi tot miine şi iarăşi mîine. Pentru ce nu acum? Pentru ce nu vine în ceasul acesta sfîrşitul ru­şinii mele?”

Ziceam aceste vorbe şi plîngeam cu cea mai amară obidă a inimii mele. Şi iată că aud o voce din casa vecină, ca un cîntec al cuiva, ca de copil sau de copilă, nu-mi dau seama, care zicea şi repeta întruna: „ia şi citeşte; ia şi citeşte“. Şi dintr-o dată, schimbîndu-mă la faţă, am început să cuget cu maximă încordare dacă cumva copiii, în vreun gen al lor de joacă, au obiceiul să cînte ceva asemănător; dar nu-mi aminteam absolut deloc să fi auzit ceva similar vreodată. Şi, înăbuşindu-mi pornirea lacrimilor, m-am ridicat, socotind că Dumnezeirea nu-mi porunceşte nimic altceva decît să deschid cartea şi să citesc cel dintîi capitol care mi-ar fi căzut sub priviri. Căci auzisem despre Antonius că din citirea Evangheliei, care-i căzuse din întîmplare sub priviri, fusese înştiinţat, ca şi cum i s-ar fi trasat o anume sarcină, ce să citească:

„Du-te, vinde tot ceea ce ai, dă săracilor şi vei dobîndi comoară în ceruri, şi apoi vino şi urmează-Mi Mie”; şi după o astfel de prezicere s-a întors la Tine.

Aşadar, m-am întors repede la locul unde şedea Alypius, căci acolo lăsasem eu cartea Apostolului, cînd mă ridicasem să plec. Am luat-o în mînă, am deschis-o şi am citit în tăcere capitolul pe care ochii mei s-au aruncat mai întîi:

Nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrînări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă; ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija faţă de trup să nu o faceţi spre pofte.

Şi nici n-am voit să citesc mai mult, şi, de fapt, nici nu mai era nevoie. într-adevăr, o dată cu sfîrşitul acestui pasaj, ca şi cînd în inima mea s-ar fi revărsat o lumină de siguranţă, toate întunecimile îndoielii s-au risipit.

Atunci, punîndu-mi între file degetul ori nu ştiu ce alt semn, am închis cartea şi cu faţa liniştită i-am povestit lui Alypius. Dar şi el mi-a relatat ce se petrecea în sufletul său şi eu nu ştiam. Mi-a cerut să vadă ce anume citisem, iar eu i-am arătat; a urmărit cu atenţie pe carte şi mai mult decît citisem eu, care nu bănuiam ce anume mai urma. într-adevăr, textul continua aşa: Pe cel care este slab însă, primiţi-l în credinţă. El a considerat că pasajul acesta se referă la el şi mi s-a destăinuit. Dar prin acest îndemn şi-a îmbărbătat sufletul şi, urmare a unei hotăriri şi opinii mai bune, într-un deplin acord cu moravurile sale, din cauza cărora odinioară el se distanţase foarte mult de mine în sensul cel mai bun al cuvîntului, mi s-a alăturat fără nici un fel de întîrziere agitată. Am mers atunci la mama (Sf. Monica – n.n.) şi i-am relatat, iar ea s-a bucurat. I-am povestit cum s-a întîmplat totul, iar ea nu mai cunoştea măsura în bucuria sa, triumfa şi Te binecuvînta pe Tine, Cel Care eşti în stare să faci cu mult mai mult decît cerem ori pricepem noi; fiindcă ea vedea că acum, în sfîrşit, i-a fost dăruit de către Tine în privinţa mea cu mult mai mult decît îţi cerea ea de obicei în plînsetele şi gemetele ei nefericite. Căci Tu mi-ai îndreptat paşii, spre Tine, pentru ca nici soţie să nu-mi mai caut şi nici după vreo altă speranţă a lumii acesteia să nu mai umblu, stînd neclintit întru norma credinţei în care mă dezvăluiseşi mamei mele cu atîţia ani mai înainte. Şi ai întors plîngerea ei întru bucurie, o bucurie cu mult mai îmbelşugată decît dorise, şi cu mult mai dragă şi mai curată decît ar fi cerut-o ea de la nepoţii născuţi din trupul meu”.

(Confesiuni, Fer. Augustin, Ed. Humanitas)

Cititi si:

• SFANTUL ANTONIE CEL MARE sau Cum a biruit un analfabet intelepciunea cea nebuna a lumii
• Invataturi si pilde din viata Sf. Antonie cel Mare: “TOTDEAUNA SA AI INAINTEA OCHILOR FRICA LUI DUMNEZEU”

• SFANTUL ANTONIE CEL MARE ne povatuieste impotriva trufiei, a imputinarii de suflet si a amestecarii adevarului cu minciuna
• MARELE ANTONIE ŞI ECUMENISMUL DE ASTĂZI
• Fericitul Augustin: “Iubeste si fa ce vrei!”

De astazi, chiar de ziua marelui Sfant Parinte marturisitor Atanasie cel Mare, autorul Crezului ortodox de la Niceea si aparatorul – vesnic prigonit – al Adevarului de otrava ucigasa a arianismului, a inceput manifestarea de vicleana propaganda antihristica si deja cu indelungata “traditie” sincretista, numita “Saptamana de rugaciune pentru unitatea crestinilor”, la care dorim sa dam urmatoarea “replica”, prin intermediul Sfantului Ierarh si neomartir rus, Ilarion, cel care a identificat si combatut ca un nou Atanasie, noile forme de arianism care ameninta astazi Biserica.

Vezi si partile anterioare:

• Sfantul Noul Mucenic si Marturisitor Ilarion Troitki – martirul inchisorilor rusesti si aparatorul Ortodoxiei

• Sfantul Ierarh si Nou Martir Ilarion Troitki: CRESTINISMUL SAU BISERICA? DEFORMAREA CONSTIINTEI BISERICII PRIN INFLUENTELE APUSENE (I)

“Crestinismul” de substitut: deghizarea ereziilor sub masca Evangheliei

Această substituire a Bisericii cu Crestinismul pătrunde ca un venin subtil chiar si în constiinta obstii bisericesti. Este o otravă subtilă, fiindcă se ascunde sub acoperământul înflorat al discursurilor despre cusururile „Crestinismului istoric” (adică Biserica), despre faptul că nu ar corespunde, chipurile, cu nu stiu care Crestinism „pur”, „evanghelic”. Evanghelia si Hristos se pun în opozitie cu Biserica care, nu se stie din ce pricină, este numită „istorică”, ca si cum ar exista sau ar fi existat vreodată o altă Biserică „ne-istorică”. Dar adevărul este că Satana a luat chip de înger de lumină. El pare că se îngrijeste de chivernisirea adevărului lui Hristos, ca si cum ar voi să curăţească adevărul lui Hristos de neadevărul oamenilor.

Fără să vrei îti aduci aminte de înteleptul grai al Preacinstitului Vincentiu din Lerin:

„Când auzim pre unii aducând zicerile apostolice ori cele prorocesti împotriva credintei sobornicesti, să nu ne îndoim că diavolul vorbeste prin buzele lor; si, ca să se strecoare nevăzuti între oile cele cu inima deschisă, ei îsi ascund înfătisarea de lupi, fără a lepăda răutatea lor cea lupească. Acestia se învesmântează cu ziceri din Dumnezeiasca Scriptură ca si cu o lână de oaie, ca astfel, simtind moliciunea lânii, nimenea să nu se spăimânteze de coltii lor cei ascutiti”.

În realitate aceste încercări de a pune Evanghelia în opozitie cu Biserica si de a substitui Bisericii un concept vag de Crestinism au produs o multime de rezultate jalnice: viata crestinească începe să se usuce. Ea pare a fi doar o altă învătătură într-o nesfârsită serie de noi si vechi învătături; si o învătătură foarte neclară ca atare, căci fără Biserică se deschide putinta unui nesfârsit număr de întelegeri dintre cele mai arbitrare si reciproc contradictorii.

În această privintă Crestinismul stă mult mai slab decât multe scoli filosofice. De fapt, întemeietorii scolilor filosofice au lăsat în urmă volume întregi cu operele lor. Ei au lăsat expuneri mai mult sau mai putin clare ale sistemelor lor si s-au exprimat mai mult sau mai putin complet, astfel că nu rămâne un spatiu nelimitat pentru feluritele interpretări arbitrare ale învătăturii lor. Domnul Iisus Hristos nu a lăsat un sistem al Său. El nu a scris nimic. Doar o singură dată se spune despre Dânsul, în Evanghelia după Sfântul Ioan, că a scris cu degetul, si chiar si atunci numai pe pământ.

Astfel că nu este nimic mai usor decât a reinterpreta învătătura lui Hristos după gustul propriu si a inventa „Crestinismul”, punând sub acest nume visurile inimii tale si chipurile propriei fantezii desarte. Scripturile Noului Legământ au fost scrise de către oameni practici – Apostolii – care nu erau cărturari. De-a lungul veacurilor au existat „corectori ai Apostolilor”, cum îi numeste Sfântul Irineu din Lion, insi ce s-au socotit mai presus decât Apostolii, „pescarii Galileani”. Se cuvine oare ca un European cu înaltă educatie din veacul al XX-lea să accepte pe încredere tot ceea ce au spus niste „pescari”? Multi se eliberează de autoritatea Apostolilor si doresc să interpreteze învătătura lui Hristos luându-se numai după preferintele lor. Lev Tolstoi, de pildă, a declarat de-a dreptul că Apostolul Pavel nu a înteles cum se cuvine învătătura lui Hristos; urmează că Tolstoi se socotea pe sine mai presus de Apostolul Pavel.

Te crucesti văzând cât de departe merg oamenii în „interpretarea” lor dată Crestinismului. Tot ceea ce îsi doresc, găsesc îndată în Evanghelie. S-ar părea că este cu putintă a-ti acoperi fiece vis desert, si chiar vreun gând răuvoitor, cu autoritatea Evangheliei.

Credinta lui Hristos devine limpede si bine definită pentru om numai atunci când crede în chip nefătarnic în Biserică; numai atunci mărgăritarele credintei sânt limpezi, numai atunci credinta rămâne slobodă de grămada murdarelor gunoaie ale tuturor părerilor si judecătilor cu putintă, ivite din voire de sine. Apostolul Pavel a grăit mai nainte despre aceasta, atunci când numea Biserica Dumnezeului celui Viu „stâlp si întărire a adevărului” (1 Tim. 3, 15). În starea despărtirii de Biserică, chiar si învătătura crestină pare a fi ceva foarte neclar, înselător si mereu schimbător după dorintele fiecăruia.

