„Frate, arată-mi-L pe Hristos şi cred tot ce spui acolo. Până atunci, haide să vorbim de-ale noastre!” De câte ori nu am simţit neputinţă în acest dialog? De câte ori am înghiţit în sec şi ne-am convins „nu a fost acum momentul oportun, dar mâine, cu siguranţă voi avea pregătit răspunsul potrivit!”? Şi ne servim de amânare până la inversarea rolului propriu- de fapt, nici eu nu ştiu cine e Hristos. Cum aş putea să-i ofer altcuiva o alternativă spirituală dacă nici eu nu o deţin?…şi vorbele se pierd în timp. Cu ce anume să schimb microbul gândurilor mele, când eu îl cunosc ca singur învingător, când nu mi s-a acordat a doua şansă, când am nevoie de ajutor dar toţi sunt ocupaţi să se salveze doar pe ei, când sunt exemple cu nemiluita dar eu ma rezum la superficial, la faţada cotidianului?…Ciudat cum, deşi ne înstrăinează de adevăratul sens al lucrurilor, urmăm modelul societăţii pe principiul: „ne-a rănit, da’sigur data viitoare o să rănim şi noi”.

Groaznic e în miez de noapte, nesomnul. Când îţi faci vise şi le dărâmi, coşmaruri le reînvii şi uiţi de ele, te clădeşti în imaginaţie cum ai vrea să fii deşi eşti convins că niciodată nu vei pune în aplicare sentimentul ce te poartă departe, te împaci în gând cu cei care ţi-au greşit dar amintirile…cât de mult te-au dezamăgit prietenii! Până la singurătate, te-au dezamăgit. Acum nu au ce să-ţi mai facă. Inima iţi e cristalizată…nu îţi mai transmite nimic, iar gândul te domină „Eşti un nimic!”

Ţi-e groaznic de greu să te destăinui. Ştii că vei fi privit altfel după aceea…decizi să arunci cheia sufletului tău după ce l-ai aruncat într-o celulă rece de disperare.

Eu sunt omul care te întreabă: „Unde e Hristos?”. Tu nu-mi oferi o alternativă, tu îmi oferi viaţa ta când vorbeşti despre El. Dar eşti departe de a fi soluţia pentru inima mea redusă la tăcere. Înainte de a-mi spune ceva…priveşte în jurul tău. Oare nu ai călcat şi tu în acelaşi noroi ca şi mine? Gropile sunt ale tale sau ale noastre? De fapt, când tu mă vezi pe mine suferind îţi hrăneşti speranţa; îţi citesc în priviri acel „eu nu voi trece pe calea pietrelor care ucid”…aşa-mi numeşti viaţa. Tu ai nevoie de mine ca să îţi întăreşti crezul. Când mi-am pus înaintea ta rănile voiam doar să mă accepţi aşa cum sunt. Dac-ai fi făcut asta, aş fi urcat spre cer prin ochii tăi…Acum am înţeles: eşti doar un om, nu aveai cum să-mi redai seninul.

În starea-mi jalnică, am senzaţia că îngenunchez într-o lumină descompusă…îmi zic: „aşa trebuie să fie iadul…ca o lumină trunchiată”, de care mă apropiu confuz şi singur.

Un gând stingher, ca o ultimă flacără ce povesteşte despre oameni şi stele…apare. „Ce mă costă o experienţă cu raiul? La ce aş renunţa şi să regret apoi? La acest amestec nebun de răceală, de chinuri?…Dacă tot sufăr, măcar să o fac cum trebuie!”.

Acela trebuie să fi fost momentul zero. Când mi-am mutat părerile despre mine şi semeni în alt pahar…când am ales să urmăresc sensul lucrurilor şi din altă perspectivă, când am tins să extrag din experienţă…sâmburele din care se naşte o nouă viaţă.

Nimeni nu scrie mai profund în inima sa despre suferinţă decât cel care o simte. Nimeni nu e la dispoziţia ta să-ţi deschidă larg ochii când ai la îndemână cunoştinţele despre rai şi iad. Nimeni nu ţi-L naşte pe Hristos încă o dată…când El e dintotdeauna oriunde îţi plimbi disperarea. Un prieten degeaba îţi spune: „Ai suferit destul! Nu te mai pedepsi! Întoarce-te spre lumină!” Noi nu urmăm sfaturile celorlalţi fiindcă vrem o soluţie unică pentru noi.

Cine are curajul să îşi accepte prietenii aşa cum sunt ei? Chiar dacă sunt mai vulcanici în dialoguri, chiar dacă te lasă baltă când ai nevoie de o mână întinsă? Ai putea spune: „Aceia nu ştiu ce înseamnă prietenia şi-mi cer mie socoteală să îi conving că aici e Hristos şi nu dincolo!” Merită respect cei care au răbdare cu astfel de prieteni. Oricât de absurzi ar fi ei în greşelile pe care le fac faţă de tine.

Decât să le indicăm un drum sau altul, mai bine le spunem : „Şi eu am fost ca tine!” În suferinţă nu am fost niciodată singuri. Disperarea pentru unii a rămas până azi rutinieră. Când eşti dezamăgit de tine, nu mai poţi gândi dincolo de o această stare. Acest „stop altfel de gânduri (pozitive)” te împiedică să te ridici, să dormi în loc să-ţi revezi microbii din minte, să cauţi rezolvare prin metoda celor care au trecut printr-un coşmar.

Omule, permite-ţi să trăieşti aceste clipe triste. Permite-ţi să te simţi abandonat. Permite-ţi să crezi că nimeni nu te aude când strigi. Permite-ţi să fii pentru o clipă cel cu care nu te aşteptai niciodată să faci cunoştinţă- cu omul neputincios. Fiindcă asta eşti! E bucată din marea traumă a omenirii această constatare. Îţi asumi căderile ca să te asiguri că nu vor rămâne fără răsunet. Nu ştiu de câte nopţi ai nevoie să fii treaz, de câte ori să te simţi cel mai mizerabil, nu ştiu câtă tristeţe trebuie să strângi în centrul tău ca să nu mai găsească un motiv să respire.

Epuizat, vei ceda. Nu ai suficiente resurse ca să te pedepseşti să nu priveşti cerul ca o implorare…Nu se poate să nu îţi fie dor de ochii fiinţei pe care ai îndrăgit-o când ea încerca să te reţină lângă ea…Nu ştii încă surprizele unui început de zi…Eşti făcut să le descoperi. Ai şi amintiri frumoase…pe ele nu le vei pierde niciodată. Şi aici intervine Hristos: într-o minune-gând. Se luptă cu gândurile tale…ţi le desfăşoară înainte pe toate…şi atunci îţi reînvie dorinţa de a încerca din nou. De a urca, chiar dacă nu ai certitudinea că vei rămâne mereu pe culmi…”Amice, drumul e periculos doar când eşti cu oameni care nu ştiu ce vor! Dar totuşi, deasupra ta sunt stele. Pe tine te-am iubit dinainte de-a fi ele torţe în declinul tău de pe pământ. Ţi-am dat emoţiile ca să ştii că nu am rămas indiferent la nevoile tale. Te-am căutat doar după ce ţi-ai zăvorât voluntar uşile. Nu-mi permiteam să te pierd, aşa cum nici prietenii tăi nu-şi permiteau să renunţe la încercările lor de a-ţi indica fericirea, după cum se pricepeau ei mai bine. De fiecare dintre voi am grijă. Vreau să înţelegi un lucru: ştiu prin ce treci dar nu-ţi construi altare pe experienţa ta. Nu e nimic nou în ceea ce simţi. Mai am să-ţi spun ceva: nu acesta e sfârşitul tău! Disperarea duce la tăcerea inimii şi la indiferenţă. Poţi să-ţi permiţi orice…dar fii trist abia atunci când Eu renunţ la tine!”

…Unde a fost Domnul când râdeam de purtarea mea copilărească?  Prietenii mei îi simt schimbaţi doar când râd împreună cu ei şi ne bucurăm că am mai văzut soarele strălucind ca o inimă aprinsă de iubire. Fiecare poartă cu el un secret: efectul de neînchipuit a sincerităţii Mântuitorului. Tristeţea, disperarea…ruginesc în aceaşi lume modificată voluntar de sufletele care se orientează noaptea, după întuneric, şi nu după stele.

Sunt naturale atât inimile care tac, cât şi cele care râd. În faţa Lui, rămânem puii de om care caută povârnişurile deşi aripile nu ne sunt pregătite încă pentru zbor…

Postat de admin pe 14 Jan 2010 la 02:23 pm | Categorii: Hrana duhului - cuvinte tari, texte esentiale, Nevoia de discernamant, Parintele Nicolae Steinhardt, Vremurile in care traim Print

“Mii de draci ma furnica vazand cum este confundat crestinismul cu prostia, cu un fel de cucernicie tampa si lasa. O bondieuserie (e expresia lui tante Alice), ca si cum menirea crestinismului n-ar fi decat sa lase lumea batjocorita de fortele raului, iar el sa inlesneasca faradelegile dat fiind ca e prin definitie osandit la cecitate si paraplegie. Denis de Rougemont: Sa nu judecam pe altii, dar cand arde casa vecinului nu stau sa ma rog si sa ma imbunatatesc; chem pompierii, alerg la cismea. De nu, se numeste ca sunt fudul si ca nu-mi iubesc aproapele. Macaulay: este drept ca nu avem voie sa ne rasculam impotriva lui Nero caci orice putere de Sus este, dar nici nu trebuie sa-i sarim lui Nero in ajutor daca se intampla sa fie atacat. (Eisenhower si Foster Dulles in toamna lui ‘56.) Una e sa te rascoli, alta e sa aprobi. Cand a cazut Iacob al II-lea, s-au gasit episcopi anglicani care sa-l urmeze in exil pe regele procatolic, ori poate catolic, numai pentru ca era suveranul legitim si, orice s-ar fi intamplat, nu putea fi inlocuit.

Crestinismul neajutorat si neputincios este o conceptie eretica deoarece nesocoteste indemnul Domnului (Matei 10, 16: “fiti dar intelepti ca serpii si nevinovati ca porumbeii”) si trece peste textele Sfantului Pavel (Efes. 5, 17: “Drept aceea, nu fiti fara de minte”, II Tim. 4, 5: “tu fii treaz in toate…”, Tit. 1, 8: “sa fie treaz la minte” si mai indeosebi I Cor. 14, 20: “Fratilor nu fiti copii la minte; ci la rautate fiti copii, iar la minte fiti oameni mari”). Nicaieri si niciodata nu ne-a cerut Hristos sa fim prosti. Ne cheama sa fim buni, blanzi si cinstiti, smeriti cu inima, dar nu tampiti. (Numai despre pacatele noastre spune la Pateric “sa le tampim”.) Cum de-ar fi putut proslavi prostia Cel care ne da sfatul de-a fi mereu treji ca sa nu ne lasam surprinsi de satana? Si-apoi, tot la I Cor. (14, 33) sta scris ca “Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neoranduielii”. Iar randuiala se opune mai presus de orice neindemanarii zapacite, slabiciunii nehotarate, neintelegerii obtuze. Domnul iubeste nevinovatia, nu imbecilitatea. Iubesc naivitatea, zice Leon Daudet, dar nu la barbosi. Barbosii se cade sa fie intelepti. Sa stim, si ei si noi, ca mai mult rau iese adeseori de pe urma prostiei decat a rautatii. Nu, slujitorilor diavolului, adica smecherilor, prea le-ar veni la indemana sa fim prosti. Dumnezeu, printre altele, ne porunceste sa fim inteligenti. (Pentru cine este inzestrat cu darul intelegerii, prostia – macar de la un anume punct incolo – e pacat: pacat de slabiciune si de lene, de nefolosire a talentului. “Iar cand au auzit glasul Domnului Dumnezeu… s-au ascuns”.) [...]

“Dati deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Mat. 22, 21; Marcu 12, 17; Luca 20, 25). Fraza e clara si regimurile totalitare, adaugandu-i si Rom. 13, cer credinciosilor sa le dea ascultare si respect. Iar multi crestini, care-si confunda religia cu prostia, sar si ei sa le aprobe: “e text!”. Numai ca nu citesc atent.

Dam Cezarului – se talmaceste: Statului – ce este al sau, daca e in adevar stat si se poarta in consecinta. Cand statul (Cezar) se indeletniceste cu ale lui, cu intretinerea drumurilor, mentinerea ordinei, canalizari, transporturi, apararea tarii, administratie si impartirea dreptatii, i se cuvine respectul si tot ce este al sau: impozitul, serviciul militar, civismul. Atunci insa cand Statul nu mai e Cezar, ci Mamona, cand regele se preface in medicine-man si puterea civila in ideologie, cand cere adeziunea sufleteasca, recunoasterea suprematiei sale spirituale, aservirea constiintei si procedeaza la “spalarea creierului”, cand fericirea statala devine model unic si obligatoriu, nu se mai aplica regula stabilita de Mantuitor, deoarece nu mai este indeplinita una din conditiile obligativitatii contractului: identitatea partilor (lui Cezar i s-a substituit Mamona). Mantuitorul nu numai ca n-a spus sa dam lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu si lui Mamona ce este a lui Mamona, ci dimpotriva (Mat. 6, 24; Luca 16, 13) a stabilit ca nu poti sluji si lui Mamona si lui Dumnezeu. Cand pe scaunul de domnie lumeasca sta un Cezar, indemanarea nu este interzisa si Biserica, de-a lungul veacurilor, si-a avut politica ei. Dar cand politica incape pe mainile Celuilalt, se aplica regula vaselor engleze care faceau piraterie sub pavilion strain: deindata ce bastimentul inamic deschidea focul, era inaltat steagul national. Cezarului, cele cuvenite. Cu Mamona nici o legatura, oricat de mica – nici asupra punctelor comune. Lui Mamona numai blestemele din moliftele Sfantului Vasile cel Mare.

(Diavolul: sa incheiem un pact. – Nu. – Atunci hai sa semnam un document prin care recunoastem si tu si eu ca doi plus doi fac patru. – Nu. – De ce? Nu admiti ca doi si cu doi fac patru? De ce n-ai subscrie un adevar incontestabil? – Nu-mi pun semnatura alaturi de a ta nici pentru a recunoaste ca exista Dumnezeu.) [...]

Lumina nu este numai Beatitudine ci si Intelegere, in contrast cu prostia din care face o netrebnica arma diavoleasca.

Aparent paradoxalei constatari a lui Bettex ca incultului ii este ingaduit sa nu creada, savantului insa nu, ii vin in sprijin cuvintele lui Newton: “Corpurile, recunosc, stau unele fata de altele ca si cum s-ar atrage; daca se atrag intr-adevar nu stiu si nici nu ma pricep a spune cum s-ar putea atrage.”

Texte biblice referitoare la teza: crestinismul este o religie a curajului:

De nenumarate ori indemnul christic: Indrazneste fiule, Indrazneste fiica (Mat. 9, 2, 22; Marcu 10,49; Luca 8,48), Indrazniti (Marcu 6, 50; Ioan 16,33);

Incurajarile Nu te teme (Marcu 5, 36; Luca 1, 13; 1, 30; 5, 10; 8, 50), Nu va temeti (Marcu 6, 50; Luca 2, 10; 12, 7; 24, 36; Ioan 6, 20), Nu va inspaimantati (Marcu 16, 6);

Pe lista celor sortiti iezerului de foc, cine figureaza primii? “Fricosii (Apoc. 21, 8); si certarea: Pentru ce sunteti fricosi?” (Marcu 11, 12);

Si mai ales dezvaluirea marelui secret: “Imparatia cerurilor se ia prin staruinta, si cei ce se silesc pun mana pe ea” (Mat. 11, 12);

(In alte versiuni: se ia cu navala si navalitorii pun mana pe ea. Biblia engleza veche vorbeste de violenta si oameni violenti, cea noua afirma ca e siluita si luata cu forta. La forta se refera si Francezii. Germanii dau echivaluentul Gewalt, dar in continuare intrebuinteaza un verb compus mai expresiv: reisen es weg.)