Falsificarea Bisericii prin „Crestinism” duce la o altă groaznică falsificare – falsificarea lui Hristos, Dumnezeu-Omul, prin omul Iisus din Nazaret. Asa cum credinta în Biserică este nedespărtit legată de recunoasterea dumnezeirii Mântuitorului Hristos, tot asa tăgăduirea Bisericii duce negresit până la urmă la tăgăduirea întrupării Fiului lui Dumnezeu, tăgăduirea dumnezeirii lui Iisus Hristos. Nu este nicidecum nevoie ca Hristos să fie Dumnezeu-Om pentru a da o anume învătătură; este nevoie ca El să fie Dumnezeu-Om numai dacă este văzut ca Mântuitorul Care a vărsat putere nouă în firea omenească si Care a întemeiat Biserica. Oare nu se vădeste din graiurile lui Iisus Hristos Însusi această legătură nedespărtită între adevărul Bisericii si adevărul că El este Fiul lui Dumnezeu? Simon Petru spunea: „Tu esti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui Viu”. Atunci Iisus, i-a zis: „Tu esti Petru, si pre această piatră (adică pe adevărul întrupării lui Dumnezeu, mărturisit de Petru) voiu zidi Biserica Mea, si portile iadului nu o vor birui” (Mt. 16, 16-18). Biserica din vechime, dându-si multă silintă, cu toată tăria a definit acest adevăr al deofiintimii Fiului întrupat al lui Dumnezeu, cu Dumnezeu-Tatăl, fiindcă ea înseta după adevărata înnoire a firii omenesti, după refacerea „noii făpturi”, adică a Bisericii. Forta lăuntrică ce a propulsat miscarea dogmatică a veacului al patrulea a fost neclătita credintă în faptul că Fiul lui Dumnezeu este a doua Persoană a Sfintei Treimi, Care S-a pogorât pe pământ, S-a făcut Om, a descoperit tainele Împărătiei lui Dumnezeu, a întemeiat Biserica Sa pe pământ, a pătimit pentru păcatele oamenilor si, biruind moartea, S-a sculat din morti, deschizând calea îndumnezeirii omului nu numai cu sufletul, ci si cu trupul.

Doua raportari la Hristos: cea mistica, a Bisericii, si cea rationalista, caracteristica Apusului si arianismului

Oare de ce lupta cu arianismul a fost asa de înversunată? De ce oare au fost întâmpinati arienii cu atâta dezgust, încât Sfântul Athanasie cel Mare, acest stâlp al Bisericii lui Hristos, le-a refuzat numele de „crestini”? Pentru omul contemporan, lipsit de religiozitate, toate certurile dogmatice ale veacului al patrulea par de neînteles si lipsite de sens. Cu toate acestea, era vorba de o luptă între două păreri cu totul contradictorii asupra lui Hristos – conceptia mistico-religioasă, în care El este izvorul vietii, mântuirii, nemuririi si îndumnezeirii omului, în opozitie cu conceptia rationalistă în care Hristos este înfătisat doar ca învătător idealizat si model exemplar pentru cei ce urmează lui.

Centrul controversei era următorul: Oare pe viitor Crestinismul va rămâne o religie cu întregul său ansamblu de curate credinte si nădejdi, sau se va reduce la o simplă filosofie cu nuante religioase, cum erau nu putine în acea vreme? Problemele privitoare la dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu, care atingeau cea mai dinlăuntru parte a sufletului credincios, se discutau în piete si în iarmaroace. Se poate spune că chiar si atunci Biserica apăra adevărul că Întemeietorul ei este deofiintă cu Dumnezeu Tatăl. Arienii, oameni cu mentalitate rationalistă, tăgăduiau deofiintimea Fiului întrupat al lui Dumnezeu, privindu-L ca întemeietor al unei anumite scoli si care deci nu trebuie neapărat să fie Dumnezeu desăvârsit. Dorinta de a fi „făptură nouă”, „fire înnoită”, adică Biserică a Dumnezeului celui Viu, cere recunoasterea deplinei dumnezeiri a lui Hristos. „Dumnezeu S-a făcut om pentru ca omul să se poată face Dumnezeu”. „Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiu al omului, pentru ca fiii omului să se poată face fii ai lui Dumnezeu”. Iată cum au definit Sfântul Irineu al Lionului si Sfântul Athanasie cel Mare conceptul întrupării lui Dumnezeu.

Theologia Bisericii noastre Ortodoxe este plină de astfel de definitii. Iată câteva exemple din slujba Nasterii lui Hristos:

„Astăzi Dumnezeu pre pământ au venit, si omul la Cer s-a suit” (Slujba Nasterii lui Hristos, Stihira a 2-a de la Litie);

„Pre cel dupre chip si dupre asemănare, văzându-l Iisus stricat pentru călcarea poruncii, plecând cerurile S-au pogorât, si S-au sălăsluit în pântecele Fecioarei fără schimbare, ca întru dânsa să înnoiască pre Adam cel stricat” (Stihira a 4-a de la Litie).

„Deci să dăntuiască toată făptura si să sălteze; că au venit Domnul să o înnoiască, si să mântuiască sufletele noastre” (Stihira de la Slava Stihovnei).

„Pre cel stricat pentru neascultare, pre cel făcut dupre chipul lui Dumnezeu, si carele era tot în înjosire, căzând din cea mai bună viată dumnezeiască, iarăsi îl înnoieste înteleptul Ziditor, că S-au proslăvit” (Canonul întâi, facerea lui Cosma, Peasna 1, troparul 1).

Biserica Ortodoxă este purtătoarea conceptiei despre reala, adevărata mântuire a omului, despre deplina sa nastere din nou, înnoire, rezidire si îndumnezeire, la care omul nu poate ajunge prin propria putere, oricât de mult ar filosofa. Întruparea Fiului lui Dumnezeu este absolut esentială pentru ca Biserica să fie Biserică, adică societatea unei omeniri înnoite. Astfel că, pentru oamenii Bisericii, care au înteles toată înăltimea idealului religios al Sfintei Biserici, Iisus Hristos întotdeauna a fost si este Fiul lui Dumnezeu, deofiintă cu Dumnezeu Tatăl.

„Altii”, scrie Sfântul Irineu, „nu dau nici o însemnătate pogorârii Fiului lui Dumnezeu si lăcasului întrupării Sale, pe care Apostolii l-au propovăduit si prorocii mai nainte l-au vestit, si prin care desăvârsirea omenirii trebuie a se împlini. Asemenea oameni trebuie numărati împreună cu necinstitorii”.

În vremea Sfântului Irineu, învătători mincinosi sustineau că întreaga însemnătate a lui Hristos era doar aceea că a dat o lege nouă în locul celei vechi, pe care a desfiintat-o. Însă Sfântul Irineu a sustinut că nici noua lege si nici noua învătătură nu erau telul venirii lui Hristos, ci rezidirea firii omenesti căzute.

„Dacă”, scrie el, „se iveste înlăuntrul tău gândul ‘Ce lucru nou a adus Domnul prin venirea Sa?’, cunoaste că El toate le-a făcut noi; El S-a adus pre Sine, si astfel a înnoit pre om si i-a dat viată”.

Pentru cel ce tăgăduieste Biserica si idealurile ei religioase, Hristos devine doar un învătător-filosof, de aceeasi categorie cu Buddha, Confucius, Socrate, Lao-Tî si altii. Mai mult, ca învătător, Hristos este departe de a fi original. Eruditia binevoitoare citează o multime de izvoare, inclusiv mituri babiloniene, de unde se presupune că s-ar fi împrumutat învătăturile lui Hristos. Hristos este asemuit cu un biet erudit ce-si compilează lucrarea împrumutând, nu totdeauna cu succes, din lucrările altor oameni.

Dusmanii lui Hristos arată cu răutăcioasă bucurie spre rezultatele cercetării stiintifice si declară că, în esentă, Iisus din Nazaret nu a dat nici măcar o singură învătătură nouă; nu a făcut decât să repete ceea ce se spusese chiar si fără El. Însă pentru cei ce cred în Hristos, toată vorbăria despre feluritele „influente” asupra Crestinismului este fără nici un rost. Esenta celor făptuite de Hristos, asa cum am văzut, nu tine nicidecum [doar-n.n.] de învătătură, ci de mântuire. Dumnezeu a trimis pe Fiul Său cel Unul-născut ca prin El să primim viată. (1 In. 4, 9; cf. 1 In. 5, 13). … Hristos a înnoit firea omenească, a zidit Biserica, a trimis pe Duhul Sfânt, si astfel a pus început unei noi vieti – ceea ce nici un filosof muritor nu ar putea face. Pogorârea pe pământ a Fiului lui Dumnezeu si moartea Sa pe cruce au fost de neapărată trebuintă pentru zidirea Bisericii; si toti cei ce despart Crestinismul de Biserică ajung mai devreme sau mai târziu la hula tăgăduirii lui Hristos, Dumnezeu-omul, si ajung la aceasta fiindcă nu mai au nevoie de dumnezeirea lui Hristos.

Tot mai multi oameni dintre noi visează la un Crestinism fără Biserică. Pare-se că acesti oameni au un sistem de gândire anarhic. Ei sânt fie incapabil, fie, adeseori, prea lenesi să-si ducă gândurile până la capăt. Fără a vorbi măcar despre prea văditele contradictii ale asa-zisului Crestinism fără Biserică, se poate vedea că acesta este cu totul gol de adevăratul har al vietii crestine, de însuflarea si pulsatia Duhului.

Când oamenii iau Evanghelia, uitând că le-a fost dată de Biserică, ea li se face asemenea Koranului – despre care se spune că ar fi fost aruncat de Allah din cer. Iar când reusesc să treacă cumva cu vederea învătătura despre Biserică din ea, atunci tot ce mai rămâne din Crestinism este o învătătură, tot atât de neputincioasă a reda viată si a rezidi pe om ca orice alt sistem filosofic. Strămosii nostri Adam si Eva au căutat să ajungă „ca niste dumnezei” fără Dumnezeu, întemeindu-se pe puterea magică a minunatului „măr”. La fel visează să se mântuiască si multi dintre contemporanii nostri: cu Evanghelia, dar fără Biserică si fără Dumnezeu-omul. Ei îsi pun nădejdea în cartea Evangheliei exact asa cum Adam si Eva îsi puneau nădejdea în mărul din Rai. Însă cartea nu are puterea de a le da o nouă viată. Oamenii care tăgăduiesc Biserica vorbesc mereu despre „principiile evanghelice”, despre învătătura evanghelică; dar Crestinismul ca viată le este cu totul străin.