Crestinul este cel caruia Dumnezeu nu i-a dat duhul temerii (2 Tim. 1, 7) si poate duce razboiul nevazut (Nicodim Aghioritul); e bun ostas al lui Hristos Iisus (II Tim. 2, 3) incins cu adevarul, imbracat cu platosa dreptatii, coiful mantuirii, sabia Duhului.

O religie marturisita prin curajul fizic al martirilor (Filip. 1, 28-30: Fara sa va infricosati intru nimic … caci voua vi s-a daruit… nu numai sa credeti intru El, ci sa patimiti intru El, ducand aceeasi lupta…).

Ce zice Pavel? Nu ma voi teme! (Evr. 13, 6) Dar Ioan? In iubire nu este frica ci iubirea adevarata alunga frica. (Epist. I. 4, 18). [...]

Cine este mai fraier? Cine-l urmeaza pe Hristos sau cine se incredinteaza diavolului?

S-ar zice ca Hristos cere mai mult, prea mult; ca sa-l urmezi vrea sa-ti lasi casa, femeia, fratii, parintii, copiii, tarina, vitele, pana si mortii sa-i lasi neingropati.

Atat demonizatii cat si crestinii sunt oameni inzestrati cu sentimentul infinitului. Crestinismul e o martirizare a tot ce-i lumesc, dar si da ceva in schimb: linistea aici si fagaduinta mantuirii viitoare. Pe cand diavolul e mai exigent: in schimbul simtamantului demnitatii el nu ofera decat deznadejdea. Ii dai constiinta, pacea, somnul, iti vinzi prietenii si rudele, cedezi absolut totul si mai mult ca totul – si toate pe degeaba. Ce-a obtinut Iuda de la diavol? Nimic. A fost fraierit. S-a ales cu dispretul batranilor si a restituit banii; s-a ales cu streangul si cu hohotul de ras al Necuratului.

Sfintilor li se cere mult, dar nu chiar totul – si nu degeaba. Postesc, privegheaza, se infrang, dar inima si sufletul nu si le dau.

Contractul incheiat cu diavolul e mult mai oneros decat cel incheiat cu Domnul. De fapt nici nu-i contract, e pacaleala. Dai totul, nu primesti nimic. Plata neantizarii diavolesti e deznadejdea cu perspectivele ei firesti: moartea, sinuciderea, rusinea si ciuda iscate de intelegerea faptului ca ai fost tras pe sfoara. (Sfoara sau franghie, franghia sinucigasului Iuda.)

- Adeseori un anumit ton pedant insotit de cuvinte sforaitoare cu aspect stiintific impresioneaza, asa incat prostii gogonate, bazaconii se aleg cu adancul respect al tuturora. Ar fi de ajuns sa fie nitel scuturate pentru a se vedea cat pretuiesc.

Chamfort: Exista prostii bine imbracate, asa cum exista dobitoci foarte dichisiti. [...]

Ne inspira neincredere pacatosii care n-au in gura decat neprihanirea, neostoirea, necontaminarea. Cred cu totii – verbal – in monofizitism si manicheism, concep viata religioasa numai sub forma etericului si absolutului. O concep, la propriu, caci in fapt isi duc mai departe viata de pacat sub cuvant ca pacatul fiind irezistibil, iar crestinismul tot una cu etericul absolut, nu pot iesi din dilema in care se afla. Lui Satana ii consacra viata lor pacatoasa, iar lui Hristos vorbirile si scrierile lor slavitoare ale puritatii celei mai rafinate.

Cat de departe sunt de teandria crestina, si de Cel ce propovaduia metanoia pe strazi, in sate, pe drumuri, pe la ospete, te miri unde si te miri cui.

Si ce usoara e solutia pe care si-au gasit-o.

Dar crestinismul nu-i usor si Hristos e greu de pacalit; El aici ne cere sa ne purtam – dupa puterile noastre – crestineste. Aici in lume, facand eforturi si-n plina necuratie. Si – vorba lui Kierkegaard – nu-i El atat de slab incat sa ne scoata din lume. Si nici – se-ntelege – atat de naiv incat sa nu stie de ce se vorbeste cu atata intransigenta si exclusivism despre neprihanire: vocabularul psihanalitic ii este cunoscut, cum ii sunt toate, deci si compensatiile si transferurile”.

(Fragmente din Jurnalul Fericirii, sursa de pe internet – AICI).

Legaturi:

• NU, DOMNULE!” – IMPOTRIVIREA SI RUGACIUNEA: CHEILE REZISTENTEI

• A SPUNE CA 2+2=4 SAU DESPRE MARTURISIREA SI LEPADAREA ADEVARULUI INCOMOD

• Steinhardt : Sapte pacate capitale
• Povestea cartofului, a porcului si a incalzirii globale sau DESPRE MANIPULAREA… MINUT CU MINUT

Nu exista comentarii »

Statutul femeii in Biserica primara

Statutul femeii in Biserica primara

Pentru a intelege care era statutul femeii in Biserica primara, trebuie sa vedem mai intai ce este Biserica si care sunt structura si scopul ei. Conform doctrinei crestine, bazele Bisericii au fost puse de catre Mantuitorul nostru Iisus Hristos inca din timpul vietii Sale si in mod desavarsit ea a fost inaugurata prin Jertfa Lui de pe Cruce si prin Pogorarea Duhului Sfant la Cincizecime peste Apostoli[1].

Sfantul Apostol Pavel spune ca Dumnezeu „voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina."(1 Tim 2, 4). Omul are nevoie sa fie mantuit de moarte, de perisabilitate si de pacat, stari in care el se afla in urma caderii in pacat a protoparintilor, Adam si Eva[2].

Dumnezeu a hotarat sa mantuiasca lumea prin Fiul Sau, Care s-a intrupat „de la Duhul Sfant si din Fecioara Maria si s-a facut om". Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a mantuit natura umana de la moarte si de sub stapanirea pacatului prin Jertfa Sa de pe Cruce. Dumnezeu fiind, El a putut sa asume intrega fire umana, cu toate pacatele ce s-au comis si se vor comite de-a lungul istoriei in lume si sa decida sa suporte in trupul Sau omenesc consecinta pacatului, care este moartea[3]. Moartea lui Hristos pe Cruce - semn al sacrificiului de sine suprem - a fost insa urmata de Inviere, deoarece Dumnezeu L-a inviat pe Cel care nu avea nici un pacat personal, pe Cel care acceptase sa moara „pentru fratii Sai", iar nu din cauza pacatelor proprii[4].

Inviind Hristos, El a inviat odata cu trupul Sau toata natura umana pe care o asumase voluntar. Incepand cu ziua Invierii lui Hristos, toti oamenii care accepta sa creada in Hristos si in eficacitatea reala a sacrificiului Sau, se identifica cu El si primesc astfel viata vesnica prin intermediul Sfintelor Taine, adica viata neafectata de moarte[5]. Pentru acestia, moartea biologica ramane numai o consecinta a mostenirii trupului stricacios al lui Adam, iar nu semnul despartirii de Dumnezeu si de viata, cum fusese pana la Hristos. Aproprierea roadelor Invierii lui Hristos nu se face numai prin credinta in El, ci si printr-un efort sustinut de „transformare" in Hristos, de ajungere la stadiul in care, dupa cum spune Sfantul Apostol Pavel, „nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste intru mine." (Gal 2, 20). „Hristificarea" firii umane individuale se face cu ajutorul harului Duhului Sfant, al acestei energii necreate transmise in lume de catre cea de-a treia Persoana a Sfintei Treimi[6]. Acest har a fost dat prima data oamenilor la Cincizecime, cand Duhul Sfant s-a pogorat in lume si a inceput opera de „hristificare" a oamenilor, de modelare a lor dupa chipul lui Hristos Cel Inviat.

„Hristificarea" omului de catre har este realizata prin doua mijloace: pe de o parte, prin „imbibarea" fiintei umane de har, iar pe de alta parte, prin ajutarea omului de a-L imita pe Hristos, de a trai conform cu vointa Domnului si Mantuitorului nostru. „Imbibarea" naturii umane de har se face prin intermediul Sfintelor Taine si al celorlalte slujbe savarsite de catre preotii Bisericii, care devin astfel instrumente de transmitere a harului in lume. Acesti oameni care sunt alesi de Dumnezeu pentru a transmite harul Duhului Sfant, impreuna cu cei care cer si accepta acest har transformator, constituie trupul Bisericii crestine. Deoarece scopul Bisericii este „hristificarea" omului, putem spune ca ea reprezinta insusi Trupul lui Hristos, caci, in cadrul Bisericii, Trupul lui Hristos, in care a fost asumata si mantuita intreaga natura umana, este apropriat, insusit, de catre fiecare individ care conlucreaza cu harul divin[7]. Folosind o comparatie din domeniul fizicii, am putea spune ca in Biserica, Trupul lui Hristos, aceasta „energie potentiala", devine trupul fiecarui credincios, transformandu-se in „energie cinetica", activa, concreta. Harul Duhului Sfant unifica Trupul lui Hristos cu fiinta credinciosilor „hristificati", astfel incat „toti sa fie una", fara despartire, dar si fara amestecare. Unirea desavarsita a madularelor Trupului cu „Capul" Hristos se va realiza la a doua Parusie a Domnului, cand cei ce au fost „hristificati" din timpul vietii vor invia si vor intra cu Hristos in ceea ce Evangheliile numesc „Imparatia Cerurilor" sau „Imparatia lui Dumnezeu". In acest moment Biserica isi va fi atins scopul sfintitor si mantuitor pe care l-a jucat in lume si in timpul istoric.

Vedem astfel ca, dupa Jertfa mantuitoare a lui Hristos, Biserica joaca un rol crucial in opera de mantuire a oamenilor. Instituirea ei nu este consecinta unor decizii omenesti, cum afirma unii teologi de astazi, ci ea a fost realizata de catre Dumnezeu Insusi[8].

Dumnezeu vrea ca toti oamenii sa se mantuiasca, insa multi oameni au ales sa nu creada in Hristos, si astfel sa nu-si aproprieze roadele Jertfei Sale datatoare de viata. Daca in mod potential, firea umana a tuturor oamenilor a fost asumata si mantuita de catre Hristos, in mod real, concret, multi oameni refuza acest dar al lui Dumnezeu. De aceea, in plan istoric, concret, in Trupul lui Hristos nu sunt inglobati toti oamenii, ci numai cei ce L-au primit pe Domnul Iisus Hristos ca Mantuitor prin Taina Sfantului Botez. Numai acestia alcatuiesc Biserica, numai ei devin madulare ale Trupului mistic al lui Hristos[9]. De aceea, in loc sa se identifice cu intreaga umanitate - cum ar fi fost dorinta lui Dumnezeu - Biserica constituie doar o parte, „o insula" in cadrul umanitatii, sau, in limbaj biblic, „o corabie a lui Noe" in care sunt salvati numai o parte dintre oameni. In acest sens, putem spune ca limitarea Bisericii, care exista ca un organism limitat in cadrul umanitatii, se datoreaza intr-adevar vointei umane, cea care a refuzat darul mantuirii facut de catre Dumnezeu intregii omeniri.

In ceea ce priveste structura Bisericii, ea se datoreaza in totalitate vointei divine, deoarece Capul nevazut al Bisericii este Hristos si El o conduce de-a lungul veacurilor pe marile istoriei. Dupa cum am spus mai devreme, „hristificarea" omului prin conlucrarea cu harul se realizeaza in primul rand prin „imbibarea" omului de har prin intermediul Sfintelor Taine ale Bisericii. Insa Dumnezeu a vrut ca aceste Taine sa nu fie savarsite de catre toti membrii Bisericii, ci numai de catre anumiti membri, alesi si sfintiti spre acest scop[10]. Motivele acestei decizii divine pot fi multiple, variind de la unele foarte spirituale, pana la altele de natura practica.

In primul rand, modelul preotiei crestine este Hristos; de aceea, contempland mai indeaproape Persoana Lui, putem identifica cateva motive care au stat la baza deciziei lui Dumnezeu de a institui preotia umana. Fiul lui Dumnezeu nu s-a adresat oamenilor direct, ca Dumnezeu, ci S-a intrupat, a devenit o persoana umana, care a intrat in relatie cu alte persoane umane. Tot astfel, Dumnezeu nu transmite harul Sau oamenilor in mod „brut", nemijlocit, ci prin intermediul acestor persoane umane, pe care El le alege si le sfinteste pentru acest scop[11].

In al doilea rand, din cauza naturii limitate si cazute a omului, acesta se afla oricand in pericol de a fi amagit. De aceea, Dumnezeu a vrut ca harul Sau sa fie transmis numai de catre anumite persoane despre care toata lumea sa stie ca sunt slujitorii Lui, spre a se feri astfel de inselare si de rataciri.
In al treilea rand, vom vedea ca imitarea preotiei lui Hristos nu se rezuma la transmiterea harului prin sacramente, ci ea presupune si asumarea functiilor de conducere, de invatare si de slujire a credinciosilor[12].

Consideram astfel ca functiile pe care le indeplinesc membrii clerului Bisericii sunt in numar de trei: functia sacramentala sau de slujire, functia de invatare sau profetica si cea de conducere. Consideram totusi ca aceasta impartire clasica a functiilor clericale nu este intru totul exacta, deoarece stabileste sinonimii intre termeni care - dupa cum vom vedea - nu sunt cu adevarat sinonimi.

In timpul primelor decenii ale Bisericii crestine, toate cele trei functii erau indeplinite de catre Sfintii Apostoli. Acestia fusesera primii oameni alesi dintre discipolii Sai de catre Mantuitorul Insusi, numiti, sfintiti si trimisi in lume spre transmiterea harului sfintitor si a invataturii mantuitoare. In jurul lor s-au format primele comunitati crestine dupa Inaltarea lui Hristos la Ceruri[13]. Cu timpul insa, numarul comunitatilor si al membrilor lor a crescut, astfel incat Sfintii Apostoli nu mai reuseau sa mearga pretutindeni si sa indeplineasca toate cele trei functii clericale. Atunci, din motive practice, dar urmand si exemplul Mantuitorului, Apostolii au ales sapte alte persoane, carora le-au incredintat functia de slujire. Acesti slujitori ai Bisericii au fost primii diaconi, despre care ne vorbeste cartea Faptele Apostolilor.

Nu mult dupa sfintirea diaconilor, acestia au primit si o parte din functia de invatare, dupa cum o demonstreaza cazul Sfantului Arhidiacon Stefan (FAp cap. 7). Consideram chiar ca in cursul primului secol crestin, functia de invatare era asumata de catre multi dintre crestinii botezati, considerandu-se ca botezul reprezinta deja garantia iluminarii de catre Duhul Sfant. Dupa cum spune Sfantul Apostol Pavel in epistola catre Galateni, ca nimeni nu poate striga „Avva, Parinte" decat numai in Duhul Sfant[14]; cu alte cuvinte, primirea Duhului Sfant la Botez constituie un har suficient pentru ca cineva sa poata transmite invatatura cea adevarata despre Dumnezeu[15]. Aparitia ereziilor trebuie sa fi fost cauza practica principala care i-a determinat pe conducatorii Bisericii de a permite transmiterea adevarurilor de credinta numai acelor membri ai clerului care fusesera sfintiti special pentru aceasta.

Dupa sfintirea diaconilor, Sfintii Apostoli au inceput sa numeasca si alte persoane, menite sa indeplineasca toate functiile pe care ei insisi le indeplineau si care trebuiau sa transmita harul divin mai departe in timp, dupa trecerea lor la Domnul. O prima categorie au reprezentat-o episcopii, care au devenit „inlocuitorii" deplini ai Apostolilor si care aveau autoritate peste comunitati numeroase. La randul lor, episcopii au numit preoti, care insa nu detineau deplinatatea functiei sacerdotale si erau numiti la conducerea unor comunitati mai mici, subordonate controlului episcopului locului.

Vedem astfel chiar din cadrul scrierilor neo-testamentare ca, pana la sfarsitul primului secol, fusesera instituite toate cele trei trepte ale clerului superior. Ulterior, va continua procesul de „specializare" a unor persoane pentru savarsirea anumitor functii secundare, cum ar fi cititul lecturilor biblice (lector) sau cantatul in biserica (psalt)[16].

Scopul acestei prezentari este de a raspunde la intrebarea daca au existat femei in randul clerului superior sau inferior din timpul primelor patru secole crestine. Dupa cum stim din textele neo-testamentare si dupa cum sustine toata traditia patristica, Mantuitorul Hristos Si-a ales cei 12 Apostoli din randurile ucenicilor barbati. Cu toate acestea, pe tot parcursul activitatii Sale misionare, Mantuitorul a fost urmat si de numeroase femei, care-I slujeau sau Ii puneau la dispozitie o parte din averile lor.

Dupa Cincizecime, Sfintii Apostoli au numit - dupa cum am aratat - diaconi, episcopi si preoti. Se poate ca functia de slujire, pe care o indeplineau de bunavoie femeile ce-L urmau pe Hristos, sa fi fost deja recunoscuta ca o functie clericala pe parcursul primului secol. Un text din epistola catre Romani 16, 1-2 face referire la „diaconita" (διακονος) Febe si pare sa confirme existenta diaconatului feminin in jurul anilor 60 d. Hr. Trebuie de asemenea mentionat faptul ca, in primele decenii ale Bisericii crestine (anii 40-60) cele trei trepte ale clerului, precum si functiile lor, nu erau clar si universal definite. De aceea, denumirea de Apostol este folosita pentru a desemna si pe misionarii evanghelizatori, iar numele de preot putea sa-i desemneze si pe episcopi.

Cat despre alte femei mentionate in scrierile epistolare ale Sfantului Apostol Pavel, printre care Priscila (Rom 16, 3), Maria (Rom 16, 6), Trifana, Trifosa, Persida (Rom. 16, 7), despre care se spune ca „s-au ostenit intru Domnul", credem ca ele ar fi putut ajuta si chiar invata (evangheliza) in comunitatile lor, fara sa aiba insa o functie sacerdotala aparte.

Scrierile neo-testamentare vorbesc de asemenea despre o categorie aparte de femei, „vaduvele", categorie ce va continua sa existe pe tot parcursul epocii Bisericii primare. In urma analizei mai multor texte scripturistice si patristice, putem presupune ca aceasta „breasla" a vaduvelor a aparut din necesitatea simtita de catre crestini de a se ocupa de femeile ramase vaduve, urmand astfel unei vechi traditii iudaice. Legislatia imperiala prevedea ca, dupa moartea sotului, vaduva impreuna cu toata zestrea ei treceau sub protectia unui fiu sau a unui frate, care avea obligatia de a-i purta de grija. Prin urmare, vaduvele erau ferite de saracie, cel putin in mod teoretic[17]. De aceea s-a ajuns la alegerea altor criterii decat cele financiare, care sa permita unei femei intrarea in ordinul vaduvelor. In primul rand, vaduvele trebuiau sa fie femei in varsta, mai batrane de 60 de ani, respectabile, care puteau sa ajute Biserica in diverse moduri, prin slujirea bolnavilor, prin asistenta femeilor s.a.m.d. Cu timpul, aceste femei, care initial fusesera „grupate" spre a primi ajutorul comunitatilor crestine, au inceput sa joace un rol activ in Biserica.

Pentru ca serviciile lor sa nu dea nastere la suspiciuni si la critici, li s-a cerut vaduvelor sa duca o viata din ce in ce mai sfanta. Aceste cerinte, care vor fi repetate pe tot parcursul istoriei Bisericii primare, au fost initial formulate in epistola Sfantului Apostol Pavel catre Timotei: „Sa fie inscrisa intre vaduve cea care nu are mai putin de saizeci de ani si a fost femeia unui singur barbat; daca are marturie de fapte bune, daca a crescut copii, daca a fost primitoare de straini, daca a spalat picioarele sfintilor, daca a venit in ajutorul celor stramtorati, daca s-a tinut staruitor de tot ce este lucru bun." (1 Tim 5, 9-10).

Mai mult decat atat, se obisnuia selectarea celor mai pioase vaduve, care urmau sa faca parte dintr-un „ordin" al vaduvelor. In functie de regiunea si de epoca istorica, vaduvele care faceau parte din acest „ordin" erau „numite", deci investite printr-o ceremonie aparte, ce poate fi comparata cu cea a intrarii in monahism. Consideram chiar ca ordinul vaduvelor a reprezentat o prima etapa inaintea aparitiei monahismului feminin. In Epistola Sfantului Policarp al Smirnei catre Filipeni se vorbeste despre „fecioarele numite vaduve". Aceasta categorie de femei trebuie sa fi fost constituita din tinere femei care decideau sa nu se casatoreasca, intocmai cum vaduvele intrate in „ordin" erau obligate sa renunte la a incheia noi mariaje. Asadar, aceste fecioare asemanate cu vaduvele au fost precursoarele monahismului feminin.

Faptul ca vaduvele nu erau „sfintite" este confirmat de anumite scrieri patristice, dintre care amintim „Traditia apostolica", din secolul al III-lea, care afirma explicit:
„ Cand este instituita o vaduva, ea nu este hirotoita, ci numai este desemnata prin acest titlu. (...) Vaduva sa fie instituita numai prin cuvant si sa se alature celorlalte vaduve. Dar ea nu va primi punerea mainilor, intrucat ea nu ofera nici un sacrificiu si nu are functie liturgica. Iar hirotonirea se face pentru clerici, in vederea serviciului liturgic. Vaduva este instituita pentru rugaciune, care este comuna tuturor."[18]

Acelasi lucru este afirmat in „Canoanele bisericesti ale apostolilor", un text realizat in Egipt spre mijlocul secolului al IV-lea: „Sa nu fie hirotonite vaduvele care sunt instituite; (...) sa nu fie hirotonite, ci numai sa se spuna o rugaciune pentru ele, caci hirotonia este pentru barbati. Slujirea vaduvelor este importanta prin ceea ce le impune: rugaciunea frecventa, slujirea bolnavilor si postirea frecventa."[19]

Si „Constitutiile apostolice", alcatuite spre sfarsitul secolului al IV-lea, confirma faptul ca vaduvele nu sunt hirotonite. Cu toate acestea, a existat in Biserica primara o categorie de femei care primeau hirotonia (sau hirotesia - dupa alte texte), si anume diaconitele. Roger Gryson, autorul lucrarii „Le ministère des femmes dans l'église ancienne", considera ca diaconatul feminin a existat numai in cadrul Bisericii rasaritene, deoarece el este mentionat in texte de origine siriana, monofizita sau antiohiana, in vreme ce in textele de origine egipteana, alexandrina sau romana nu se face pomenire despre hirotonia femeilor (decat cel mult intr-un sens polemic).

Ca si in ceea ce priveste celelalte functii ecleziastice, si pentru crearea diaconatului feminin s-a avut in vedere un motiv practic: slujirea si ajutarea preotului la botezul femeilor. Principala functie a diaconitei era ajutarea preotului care savarsea botezul femeilor, dupa cum aflam, de exemplu, din „Didascalia celor 12 Apostoli":
„ daca botezi tu insuti, sau daca poruncesti diaconilor sau preotilor de a boteza, o femeie diacon sa unga femeile (care se boteaza), dupa cum am spus. Dar cel care rosteste invocarea numelui divin asupra ei in apa sa fie un barbat."[20]

Aceeasi idee este preluata mai tarziu in „Constitutiile apostolice", care stipuleaza: „Diaconita nu binecuvanteaza, dupa cum nu face nici una dintre actiunile specifice preotilor sau diaconilor; ea pazeste numai portile si asista preotii la administrarea botezului, din motive de decenta."[21]

Spre deosebire de Canoanele Sinodului de la Niceea, care afirmau ca diaconitele nu fac parte din cler, „Constitutiile Apostolice" vorbesc despre hirotonirea diaconitelor, prin rugaciunea urmatoare: „Dumnezeule vesnic, Parinte al Domnului nostru Iisus Hristos, Creator al barbatului si al femeii, Tu care ai umplut de Duhul Tau pe Miriam, Debora, Ana si Holda, Tu care nu Te-ai rusinat de a face sa se nasca Fiul Tau unic dintr-o femeie, Tu care ai numit in Cortul marturiei si in Templu pazitoare ale sfintelor Tale porti, coboara acum privirea Ta asupra servitoarei Tale, aleasa pentru diaconat. Da-i ei Duhul Tau cel Sfant si curateste-o de toata murdaria trupului si a sufletului, pentru ca ea sa implineasca cu demnitate slujirea care i-a fost data, spre salva Ta si spre marirea Hristosului Tau, impreuna cu care esti binecuvantat si preamarit, impreuna cu Sfantul Duh, in vecii vecilor. Amin."[22]

In ceea ce priveste pozitia ocupata de diaconita in cadrul clerului, R. Gryson considera ca: „pozitia diaconitei in sanul ierarhiei bisericesti este incerta si imprecis fixata: asemanarea de nume si similitudinea cel putin partiala a functiilor invitau in mod natural la asocierea ei cu diaconii, dar pe de alta parte, se ezita a se acorda astfel femeilor intaietate fata de barbati, (astfel incat) in alte enumerari, diaconita este mentionata dupa membrii masculini ai clerului."[23]

Concluzionand, putem spune ca in Biserica primelor patru secole crestine, in partea de rasarit a Imperiului Roman, s-a practicat hirotonirea femeii ca diacon, functie ce nu avea insa nici o incarcatura sacramentala, nici una pedagogica. Diaconitele constituiau un personal auxiliar, menit sa ajute clerul masculin in practicarea misiunii sale fata de femei.

Un rol mai important decat al diaconitelor par sa fi jucat vaduvele, aceste femei alese si numite spre practicarea ascezei si a rugaciunii, carora, in timp, li s-au adaugat fecioarele consacrate, ambele categorii fiind, in cele din urma, integrate in cadrul monahismului feminin. In continuare voi incerca sa arat de ce monahismul feminin mi se pare o slujire mult mai importanta pentru femeie decat diaconatul primelor secole.

Noul Testament si Traditia Bisericii nu fac nici o mentiune cu privire la dorinta Mantuitorului Hristos de a le acorda femeilor functia sacerdotala. Cu toate acestea, misiunea lor in lume pare sa fie alta, si anume misiunea profetica. Functia profetica este indeplinita de femei pe tot parcursul Noului Testament. Conform profetiei lui Isaia, Sfanta Fecioara Maria a fost un semn dat poporului: „Domnul meu va va da un semn: Iata, Fecioara va lua in pantece si va naste Fiu si vor chema numele Lui Emanuel." (Is 7, 14). Sfanta Fecioara apare asadar ca un semn profetic dat lumii intregi. In continuare, o alta femeie devine „semn": verisoara Sfintei Maria, Sfanta Elisabeta, este si ea insarcinata, prin mila lui Dumnezeu. (Lc 1, 36) Vazand-o pe Sfanta Fecioara Maria insarcinata, Elisabeta incepe a profeti (Lc 1, 41-42), la fel si batrana vaduva Ana de la Templul din Ierusalim (Lc 2, 36-38).

Exemplul desavarsit al aspectului profetic al misiunii femeii il constituie episodul ungerii cu mir a picioarelor si a capului Domnului Iisus Hristos de catre Maria din Betania (Mt 26, 6-13). Comentand acest episod, Georgette Blaquière in lucrarea sa „La grace d'être femme", afirma: „Maria din Betania patrunde misterul cailor lui Dumnezeu. Ea stie intr-un mod ascuns ca ceasul lui Iisus a venit, ceea ce ea accepta si proclama prin acest act misterios, a carei profunzime nu o intelege poate nici ea insasi. Ea sparge vasul pretios de alabastru plin de parfum. Tot asa, trupul lui Iisus va fi zdrobit prin moarte, pentru a se putea raspandi parfumul „care umple casa" (In 12, 3), aceasta „buna mireasma a lui Hristos" (Efes 5, 2; 2 Cor 2, 15), care, dupa Sfantul Apostol Pavel, ii va umple pe crestini, marcati ei insisi de ungerea mesianica si regala a botezului. Apoi ea unge trupul lui Iisus cu toata tandretea inimii ei, iar El recunoaste si accepta acest gest ca anticipare a ungerii funerare si profetie a Patimilor."[24]

In continuare, Hristos pare sa uneasca sacrificiul Sau mantuitor cu gestul profetic al acestei femei. Dupa cum, vorbind la Cina cea de Taina despre Sfanta Euharistie care se va face „spre pomenirea Mea" (Lc 22, 19), tot astfel in acest moment el spune ca gestul femeii va fi anuntat in toata lumea „spre pomenirea ei" (Mt 26, 13). Imaginea preotului ce se auto-sacrifica si a profetului care anunta sacrificiul preotului sunt astfel unite pentru totdeauna.

In alta ordine de idei, femeia ipostaziaza natura umana intr-un mod care o predispune spre functia profetica. Daca barbatul este elementul activ, care-L cauta pe Dumnezeu, care se lupta cu El pentru a-I „smulge" o binecuvantare (Fc 32, 25-28), femeia primeste cu pace si in deplina ascultare revelarea lui Dumnezeu. In timp ce dreptul Iosif se framanta intre credinta si necredinta (Mt 1, 21), Sfanta Fecioara afirma cu incredere : „Fie mie dupa cuvantul tau!" (Lc 1, 38). De asemenea, in timp ce lui Nicodim i se cere sa caute adevarul misterului lui Iisus (In 3, 9-10), Hristos se reveleaza dintr-o data femeii samaritence (In 4, 26). In timp ce aproape toti Apostolii L-au parasit pe Hristos Rastignit (Mc 14, 50), femeile raman fidele la picioarele Crucii (In 19, 25).

Femeia este prin insasi structura ei semn: ea Il primeste pe Dumnezeu fara lupta, fara indoiala, fara frica. Ea este receptacolul acestui Dumnezeu care se reveleaza, ea este raspunsul firii umane la caracterul catafatic al divinitatii. Barbatul insa este cel care-L cauta mereu pe Dumnezeu, este cel care stie ca Dumnezeu este apofatic, este mereu ascuns si dornic de a fi descoperit. De aceea femeia este semn, functia sa este profetica, caci cu usurinta ea Il reveleaza pe Dumnezeu. Barbatul este preot si rege, caci el se sacrifica si se autoconduce spre gasirea lui Dumnezeu Care se ascunde, Care se vrea cucerit. Uneori, pierdut fiind pe acest drum al cautarii, barbatul are nevoie de „semnul" femeii pentru a regasi drumul spre Hristos (In 20, 17-18; Apoc 12, 1).

Femeia este chemata de catre Mantuitorul Hristos la aceasta slujire a ascultarii, a primirii si a trairii revelatiei, dupa cum ne invata episodul cu Marta si Maria (Lc 10, 38-42). Maria a recunoscut din nou partea cea buna, partea care se potriveste structurii ei feminine si care nu a fost luata de la ea. Daca slujirea diaconiei sau cea de conducere a comunitatilor crestine au fost „luate" de la femeie, ele nefiind justificate decat de conjunctura istorica, misiunea profetica va ramane specifica femeii pana la sfarsit.

In viata de zi cu zi, femeia este semn si profet prin trairea sa in credinta, prin ascultarea de Hristos, prin nadejdea in implinirea cuvintelor Lui. De aceea cred ca viata fecioreasca a femeii exprimata prin monahism, precum si viata casta in casatorie sunt mai mult decat cai spre perfectiune (asa cum sunt pentru barbat), ele sunt un semn, care simbolizeaza credinta in viata viitoare, cand umanitatea, ca o fecioara inteleapta sau ca o mireasa fidela, se va uni cu Mirele Hristos.