În forma sa lipsită de Biserică, Crestinismul este numai un sunet, câteodată poate mai sentimental, dar totdeauna o caricatură si o lipsă de viată. Tocmai acesti oameni sânt cei ce, tăgăduind Biserica, au făcut Crestinismul „plictisitor de moarte”, cum zicea V. S. Soloviov. După cum observa David Strauss, „când zidirea Bisericii este nimicită, si pe locul gol, abia nivelat, se ridică numai predica ziditoare, rezultatul este trist si cumplit”.

Tolstoismul, protestantismul si fenomenul ecumenist: exemple de “crestinism” lipsit de Biserica

În trecut, cel mai consecvent predicator al Crestinismului fără Biserică de la noi a fost Lev Tolstoi. Tolstoi a rătăcit pe multi cu propovăduirea sa, dar tocmai în tolstoism se poate vedea cel mai limpede falimentul Crestinismului fără Biserică. Se poate spune că punctul de plecare al mincinoasei învătături a lui Tolstoi a fost separarea netă a Crestinismului de Biserică.

Tolstoi a condamnat fără înconjur Biserica, rămânând însă în acelasi timp un admirator al Crestinismului. Însă curând Crestinismul a devenit pentru el numai o învătătură, iar Hristos un simplu învătător. Când ni se pune în fată o anume învătătură, nu este defel lipsit de importantă să stim cui apartine acea învătătură. Pentru Tolstoi, persoana vie a lui Hristos si-a pierdut orice însemnătate si orice înteles. După ce I-a luat învătătura, Hristos Însusi părea că poate fi uitat. Tolstoi tăgăduia pe Dumnezeu-omul, numindu-L cu cuvinte precum „un Evreu răstignit”, „un Evreu mort”. Prin aceasta Evanghelia era ruptă de însusi începutul ei, unde se vesteste nasterea supra-firească a Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria, si era ruptă si de sfârsitul ei, unde se pomeneste de învierea din morti a Fiului lui Dumnezeu si de înăltarea Sa la ceruri. Tolstoi nu s-a mărginit să rupă Evanghelia de începutul si sfârsitul ei, ci i-a restructurat si „mijlocul” după gusturile sale, obligându-l astfel pe Iisusul său să spună numai ceea ce-i poruncea el, învătătorul de la Iasnaia Poliana.

Hristos Însusi a făgăduit să trimită ucenicilor Săi „alt Mângâietor”. Acest „Mângâietor”, Dumnezeiescul Mijlocitor, este cinstit de Biserica lui Hristos ca izvorul noii si îmbelsugatei vieti a Bisericii care este darul harului. Asa cum am văzut, Apostolul Pavel vorbeste mereu despre Duhul Sfânt ce trăieste în Biserică. Cu toate acestea, Tolstoi a tăgăduit Duhul Sfânt. El numea Biserica Ortodoxă nu a lui Hristos ci, în bătaie de joc, „a Duhului Sfânt”. Apoi s-a înjosit până într-atât încât să hulească Sfintele Taine prin care mădularele Bisericii primesc harul Duhului Sfânt pentru o nouă viată. Botezul este taina nasterii din nou – pentru Tolstoi el a devenit „baia pruncilor”. Sfânta Împărtăsanie, fără de care, după învătătura lui Hristos Însusi, omul nu poate avea viată în el (In. 6, 53), a devenit în terminologia hulitoare a lui tolstoi, „zeamă” (похлебка) care este „sorbită dintr-o lingurită”. Putem multumi lui Tolstoi că a fost măcar consecvent. Limitând toată lucrarea lui Hristos numai la învătătura Sa si tăgăduind Biserica, în chip logic Tolstoi trebuia să ajungă la toate aceste concluzii care i-au nimicit însusi Crestinismul. Cel putin Tolstoi ne-a demonstrat limpede la ce rezultate să ne asteptăm din absurda separare a Crestinismului de Biserică si din negarea Bisericii în numele unui Crestinism imaginar. Cel ce desparte Crestinismul de Biserică nu mai are nevoie de dumnezeirea Mântuitorului, iar Duhul Sfânt nu îi mai este necesar.

Însă fără Duhul Sfânt si fără dumnezeirea Mântuitorului, fără întruparea Fiului lui Dumnezeu – învătătura lui Iisus Nazarineanul are prea putină însemnătate pentru viată, la fel ca orice altă învătătură; căci este cu neputintă să împărtăsesti optimismul socratic potrivit căruia cunoasterea este virtute. Falimentul conceptiei lui Tolstoi despre un Crestinism fără Biserică se vădeste în faptul că tolstoismul nu a creat nici un fel de viată. Crestinismul este cu putintă numai în unirea cu viul Dumnezeu-om Hristos si în unirea prin har a poporului cu Biserica. Nici una nici alta nu se află în tolstoism. În locul osârdiei mucenicilor si nevoitorilor Bisericii, în locul legăturii dragostei ce leagă pe Apostoli si pe credinciosi cu atâta tărie încât au „o inimă si un cuget” – în loc de toate acestea următorii lui Tolstoi au produs doar niste grotesti „colonii tolstoiste” lipsite de viată.

„Cela ce nu are pre Fiul lui Dumnezeu, viata nu are” (1 In 5, 12). După spusele lui V. S. Soloviov, Tolstoi a adunat în jurul său doar câteva duzini de oameni fără minte de felul celor ce sânt mereu gata să o apuce în orice directie. „Marele Învătător”, după câte se pare, nu a învătat pe nimeni nimic, iar „toiagul verde” nu a mântuit pe nimeni, căci nu de un toiag este nevoie pentru mântuire, ci de crucea lui Hristos. Astfel, folosind ca pildă tolstoismul, vedem că Crestinismul fără Biserică duce la o groaznică deformare, si chiar la nimicirea Crestinismului însusi, fiind dezmintit de totala sa lipsă de viată.

Mincinoasa învătătură protestantă este discreditată de aceeasi lipsă de viată. La ce anume au ajuns protestantii punând în umbră conceptul de Biserică prin filosofarea lor? Numai la dezunire, la dezbinare fără nădejde. Protestantismul se rupe mereu în tot mai multe secte. Nu există o viată bisericească protestantă, ci un fel de viată a sectelor si comunitătilor separate aflată la limita supravietuirii. Protestantismul a ucis viata de obste a Bisericii, pentru care Domnul Iisus Hristos S-a rugat în cea dintâi sfântă rugăciune.

…În unele clipe de iluminare, protestantii însisi spun acelasi lucru, uneori chiar si mai tăios.

„Tara care a fost leagănul Reformei”, scria unul dintre ei, „devine mormântul credintei reformate. Credinta protestantă este pe moarte. Toate lucrările recente despre Germania, ca si toate observatiile personale confirmă aceasta”.

„Oare nu se observă în theologia noastră contemporană că reprezentantii ei au pierdut tot ce este pozitiv?” – întreabă un altul dintre ei.

Încă si mai triste sânt cuvintele unui al treilea:

„Forta vitală a Protestantismului s-a istovit în harababura scolilor dogmatice, certurilor theologice, luptelor bisericesti … Reforma a fost uitată sau este dispretuită; cuvântul lui Dumnezeu, pentru care părintii au murit, este pus la îndoială; Protestantismul este dezbinat, slab si fără putere”.

Un cercetător ortodox al Lutheranismului îsi încheie lucrarea cu această concluzie sumbră:

„Lăsati în seama propriilor născociri, a propriei judecăti si credinte subiective, Lutheranii au mers cu curaj înainte pe un drum gresit si, ca niste autodidacti, au pervertit Crestinismul, au pervertit însăsi dogma simbolică, aducând denominatia Lutherană pe marginea prăpastiei. Autoritatea primilor reformatori este tot mai mult tăgăduită în Lutheranism. Comunitatea de credintă este nimicită din ce în ce mai mult si Lutheranismul se apropie de moartea sa spirituală”.

În prezent protestantii admit în mod deschis că în Germania abia o treime din pastori mai recunosc dumnezeirea lui Hristos. Ce oare este aceasta, dacă nu moarte duhovnicească? Căci, după graiul Apostolului, cine nu are pe Fiul lui Dumnezeu, nu are viata (cf. 1 In. 5, 12).

Cândva la Moscova s-a făcut mare vâlvă în privinta Uniunii Internationale a Studentilor Crestini. În mijlocul locurilor sfinte ale Ortodoxiei Ruse au descins o multime de tot felul de misionari ai acestei Uniuni, tot felul de Misters Mott si Misses Raus, care s-au adresat studentilor rusi cu predici englezesti. Am ascultat si o conferintă despre această Uniune de peste ocean. Ni s-a spus că Uniunea era non-confesională; în ea se dădea libertate oricărei denominatiuni crestine. Denominatiile se unesc în această Uniune „pe baze federative” – acestia au fost termenii folositi de conferentiar. Mai apoi se teoretiza o formă de Crestinism independent de Biserică. Iată pricina pentru care Uniunea era ceva născut mort. Poate fi oare vreo viată crestină într-o astfel de „uniune”? Dacă da, atunci este una dintre cele mai jalnice. Închipuiti-vă un congres al organizatiilor studentesti crestine la care ar apărea „delegati” ai fractiunilor denominationale „unite în mod federativ”, un congres cu toate „rezolutiile” si „doleantele” lor, si asa mai departe.

Dacă o astfel de unire are loc, ea va fi infinit mai prejos decât autentica viată bisericească a Ortodoxiei. O astfel de viată ce abia mai pâlpâie, într-o Uniune „pe baze federative”, îi poate apărea ca o nouă revelatie si o bucurie pentru sufletul gol numai omului care rătăceste într-un loc străin, departe de Sfânta Ortodoxie si de orice credintă. Cel fel de binecuvântări pot fi aceste biete pâlpâiri ale vietii în comparatie cu plinătatea vietii sobornicesti a Ortodoxiei? Ascultând conferinta despre Uniunea Internatională a Studentilor Crestini, inima mi s-a umplut de tristete si de mâhniciune.

O multime de oameni sinceri, însetati de Dumnezeu, însetati de viată, pier de foame, hrănindu-se cu laptele supt de la o oarecare uniune studentească de peste ocean. Oare să nu stie ei cum să se folosească de belsugul pâinii din casa tatălui Ceresc, din Biserica Ortodoxă? Nu trebuie decât să uite toate „bazele federative”, ca să se dea în mod liber deplinei ascultări fată de Biserica Ortodoxă si să se alipească deplinătătii vietii Bisericii, vietii trupului lui Hristos, spre a se folosi de belsugul acestor pâini. Conceptul de Biserică a fost minunat înteles de către A. S. Homiakov, care spunea că pentru Biserica lui Hristos uniatia este cu neputintă, numai unitatea este cu putintă.