Tot in cadrul slujirii profetice este inclusa si slujirea invatatoreasca. Slujirea invatatoreasca a femeii a fost simbolizata in scrierile evanghelice prin mai multe personaje biblice: Sfanta Fecioara Maria dezvaluie tainele mantuirii in imnul sau cuprins in Evanghelia dupa Lc 1, 46-55; la fel, proorocita Ana la Templu (Lc 2, 36-38); femeia samariteanca anunta vestea sosirii lui Mesia in tot orasul ei (In 4, 39), iar femeile mironosite vestesc Invierea Domnului Apostolilor (In 20, 17-18).

In scrierile ne-evanghelice, numarul femeilor care vestesc Evanghelia (lucreaza in Domnul) se mareste: Priscila impreuna cu sotul ei, Acvila, Iunia si sotul ei, Andronicus, Trifena si Trifosa, Persida (Rom cap. 16), si poate multe altele din cadrul comunitatilor pauline. Despre unele dintre aceste femei (Maria, Priscila, Trifena si Trifosa, Persida), Sfantul Apostol Pavel spune ca au „lucrat" (ekopiasen) in Domnul sau in Hristos, sau chiar ca se numara printre apostoli (Iunia).

In scrierile pauline, termenul de apostol inseamna „misionar", „evanghelizator", iar cu un sens mai restrans se referea probabil la cei care L-au vazut pe Hristos fie in timpul vietii, fie dupa inviere si care propovaduiau Evanghelia. Din contra, expresia „cei doisprezece" se referea in mod explicit la cei doisprezece Apostoli alesi de Hristos, care au primit primii Sfantul Duh la Cincizecime. Cat despre termenul „a lucra" (kopian), el desemneaza in epistolele pauline, in majoritatea cazurilor, actiunea de predicare a Evangheliei.

In Epistola I catre Timotei, se spune despre preotii care conduc comunitatea ca, aceia dintre ei care se ocupa cu lucrarea predicarii, merita o dubla onoare (1 Tim 5, 17). Intelegem de aici ca harisma predicarii era deosebita de slujirea sacerdotala sau de conducere. Ea era privita ca un dar al Duhului Sfant dat crestinului dupa botez. Este posibil ca predicatorii sa fi primit si un fel de hirotesire spre a li se recunoaste harisma invatatoreasca.

Cu toate acestea, expresia „punerea mainilor", care presupunea transmiterea unui har sfintitor cu valoare sacramentala, nu este niciodata folosita prin raport la o femeie, ci numai in legatura cu barbati. De asemenea, nu se spune despre nici o femeie ca ar fi botezat, ca ar fi primit marturisirea pacatelor cuiva, ca ar fi frant painea, sau ca ar fi hirotonit pe cineva.

Deducem din cele spuse pana aici ca slujirea invatatoreasca si/sau profetica reprezenta o harisma speciala, pe care puteau sa o primeasca si femeile, insa ea nu avea nici o incarcatura sacramentala.

Pe de alta parte, femeilor li se cerea sa exercite aceasta slujire in buna cuviinta, dand dovada de respectul cuvenit barbatilor/sotilor. In urma unei analize atente a controversatului text din Epistola I catre Corinteni , in care se recomanda femeilor sa taca in biserica, credem ca sensul acestor afirmatii pauline poate fi redat in felul urmator:„Sotiile (in anumite manuscrise: voastre) sa taca (sa nu se agite (FAp 12, 17), sa faca liniste (FAp 15, 12; Luca 18, 39), sa nu replice (Luca 20, 26), sa nu se certe, sa nu se dea in spectacol) in biserica (in adunarea de cult; 1 Cor 14, 19), caci nu le este permis sa vorbeasca (sa se adreseze - 1 Cor 14, 3, 6, 28, sa se certe) (altor barbati/cu alti barbati), ci sa fie supuse (sub controlul - 1 Cor 14, 32, autoritatea - Rom 8, 20; Rom 10, 3) (in anumite manuscrise: sotilor lor), dupa cum spune si legea. Dar daca vor sa invete (pe altii - Mat 28, 19, sa dea lectii) (alt manuscris: manthanein - sa invete ceva) , acasa sa intrebe ( sa ridice o problema - Lc 6, 9, sa se certe, sa lanseze o disputa - Lc 2, 46) cu propriii lor soti (iar nu cu alti barbati), caci este rusinos pentru o femeie sa vorbeasca (sa se adreseze, sa se certe) in biserica (altor/ cu alti barbati)."

Tinand cont de intregul context al acestei epistole, consideram ca femeile din Corint aveau tendinta de a se da in spectacol in timpul slujbelor, rugandu-se si profetind cu capul descoperit (1 Cor 11, 3-16) si certandu-se cu barbatii altor femei despre diverse subiecte (1 Cor 11, 18). De aceea, Sfantul Apostol Pavel le cere in primul rand sa-si acopere capul, pentru ca in cadrul slujbei, atunci cand se roaga si profetesc, sa nu se puna in evidenta slava barbatului (care este femeia si care trebuie sa se ascunda - katakalupteai), ci numai slava lui Dumnezeu (care este barbatul si care trebuie sa fie vizibil). In al doilea rand, el le cere sotiilor sa nu intre in discutii cu alti barbati si, in general, sa nu faca tulburare in timpul slujbei.

Faptul ca porunca data femeii (sotiei) de a tacea (de a nu se certa cu alti barbati) nu are valoarea unei interdictii generale de a se exprima in cadrul cultului este demonstrat atat de capitolul citat anterior (cap. 11, 5), cat si de afirmatia din versetul 31 conform careia: „toti pot sa profeteasca". Intrucat harul se da tuturor la botez, darurile Duhului sunt general-valabile, atat pentru barbati, cat si pentru femei. De altfel, credem ca recomandarile anterioare, facute celor care vorbesc in limbi si profetilor, erau valabile si pentru femeile care aveau acele harisme.

Ceea ce-l preocupa aici pe Apostol nu este statutul femeii in cadrul institutiei bisericesti, ci comportamentul ei in cadrul slujbelor. El vrea asadar ca slavirea lui Dumnezeu sa se faca in deplina disciplina, cu calm, fara dispute si sa se respecte buna-cuviinta (1 Cor 14, 40).

Dupa aceasta prezentare a situatiei si a rolului femeii in Biserica primara putem concluziona prin a afirma ca femeia era perceputa ca impreuna-mostenitoare cu barbatul a Imparatiei Cerurilor (1 Pt 3, 7). In urma botezului, femeile puteau primi diverse harisme, intocmai ca si barbatii. Dintre acestea, cea mai frecventa era cea a profetiei (FAp 21, 8-9) si cea a apostolatului (a evanghelizarii). Ca si multe dintre celelalte harisme, si acestea au disparut dupa primul secol, astfel incat, incepand din secolul al doilea, nu se mai intalnesc femei misionare sau profetese.

De asemenea, femeile primisera in anumite regiuni hirotonirea (hirotesirea) ca diaconita, spre a fi de ajutor preotilor la savarsirea botezului femeilor, insa aceasta slujire nu avea incarcatura sacramentala. De altfel, nicaieri in Noul Testament nu se vorbeste despre acordarea unei slujiri sacramentale femeii si nici despre femei care sa fi avut dreptul de a boteza, de a savarsi frangerea painii, de a savarsi Taina Sfantului Maslu sau de a hirotoni.

Femeile apar insa in ipostaza de patroane, de „sponsori" ai Bisericii, atunci cand ele pun la dispozitia comunitatilor crestine casele sau veniturile lor. Aceasta este mai mult o functie administrativa; atunci cand sunt alesi conducatori spirituali ai comunitatilor crestine, ei sunt barbati si sunt numiti episcopi. Slujirea ideala a femeii ramane cea profetica, manifestata dupa primul secol prin viata monahala si prin viata casta in cadrul casatoriei crestine.

Prof. Drd. Cristina SOCOSAN

Note:

[1] Pr. Lector George Remete, Dogmatica ortodoxa, Alba Iulia 1996, p. 288.
[2] Hristos Andrutos, Simbolica, tr. Patriarhul Iustin, Bucuresti, 2003, p. 293.
[3] Dumitru Staniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, ed. a II-a, Craiova, 1993, p. 253.
[4] Ibidem , p. 355.
[5] Pr. Lect. George Remete, op. cit., p. 241
[6] Pr. Lector George Remete, op. cit., p. 257.
[7] Ibidem, p. 288.
[8] Hristos Andrutos, op. cit., p. 162.
[9] Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Teologia dogmatica ortodoxa, ed. II, vol. 2, Bucuresti, 1997, p. 144.
[10] Hristos Andrutos, op. cit., p, 124.
[11] Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae , op. cit., vol. III, p. 97.
[12] Hristos Andrutos, op. cit., p. 125 : „Lucrarile ierarhiei sunt: slujirea cuvantului, savarsirea tainelor si puterea si autoritatea de a dezlega pacatele oamenilor".
[13] Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, Liturgica teoretica, Bucuresti, 2002, p. 36.
[14] Gal 4, 6.
[15] Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, op. cit., vol. II, p. 155 „In felul acesta, toti sunt preoti si jertfe in Biserica, toti sunt invatatori si calauzitori spre mantuire ai lor si ai altor credinciosi apropiati, sau si ai altor oameni, dar fara o raspundere formala pentru comunitatea bisericeasca".
[16] Pr. Prof. Dr. Ene Braniste, op. cit., p. 32.
[17] Bruce Winter, Roman Wives, Roman Widows, the Appearance of the New Women and the Pauline Communities, Michigan, 2003, p. 126.
[18] Roger Gryson, Le ministere des femmes dans l'eglise ancienne, Paris, 1972, p. 51.
[19] Ibidem, p. 88.
[20] Ibidem, p. 76.
[21] Ibidem, p. 106-107.
[22] Ibidem, p. 107-108.
[23] Ibidem, p. 108-109.
[24] Georgette Blaquiere, La grace d'etre femme, Paris, 1981, p. 162.

Până la o anumită limită, ni se permite să supravieţuim învăţând din exterior (viaţa socială şi datoria avută spre a o îndeplini pentru obţinerea confortului dorit), aplicând la rându-ne aceleaşi cunoştinţe. Este ceea ce ne face egali cu semenii noştri. Experienţele de dincolo de înţelegerea oricărui om, ne individualizeză, ne fac unici ( ele nu pot fi generalizate, explicarea lor naşte scepticism din partea celorlalţi, nu au o natură logică universal acceptată – aici intervine direct, vizibil, Hristos).

Ceea ce ne diferenţiază de ceilalţi: unii învaţă mai repede din experienţă că singura cale către ei înşişi (calea care le aduce împăcarea) trece prin Hristos şi rămâne în El, prin urmare, se schimbă mai repede, se grăbesc să trăiască în pace; pe când alţii caută alternative din dorinţa de a inova, inconştient chiar de a-L detrona pe Hristos. Nu există nicio noutate în evoluţia noastră pe care Dumnezeu să nu o fi cunoscut dinainte.

Noi nu avem de creeat nimic, avem de descoperit! Un întreg lanţ de descoperiri e trăirea noastră pe pământ. Suntem înnebuniţi de pofta de a teoretiza orice, (facem chiar teorii despre teorii), de a găsi explicaţii pentru tot, doar-doar ne vom linişti. Hristos ne permite această goană. De aici, mirarea: „Cum de oamenii atât de inteligenţi nu sunt capabili să perceapă adevărurile mărunte?”…Şi rabdă Hristos, până la sfârşitul căutării fiecăruia, călătoreşte pe acelaşi traseu cu omul. Pentru El, merită acest efort. Aşa cum noi nu putem renunţa la ipotezele, la planurile, la principiile noastre, nici Domnul nu renunţă la noi. Doar că El nu abandonează nimic din ce a „elaborat”( a creeat).

Omul lasă atât de uşor deoparte răspunsurile prime, spre o abstractizare şi mai conturată a lor.

Imaginaţi-vă că Hristos vă însoţeste atât în deşert, cât şi într-o rezolvare a unei ecuaţii. Omul găseşte o oază, după zile întregi petrecute sub soarele ameţitor, şi este bucuros că este meritul „lui” pentru asta. Iar Dumnezeu îi şopteşte prin bucuria cu care priveşte omul acel spaţiu verde: „Ştiam dinainte de a porni tu pe cale că, spre „aici” te vei îndrepta, doar Eu l-am creeat spre odihna ta!”. Un alt om caută soluţia unei ecuaţii…i-a dat cu minus şi deodată, i-apare-un gând: „ce-ar fi să o verific?” , şi-ntr-adevăr, greşise la o adunare. În corectarea acelei greşeli, intervenise Hristos…

Şi totuşi, pentru ei rămân banalităţi finalizarea propriilor dorinţe.

Nu v-aţi întrebat niciodată de ce nu e suficient să ni se îndeplinească, cea mai mare dorinţă, şi-n clipa imediat următoare, să apară alta?…Pentru că Dumnezeu nu ne-a creeat statui, pentru că omul nu îşi este suficient dacă nu adună „cât mai mult Dumnezeu” şi-abia apoi se cunoaşte: pe când se desparte de tot ce l-a făcut să zâmbească, de tot ce l-a motivat, şi asta se tot repetă până când, prin timp i se suprimă dreptul la încă o satisfacţie.

De ce nu ne mulţumim cu erorile, cu eşecurile? De ce luptăm să ne perfecţionăm? De ce nu avem puterea ( iar aici puterea semnifică dreptul nostru) să abandonăm lupta?

Pentru că nu avem această informaţie de când am fost creeaţi. Ne simţim insuficienţi, slabi, până când reuşim. Cea mai mică victorie e un suport pentru speranţa zilei de mâine.

De-aceea omul nu are nevoie de mult. Multa fericire îl sufocă, distracţiile îl epuizează, aglomeraţia îl plictiseşte, rutina-i pare normală, dar totuşi găunoasă. Atunci, de ce se complică omul? Când simpla informaţie pe care i-a „montat-o” Creatorul său în esenţa lui, îi este strict necesară să facă faţă realităţii? Fiindcă vrea să Îl ajungă pe Hristos, şi-n culmea goanei neînvinse, chiar să-L depăşească.

De atâţia ani, omul caută cerul. Cu toate astea, Turnul Babel nu s-a definitivat, Lucifer nu L-a detronat pe Dumnezeu, cei din vârful piramidei au murit fără să fie pomeniţi azi. Ce le-a lipsit acelor oameni? Păstrarea limitei de muritor. Cu toţii dorim să ne întoarcem în locul din care am fost luaţi şi aduşi pe pământ dar nu prin încălcarea regulilor divine. Dorul după cer este metamorfozat în căutarea autorităţii asupra celorlalţi. Oricât am dori totul în lume, Cineva ne împiedică să-l dobândim. De ce? Fiindcă nu suntem pregătiţi să suportăm totul!!! Nu Îl putem trăi pe Hristos la standardele perfecte. Şi ce folos să ai lumea întreagă la picioare când tu Îl uiţi pe El, când uiţi că a creeat-o nu spre a fi a ta, ci a Lui. Nimeni nu îţi garantează pacea dacă ai ieşi dominator peste toată întinderea pământului, ori omul de asta e însetat, de pace…

De unde atunci bucuria celor ce şi-au potolit ”dorinţa”? Din înţelegerea informaţiei puse în noi de la început: „ Când crezi că ai pierdut totul, încă nu ai cunoscut ce-ţi aparţine de drept şi ce ţi-a fost pregătit pentru tine; când crezi că ai câştigat, îţi mai rămâne un singur lucru de făcut- caută-L pe Cel care să te încununeze, altfel valoarea ta se va întoarce în pământul care nu are memorie”.

Vreau sa amintesc putin despre o personalitate a secolului al XV-lea, despre care s-au scris zeci de carti, au fost ecarnizate o multime de filme, si totusi…, niciodata nu putem cuprinde intr-un ansamblu complexitatea caracterului, profunzimea gandirii si mai mult decat atat credinta nestramutata in realizarea unui vis maret, pot spune chiar grandios, unul dintre cele mai indraznete pe care omul le-a putut realiza cu ajutorul lui Dumnezeu.

“Pluteste drept inainte si daca pamantul pe care-l cauti nu exista inca, fii sigur ca Dumnezeu il va crea inadins pentru a-ti rasplati indrazneala! “

Se spune ca aceste cuvinte au fost rostite de catre Regina Isabella, regina Castiliei si care au avut semnificatia unei adevarate binecuvantari, inainte de prima calatorie spre descoperirea Lumii Noi, a lui Cristofor Columb.

Da, despre el este vorba, Cristofor Columb – unul dintre cei mai mari navigatori ai lumii, geniul navigator care prin cele patru călătorii transatlantice a deschis drumul spre explorarea, exploatarea şi colonizarea Americilor.

Dupa ani de framantari si insistente pe langa Regele Ioan al II-lea al Portugaliei si regele Ferdinand al V-lea al Spaniei pentru ai finanta calatoria spre descoperirea Lumii Noi, Cristofor Columb a avut parte de respingeri si neincredere din parte lor multi ani, dar niciodata nu si-a pierdut credinta, statornicia, rabdarea si increderea in Dumnezeu, visul sau care parea imposibil de realizat pentru oamenii acelei lumi, a devenit realitate in noaptea de 12 octombrie 1492, cand Cristofor Columb a pus pentru prima data piciorul pe pamantul Lumii Noi crezand ca a descoperit Asia.

Raspunsul lui Cristofor Columb catre Regina Isabella din jurnalul celei de-a 3 calatorii America de Sud Trinidad , 31 iulie 1498:

” Eu cred ca Paradisul de pe Pamant se gaseste aici, aici unde nimeni nu poate intra fara voia lui Dumnezeu. Eu cred ca aceste pamanturi pe care Maiestatea Voastra m-ati trimis sa le descopar sunt extraordinare si ca sunt multe alte pamanturi in sud despre care nu se stie nimic. “

Pentru noi cei de acum nu este chiar dificil sa intelegem lumea in care s-a nascut Cristofor Columb, o lume a secolului al XV-lea, un secol al schimbarilor si multor evenimente care au marcat si schimbat societatea, multe evenimente care au dus la conflicte religioase. Cu toate acestea acest om nu s-a lasat influentat de evenimentele controversate ale secolului ci el si-a urmat drumul sau unic in indeplinirea maretului vis.

Si noi astazi ne aflam intr-un secol asemanator cu cel din timpul lui Columb, cu multe framantari politice, religioase si sociale, dar cati dintre noi isi mai urmeaza un VIS ?

- Cati dintre noi mai incearca sa gaseasca drumul catre realizarea unui VIS ?

- Cati dintre noi mai avem credinta, vointa, rabdarea sa urmam acest drum ?

- Cati dintre noi mai cred ca urmandu-l pe Iisus Hristos pe acest drum, vor ajunge cu siguranta in Paradis ?

Noi crestinii stim foarte bine ca urmand Calea cea stramta si cu chinuri care duce spre mantuirea sufletelor noastre, este drumul cel mai scurt si drept. Stim ca Iisus Hristos este Calea, Adevarul si Viata. Noi nu mai trebuie sa cautam pe acest pamant Lumea Noua, Paradisul noi stim unde este in Imparatia Cerurilor !

Multi dintre noi au visat inca din din copilarie asemenea lui Columb sa descopere America, multi dintre noi chiar au ajuns acolo, dar oare au mai descoperit acolo Paradisul ?

Din pacate nu, acea Lume Noua descoperita acum 500 de ani, s-a schimbat atat de mult incat nu mai putem sa ingenunchem asemenea lui Columb pe malul oceanului si sa sarutam pamantul binecuvantat !

Acum imensa gradina a Paradisului s-a transformat in Zgarie – Nori adevarate Turnuri Babel, pline de bogatii de neimaginat care ne eclipseaza prin uitarea ca suntem mici si neinsemnati.

Unde e smerenia noastra Doamne, ce ar spune oare acum Cristofor Columb daca ar fi sa mai debarce pe aceeasi plaja?

Oare ar mai cadea ingenunchiat coplesit de frumusetea padurilor virgine?

Nu prea …, s-ar intoarce pe vas si ar pleca mai departe in cautarea Adevaratei Lumi Noi , in cautarea Adevaratului Paradis!

Doamne ajuta !

embedded by Embedded Video

YouTube Direkt

Imaginea video este o succesiune de imagini statice (poze) care se succed foarte rapid creând astfel impresia de mişcare. Astfel webcamul pe care-l folosim pe messenger are in jur de 30 de fps (frames per second; imagini pe secundă) iar o cameră video profesională poate ajunge undeva la 200 de fps. Imaginile de mai sus au fost filmate cu camere video ultra-profesionale care pot capta 1000 de frame-uri pe secundă. M-au impresionat foarte mult, pentru că am văzut cât de mult se poate dilata o secundă, cât de multe lucruri se pot întâmpla într-o clipă, dar pe care noi nu le vedem, detalii pe care nu le percepem pentru că se-ntâmplă totul prea repede pentru ochii şi creierul nostru.

Imaginile de mai sus sunt o pledoarie superbă pentru lumea în care trăim, la felul cum legile fizicii se întrepătrund şi dansează arătând că pot crea ceva frumos şi din cel mai urât gest. Tehnologia de astăzi ne poate ajută să înţelegem de ce spune Sfântul Maxim Mărturisitorul că o secundă poate fi o veşnicie, depinde doar de felul cum o percepem noi.

Câte evenimente extraordinare pierdem din vedere, deşi ne uităm foarte atent, câte detalii incredibile… pe care dacă le-am percepe, am înţelege lucrurile altfel, am avea altă atitudine. Am iubi mai mult creaţia lui Dumnezeu! Am realiza mai puternic câte taine ne-ncojoară şi ce frumuseţe există în orice părticică a lumii.

De ce o greşală ne doare (ne afectează) mai mult şi alta mai puţin? Pentru că noi rezonăm cu acel eşec la nivele separate. Aşa şi Petru, a regretat şi a înţeles motivul lepădării lui de Hristos în contextul în care şi pe el l-ar fi marcat extrem de profund dacă un prieten îi nega prietenia. De ce s-a lepădat, totuşi? Deoarece a trebuit să înţeleagă, că simpla apartenenţă la o relaţie nu dovedeşte nimic mai mult decât o realitate contextuală. A fost nevoie să „spargă” limitele crezului său pentru a-L promulga cu toată inima sa. Ce l-a rănit profund? Descoperirea adevăratei sale puteri, care era nulă fără sursa ei: dumnezeirea.

Hristos anticipase totul, ştia cum avea să reacţioneze în orice situaţie. Până azi, ne-am străduit din răsputeri să intuim, să-L imităm pe Domnul. Ne cunoaştem, ne pierdem sensul, rătăcim, revenim pe linia dreaptă, construim apoi trasee spirituale întortocheate, ca şi când am fugi de Iisus. Ne căutăm o identitate. Aşa făcea Petru: era pe „cont propriu”. Până când, ceva îl dezarmează: crezul său. Şi cu toate acestea, el Îl iubea pe Domnul. Câte greşeli nu facem, la rându-ne, din iubire?

Atât de multe erori întâmpinăm până când, nesuportând această constatare, ne întoarcem, ca Petru, şi plângem. Plânsul denotă faptul că mai e o fărâmă de suflet sănătoasă. Şi câţi nu şi-au schimbat radical viaţa în urma lacrimilor nemângâiate de nimeni? Câţi n-au dezvoltat o întreagă filosofie despre existenţă?…sperând să se afle, pe undeva, chiar pe ei.

Toată viaţa poţi alege să Îl negi pe Hristos. Toată viaţa te chinui neobosit să-L distrugi din adâncul tău. Toată viaţa pierzi, te goleşti de umanitate. Astfel vine sfârşitul.

Ştiţi ce te determină să-L mărturiseşti, dintr-o dată, pe Hristos? Faptul că nu mai ai de pierdut nimic. Întreg arsenalul de săgeţi otrăvite l-ai epuizat. Ţi-ai pătat ochii cu ură, mâinile cu sânge, în spate cari aceeaşi bolovani inutili. Obosit, răspunzi ca-ntr-o aiureală de bolnav: „Ai învins!”…
De-a lungul vieţii, fiecare dăm mâna cu Petru, cu Iuda, cu tâlharul nerecunoscător de pe cruce, cu tânărul cel bogat, cu Maria Magdalena şi le ridicăm „crucea” cu uşurinţă. Cochetăm chiar pe marginea acestei căi, împărţim cărţi pentru jocul nostru ce-l ştim de când lumea şi-l credem fără sfârşit.

Numai spini pentru o nouă coroană îi strângem Lui Hristos într-o viaţă de om. Suntem atât de slabi în purtarea „crucii” proprii, încât apelăm la altele, îi copiem pe cei cu care rezonăm (de aici alegerea anturajului fiecăruia). Hristos ne lasă până sfârşim jocul…nici nu-i mai reţinem miza, atât de mult a trecut de când am apărat un fals crez.

„De fapt, în orice făceai, voiai să-Mi atragi atenţia. Ca să-ţi demonstrez că ţi-am înţeles mesajul, numai Eu ţi-am rămas!”

…Şi în singurătatea copleşitoare, cei doi s-au îmbrăţişat.

Postat de admin pe 10 Jan 2010 la 10:16 pm | Categorii: Crestinul in lume, Hrana duhului - cuvinte tari, texte esentiale, Nevoia de discernamant, Sfantul Teofan Zavoratul Print

“E multa agitatie, dar viata nu e deloc. Ca masina mea de cusut: face atata zgomot, dar viata nu are“.

“Şi iată ce mai văd: aici toţi se înghesuie unul pe altul, se persecuta si se stapanesc unii pe altii, nimeni nu este slobod să facă ce vrea. Sa nu indraznesti sa te îmbraci cum iti place, nici să te porti cum iti e felul, sa vorbesti – de asemenea: nimic n-ai voie sa faci cum doresti. Totul se supune la ei unei legi scrise nu se stie de cine; pe toti ii incurca, dar nimeni nu indrazneste să o înlăture. In schimb, fiecare devine tiranul celuilalt. Indrăzneste sa nu dai ascultare cuiva – va fi o tragedie!“

Extras din: “Ce este viata duhovniceasca si cum sa te apropii de ea?” (versiunea Editurii Anastasia, traducere de Elena Dulgheru, 1997):

1

După ce, înaintea plecării dumneavoastră la Moscova, am convenit si continuam discuţia in scris, desigur că am aşteptat să-mi daţi un semn de viaţă îndată ce vă veţi fi instalat. Am asteptat si încă mai astept, dar iată ca nu se întâmplă nimic. Oare sunteţi sănătoasă? Să vă aibă Maica Domnului în paza sa! Sau v-aţi schimbat intentia? Se mai întâmpla. De asta vă scriu acum, ca nu cumva sa vă gândiţi ca îmi sunteţi o povară – scoateţi-vă asta din cap! Scrisorile către dumneavoastră nu vor fi o greutate pentru mine, dimpotrivă, îmi vor procura nu puţină plăcere, aducând o oarecare diversitate în preocupările mele obişnuite. Vă mai spun că, de nu se va împlini ceea ce am hotărat împreună, voi simţi că am suferit o pierdere. Asa că, în loc de sfaturi, vă fac o singura rugăminte: scrieţi!

Caci atunci când nu ne iese ceva în viaţă, asta se întâmplă aproape întotdeauna nu atât din pricina slăbiciunii minţii sau a inimii noastre, cât din lipsa sarguintei si a ravnei depuse in atingerea scopului. Scrieţi deci!

2

Mă pierdusem in presupuneri: ce s-a putut întampla? Dar iata, aflu ca bunica dumneavoastră a fost bolnava. Ce să-i faci, cuvântul „bunica” ramâne biruitor. Pentru nepoti, nu-i loc mai călduros, ca la bunica; nici pentru bunici nu există fiinţe mai dragi ca nepoţii. Şi pentru aceasta trebuie să mulţumim lui Dumnezeu. Iar dumneavoastră alinaţi-o mai des şi ascultaţi-i vorbele. Bătrânele sunt pline de înţelepciune adunata din truda şi din experienţa vieţii. Adesea, ca din întâmplare, ele pot aduce atata înţelepciune de viaţă, spusă în cuvinte simple, cat nici în cărti nu vei găsi.

Promiteti sa fiti sincera. Prea bine! Sinceritatea este prima cerinta in corespondenţa, altfel nici nu mai are rost să fie începută. Să scrieţi totdeauna direct, tot ce aveti pe suflet si mai ales să formulaţi mai pe larg întrebările care vi se zămislesc in minte si incep stăruitor sa îşi ceara răspunsul. Atunci şi hotararile vor fi luate mai usor, dupa cum pământul insetat isi primeşte apa. Acesta este modul cel mai potrivit de fixare în suflet a noţiunilor despre ceasul lucrurilor a căror vedere cu ochii mintii ne este indispensabilă. Ce sens ar avea sa va scriu despre una, in timp ce sufletul dumneavoastră ar fi preocupat de alta? Ar fi numai vorbire deşartă. Parcă ne-am hotărât că nu ne vom risipi în planuri şi teorii, ci vom vorbi după cum ne îndeamnă întâmplările curente ale vieţii. Aşadar să continuăm.

Scrieti ca vi se înceţoşează ochii.

„De vreo doua zile — scrieţi — mi s-a întâmplat sa particip la distractiile lumeşti obişnuite pe-aici: ba am fost la teatru, ba m-am plimbat, ba am fost la o serată. Şi ce mai forfota, ce cuvinte alese, ce judecăţi întortocheate, ce maniere! Toate acestea îmi sunt străine, si agitatia ma impiedica sa imi adun gandurile”.

Asa vi s-a părut la inceput, dar mai încolo veţi judeca mai profund. Impresia pe care aţi trăit-o dupa o viaţă liniştită de familie, la ţară, este cu totul fireasca. Eu va mai spun: cumpăniţi unde este adevarul vietii si unde-i minciuna, dar nu stiu ce v-a ramas în suflet din cele întâmplare. Căci se poate ca la suprafata sa nu incuviintati astfel de obiceiuri, dar in profunzime sa le simpatizati si sa le doriti repetarea. Viata pe care aţi gustat-o are o însuşire naucitoare: deşi se vede că nu-i bună, totuşi lumea se simte atrasă de ea, precum cel ce prizează opium si ştie că va arata ca un nebun, se droghează totusi; sau poate că tocmai de aceea se si droghează.

Asadar, cum vă simţiţi? Vă mai trage inima intr-acolo? Doriţi să vă petreceti astfel viaţa? Rogu-va, descrieti-mi amănunţit despre aceasta – si cu sinceritate.

3

Cum m-aţi bucurat cu răspunsul dumneavoastră!

„Nu mă atrage, din contră, mă scârbeşte. Nu o singura zi dupa aceea am fost asa de distrusa,  sufletul imi plângea şi nu îmi găseam liniştea. Cu mare greutate mi-am revenit”.

De ce nu mi-aţi scris asta de la început? Aşa mi s-a părut şi mie, ca pastrand tacerea despre aceasta, tainuiti o pasiune sau o rana sufleteasca. Sa dea Dumnezeu ca acest sentiment de respingere faţă de viaţa lumeasca şi distracţiile ei sa îl păstraţi pentru totdeauna. Dar si sa prindeţi gustul acelei vieţi este cu putinţa. Se vede dar ca nu aveţi voie să va atingeţi de acest fel de viaţă. A doua oara nu va mai fi atât de smintitor si de distrugator, a treia oara – si mai putin, iar apoi… ca beţivul cu vodca: primul pahar de nevoie, al doilea de voie, iar apoi nu se mai opreşte.

Ce păţesc cei care intra pentru prima dată într-o fabrică de tutun? Ii mănâncă şi ochii, şi nasul, nici nu pot să respire. Iar lucrătorii nu au probleme, sunt obisnuiti. Dar si cei proaspăt intraţi, după un timp nu se mai strâmbă, nu mai tusesc, nici ochii nu le mai lăcrimează. Vedeti să nu vi se întâmple la fel în privinţa problemelor care vă tulbura.