Au fost si cazuri când oameni usuratici s-au gândit să creeze o religie internatională pe baza studiului de bibliotecă. S-au trimis milioane de apeluri cu invitatia la unire în această „religie comună”, al cărei proiect era garantat de aceste apeluri. Planul acesta însă a fost schitat în termenii cei mai generali, astfel încât un catolic, un protestant, un musulman sau un evreu să poată semna la fel de nestânjenit. Fireste, chiar dacă toti oamenii s-ar învoi cu planul cu pricina, aceasta nu i-ar uni în nici un fel unul cu altul: tezele abstracte generale nu obligă pe nimeni la nimic. Oamenii ar rămâne aceiasi; nimeni nu ar dobândi mântuire. Este totală nebunie a încerca să unesti oamenii pe temeiul unei anume învătături. Pentru aceasta este trebuintă de o putere aparte, mai presus de fire, pe care numai Biserica lui Hristos cea Una Sfântă Sobornicească o are.

Nu este defel greu de răspuns la întrebarea: Ce înseamnă toate aceste fenomene din viata contemporană si cele similare, si care este temeiul aparitiei lor?

Substituirea constiintei Bisericii cu “crestinismul”: urmarea iubirii de sine a omului contemporan

Temeiul lor este faptul că, pentru multi dintre contemporanii nostri, autenticul ideal ortodox crestin al Bisericii pare a fi mult prea înalt. Oamenii au devenit acum atât de statorniciti si întepeniti în iubirea de sine, încât conceptia ortodoxă despre Biserică li se pare un fel de constrângere a personalitătii, un neînteles si nefolositor despotism. Conceptia ortodoxă despre Biserică cere tuturor multă lepădare de sine, smerenie si dragoste. Asa se face că în inimile contemporanilor nostri sărăcite de dragoste, pentru care cel mai drag lucru este iubirea de sine, idealul acesta este o povară mult prea greu de purtat.

Ce este de făcut? O, dar omenirea stie preabine ce să facă în asemenea cazuri! Când un ideal îi pare a fi peste puterile ei si prea greu, este înlocuit cu ceva mai la îndemână. Adevăratul ideal este depreciat si esenta lui deformată, chiar dacă uneori numele initial se păstrează. Câti oare nu au lepădat acest ideal al dragostei, ca fiind fără de nădejde? Ei spun că a zidi o viată de obste pe temeiul dragostei este un vis desert din care este mai bine să te trezesti cât mai curând, ca să scapi de esecul de mai târziu. Si, ca si cum aceasta nu ar fi de ajuns, încă si osândesc ca nesănătos si vătămător orice entuziasm fată de idealul unei vieti îmbisericite sau îndeobste religioase, părându-li-se a fi un obstacol în calea necesarului progres în viata publică. Nu cu mult timp în urmă, când a apărut periodicul Calauza, tabăra ultra-progresistă a „persoanelor cu simt civic” a început să strige cu disperare: „Reactiune, reactiune!” Lăsând deoparte dragostea ca pe ceva nefolositor în viata publică, ceva rezervat numai nevoilor personale ale omului, ei si-au îndreptat atentia exclusive asupra legii, cu care socotesc să tămăduiască toate bolile omenesti.

Mai mult, virtutea în general este înlocuită cu ordinea, corectitudinea exterioară si amabilitatea. Aurul este scump, si pentru înlocuirea lui oamenii au inventat poleiala, tot asa cum au născocit corectitudinea si amabilitatea ca înlocuitori pentru lipsa virtutii. Exact la fel se poartă oamenii si cu idealul Bisericii, care cere deplină unitate a sufletelor si inimilor: înlocuiesc Biserica cu un Crestinism cu o valoare nedefinită, asa cum am spus mai înainte. Constiinta nu li se tulbură pentru această faptă; „Crestinism” este un nume decent pentru toate acestea. Fără Biserică însă, este cu putintă să pui sub acest nume orice îti face plăcere. În acest chip nici nu o rupi cu totul cu Hristos, dar nici nu te incomodezi peste măsură. Într-un cuvânt, lupii sânt hrăniti, fără ca oile să fie mâncate.

Marea nefericire a vremurilor noastre stă în faptul că nimeni nu vrea să-si recunoască deschis propria sărăcie duhovnicească si faptul că inima i s-a împietrit în asemenea măsură încât idealul crestin al Bisericii i-a devenit împovărător si chiar de neînteles. Nu. Ci având aramă în loc de aur, omul ar dori să declare aurul fără nici o valoare. Acum el atacă Biserica cu înversunare, negând însusi conceptul de Biserică, refugiindu-se cu fătărnicie în sforăitoare, anoste si bine alcătuite fraze-sablon despre „libertatea personală” si „interpretarea individuală” a Crestinismului si despre o religie a libertătii si spiritului.

Idealul lui Hristos despre o singură obste a Bisericii („ca toti una să fie” „precum Noi una sântem”) li se pare o deformare si desfigurare, pierzându-si astfel întelesul fiintial. Crestinismul fără Biserică, asa-zisul Crestinism „evanghelic”, ca si feluritele uniuni mondiale ale studentilor, nu sânt nimic altceva decât o înjosire si deformare a cugetului lui Hristos despre Biserică, ucigând orice autentică viată bisericească crestină plină de har. Dar oare să fie lucrurile despre care tocmai am vorbit singurul fenomen ce dă mărturie despre insuficienta întelegere contemporană a legăturii de neîntrerupt dintre Crestinism si Biserică? Această lipsă de întelegere o întâlnim la fiecare pas. Si totusi, oameni care abia de se gândesc la Dumnezeu, abia interesati de problemele religioase, care încearcă să-si întemeieze viata fără pic de credintă vie, socotesc că este de datoria lor să se pronunte în privinta Crestinismului. Iar cuvintele lor, fireste, sună vădit fals si fătarnic. Nu am întâlnit până acum un deplin si fătis dispret fată de Crestinism – această limită nu a fost atinsă decât de vreo câtiva „asupriti de diavolul” (Fap. 10, 38), asa-zisii „progresisti” (dacă, fireste, socotim progres calea către iad).

Repetăm, omul obisnuit, „de pe stradă”, vorbeste de obicei despre Crestinism cu o anume doză de respect: „Crestinismul, da, desigur, este o învătătură înaltă si măreată. Cine ar putea contesta acest lucru?” Cu această aprobare la repezeală se vorbeste despre Crestinism, dar, în acelasi timp, se pare că se consideră un semn de bun gust a fi într-o oarecare opozitie, adesea chiar inconstientă, cu tot ce tine de Biserică. În sufletul multora reuseste oarecum să coexiste un anumit respect fată de Crestinism, cu dispretul fată de Biserică. Astfel de oameni nu se sfiesc defel să se numească Crestini, dar nu vor să audă de Biserică si se rusinează să arate prin ceva o oarecare constiintă bisericească. Oameni care, potrivit certificatului de nastere, sânt „de credintă Ortodoxă”, arată cu degetul realele si, mai adeseori, închipuitele neajunsuri ale vietii bisericesti. Ei nu se mâhnesc pentru aceste neajunsuri, după cum cere porunca apostolului: „Si de pătimeste un mădular, pătimesc toate mădulările dimpreună” (1 Cor. 12, 26). Ba dimpotrivă, arată o bucurie răutăcioasă.

În asa-zisa presă „progresistă” sânt multi oameni care-si câstigă pâinea exclusiv din ponegrirea asezămintelor Bisericii si reprezentantilor ierarhiei bisericesti. Ponegrirea a tot ce tine de Biserică a devenit acum, pentru unii, doar un negot profitabil. Si totusi multi se grăbesc să creadă aceste minciuni notorii fără nici o sovăire. Oamenii lipsiti de bunătate, auzind ceva rău despre vrăjmasii lor, se reped să creadă totul despre răutatea lor, temându-se ca răul acestora să nu se dovedească neadevărat. Este exact ceea ce se poate vedea mereu la oameni în relatia lor cu Biserica. Astfel, vedem din nou cât de larg răspândită este ideea despărtirii Crestinismului de Biserică: oamenii se socotesc crestini, dar nici nu vor să audă de Biserică. În mediile foarte îndepărtate de credintă în general, există o neînchipuit de mare confuzie între notiuni. Când oameni aflati departe de Biserică încep să o judece, se vede limpede că nu au absolut nici o idee despre esenta Crestinismului si a Bisericii, si astfel însesi virtutile Bisericii le apar drept lipsuri.

De pildă, câte răbufniri de oarbă vrăjmăsie împotriva Bisericii a stârnit moartea lui Tolstoi (adică refuzul Bisericii de a-l înmormânta)! Dar este oare vinovată Biserica pentru faptul că Tolstoi a părăsit-o, făcându-se vrăjmasul ei vădit si primejdios? Iată, el însusi s-a rupt de Biserică, de societatea ei văzută, socotindu-o chiar a fi un asezământ dăunător. Dacă Biserica ar fi păstrat asemenea mădulare, oare nu ar fi însemnat că Biserica se tăgăduieste pe sine? Deci care este rostul tuturor atacurilor împotriva Bisericii din presă, de la întruniri si din convorbiri? Ratiunea refuză să înteleagă toate acestea. Este cu totul imposibil să afli măcar si cea mai mică urmă de ratiune în cuvântările pe care le auzi si în actiunile despre care citesti. Orice partid politic îsi rezervă dreptul de a exclude pe membrii care au trădat conceptiile partidului si au început să se comporte într-un mod dăunător partidului. Numai Biserica Ortodoxă, din nu stiu ce pricină, nu poate să-l excludă pe cel ce a plecat singur din ea si s-a făcut vrăjmasul ei. Dar cine s-ar apuca să facă reprosuri sau să ocărască pe vreun social democrat sau cadet fiindcă au întrerupt legăturile cu unul din fostii membrii si l-au denuntat în mod public după ce acesta a trecut în tabăra monarhistilor?

Da, am văzut oarba si absurda răbufnire a răutătii satanicesti împotriva Sfintei Biserici; dar cel mai trist este faptul că multi au lovit Biserica în numele Crestinismului. Am citit de mii de ori cuvintele: „Iată, l-au excomunicat pe Tolstoi, dar oare nu era el un adevărat crestin?” Uitând toată hula lui Tolstoi si tăgăduirea lui Hristos, Dumnezeu-omul, asemenea discursuri sânt repetate de oameni în mod vădit sinceri, si nu de către mincinosii profesionisti ai ziarelor. Din nou întâlnim ideea, adânc înrădăcinată în cugetele contemporanilor, a putintei unui anume „adevărat Crestinism” lipsit de Biserică sau chiar cu totul ostil ei. Cum ar fi fost cu putintă asa ceva, dacă ideea de Biserică ar fi fost limpede si nu ar fi fost înlocuită de alte valori cu totul de neînteles si nedeslusite?

Si-ar putea închipui cineva că, în vremurile apostolice, Biserica Crestină ar fi fost supusă vreunui repros din partea păgânilor fiindcă a excomunicat pe unii membri nevrednici, de pildă pe eretici? Cu toate acestea, în primele veacuri excluderea din Biserică era cea mai obisnuită măsură a disciplinei bisericesti si toti o socoteau deplin legiuită si foarte folositoare. De ce se întâmpla astfel? Fiindcă pe atunci Biserica era văzută ca o valoare limpede si bine definită, ca Biserică, iar nu ca un oarecare „Crestinism”. În vremea aceea nu era loc pentru gândul absurd că Crestinismul este un lucru iar Biserica un altul, ca si cum Crestinismul ar fi cu putintă separat de Biserică.

Pe atunci, dusmănia fată de Biserică era si dusmănie împotriva Crestinismului. Animozitatea fată de Biserică, în numele unui presupus Crestinism, este doar un produs al tristelor noastre vremuri. Când Crestinismul a apărut în ochii lumii ca Biserică, această „lume” a înteles limpede si a recunoscut fără să vrea că Biserica si Crestinismul sânt unul si acelasi lucru. Acum el nu mai este Biserică; o asemenea definitie precisă pare să nu mai ajungă si unitatea Bisericii nu este dorită. Acum toti sânt pusi pe acelasi plan, atât noi (cei din Biserică), cât si cei care cer ei însisi să fie excomunicati.

Se poate spune că într-adevăr nu mai există disciplină bisericească: nimic nu mai este obligatoriu pentru intelectualitatea laică – nici mersul la dumnezeiestile slujbe, nici spovedania, nici Sfânta Împărtăsanie. Astfel că Biserica nu are rânduieli clare si bine definite care să o osebească de „cei din afară”. Uneori pare că întreaga noastră Biserică este în risipire, ca într-un fel de neorânduială. Nimeni nu poate spune cine este de-al nostru si cine este vrăjmas. Asupra cugetelor domneste un fel de anarhie. Au apărut prea multi „învătători” si s-a petrecut o „dezbinare în trupul” Bisericii (cf. 1 Cor. 12, 25).

Episcopii Bisericii din vechime învătau din „locul cel înalt”. Acum, cel ce spune despre sine că este abia în pridvor sau „lângă zidurile bisericii”, se socoteste totusi îndreptătit să învete întreaga Biserică, inclusiv pe ierarhi. Acesti oameni îsi adună si îsi alcătuiesc toate părerile despre problemele bisericesti din „cearsafurile publice” (cum numea Mitropolitul Filaret ziarele), unde articolele despre cele bisericesti sânt scrise de preoti răspopiti si de tot felul de oameni ce s-au lepădat de Biserică, sau de către batjocoritori obraznici (cum se prevede în 2 Pt. 3, 3), oameni ce nu au legătură cu Biserica si nu simt fată de ea nimic altceva decât dusmănie, ca de exemplu evreii.

Unde e Biserica?

Într-un asemenea noian de confuzie multi se întreabă deja: „Unde este Biserica?” Iată de ce în vremea noastră există o multime de felurite si fantastice „căutări”. În vremurile apostolice, cei ce căutau mântuirea sufletelor lor se îndreptau spre Biserică, îndepărtându-se de cei din afară, care nu îndrăzneau să-i tulbure. Atunci nu se punea întrebarea: „Unde este Biserica?” Ea era o valoare clară si bine definită, bine osebită de tot ce nu era bisericesc. Acum între Biserică si „lume” se află un fel de treaptă intermediară si nu mai există acea separare clară: Biserica si ceea ce este în afara Bisericii. Există de asemenea un fel de Crestinism nedefinit, si chiar ceva ce nu este Crestinism, ci o religie generală si abstractă. Aceste concepte vagi despre Crestinism si despre religie au întunecat lumina Bisericii, încât ea abia de mai este zărită de către cei ce caută, si tocmai de aceea se întâmplă ca adeseori „căutarea” să dea în „rătăcire”.

Iată pricina pentru care în zilele noastre sânt atât de multi „cei pururea învătând-se, si niciodată putând la cunostinta adevărului să vie” (2 Tim. 3, 7). Am putea zice că a apărut un nou sport, acela al „căutării de Dumnezeu”. „Căutarea lui Dumnezeu” a devenit scop în sine, iar dacă eforturile acelor oameni ar fi vreodată încununate de succes, ei s-ar simti foarte nefericiti si îndată s-ar întoarce cu aceeasi osârdie, preschimbându-se din „căutători de Dumnezeu” în „luptători contra lui Dumnezeu” (theomahi).

Multi oameni chiar îsi fac un nume din sportul „căutării de dumnezeu”. Ne amintim aspra osândire a Episcopului Mihail (Gribanovki) adresată tuturor acestor „căutători”.

„Ei caută”, spunea el, „fiindcă si-au pierdut toate principiile; si căutând unele mai bune, cele mai putin bune profită de confuzie si însală fără mustrări de constiintă: căci ce fel de constiintă poate fi atunci când nimeni nu stie ce este adevărat, ce este bun, ce este rău.”

Cei ce au o întelegere aproximativă a religiei si Crestinismului nu fac decât să îndepărteze pe multi de la adevăr, fiindcă pentru cel ce caută în chip sincer pe Dumnezeu acestia sânt adevărate ispite. Multi se alătură căii acestor căutători înfocati, dar foarte multi nu reusesc să ajungă cu bine până la capăt. Un procent semnificativ dintre ei rămân „rătăcind împrejurul ispitelor”, neaflând blagoslovita pace. În sfârsit, în acest tărâm de semi-lumină, de semi-adevăr, în acest tărâm al lipsei de întelegere si al nedefinitului, în această „lume nedeslusită si netocmită”, însusi sufletul decade, se face slab si tot mai putin primitor pentru însuflarea dată de har. Un astfel de suflet va încerca să caute chiar si când găseste. Astfel se zămisleste un jalnic tip de „lenes religios”, cum îl numea Dostoievski.

Starea de lucruri pomenită mai sus impune o deosebită răspundere asupra tuturor mădularelor Bisericii din vremea noastră. Cei ce sânt mădularele Bisericii sânt foarte vinovati, prin faptul că nu izbutesc să arate calea în chip limpede, si mult prea sărăcăcios luminează cu pilda lor punctul final la care trebuie să ajungă cei ce caută. Acest punct final nu este întelegerea abstractă a Crestinismului, ci tocmai Biserica Dumnezeului celui Viu. După pilda multor oameni ce au urmat chinuitoarea cale a căutării până la capăt, este cu putintă a socoti că omul se apropie de o pace deplină numai atunci când ajunge să creadă în Biserică; când primeste cu toată fiinta ideea de Biserică în asa fel, încât pentru el despărtirea dintre Crestinism si Biserică să fie de neînchipuit. Atunci începe adevărata pulsatie a vietii bisericesti. Omul simte că este o ramură a uriasului si mereu înfloritorului copac al Bisericii. El se constientizează pe sine nu ca discipol al unei anume scoli, ci ca mădular al trupului lui Hristos cu Care are aceeasi viată si de la Care primeste această viată.

Numai cel ce a ajuns a crede în Biserică, cel călăuzit de cugetul Bisericii în aprecierea fenomenelor vietii si în îndreptarea vietii personale, cel ce a simtit în sine viata Bisericii, acela si numai acela este pe calea cea bună. Mare parte din ceea ce până atunci părea nedeslusit si neclar devine vădit si clar. Este un lucru deosebit de pretios că, în vremuri de generală nestatornicie, de rătăcire dintr-o parte în alta, de la dreapta la stânga si de la stânga la dreapta, fiece om cu cugetul Bisericii se simte asezat pe o stâncă tare, veche de multe veacuri, pe care o simte neclătită sub picioarele sale.

Duhul lui Dumnezeu trăieste în Biserică. Nu este o teză uscată si dogmatică, păstrată numai din respect fată de ceea ce este vechi. Nu, acesta este chiar adevărul; adevărul ce poate fi trăit si cunoscut de către tot cel ce s-a pătruns de constiinta Bisericii. Graiul omenesc nu poate să vorbească decât vag si neclar despre această viată plină de har. Sfântul Ilarie din Poitiers avea dreptate să spună că „virtutea osebitoare a Bisericii este aceea că ea se face usor de înteles de îndată ce o primesti”. Cel ce are o viată bisericească stie ce este viata bisericească; el nu are nevoie de dovezi. Dar pentru cel ce nu o are, ea este ceva ce nu se poate dovedi. Pentru un mădular al Bisericii, telul vietii sale întregi trebuie să fie necontenit acela de a se uni din ce în ce mai mult cu viata Bisericii si, în acelasi timp, să propovăduiască altora despre Biserică, neînlocuind-o cu Crestinismul, neînlocuind viata cu o învătătură uscată si abstractă. Prea adeseori se vorbeste despre insuficienta vietii în Biserică, despre „reînsufletirea” Bisericii. Toată această discutie este greu de înteles si sântem foarte înclinati a o socoti cu totul fără noimă. Viata în Biserică nu poate niciodată să se împutineze, fiindcă Duhul Sfânt locuieste în ea până la sfârsitul veacurilor.

În Biserică este viată, si numai oamenii neîmbisericiti nu observă această viată. Viata Duhului lui Dumnezeu este de neînteles pentru omul ce pricepe doar cu mintea; ba îi poate părea chiar nebunească, fiindcă ea este accesibilă numai omului ce pricepe cu duhul. Oamenii cu un mod de gândire mai sentimental primesc mai rar simtământul unei vieti bisericesti constiente; totusi există si acum oameni cu inimă simplă si viată cucernică care trăiesc necontenit cu simtământul acesta al vietii îmbelsugate si pline de har din Biserică. Atmosfera vietii si a însuflării bisericesti se simte mai cu osebire în mănăstiri. Cei ce vorbesc de insuficienta vietii în Biserică se referă de obicei la neajunsurile administratiei bisericesti, la miile de acte, etc. Însă pentru toti cei ce înteleg în chip autentic viata Bisericii este limpede ca bună ziua că toate aceste cancelarii si edictele lor nu afectează defel profunzimea vietii bisericesti. Râul adânc al vietii îmbelsugate si pline de har curge tot mai spornic si dă de băut oricui doreste să-si potolească setea duhovnicească. Acest râu nu poate fi stăvilit cu „hârtii”.

Nu, nu despre insuficienta vietii în Biserică trebuie vorbit, ci despre insuficienta constiintei bisericesti în noi. Multi duc o viată bisericească fără ca măcar să-si dea bine seama de acest fapt. Dar chiar dacă trăim în chip constient o viată bisericească, prea putin propovăduim blagosloveniile acestei vieti. Cu cei din afară discutăm de obicei doar despre adevărurile crestine, uitând de viata bisericească. Se poate întâmpla uneori ca si noi să înlocuim Biserica cu Crestinismul, viata cu teoria abstractă.