Parcă mi-aţi fi ghicit gândul! Răspundeţi:

„Nu cred că m-as împăca vreodată cu un astfel de trai. Mă uit mai bine si văd că asta nu este viaţă. Nu pot să explic, dar mă conving tot mai tare de aceasta. E multă agitatie, dar viata nu e deloc. Ca masina mea de cusut: face atata zgomot, dar viată nu are“.

Ce cuget minunat a născut capusorul dumneavoastră bălai! Acum pot considera că aveţi o situaţie mult mai stabilă. Singur simţământul nu este de ajuns: el se poate schimba. Dar când acesta este sustinut de o idee temeinică, atunci el prinde putere si, la randul sau, întăreşte ideea. Impreuna, acestea doua sunt ca o cetate. Dar pentru ca această cetate să se intareasca, trebuie să înţelegeţi de ce acea viaţă nu are viaţă. Dacă discuţiile noastre vor continua, problema se va lămuri cu timpul. Acum vă spun numai atat: de aceea este lipsit de viaţă acel mod de viaţă, pentru ca el nu hraneste si nu acoperă toate aspectele fiintei omenesti, ci numai pe unele, si inca pe cele mai puţin importante sau, mai precis, pe cele aflate pe ultimul loc – adica la marginea vietii, fara sa se atinga de miezul ei.

Viata omeneasca este mult mai complicată şi are multe aspecte. Exista partea trupească, există partea sufleteasca si partea duhovniceasca. Fiecare îşi are propriile forţe si necesitaţi, propriile metode şi procedee, precum si propriile satisfacţii. Numai atunci când toate forţele noastre sunt în mişcare si toate necesităţile ne sunt satisfacute, se poate spune că omul trăieşte. Dar cand în om este în mişcare numai o părticică din forţele lui şi numai o parte din necesităţi îi este satisfacuta, o astfel de viaţă nu este viaţă. Ca si la acea masina de cusut: mişcarea de trebuinţă este atunci cand toate părţile ei sunt puse la lucru. Când se opreste una din părţi, atunci şi maşina se opreşte: nu mai trăieşte. Nici omul nu trăieste omeneşte daca in el totul nu este în mişcare. Numai că oprirea vieţii maşinii – adică mişcarea – se vede cu ochii cei trupeşti; pe când la om, nefuncţionarea vietii sale în întregime, în timp ce unele părţi totuşi lucrează şi sunt satisfăcute – aceasta nu se vede, cu toate că este adevărată, la fel de adevărată ca nemiscarea masinuţei noastre. Aceasta este legea vieţii omenesti! Sa o aplicam situatiei noastre. Ce forte sunt ocupate acolo si ce necesitati sunt satisfacute? Sunt ocupate mainile, picioarele, limba, ochii, urechile, mirosul, pipaitul, memoria, imaginatia, istetimea – toate la un loc: partea cea mai de jos a omului, pe care o au si animalele. Si este satisfacuta o singura necesitate a vietii animalice sau, mai bine zis jocul acestei vieti, acela care actioneaza si in tinerii berbeci si oite, cand sunt lasati liberi pe campul inverzit. In afara acestor forte, mai sunt in om inca doua-trei niveluri si un centru principal.

Judecaţi acum dacă poate fi numită viaţă o astfel de viaţă? Simţurile v-au spus corect că nu este viaţa aici. Iar eu vă voi arăta motivul principal pentru care este aşa. Trebuie să trăim asa cum ne-a creat Dumnezeu, iar când cineva nu trăieşte astfel, putem spune cu siguranţă că acela nu trăieşte deloc. Vă rog să vă mulţumiţi deocamdată cu atât.

4

Data trecută nu v-am răspuns la tot ce mi-aţi scris. Continuu acum. Spuneţi:

„Iată încă ce vad: toţi se grăbesc, aleargă care încotro să prindă ceva si nimeni nu apucă niciodată să prindă nimic. Odată mi s-a întîmplat să traversez o stradă aglomerată – ce zăpăceală şi ce deşertăciune! Dar observ apoi că în case e acelaşi lucru şi, probabil, şi în sufletele oamenilor. Nu reuşesc să mă dumiresc: oare se poate trăi asa? Şi iată ce mai văd: aici toţi se înghesuie unul pe altul, se persecuta si se stapanesc unii pe altii, nimeni nu este slobod să facă ce vrea. Sa nu indraznesti sa te îmbraci cum iti place, nici să te porti cum iti e felul, sa vorbesti – de asemenea: nimic n-ai voie sa faci cum doresti. Totul se supune la ei unei legi scrise nu se stie de cine; pe toti ii incurca, dar nimeni nu indrazneste să o înlăture. In schimb, fiecare devine tiranul celuilalt. Indrăzneste sa nu dai ascultare cuiva – va fi o tragedie! Mie, de pilda, uneori îmi place să cânt. E ca în rai: îmi face placere şi mie, si celor care ascultă. Dar aici, vrei, nu vrei, trebuie să canţi. Ţi se propune foarte politicos, dar este considerat împotriva legii să refuzi. Şi canti. Este un chin de nesuportat, mai să-mi crape pieptul, dar mi-l umflu, ca să arăt că o fac din suflet. Am văzut asta şi la alţii. Poftim libertate! Privind din afară, sunt un om liber. Un om liber legat de maini si de picioare.

De aceea am început să observ, dacă din suflet fac ei tot ceea ce fac. Şi ce să vezi? Poate mă înşel, dar nu am găsit nimic făcut din suflet. Dezmierdări prefacute, bunăvoinţa – falsa, respectul faţă de ceilalti – tot aşa. Totul este prefăcătorie. In spatele unei aparenţe liniştite si atrăgătoare se ascunde un cu totul altfel de suflet, pe care, dacă l-am scoate afara, nimeni nu l-ar găsi nici măcar suportabil, daramite atrăgător. In concluzie, atunci cand ne întalnim, nu formăm decât o adunătură de comedianti. Ce mai spectacol! Şi iată ce mă uimeşte: toţi îţi transmit o răceală cumplită. Cum este cu putinţă? Căci toti sunt prieteni la cataramă, ai crede ca sunt gata să-şi dea şi viaţa, iar frigul iti intră în oase!“

Aveti perfecta dreptate. Nu mai am nimic de adăugat. Toate acestea sunt de multă vreme cunoscute si s-a atras atenţia asupra lor. Iata cum închipuia Sfântul Macarie cel Mare agitaţia şi nebunia descrise de dumneavoastră:

„Fiii veacului acestuia se aseamănă cu grâul pus în ciur şi sunt cernuţi de cugetele nestatornice ale lumii, în neîntreruptul vârtej al lucrurilor pământeşti, al poftelor şi al complicatelor probleme materiale. Diavolul scutură si cerne sufletele prin ciur, adică prin lucrurile pământeşti. Tot neamul păcătos al oamenilor, de la căderea lui Adam, care a călcat porunca, se află sub stăpânirea începătorului răutăţii. Deci, luându-i în stăpânire pe fiii acestui veac, îi agită şi îi cerne în sita lumii cu cugete necontenite de înşelăciune şi rătăcire.

După cum grâul este izbit în ciur de către cel ce îl cerne şi este aruncat şi întors necontenit, aşa şi înşelătorul îi stăpâneşte pe toţi oamenii cu lucruri pământeşti, îi face să se îndoiască, să se poticnească şi să se tulbure prin toate gândurile cele deşarte, prin poftele cele urâte şi prin toate legăturile lumeşti si pământeşti, robind neîncetat tot neamul cel păcătos al lui Adam.

Şi Domnul a prezis Apostolilor ridicarea celui rău împotriva lor: „V-a cerut satana să vă cearnă ca pe grâu; dar Eu M-am rugat Tatălui Meu, ca să nu se piardă credinţa voastră” (Lc. 22, 31-32).

Iar cuvantul şi sentinţa pe care Creatorul a rostit-o împotriva lui Cain: Gemând, tremurând şi clatinandu-te vei fi pe pământ – (Fac. 4, 12), se referă in chip tainic – după chip şi asemănare – la toţi pacatoşii. Pentru că, încălcând Adam porunca lui Dumnezeu, tot neamul său a devenit păcătos şi a preluat într-ascuns chipul său (al lui Cain).

Oamenii trec prin mai multe stări: starea de teama sau cea de groază sunt numai două exemple, nu mai pomenim poftele ruşinoase şi dezmierdarile. Stăpânul lumii acesteia răscoleşte tot sufletul care nu s-a născut de la Dumnezeu. După cum graul este neincetat agitat in ciur, tot aşa sunt rascolite si cugetele oamenilor, cu amăgiri trecătoare ale trupului, cu frică şi cu tulburare” (Omilia 5, 1.2).

Iata si o completare la observaţiile dumneavoastra. Lucrurile pe care le-aţi remarcat au existat dintotdeuna. Sfântul Macarie le-a indicat atât cauza cat si consecinţele directe. Nu puteţi discuta aceasta cu cei din preajma dumneavoastră, deoarece ei văd altfel lucrurile. Vă rog, în schimb, pe dumneavoastra, sa va însuşiţi acest punct de vedere şi să îl păstrati tot timpul în minte. El exprimă adevărul lucrurilor şi, o dată întipărit, vă va apăra în faţa vieţii lumesti. Ca să cugetaţi mai mult şi să vă deprindeti cu aceste gânduri, încercaţi sa citiţi întreaga omilie a Sfantului Macarie.

Din partea mea adaug ca goana după desertăciuni si veşnica nemulţumire se explică prin ceea ce v-am scris data trecută: trăind o astfel de viaţă, nu toată fiinţa omenească este hrănită şi nu toate nevoile ei sunt satisfăcute. Partea nesatisfacuta, flămanzind si însetând, işi cere hrana şi băutura pentru a-si potoli foamea şi setea si il impinge pe om sa le caute. Omul pleacă in cautarea lor, dar invartindu-se in acelasi cerc care nu are puterea sa i le ofere, el nu va găsi satisfactie, foamea si setea vor continua şi, odată cu ele, şi alergătura. Ele nu vor înceta niciodată pentru cei ce traiesc dupa duhul acestei lumi. Dusmanul îi orbeşte, aşa ca bietele suflete nu văd că au rătăcit cărarea şi ca se îndreapta spre o ţinta greşită. In aşa hal i-a zăpăcit vrăjmaşul, încât nu trebuie nici măcar să îndrăzneşti a le pomeni greşelile, căci vor începe să ţipe ca nişte fiare sălbatice. Nu este acesta răgetul leului aceluia care rage pretutindeni, căutând pe cine să înghită?

In ceea ce priveşte alte aspecte ale vieţii lumeşti pe care le-aţi observat, va voi spune că altfel nici nu se poate întâmpla. Pentru că o astfel de viaţă este viaţa omenirii căzute, a cărei principală trăsătură este orgoliul sau egoismul si care se pune pe sine ca scop, iar pe toti ceilalţi, ca mijloc. Aici se află cauza tiraniei — cum foarte bine aţi numit-o -, prin care fiecare vrea să îl supună pe altul propriei sale vointe, exploatându-l în folosul său. Căci oricum ar încerca cineva să îşi înfrumuseţeze dorinţele, în spatele lor pândeşte egoismul, care tinde să le întoarca pe toate după voia sa. De aici vine şi prefăcătoria, a cărei esenţă este încercarea de a ne ascunde defectele, prin toate mijloacele, fără a ni le indrepta; căci altfel s-ar întrerupe influenţa noastra asupra celorlalţi, aşadar şi posibilitatea de a-i exploata. De aceea de la toti adie răceala, pentru că fiecare este închis in sine si nu vede razele calde de viata din jurul său.

Este adevărat că întâlnim şi unele persoane cu o alcatuire sufleteasca plăcută: ne merg imediat la inima. Este o ramasita a sentimentului de frăţie faţă de semeni, cu care ne-a înzestrat Dumnezeu; dar si aceasta este pusă în slujba egoismului şi a intereselor personale. Cunosc o asemenea persoană. Este de preferat un egoist declarat, decât astfel de simpatici făţarnici. La aceia măcar le poti observa intentiile, pe când pe ceilalţi rar reuşeşte cineva să ii descopere.

Desigur că persoanele din jur vă fac deseori servicii, dar numai pentru ca apoi să vă înhame la altele, in interesul lor. Vă veţi mira: „Cum aşa ?! Aici cuvantul “cinste” este pe buzele tuturor, si a te arăta necinstit in orice privinţă înseamnă a te autocondamna”. Aveţi dreptate, dar această cinste nu este decat masca egoismului; totul este să nu te compromiti, iar pentru aceasta se accepta cele mai necinstite metode, dacă pot fi ascunse de ochii lumii. Poate aţi auzit deja acuzaţii ca: „egoistul”! Să nu credeţi că cei care le aruncă nu sunt la fel. Nu, sentinta se referă la cei care nu permit să fie jucati pe degete sau să fie întorşi după bunul plac al altora, care apoi ii acuză. Astfel se demască egoismul celor din urma. Am auzit pe unii care chiar pe monahi îi acuza de egoism: că ar trăi numai pentru el înşişi. Bietii călugări! Fără somn, fără odihnă, fără mâncare si băutură, zi si noapte la ascultări, lipsiţi de dorinţi si de voie proprie – iată unde erau egoistii!

Revăzând cele scrise, observ că am judecat foarte aspru viaţa lumească, dar nu îmi retrag cuvintele. Poate că nici nu as fi scris toate aceste daca n-ati fi băgat de seama chiar dumneavoastra „petele care întunecau soarele”, dar atunci si eu m-am înfierbântat să cânt în aceeaşi strună, ceea nu cred că v-a nemulţumit în vreun fel. Dar aştept întrebarea: „Ce-i de făcut?“. Este ceea ce vom incerca ca să lămurim pe parcursul corespondentei noastre. Deocamdată va spun numai că nu este cu putinta sa va indepartati cu totul de lume, dar, pe cat posibil, împotriviţi-vă să intraţi în cercul vietii lumesti, iar când totuşi v-au atras fara voie, ţineti-va ca si cum nu aţi fi acolo: vazand sa nu vedeţi, si auzind sa nu auziţi! Din afară arataţi-vă veselă ca şi ceilalti, dar pastraţi-vă inima departe de pasiuni si de simpatii. Aceasta este cel mai important: aveţi grijă de inimă; sa fiţi acolo numai cu trupul, iar nu cu sufletul, împlinind cuvântul Apostolului: si vor fi „cei se folosesc de lumea aceasta, ca si cum nu s-ar folosi de ea” (I Cor. 7,31). Veţi avea nevoie de lume, adică veţi dori să intraţi în legătură cu viata mondena; dar când va veţi tine inima departe de ea, va fi ca şi cum nu aţi dori lumea aceasta, adica nu de voie si din simpatie veţi participa la ea, ci de nevoie, constrânsă fiind de situaţia în care vă aflaţi.