Din nefericire, noi însine pretuim prea putin Biserica noastră si marea binecuvântare a unei vieti bisericesti. Nu ne mărturisim cu cutezantă, în chip limpede si hotărât credinta în Biserică. Desi credem în Biserică, parcă mereu ne cerem iertăciune pentru faptul că încă credem în ea. Citim articolul al nouălea din Simvolul Credintei fără nici o bucurie deosebită, si poate chiar cu un simtământ de vinovătie. Omul cu constiintă bisericească se confruntă azi cu exclamatia poemului în proză al lui Turgheniev: „Încă mai crezi? Se vede că esti un om cu totul înapoiat!” Si câti oare au destulă îndrăzneală ca să mărturisească cu vitejie:

„Da, cred întru Una, Sfântă, Sobornicească si Apostolicească Biserică, apartin Sfintei Biserici Ortodoxe, si deci sânt omul cel mai înaintat, căci numai în Biserică este cu putintă să ai viata cea nouă pentru care Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământul cel păcătos; numai în Biserică poti ajunge la măsura vârstei plinirii lui Hristos – deci numai în Biserică este cu putintă adevăratul progres!”

Cel mai adesea, la întrebarea „Au nu cumva si tu esti din ucenicii lui Hristos?” sântem înclinati a răspunde: „Nu-L stiu pre El”. Trebuie deci să socotim ca pe una din nevoile cele mai vitale ale vremii de azi mărturisirea deschisă a adevărului de netăgăduit că Hristos a făurit tocmai Biserica si că este absurd să separi Crestinismul de Biserică si să vorbesti de vreun oarecare Crestinism separat de Sfânta Biserică a lui Hristos.

Acest adevăr, credem noi, va lumina pentru multi telul final al drumului istovitoarei lor căutări; el le va arăta, nu printr-o învătătură fără de viată, ci prin viata Bisericii, unde se pot cu adevărat „trezvi din latul diavolului, care i-a prins spre a lui voie” (2 Tim. 2, 26). Acest adevăr ne va ajuta si pe noi să identificăm viata Bisericii si „să adunăm pre despărtitii” copii ai Bisericii, ca toti una să fie, asa cum S-a rugat Domnul Iisus Hristos înainte de patima Sa. Vom încheia cuvântul nostru cu o pildă de felul celor folosite de Sfintii Părinti. Biserica este ca un stejar urias, iar omul din afara Bisericii ca o pasăre în vijelie. Vedeti cum se luptă nefericita pasăre, cât de zbuciumat este zborul ei? Ba zboară în sus, ba se întoarce în jos, înaintează putin, apoi este întoarsă mult înapoi. Asa este si omul purtat de vânturile mincinoasei învătături. Dar la fel cum pasărea îsi află odihna în crengile dese ale copacului si priveste linistită din adăpostul ei furtuna tot mai furioasă, asa si omul îsi află pacea când aleargă la Biserică. Din linistitul său adăpost el priveste la oamenii înrăiti, coplesiti de furtuna din afara Bisericii, care întârzie a-si afla adăpost sub îmbelsugatul ei har. Si se roagă Domnului:

„Uneste pre dânsii cu Sfânta ta sobornicească si apostolicească Biserică, ca si acestia, împreună cu noi, să slăvească Preacinstitul si de mare cuviintă numele lui Dumnezeu, cel lăudat întru Sfânta Treime”.

Linkuri de cercetat:

• ERETICUL ARIE – BIRUIT LA NICEEA, DAR BIRUITOR ASTAZI?

• Sfantul Ierarh Atanasie Marturisitorul – stanca si stalpul cel mare al Bisericii sau cum este prigonita iubirea fierbinte pentru Adevar

• Cum sa dobandim launtric marturisirea Bisericii? (1)
• Cum sa dobandim launtric marturisirea Bisericii? (2)
• Sf. Iustin Popovici despre ecumenism ca dialog al minciunii
• Parintele Serafim Rose denunta viclenia cea mai mare care ameninta Biserica de azi: „noul crestinism” umanist, ecumenist si lumesc

• Parintele Serafim Rose – model de lupta cu ereticii si ereziile de astazi
• A tacea cand credinta este atacata este o crima! (A. S. Homiakov)
• Instaurarea noii lumi demonice prin haos deliberat – profetismul dostoievskian “la lucru”
• CHEMARE IN CASA PARINTEASCA – O predica a pr. Gh. Holbea la Duminica dupa Botezul Domnului
• Martirul Mircea Vulcanescu despre criza Bisericii, Imparatia lui Dumnezeu si imparatia acestui veac
• MARTURISIREA PARINTELUI STANILOAE: Ecumenismul este produsul masoneriei si este pan-erezie! Nu exista “Biserici surori”!

Cititi si:

• NEVOIA DE MARCU EUGENICUL, NEVOIA DE MARTURISIRE
• Sf. Marcu Eugenicul – paznicul neadormit al turmei pandite de lupi

• TEXTE INEDITE DESPRE SFANTUL MARCU AL EFESULUI – 565 de ani la mutarea la cer
• ACATISTUL SFANTULUI MARCU AL EFESULUI

• Epistola Sfântului Marcu al Efesului către ortodocşii de pretutindeni (audio)
  

• Omilia Sf. Marcu Evghenicul la adormirea Cuviosului Părintelui nostru Makarie Koronnas (audio)
  

• Capete parenetice mult-folositoare ale Sfântului Marcu Evghenicul (audio)

“Sârguieşte-te când vin gânduri rele, îndată să le alungi prin mărturisire. Nu te ruşina să mărturiseşti păcatele tale, căci mărturisindu-le părintelui tău, zdrobeşti capul balaurului.

Nu opri cugetul tău la gândurile ruşinoase şi vătămătoare şi la plăceri ca să nu şi consimţi cu ele.

Să nu te amăgească frumuseţea femeii, căci te scufundă mai rău decât valurile mării.

Să nu ai slavă deşartă nici în înfăţişare, nici în mers, nici în glas, nici când ţi-e bine, nici în putere sau în celelalte isprăvi ale tale. Ciorchinele tras la pământ putrezeşte degrabă, aşa şi virtutea, piere când se face cu slavă deşartă”.

Sfântul Marcu, Mitropolitul Efesului, Evghenicul. Se numeşte aşa pentru că este altul decât Sfântul Marcu Evanghelistul. Vom spune câteva cuvinte despre Sfântul Marcu al Efesului.

***

Acest mare sfânt şi mărturisitor al Credinţei noastre Ortodoxe s-a născut în 1392. Unde s-a născut, în ce cetate? O, cetatea care l-a născut! Nu este elin şi nu este creştin ortodox cel care aude numele acestei cetăţi şi nu se emoţionează. S-a născut în cetatea visurilor noastre, în Constantinopol! S-a născut din părinţi binecinstitori şi bogaţi, care şi-au dorit realizarea copilului lor. Inteligent şi studios cum era, a studiat la diferite şcoli şi a audiat mulţi profesori. În felul acesta a dobândit o aleasă educaţie. Îl ştia pe Homer pe de rost! Acum, dacă vei întreba vreun copil de elin, nu ştie nici măcar un vers din Homer. Păcat de banii pe care îi cheltuieşte statul cu şcolile. Englezii îl ştiu pe Homer, germanii îl ştiu pe Homer. Noi? Nimic. O, patrie, unde ai ajuns cu politicienii care se laudă în Parlamentul elinilor că au „îngropat” – ei, groparii – frumoasa limbă elină!…

Aşadar, Marcu Evghenicul a studiat operele antice. Însă înainte de toate citea zi şi noapte şi avea sub perna sa – ce carte? – Sfânta Scriptură. A învăţat foarte bine Scriptura şi a devenit unul din cei mai înţelepţi profesori din Constantinopol. Cu această zestre a devenit apoi monah, diacon şi preot al Bisericii, iar în cele din urmă mitropolit al istoricei cetăţi Efes.

Dar a trăit într-o perioadă foarte dificilă. Într-o perioadă în care Bizanţul era în declin. Bizanţul a fost statul pe care l-a întemeiat Constantin cel Mare cu capitala la Constantinopol. A fost cel mai mare stat al lumii antice, stat care ca un arbore imens şi-a întins ramurile în Răsărit şi în Apus. A fost ce sunt astăzi America şi Anglia; sau, mai bine zis, Anglia şi America nu sunt nimic în comparaţie cu Imperiul Bizantin. Slavă mare. Acolo, biserici strălucitoare (Sfânta Sofia), acolo, părinţi şi dascăli, acolo, flori şi roade ale Bisericii, tot ce are lumea mai frumos. A ţinut Bizanţul – câţi ani? – O mie de ani! Şi a propovăduit Evanghelia în mod misionar în întreaga lume. Dar acum, în epoca Sfântului Marcu, erau deja ultimii ani ai Imperiului Bizantin. Bizanţul „îşi trăgea ultimele răsuflări”, îşi dădea duhul, murea. Pentru că, după cum mor oamenii, mor şi popoarele. Şi au murit popoare şi popoare până acum. Dar mă tem, fraţii mei, ca nu cumva şi poporul nostru să moară, un popor istoric care durează de cinci mii de ani. Există acest pericol, dacă nu ne trezim toţi, mici şi mari, din toate partidele şi taberele, şi nu dobândim o unitate creştină.

Aşadar, atunci, statul îşi trăgea ultimele suflări. Cetatea era ameninţată de un duşman îngrozitor. Era ameninţată de Mahomed, care a pornit din Arabia şi a ajuns până în Constantinopol şi l-a împresurat. Împărat era Ioan Paleologul, fratele lui Constantin Paleologul, ultimul împărat. În această clipă dificilă – ce-a făcut Ioan? Şi-a întors privirile sale nu spre Dumnezeu, Tatăl nostru, ci a căutat o alianţă cu Occidentul. Ca şi noi, care căutăm alianţă când cu Occidentul şi America, când cu Orientul şi cu Rusia, şi niciodată cu Dumnezeu! În timp ce Elada singură, dar cu Dumnezeu, este atotputernică. „Înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi,… căci cu noi este Dumnezeu”! (Isaia 8, 9-10 şi Pavecerniţa Mare).

Aşadar, Ioan Paleologul şi-a întors privirile spre Occident. Dar acolo, stăpânea papa atunci. Avea putere. Ridica şi cobora principi şi împăraţi. Înaintea sa stăteau drepţi guvernatorii Italiei, Franţei, Germaniei şi alţii. Aşadar, Ioan a făcut păcatul de a cere ajutor de la papă împotriva lui Mahomed, care împresurase Constantinopolul. Şi s-a dus în Occident, luând cu el o mare suită. Printre membrii suitei era şi Marcu Evghenicul, ca om educat şi erudit, ce era capabil să întreţină convorbiri cu catolicii.