Iertaţi-mă că v-am obosit cu vorbăria mea, m-am văzut nevoit s-o fac. Vă rog să citiţi cu atentie cele ce v-am scris, mai ales ultimele rânduri. (…)”

(cartea se gaseste reeditata de Editura Egumenita si se poate comanda de aici)

*

Din aceeasi carte (dar versiunea de la Editura Fotini), pe blogul Koinonia:

• Cum încearcă vrăjmaşul să abată omul pe calea greşită (I)
• Cum încearcă vrăjmaşul să abată omul pe calea greşită (II)

***

Legaturi:

• Sfantul Teofan Zavoratul despre TIRANIA “OPINIEI PUBLICE” IMPOTRIVA A TOT CEEA CE ESTE CRESTINESC SI DESPRE RENUNTAREA LA OBICEIURILE LUMESTI
• Sfantul Teofan Zavoratul: despre “zavorarea” in patima si cum sa iesim din ea: STAREA PACATOSULUI

*

• VIATA SFANTULUI TEOFAN ZAVORATUL, “un Sfant Parinte al Ortodoxiei secolului al XX-lea” (10 ianuarie – 195 de ani de la nastere)

• Sfantul Teofan Zavoratul: CE ESTE DRAGOSTEA ADEVARATA SI CUM SE AJUNGE LA EA?
• Sf. Teofan Zavoratul – “DUMNEZEU SAU LUMEA: NU ESTE CALE DE MIJLOC!”
• Sfântul Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri: “Ce stârneşte mai mult întărâtarea lumii este în mai mare măsură al lui Hristos, mai aproape de El, mai în potrivire cu El”
  

Postat de admin pe 11 Jan 2010 la 12:33 am | Categorii: Gripa porcina / Vaccinuri, Portile Iadului Print

Traducerea interviului exploziv acordat cotidianului L’Humanite de catre Dr. WOLFGANG WODARG, cel care a propus declansarea ANCHETEI DE LA CONSILIUL EUROPEI PE TEMA MEGA-AFACERII GRIPEI “PORCINE” – 7 ianuarie 2010

“Este o gripă cât se poate de normală. Ea nu cauzează nici o zecime din decesele provocate de gripa sezonieră clasică. Singurul lucru important care a condus la formidabila campanie de panică la care asistăm este faptul că reprezintă o ocazie de aur pentru reprezentanţii laboratoarelor, care ştiau că vor trage lozul cel mare în cazul declarării unei pandemii”.

“Vaccinurile au fost create prea repede, unii adjuvanţi au fost insuficient testaţi. Ceea ce e mai grav, vaccinul creat de Novartis a fost produs într-un bioreactor pe bază de celule canceroase. O tehnică ce nu a mai fost folosită până acum”.

Va prezentam mai jos, in traducere, integral, interviul acordat cotidianului L’Humanite de catre deputatul german Wolfgang Wodarg pe tema anchetei pe care Comisia de Sanatate a APC o va conduce asupra legaturilor dintre OMS si industria farmaceutica, precum si asupra falsitatii alarmei privitoare la “pandemia” gripei porcine.

Medicul si deputatul german Wodarg pune in evidenta foarte multe lucruri dubioase legate de procedeul folosit de OMS pentru a declansa campania de vaccinare impotriva “gripei porcine”. Esenta contestarii ramane faptul ca pandemia este un fals inventat pentru “binele” industriei farmaceutice si spre paguba buzunarului si sanatatii omului obisnuit.

Asadar, toata operatiunea declansata, la noi in tara, de secretarul de stat Streinu Cercel, precum si de perpetuatorii din sistemul politic, sanitar si mediatic, se bazeaza pe un FALS. Mult zgomot pentru un nimic costisitor si foarte riscant pentru sanatatea noastra. Mai mult, asa cum arata si deputatul german, rolul institutiilor sanitare publice de la noi a fost extrem de rusinos in cazul gripei porcine, deoarece a lipsit orice evaluare critica a deciziei de producere si operationalizare a milioane de doze de vaccinuri. In schimb, in Finlanda si Polonia institutiile sanitare si chiar si liderii politici si-au facut datoria, respingand isteria intentionat propagata de OMS. Au existat si in alte tari critici acerbe la nivel oficial (caci la nivelul populatiei in niciun loc nu a fost primit orbeste si cu bratele deschise) fata de isteria pandemiei si a vaccinului, cum ar fi cazul Germaniei, Turciei, iar in Elvetia vaccinurile nu au fost recomandate femeilor gravide. Numai in tara lui Streinu-Cercel parerea critica se cere a fi penalizata… Mai trebuie sa adaugam faptul ca vaccinul produs la noi in tara nu e lipsit nici el de componentele riscante denumite, la noi, “excipienti“.

Punctul slab al atitudinii adoptate de deputatul Wodarg este increderea acestuia in institutiile supra-nationale si nationale (de tip public) in a putea gestiona corect, obiectiv si onest o amenintare (reala) de sanatate. Or, tocmai cazul actual al OMS si al institutiilor supra-nationale, dar si nationale, arata ca avem mai degraba toate motivele sa fim sceptici fata de capacitatea lor de a fi obiective. De altfel, girul dar autoritatilor europene de catre deputat este cel putin ciudat, avand in vedere ca si autoritatea europeana este suspectata de legaturi netransparente cu producatorii de medicamente si ca procesul prin care aceasta a autorizat vaccinurile este unul profund criticabil.

Una peste alta, mai jos avem o atitudine critica fata de actualul proces de isterizare si vaccinare riscanta a populatiei care, cel mai probabil, va fi profund ignorata de mass-media autohtona.

Gripa A. “Au organizat psihoza”

Rechizitoriul necruţător al deputatului Wodarg

Preşedintele Comisiei de sănătate a Consiliului Europei, deputatul german Wolfgang Wodarg a obţinut lansarea unei anchete cu privire la implicarea laboratoarelor farmaceutice în campania de panică creată în jurul acestui virus.

Fost membru al Partidului SPD, Wolfgang Wodarg este medic şi epidemiolog. El a obţinut în unanimitate din partea membrilor Comisiei de sănătate a Consiliului Europei înfiinţarea unei comisii de anchetă cu privire la rolul companiilor farmaceutice în gestionarea gripei de către OMS şi state.

- Ce v-a trezit suspiciuni despre influenţa laboratoarelor asupra deciziilor luate cu privire la gripa A?

- Wolfgang Wodarg: Ne confruntăm cu un eşec al marilor instituţii naţionale, care au sarcina de a avertiza cu privire la riscuri şi de a lua atitudine în cazul unei pandemii. În aprilie, la primul semnal de alarmă din Mexic, am fost uluit de cifrele avansate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) pentru a justifica declararea unei pandemii. Am avut imediat suspiciuni: cifrele erau foarte mici, iar nivelul alarmei foarte ridicat. Nu erau nici o mie de bolnavi şi se vorbea deja de pandemia secolului. Iar alerta extremă decretată se baza pe noutatea virusului. Însă afecţiunile gripale se dezvoltă foarte rapid, cu viruşi care iau mereu alte forme şi se instalează la noi gazde, animale, oameni etc. În sine, nu era nimic nou aici. În fiecare an apare un nou virus de acest tip „gripal”. În realitate nu exista nici un motiv să se dea alarma la acest nivel, fapt care a fost posibil deoarece la începutul lunii mai OMS a modificat definiţia pandemiei. Înainte de această dată, trebuia nu numai ca boala să izbucnească în mai multe ţări odată, ci să aibă şi consecinţe foarte grave, cu un număr de cazuri mortale peste mediile obişnuite. S-a eliminat acest aspect în noua definiţie, rămânând doar criteriul ritmului de răspândire a bolii. Şi s-a susţinut că virusul este periculos pentru că populaţia nu a dezvoltat imunitate împotriva lui. Ceea ce era fals. Pentru că s-a observat că persoanele cu vârste peste 60 de ani aveau deja anticorpi. Adică fuseseră deja în contact cu virusuri similare. De aceea, nu au existat persoane peste 60 de ani care să se îmbolnăvească. Şi totuşi, tocmai lor li s-a recomandat să se vaccineze cât mai repede. Între lucrurile care mi-au trezit suspiciuni a fost aşadar pe de o parte această hotărâre de a trage alarma, iar pe de altă parte, unele aspecte foarte ciudate. Cum ar fi, de pildă, recomandarea OMS de a administra două injecţii cu vaccin.

Niciodată nu s-a mai procedat aşa. Nu exista nici o justificare ştiinţifică pentru acest lucru. A mai fost şi recomandarea de a utiliza numai vaccinuri speciale brevetate. Nu exista însă nici un motiv să nu se adauge, ca în fiecare an, particule antivirale specifice acestui nou virus H1N1, în „completarea” vaccinului împotriva gripei sezoniere. Nu s-a întâmplat aşa, preferându-se să se folosească materiale brevetate pentru vaccin, elaborate şi fabricate deja de marile laboratoare pentru a fi gata în caz de izbucnire a unei pandemii. Şi procedând astfel, persoanele vaccinate au fost puse în pericol fără nicio ezitare.

- Ce pericol?

- Wolfgang Wodarg: Pentru ca produsele să poată fi puse la dispoziţie cât mai rapid, în unele vaccinuri s-au folosit adjuvanţi ale căror efecte au fost insuficient testate. Cu alte cuvinte: s-a dorit folosirea cu orice chip a acestor produse noi brevetate, în loc să se pună la punct alte vaccinuri, în conformitate cu metodele tradiţionale de producţie mult mai simple, mai fiabile şi mai puţin costisitoare. Şi acest lucru fără nicio o raţiune medicală. Numai în scopuri de marketing.

- Şi ce explicaţii s-au dat?

- Wolfgang Wodarg: Pentru a înţelege, trebuie să ne întoarcem la episodul gripei aviare din 2005 – 2006. Cu acel prilej s-au definit noile planuri internaţionale destinate să facă faţă unei alarme pandemice. Aceste planuri au fost puse la punct în mod oficial pentru a se asigura fabricarea rapidă a vaccinurilor în caz de alarmă, ceea ce a dus la negocieri între companiile farmaceutice şi state. Pe de o parte laboratoarele s-au angajat să dezvolte preparatele, pe de altă parte statele le-au promis să le cumpere pe toate. După această învoială ciudată, industria farmaceutică nu îşi mai asuma niciun risc economic angajându-se la alte producţii. În plus, era asigurată că va da lovitura în cazul declanşării unei pandemii.

- Contestaţi diagnosticele stabilite şi gravitatea, chiar posibilă, a gripei A?

- Wolfgang Wodarg: Da, este o gripă cât se poate de normală. Ea nu

dr. Wodarg nu ii e frica de gripa porcina

cauzează nici o zecime din decesele provocate de gripa sezonieră clasică. Singurul lucru important care a condus la formidabila campanie de panică la care asistăm este faptul că reprezintă o ocazie de aur pentru reprezentanţii laboratoarelor, care ştiau că vor trage lozul cel mare în cazul declarării unei pandemii.

- Faceţi nişte acuzaţii foarte grave. Cum a fost posibil un astfel de proces în cadrul OMS?

- Wolfgang Wodarg: Un grup de persoane de la OMS are o legătură foarte strânsă cu industria farmaceutică.

- Ancheta Consiliului Europei va opera şi în această direcţie?

- Wolfgang Wodarg: Dorim să se facă lumină peste tot ce a putut duce la această formidabilă operaţiune de dezinformare. Dorim să ştim cine a decis, pe baza căror probe ştiinţifice şi care a fost exact influenţa industriei farmaceutice în luarea deciziilor. Şi trebuie să prezentăm nişte revendicări guvernelor. Obiectivul comisiei de anchetă este ca în viitor să nu mai existe alte alarme false de acest tip. Ca oamenii să aibă încredere în analiza şi expertiza instituţiilor publice naţionale şi internaţionale. Acestea sunt acum discreditate pentru că milioane de persoane au fost vaccinate cu produse care prezintă riscuri pentru sănătate. Nu era necesar. Acest lucru a dus şi la o proastă gestionare a banului public.

- Deţineţi cifre concrete privind amploarea acestei proaste gestionări?

- Wolfgang Wodarg: În Germania este vorba de 700 de milioane de euro. Însă e foarte greu să aflăm cifrele exacte, deoarece există şi o cotă de revânzări de vaccinuri către ţări străine, şi mai ales, pentru a nu trăda „secretul profesional” firmele nu dezvăluie cifrele din contractele încheiate cu statele şi eventualele clauze de despăgubire prevăzute.

- Ancheta consiliului Europei va cerceta şi activitatea de „lobbying” a laboratoarelor pe lângă institutele naţionale de sănătate?

- Wolfgang Wodarg: Da, vom analiza atitudinea unor institute precum Robert Koch din Germania sau Pasteur în Franţa, care trebuiau să-şi consilieze guvernele în mod critic. Aşa s-a întâmplat în unele ţări. În Finlanda şi Polonia, de exemplu, s-au ridicat voci critice care au spus: „Nu avem nevoie de aşa ceva”.

- Putem spune că această formidabilă operaţiune de dezinformare la nivel planetar a fost posibilă şi pentru că industria farmaceutică îşi are „reprezentanţii” ei în guvernele celor mai puternice ţări?

- Wolfgang Wodarg: În ministere mi se pare evident. Nu pot să-mi explic cum e posibil ca nişte specialişti, oameni foarte inteligenţi care ştiu pe de rost problemele afecţiunilor gripale, să nu fi observat ce urma să se întâmple.

- Ce s-a întâmplat atunci?

- Wolfgang Wodarg: Fără a vorbi de corupţia directă, de care sunt sigur că există, există o mulţime de moduri în care laboratoarele îşi pot exercita influenţa asupra deciziilor.

Am văzut la modul concret cum, de exemplu Klaus Stöhr, care era şeful catedrei de epidemiologie a OMS în perioada gripei aviare, fiind astfel cel care a întocmit planurile de preîntâmpinare a pandemiilor cum am menţionat mai sus, a primit între timp o funcţie înaltă la compania Novartis. Şi legături similare există între Glaxo sau Baxter (etc.) şi membrii influenţi ai OMS. Aceste mari firme îşi au oamenii lor în aparatele de conducere şi acţionează în aşa fel încât să se ia deciziile politice potrivite. Şi anume cele care le permit să pompeze cât mai mulţi bani de la contribuabili.

- Dar, în cazul în care ancheta dvs. are succes, cetăţenii nu vor fi îndreptăţiţi să pretindă guvernelor să ceară explicaţii de la aceste mari grupuri?

- Wolfgang Wodarg: Da, aveţi dreptate, e una dintre problemele majore legate de această anchetă. Într-adevăr, statele vor putea să se sesizeze pentru a contesta contractele încheiate în condiţii, să spunem, nu tocmai curate. Dacă se poate dovedi că influenţa firmelor a dus la declanşarea procesului, atunci vor trebui determinate să ceară rambursări. Dar asta e doar partea financiară, mai există şi partea umană, a persoanelor care au fost vaccinate cu produse insuficient testate.

- Ce au riscat fără să aibă habar, aceşti oameni în stare bună de sănătate atunci când s-au vaccinat?

- Wolfgang Wodarg: Repet, vaccinurile au fost create prea repede, unii adjuvanţi au fost insuficient testaţi. Ceea ce e mai grav, vaccinul creat de Novartis a fost produs într-un bioreactor pe bază de celule canceroase. O tehnică ce nu a mai fost folosită până acum.

- De ce, evident, eu nu sunt specialist, dar cum s-ar putea face un vaccin din celule bolnave?

- Wolfgang Wodarg: În mod normal, se folosesc ouă de găină pe care se cultivă virusurile. Trebuie să se lucreze pe celule vii. Pentru că virusurile se pot înmulţi numai în acest fel, deci şi produsele antivirus. Dar acest proces are un defect mare, este lent, e nevoie de foarte multe ouă. Durează şi este complex pe plan tehnic. O altă tehnică ce prezintă un potenţial remarcabil este cultivarea virusului pe celule vii în bioreactoare. Pentru aceasta, este nevoie de celule care să crească şi să se dividă foarte repede. Seamănă puţin cu metoda folosită pentru cultura iaurtului, care are loc tot într-un bio-reactor. Dar, în acest context, celula e atât de bulversată în mediul său şi în creşterea sa, încât se dezvoltă ca o celulă canceroasă. Şi pe aceste celule cu randament foarte mare se cultivă virusurile. Numai pentru fabricarea vaccinului trebuie să se extragă din nou virusul din aceste celule pe care a fost implantat. Şi se poate întâmpla ca în timpul procesului de fabricaţie a vaccinului să rămână resturi de celule canceroase în produs. Aşa cum se întâmplă şi în fabricarea clasică, cu ouă. Ştim că, în cazul vaccinării împotriva gripei clasice, pot apărea reacţii adverse la persoanele alergice la ovalbumina din albuşul de ou. Prin urmare, nu putem exclude faptul că proteinele, resturile dintr-o celulă canceroasă prezente într-un vaccin produs în bioreactor, pot genera o tumoare la persoana vaccinată. Deci, potrivit principiului prudenţei, înainte ca un asemenea produs să fie permis pe piaţă, trebuie să existe certitudinea de 100% că aceste efecte sunt realmente excluse.