S-a dus la papa. Slăviţii strănepoţi ai lui Constantin cel Mare s-au prezentat înaintea lui ca nişte cerşetori, tremurând înaintea lui. Şi acesta ce pretenţii avea? Să i se închine şi să-i sărute pantoful! Ce să facă?! S-au închinat şi i-au sărutat pantoful.

Apoi a început dialogul. Este mare istoria, nu este posibil să le povestim pe toate. În cele din urmă, când la Ferrara şi când la Florenţa (1438-1439), a avut loc înţelegerea, un pact dezonorant. Adică: a făcut papa un document şi i-a obligat pe ortodocşi să semneze că acceptă toate rătăcirile şi ereziile lui şi primatul, dictatura şi sistemul totalitar cu care conduce.

Erau mulţi însoţitorii lui Ioan Paleologul. Şi toţi semnau, semnau, semnau… Deodată apare un „nu”. Cineva a spus: „Eu nu semnez”. Unul era. Îl roagă patriarhul, îl roagă ceilalţi episcopi, îl roagă împăratul.

- Nu, zice. Eu nu trec de partea papei, voi rămâne ortodox. În felul acesta s-a semnat pactul de dezonoare. Papa a întrebat:

- Au semnat toţi?

- Toţi, Sanctitate, în afară de unul.

- Cine este acesta?

- Marcu al Efesului.

- A, zice papa, el n-a semnat? Nu am făcut nimic…

Vedeţi?! O singură semnătură a unui singur luptător pentru Ortodoxie are valoare mai mare decât o mulţime de semnături ale oamenilor mici şi lipsiţi de importanţă.

S-au întors în Constantinopol. Poporul, revoltat împotriva acestei înţelegeri trădătoare, a ieşit şi l-a primit cu cinste doar pe Marcu Evghenicul. Deoarece acesta, un singur om, a ţinut Ortodoxia, urmând Sfântului Atanasie cel Mare. După cum Marele Atanasie a ţinut 50 de ani Ortodoxia pe umerii săi, ca un alt Atlas, aşa şi Marcu Evghenicul, a ţinut Credinţa noastră Ortodoxă în acele vremuri grele. De aceea, suntem recunoscători Sfântului Marcu pentru rezistenţa sa eroică.

***

Câţi ani au trecut de atunci? Calculaţi. Aproape 500-600 de ani. Şi iarăşi, acum şi noi suntem ameninţaţi ca neam care i-a succedat Bizanţului. Şi micul nostru neam, şi chiar Biserica noastră sunt în pericol. Duşmanii sunt mulţi! Doar cei nesimţiţi nu-i zăresc, doar aceia al căror gând este doar la bani, la mâncare, la erotisme… Mici şi neimportanţi, oameni cu deprinderi de fiară am ajuns, oameni împietriţi, fără idealuri lăuntrice mari.

Iubiţii mei, Biserica noastră este în pericol:

- Este în pericol de la Răsărit, de la Apus, de la Miazăzi şi de la Miazănoapte, este în pericol din toate părţile.

- Este în pericol din partea ereziilor, a francilor (catolicilor) şi a papei, care e unul şi acelaşi lucru. Toţi câţi se duc în afară, în Australia şi la Toronto, îl văd acolo pe papa care încearcă să distrugă elenismul ortodox.

- Este în pericol din partea protestanţilor.

- Este în pericol din partea iehoviştilor, biciul umanităţii, taifunul sionismului.

- Este în pericol din partea ateilor marxişti, care, deşi nu-L acceptă pe Dumnezeu, promit „paradisuri”, pentru a instaura pe pământ iadul.

- Este în pericol…, este în pericol…, este în pericol…

După cum a spus un sfânt din zilele noastre, dacă nu vom fi atenţi, va veni vremea în Elada, în care unii vor fi catolici, alţii protestanţi, unii iehovişti, alţii penticostali, unii atei, alţii necredincioşi, unii marxişti, alţii… Şi ortodocşi? Nu vor exista!

O, fraţii mei, cui vorbesc? La morţi, la pietre? Vouă vă vorbesc! O simţiţi? Nu vorbesc ca să treacă timpul. Eu simt în adâncul sufletului că Ortodoxia este mama noastră, dulcea noastră mamă. Dacă se stinge Biserica, s-a stins soarele. Mai bine să se stingă soarele decât Ortodoxia. De aceea să repetăm şi noi cuvintele poetului Kristalli:

„O, Ortodoxie! Dulce mamă,

Ce glas frumos trimiţi prin clopot,

Şi cât de mult urneşte inima noastră acest glas!

Acea cruce din clopotniţele noastre, răspândind atât de multe raze de aur,

Varsă în adâncurile noastre, în suflet, atât de multe nădejdi dulci şi de aur!”.

(Omilia Mitropolitului Augustin Kantiotis al Florinei, Prespelor şi Eordeei, în Sfânta Biserică a Sfântului Panteleimon, Florina, duminică, 19.01.1986)

(Traducere din elină, monahul Leontie)

• Intrebat-au unii pe avva Macarie, zicand: cum suntem datori sa ne rugam? Le-a zis lor batranul: nu este trebuinta a vorbi multe, ci a intinde adeseori mainile si a zice – Doamne, precum vrei si precum stii, miluieste! Iar de le sta razboi asupra, ziceti - Doamne, ajuta-mi! Si El stie ce e de folos si face cu noi mila.

• Trecand odata avva Macarie cu fratii prin Egipt, a auzit un copil zicand mamei sale: mama, un bogat ma iubeste si eu il urasc si un sarac ma uraste si eu il iubesc, si auzind avva Macarie, s-a mirat. Si i-au zis lui fratii: ce este vorba aceasta parinte, ca te-ai mirat? Si le-a zis lor batranul: cu adevarat, Domnul nostru este bogat si ne iubeste pe noi si nu voim sa-L ascultam. Iar vrajmasul nostru, diavolul este sarac si ne uraste si iubim necuratia lui.

• Rugatu-l-a pe el avva Pimen cu multe lacrimi, zicand: spune-mi un cuvant – cum ma voi mantui? Si raspunzand batranul, i-a zis: lucrul care il ceri, s-a dus acum de la calugari.

• Zicea avva Pafnutie, ucenicul lui avva Macarie: m-am rugat parintelui meu zicand spune-mi un cuvant. Iar el a zis: sa nu faci rau cuiva nici sa osandesti pe cineva. Acestea pazeste-le si te vei mantui.

• Spuneau parintii despre avva Macarie Cel Mare, ca s-a facut, precum este scris, dumnezeu pamantesc. Ca precum este Dumnezeu acoperind lumea, asa s-a facut si avva Macarie acoperind greselile ce le vedea, ca si cum nu le-ar fi vazut si care le auzea, ca si cum nu le-ar fi auzit.

• A zis avva Macarie: de ne vom aduce aminte de rautatile ce ne fac oamenii, ridicam puterea aducerii aminte de Dumnezeu. Iar de ne vom aduce aminte de rautatile diavolilor, vom fi neraniti.

• Povestea avva Macarie: umbland odata prin pustie am gasit o capatana de mort aruncata la pamant. Si clatindu-o cu toiagul cel de finic, mi-a grait capatana. Si am zis ei: tu cine esti? Si mi-a raspuns capatana: eu am fost slujitor al idolitor si al elinilor celor ce au petrecut prin locul acesta, iar tu esti Macarie, purtatorul de duh si in orice ceas te vei milostivi spre cei ce sunt in chinuri si te vei ruga pentru dansii, se mangaie putin. I-a zis ei batranul: care este mangaierea si care chinul? I-a raspuns lui: pe cat este de departe cerul de pamant, atata este focul de dedesubtul nostru, fiindca de la picioare pana la cap stam in mijlocul focului si nu este cu putinta sa se vada cineva fata catre fata, ci fata fiecaruia este lipita de spatele celuilalt. Deci cand te rogi pentru noi, din parte vede cineva fata celuilait. Aceasta este mangaierea. Si plangand batranul, a zis: vai zilei aceleia in care s-a nascut omul, daca aceasta este mangaierea muncii! I-a zis ei batranul: este alta munca mai rea? I-a raspuns lui capatana: noi, ca cei ce nu am cunoscut pe Dumnezeu, macar putin suntem miluiti, iar cei ce au cunoscut pe Dumnezeu si S-au lepadat de El si nu au facut voia Lui, dedesubtul nostru sunt. Si luand batranul capatana, a ingropat-o.

• Spunea avva Petru despre sfantul Macarie, ca mergand odata la un pustnic si gasindu-l patimind, l-a intrebat, ce pofteste sa manance, fiindca nimic nu era in chilia lui si zicand acela: putina paine proaspata, n-a pregetat viteazul sa mearga la Alexandria si sa dea celui ce patimea. Si lucru de mirare ca nimanui nu s-a facut aratat.

• Zis-a iarasi, fiindca cu nerautate se purta avva Macarie cu toti fratii, i-au zis lui unii: pentru ce te faci pe tine asa? Iar el a zis: doisprezece ani am slujit Domnului meu ca sa-mi daruiasca darul acesta si voi toti ma sfatuiti sa-l lepad?

• Se spunea despre avva Macarie, ca atunci cand se intampla a fi cu fratii, isi punea luisi hotar, ca de se va afla vin pentru frati, sa bea, dar in loc de un pahar de vin, o zi sa nu bea apa. Deci fratii, pentru odihna, ii dau lui. Iar batranul cu bucurie lua, ca pe sinesi sa se chinuiasca. Iar ucenicul lui stiind lucrul, zicea fratilor: pentru Domnul, nu-i dati, caci in chilie vrea sa se chinuiasca pe sine! Si instiintandu-se fratii, nu-i mai dadeau vin.

• Trecand odata de la lunca la chilia sa, avva Macarie ducea zmicele de finic, si iata i-a intampinat pe el diavolul pe cale cu secerea si vrand sa-l loveasca n-a putut. Si i-a zis lui: multa sila am de la tine, Macarie, caci nu pot asupra ta. Iata orice faci si eu fac. Tu postesti, dar eu nicidecum nu mananc. Priveghezi, dar eu nicidecum nu dorm. Numai una este cu care ma biruiesti. I-a zis lui avva Macarie: care este? Iar el a zis: smerenia ta si pentru aceasta nu pot asupra ta.

• Spuneau unii despre avva Macarie Egipteanul, ca suindu-se de la Schit si ducand niste cosnite, ostenind, a sezut si s-a rugat, zicand: Dumnezeule, Tu stii ca nu mai pot! Si indata s-a aflat langa rau.

• Avva Macarie cel mare zicea fratilor in Schit, dupa ce ieseau din biserica: fugiti fratilor! Si i-a zis lui cineva din batrani: unde putem sa fugim mai mult decat in pustia aceasta? Iar el si-a pus degetele pe gura, zicand: de aceasta sa fugiti. Si a intrat in chilia sa si incuia usa si sedea.

• Zis-a acestasi avva Macarie: daca dojenind pe cineva, te vei porni spre manie, implinesti patima ta; caci nu cumva pe altii sa-i mantuiesti si pe tine sa te prapadesti.

• Acestasi avva Macarie fiind in Egipt, a gasit un om avand un dobitoc si furandu-i cele ce avea spre trebuinta sa. Si el ca un strain stand langa cel ce fura, incarca dobitocul si cu multa liniste il petrecea zicand: nimic nu am adus in lume, aratat este ca nici a scoate ceva din lume, nu putem. Domnul a dat dupa cum Insusi a voit, asa s-a si facut. Binecuvantat e Domnul pentru toate.
• Un frate s-a dus la avva Macarie egipteanul si i-a zis: avvo, spune-mi cuvant sa ma mantuiesc! Si i-a zis batranul: du-te la mormant si ocaraste mortii! Deci ducandu-se fratele a ocarat si a azvarlit cu pietre si venind a vestit batranului. Si i-a zis batranul: nimic nu ti-au grait? Iar el a raspuns: nu. I-a zis lui batranul: du-te si maine si ii slaveste! Deci mergand fratele, i-a slavit zicand: apostolilor, sfintilor si dreptilor! Si a venit la batranul si i-a zis: i-am slavit. Si-a zis batranul:nimic nu ti-au raspuns ? A zis fratele: nu. I-a zis lui batranul: stii cu cate i-ai necinstit si nimic nu ti-au raspuns si cu cate i-ai slavit si nimic nu ti-au grait? Asa si tu, daca voiesti sa te mantuiesti, fa-te mort; nici nedreptatea oamenilor, nici lauda lor sa nu o socotesti, ca cei morti sa fii si poti sa te mantuiesti.

• Povestit-a despre sine avva Macarie, zicand: cand eram mai tanar si sedeam la chilie in Egipt, m-au apucat si m-au facut cleric in sat. Si nevrand sa primesc, am fugit la alt loc. Si a venit la mine un mirean cucernic si lua rucodelia mea si-mi slujea mie. Apoi s-a intamplat din ispita diavoleasca de a cazut in pacat o fata si luand in pantece, era intrebata cine este cel ce a facut aceasta. Iar ea zicea: pustnicul! Iar ei iesind, m-au prins in sat si au spanzurat de grumajii mei oale afumate si urechi de vase si m-au purtat in vileag prin sat pe ulita, batandu-ma si zicand: acest calugar a stricat pe fata noastra, luati-l, luati-l! Si m-au batut incat putin de n-am murit. Si venind unul din batrani, a zis: pana cand bateti pe acest calugar strain. Iar cel ce-mi slujea, urma dupa mine rusinandu-se, caci era ocarandu-l pe el foarte si zicand: iata sihastrul pe care tu il marturiseai, ce a facut! Si au zis parintii ei: nu-l slobozim pana ce nu va da chezasie ca o va hrani pe dansa. Si am zis slujitorului meu si m-a luat in chezasie. Si mergand la chilia mea, am dat lui cate cosnite aveam, zicandu-i: vinde-le si le da femeii mele sa manance! Si ziceam in gandul meu: Macarie, iata ti-ai gasit tie femeie. Trebuie sa lucrezi putin mai mult ca sa o hranesti. Si lucram ziua si noaptea si ii trimeteam ei. Si cand a venit vremea ticaloasă să nască, a petrecut multe zile chinuindu-se si nu năstea. Si i-au zis ei: ce este aceasta? Iar ea a zis: eu stiu ca pe pustnicul acela l-am napastuit si mintind l-am invinuit. El nu este vinovat, ci cutare tanar. Si venind cel ce imi slujea bucurandu-se, zicea ca n-a putut sa nasca fata aceea pana ce nu a marturisit zicand ca nu are vina pustnicul, ci a mintit asupra lui. Si iata, tot satul va sa vina aici cu slava si sa se pocaiasca inaintea ta. Iar eu auzind acestea, ca sa nu ma supere oamenii, m-am sculat si am venit aici la Schit. Acesta este inceputul pricinei pentru care am venit aici.

• Au trimis odata la avva Macarie in Schit batranii muntelui, rugandu-l si zicand catre el: ca sa nu se supere tot norodul pe mine, te rugam sa vii la noi sa te vedem mai inainte de a te duce catre Domnul. Deci venind el in munte, s-a adunat tot norodul la dansul. Si il rugau batranii sa zica vreun cuvant fratilor. Iar el auzind, a zis: sa plangem fratilor si sa izvorasca ochii nostri lacrimi, mai inainte de a ne duce unde lacrimile noastre vor arde trupurile noastre. Si au plans toti si au cazut cu fetele lor la pamant si au zis: parinte, roaga-te pentru noi!

Sursa: Patericul Egiptean

• “[...] Deci înlăuntru iaste, în suflet, târându-se şi eşind duhul vicleşugului, gânditoriu, mişcătoriu, carele este acoperământul întunearecului, omul cel vechiu de carele li se cuvine a să dezbrăca ceia ce aleargă cătră Dumnezeu, şi a să-nbrăca cu omul cel ceresc şi nou, carele este Hristos. Deci nu-l poate a-l vătăma pre omul nimica dintru cele dinnafară, fără decât numai vieţuitoriul şi lucrătoriul, lăcuitoriul înlăuntru întru inimă, duhul întunearecului. Întrucât dară războiul fieştecarele întru gânduri datoriu iaste a-l avea, pentru ca să strălucească întru inima lui Hristos. Căruia Slava în veci, amin”. (din Cuv. 42).

• “[...] Însă ţi să cuvine, precum El pe pământ viind au pătimit şi s-au răstignit, şi tu împreună a pătimi. Pentru căci când te vei depărta din lume, şi vei înceape a-L căuta pe Dumnezeu şi a-L socoti, deaciia te lupţi cu firea ta întru năravurile cele vechi, şi cu obiceiul cu carele împreună te-ai născut. Şi întru a te lupta cu obiceiul, aflii gânduri protivnice ţie şi războitoare cu mintea ta. Şi te trag pe tine gândurile, şi te răvărsază întru ceale dintru care ai eşit, spre ceaste văzute. Deci începi a face luptă şi războiu, gânduri pornind asupra gândurilor, minte spre minte, suflet spre suflet, duh spre duh. Şi deci sufletul rămâne în această luptă, ca să descopere oareşcarea ascunsă şi supţire puteare a întunearecului şăzând înlăuntru în inimă. Şi Domnul lângă sufletul şi trupul tău iaste, războiul tău privindu-l, şi ascunse cugete cereşti pune înlăuntru întru tine, şi începe a te odihni pe tine întru ascuns. Te lasă însă pre tine acum a te pedepsi, şi întru scârbele acestea te orânduieşte pe tine harul. Şi când ai venit întru odihnă, cunoscut se face ţie pe sineşi, şi-ţi arată ţie cum că pentru folosul tău o făcu slobozirea a te iscusi tu”. (din Cuv. 32).

• “[...] Pentru că şi Lazărul pe carele îl învie Domnul, cel plin de multă putoare, întrucât a nu putea nimenea a să apropiia de mormânt, închipuire fuse al Adamului celuia ce multă putoare luă în suflet şi plin fuse de înnegrire şi de întunearec. Ci tu, când ai auzi pentru Adam, şi pentru cela ce fuse rănit, şi pentru Lazăr, nu o slobozi mintea ta ca în munţi, ci fă-te înlăuntru întru sufletul tău. Pentru că şi tu aceleaşi rane şi aceaşi putoare şi acelaşi întunearec îl porţi. Pentru că toţi fii întunecatului neamului aceluia suntem şi toţi putorii aceiiaşi ne împărtăşim. Deci patima pe carea o pătimi acelaşi, aceasta toţi o pătimirăm, fiind dintru sămânţa lui Adam… (Doar) Unuia Dumnului îi este cu putinţă a o vindeca pe aceasta. Că pentru aceasta şi prin Sineşi au venit, pentru că niciunul din cei vechi, nici singură legea, nici Proorocii o putură a o vindeca pre aceasta. Iară Acesta singur viind, o vindecă nevindecata rana acea a sufletului (din Cuv. 30)”.

• “[...] Pentru că aceasta iaste curăţeniia inimei, ca văzându-i pre cei păcătoşi sau pre cei bolnavi, împreună să pătimeşti, şi milostiv spre dânşii să fii. Pentru că să întâmplează şi sfinţii Domnului a şădea la privelişti, şi a o privi înşelăciunea lumii. Iară ei întru omul cel dinlăuntru vorbesc cu Dumnezeu, şi după omul cel dinnafară să arată ochilor ca cum le-ar privi pre ceale ce să fac în lume”. (din Cuv. 15).

• “Acuma dară Acesta carele au zidit trupul şi sufletul, Acesta vine şi o răsipeaşte toată petrecerea vicleanului, şi lucrurile lui ceale ce se săvârşesc întru cugete. Şi iarăşi o înnoieşte şi o închipuiaşte icoana cea cerească, şi face suflet nou. [...] Hristos, adevăratul izbăvitoriu, intră întru cele ascunse ale sufletului, şi dintru Egiptul cel întunecat îl scoate, dintru jugul cel prea greu şi dintru robia cea amară. Ne porunceşte dară nouă ca să ieşim din lume şi săraci a fi despre toate cele văzute, şi a nu avea grijă pământească. Ci zioa şi noaptea a sta la uşă, şi a aştepta când le va deschide Domnul inimile cele încuiate, şi L-ar vărsa preste noi Darul Duhului Sfânt“. (din Cuv. 11).

(din: Sfântul Macarie Eghipteanul, Omilii, Editura Predania, 2009)

Va recomandam si:

• Sf. Macarie Egipteanul: Putini sunt adevaratii crestini!
• Sfantul Macarie Egipteanul despre adevarata conformitate a vietii crestine cu Sfanta Scriptura
• Discernerea binelui şi a răului, crucială pentru creştin

• Sfantul Macarie Egipteanul despre CUM IL IMBRACAM PE HRISTOS
• SFANTUL MACARIE EGIPTEANUL: Dumnezeu nu Se coboara decat in aceia care Il striga staruitor!

Nu exista comentarii »