- Şi nu există?

- Wolfgang Wodarg: Nu. AME (Agenţia Europeană a Medicamentelor), instituţie aflată sub autoritatea comisarului european pentru economie, cu sediul la Londra, care acordă autorizaţii de introducere a vaccinurilor pe piaţa din Europa, a dat undă verde pentru comercializarea produsului, argumentând că acest mod de fabricare nu constituie un risc „semnificativ”. Acest lucru a fost privit foarte diferit de numeroşi experţi din Germania şi de o instituţie independentă, care dimpotrivă, şi-au exprimat îngrijorarea şi obiecţiile. Am luat avertismentele în serios. Am studiat dosarul şi am intervenit în Comisia pentru sănătate din Bundestag din care făceam parte pe atunci, pentru ca vaccinul să nu fie folosit în Germania. Am afirmat că nu mă opun elaborării vaccinurilor cu această tehnică. Dar trebuie să avem mai întâi garanţia totală a siguranţei lor. Prin urmare, produsul nu s-a folosit în Germania, unde guvernul a reziliat contractul cu Novartis.

- Cum se numeşte acest vaccin?

- Wolfgang Wodarg: Obta flu.

- Dar asta înseamnă că în alte ţări europene, cum ar fi Franţa, produsul poate fi comercializat fără probleme?

- Wolfgang Wodarg: Da, a obţinut permisiunea de la AME şi poate fi folosit oriunde în Uniunea Europeană.

- Ce alternativă propuneţi pentru a evita alte scandaluri de acest gen?

- Wolfgang Wodarg: Trebuie ca OMS să fie mai transparentă, să ştim clar cine decide şi ce tip de relaţie există între cei ce fac parte din organizaţie. Ar trebui de asemenea să fie flancată de cel puţin o cameră care să poată reacţiona foarte critic şi în care oricine să se poată exprima. Consolidarea controlului public este esenţială.

- Nu este vorba de un alt sistem capabil să trateze o chestiune ce de fapt vizează un bine comun al cetăţenilor de pe întreaga planetă?

- Wolfgang Wodarg: Oare putem lăsa producerea de vaccinuri şi administrarea acestei producţii pe mâna unor organizaţii al cărui obiectiv este de a câştiga cât mai mulţi bani posibil? Sau producerea de vaccinuri nu intră, prin excelenţă, în sectorul pe care statele trebuie să îl monitorizeze şi să îl pună în aplicare ele însele? De aceea, cred că ar trebui să se abandoneze sistemul brevetelor pentru vaccinuri, adică posibilitatea monopolizării producerii vaccinului de către un grup mare. Pentru că această posibilitate presupune sacrificarea a mii de vieţi, în numele respectării drepturilor de monopol. Aveţi dreptate, acea revendicare, cel puţin pentru mine, a luat aspectul evidenţei.

Interviu realizat de Bruno Odent

7 ianuarie 2010

(originalul, pe siteul ziarului L`HUMANITE la: http://www.humanite.fr/Grippe-A-Ils-ont-organise-la-psychose

si: http://www.humanite.fr/2010-01-07_Societe_Grippe-A-L-implacable-requisitoire-du-depute-Wodarg )

Linkuri pe aceeasi tema:

• Gandul:

Anchetarea „falsei pandemii”, cerută în Consiliul Europei

18 miliarde $ – profitul adus de virusul AH1N1 industriei farmaceutice

• CINE NE-A SPERIAT SI DE CE? “Pandemia” Gripei Porcine – FALS DOVEDIT

• ”Turbarea” lui Streinu-Cercel si manipularea monstruoasa a mortii lui Toni Tecuceanu declanseaza DICTATURA SI TEROAREA MEDICALA in Romania, in vreme ce la Consiliul Europei s-a cerut ANCHETA IN LEGATURA CU FALSA PANDEMIE!

• Prof. dr. PETRU CALISTRU (Institutul Victor Babes) – declaratii bomba: TOT SISTEMUL SANITAR MONDIAL ESTE PUS IN SLUJBA BIG PHARMA. “TOTUL ESTE UN JOC ECONOMIC MONDIAL”
• EPIDEMIOLOGUL TOM JEFFERSON: De ce gripa porcina NU reprezinta o amenintare majora? Pandemia – o operatiune comerciala, vaccinurile – netestate corespunzator

• Microbiologul roman VANIA ATUDOREI spune din interior adevarul despre MAFIA INDUSTRIEI FARMACEUTICE si despre MINCIUNA GRIPEI PORCINE
• STUDIU STIINTIFIC ASUPRA PERICULOZITATII VACCINULUI GRIPEI PORCINE

• DR. VASILE ASTARASTOAE, PRESEDINTELE COLEGIULUI MEDICILOR: “O.M.S. introduce dictatura medicala!”
• Doctorita suedeza concediata din cauza impotrivirii fata de vaccinarea “noua” denunta: “CORUPTIE LA NIVEL INALT IN OMS!”

• SANTAJUL lui Cercel si PETARDA CANTGRIP: vaccinul cu “excipienti”
• Pandemia Sclavilor: Ministrul Sanatatii polonez mai informat decat cel din Romania sau doar onest si responsabil ? (VIDEO)
• Revolta generala a medicilor din Germania impotriva vaccinarii pentru H1N1. Se aude si in Romania?
• IN TURCIA ADEVARUL NUD DESPRE VACCINURI SI GRIPA ESTE ROSTIT DE MEDICII SI DE OFICIALII DE RANG INALT!
  

• PROVITA ROMANIA: Vaccinul pentru gripa porcina: periculos si ineficient!

• DESCARCATI PLIANTELE PROVITA DESPRE VACCINAREA CONTRA GRIPEI NOI
  

• Mitropolitul Ambrozie de Eghialia şi Kalavrita: VACCINUL IMPOTRIVA VIRUSULUI A(H1N1). DA sau NU?

Postat de admin pe 12 Jan 2010 la 02:13 am | Categorii: Gripa porcina / Vaccinuri, Marturisirea Bisericii, Portile Iadului Print

Dr. MIRCEA PUSCASU (Suceava) – “SA MA VACCINEZ SAU NU ANTI-GRIPA PORCINA?” (interviu pt. Radio SOS – 11 ianuarie 2010) - wav.

(descarcati de la linkul, dand click dreapta pe titlu si apoi: Save Target As … sau Save Link As…)

Dr. Puscasu de la Fundatia Sfintii Brancoveni (Suceava) ne vorbeste despre vicierea fundamentala a consimtamantului informat al pacientului, despre lovitura de tun a testelor (FALSE!) de gripa noua, carora li se face o reclama complet mincinoasa si iresponsabila, despre “metodologia” frauduloasa de contabilizare a imbolnavirilor “porcine”, despre manipularea sinistra a mortii lui Toni Tecuceanu si despre multe alte lucruri la fel de grave despre care presa de sistem pastreaza o rusinoasa, dar disperata “lege a tacerii”. Ascultati una din rarisimele voci care mai spun inca raspicat adevarurile deranjante, dar salvatoare despre un subiect pe care cu foarte mici exceptii, mass-media romaneasca l-a transformat intr-o campanie orchestrata, demna, fara nicio exagerare, de comparatia cu cele mai odioase forme de propaganda totalitara, punandu-se – din  frica pierderii “painii” (oarecum de inteles in contextul dramatic de astazi), dar si din slugarnicie sau prostie – complet la dispozitia  intereselor puternicilor acestei lumi.

Ceea ce vedem si auzim peste tot in aceste zile ne arata ca lumea lui Orwell este din nou foarte aproape; deja putem spune ca se lucreaza la “ministerul adevarului”, care ne anunta continuu, obsedant, pana la totala indobitocire – pe mai multe canale, dar pe o singura voce – ca negrul este alb si ca otrava este panaceu! Cu cat mai pretioasa este atunci o voce curajoasa si independenta de orice interese, altele decat cele ale respectarii adevarului si ale salvarii de vieti omenesti. Un glas singular, pierdut in pustia minciunii  si a ticalosiei generalizate.

Daca nu vrem sa traim prea curand un nou cosmar totalitar, sa pretuim astfel de voci si sa le raspandim mesajul. SA NU TACEM!

• Site-ul Antenei 3 (o remarcabila exceptie de la Omerta generalizata!): Românii se vaccinează anti-AH1N1 fără să ştie ce conţine o doză. Află care este componenţa vaccinului

Există şi o mare problemă: oamenii nu ştiu posibilele efecte adverse ale vaccinului şi nici ce să facă dacă li se întâmplă ceva (…). Isteria gripei porcine a cuprins România după moartea unui om de televiziune. A fost momentul în care românii au trecut de la indiferenţă la disperare. Cu mic, cu mare, oamenii stau ore în şir la coadă pentru o doză de vaccin.

Mulţi nici nu ştiu ce conţine vaccinul. O doză de vaccin are 0,5 mililitri şi conţine antigen de virus gripal, cultivat pe ouă de găină, tiomersal şi o soluţie tampon salină. Problema este Tiomersalul, o substanţă bazată pe mercur. Substanţa are diverse efecte adverse, având o acţiune toxică la nivelul ţesutului nervos. Prezenţa Tiomersalului în organism poate genera abcese, granuloame şi inflamaţii. Un reputat neurochirurg francez spune chiar că vaccinul poate provoca boli grave, ca scleroza în plăci, artrita reumatoidă şi lupusul. Totuşi, potrivit majorităţii medicilor, cantitatea din vaccinul antigripal este prea mică pentru a fi periculoasă. Oamenii trebuie să mai ştie că vaccinarea este contraindicată persoanelor cu diverse alergii, celor care iau medicamente anticoagulante, celor cu stări febrile şi gravidelor aflate în primele luni de sarcină. Lumea se vaccinează însă cu ochii închişi, în toată ţara.

• Reluam din postarea: SANTAJUL lui Cercel si PETARDA CANTGRIP: vaccinul cu “excipienti”:

Pliant Vaccin gripa porcina actualizat pentru Cantgrip!

b) Substanţe toxice prezente în vaccinul Cantgrip:

- tiomersal, un conservant letal, mai toxic decât mercurul însuşi. Această substanţă poate cauza disfuncţii pe termen lung la nivel imunologic, senzorial, neurologic, motor şi comportamental. Otrăvirea cu mercur duce la autism, sindrom de atenţie deficitară, scleroză multiplă, deficienţe de vorbire şi limbaj.
- Vaccinul împotriva gripei porcine conţine de aprox. 25000 ori mai mult mercur faţă de cantitatea considerată nedăunătoare!!!
-  În vaccinul produs de Institutul Cantacuzino găsim şi aldehida formică.

Dna doctor Christa Todea:

Concluziile mai importante din prospectul vaccinului Cantgrip

Date din prospect:

- exista experienta clinica limitata cu privire la utilizarea Cantgrip la dulti si varstnici;

- nu exista date disponibile cu privire la utilizare la copii, adolescenti si gravide ;

- nu exista date in ceea ce priveste administrarea concomitenta cu alte vaccinuri. De mentionat ca in acest caz reactiile adverse pot fi mai intense;

- unele din reactiile adverse pot influenta capacitatea de a conduce vehicule sau de a folosi utilaje;

- reactii adverse: sunt frecvente, atat la adulti cat si la varstnici (frecvent= reactie adversa la unul sau mai multi indivizi din 100): tulburari ale sistemului nervos, tulburari oculare (edem) tulburari musculoscheletice, dureri musculare, dureri articulare, simptome asemanatoare gripei.

- tiomersalul poate provoca reactii de hipersensibilizare;

- la fel la cei alergici la ou.

- se mai enumera reactiile mai rare dar grave: sdr. Guillain-Barre, soc anafilactic.

Constatari:

- se vaccineaza si adolescentii (desi nu avem studii clinice);

- se incurajeaza vaccinarea cu Cantgrip concomitent sau la scurt timp cu vaccinul contra gripei sezoniere, deci vor fi mai intense reactiile alergice;

- nu se fac testari in acest sens (alergie la ou sau la Tiomersal sau la alti componenti);

- nu sunt atentionati astmaticii.

Ultimul prospect

Toate cele 3 prospecte le gasiti la adresa http://www.dspcluj.ro/

Au sosit si in Cluj vaccinurile, dar majoritatea le-au respins, inclusiv cadrele medicale. Din pacate ne-a mintit pe fata I. Cantacuzino si a facut ceea ce nu si-au permis alte Institutii din strainatate sa faca, adica sa spuna ca “nu are adjuvanti si este foarte bun” si sa le spuna “excipienti”, cand de fapt se stie ca exista o mare diferenta intre cei doi termeni, ca este vorba de activitati total diferite al celor 2 grupe de substante si ca Tiomersalul este un adjuvant care stimuleaza sistemul imun de a produce anticorpi.

Vezi si:

• Dr. MARCEL PUSCASU (Suceava) – AH1N1 – Afacerea interesului de grup (audio)

• STUDIU STIINTIFIC ASUPRA PERICULOZITATII VACCINULUI GRIPEI PORCINE
• Epidemiologul si deputatul Wolfgang Wodarg denunta CARDASIA DINTRE OMS SI “BIG PHARMA”. Campania de vaccinare, demarata pe baza unei FARSE ISTORICE!

• Framantarile lui PAUL TECUCEANU despre cauzele mai mult decat dubioase ale mortii fratelui sau, Toni. “NU CUMVA ESTE DOAR O MANIPULARE FARA SCRUPULE?”. Plus alte opinii care pun la indoiala probitatea Dr. Cercel si beneficiile vaccinarii
• UPDATE: “CRESTINII SUNT DE VINA!”/”Turbarea” lui Streinu-Cercel si manipularea monstruoasa a mortii lui Toni Tecuceanu declanseaza DICTATURA SI TEROAREA MEDICALA in Romania, in vreme ce la Consiliul Europei s-a cerut ANCHETA IN LEGATURA CU FALSA PANDEMIE!

***

• De la reeducarea prin tortura la reeducarea soft: abolirea constiintei, glasul lui Dumnezeu in om

• “NU, DOMNULE!” – IMPOTRIVIREA SI RUGACIUNEA: CHEILE REZISTENTEI

• Intre TEROARE si… TORPOARE sau TAINA FARADELEGII IN ACTUALITATE

Postat de admin pe 12 Jan 2010 la 06:20 pm | Categorii: Gripa porcina / Vaccinuri, Meditatii duhovnicesti, Nevoia de discernamant, Noua ordine mondiala/Masonerie, Portile Iadului Print

“Esentialul manipularii, datorita faptului ca vaccinul este gratuit, sta in crearea acestei motivatii irationale de a alerga  disperat la vaccinare (dupa cum au caracterizat comportamentul maselor chiar psihologii) bazata pe senzatia acuta ca s-ar putea sa pierzi trenul …”

1. Cum a “vandut” regele Louis al XVI-lea cartoful taranilor francezi

Intr-adevar, a fost un timp in care din alimentatia noastra a lipsit cartoful.

Ne aflam in anul 1785. Antoine-Augustin Parmentier, ofiter cu vocatie de chimist si botanist, il convinge pe regele francez Louis XVI sa incurajeze la nivelul intregii Frante cultivarea unei legume noi si ciudate aduse in Europa tocmai din Lumea Noua: cartoful. Scopul era ambitios: eradicarea foametei. Intr-adevar, cartoful, leguma nepretentioasa, putea fi cultivat relativ usor si avea o productie mare. Se spune ca insusi Parmentier a supravietuit foametei folosind cartoful, in perioadele sale de prizonierat.

Pe atunci nu existau trusturi mass-media si nici trusturi alimentare. Exista regele. Si, cu toate ca acesta si-a dat tot sprijinul ideii lui Parmentier, taranul francez a ramas foarte sceptic fata de noua leguma si nu a preluat-o. Parmentier, om inventiv, s-a gandit imediat la solutie: a cultivat cativa acri buni de cartofi pe domeniile regale, la care a pus o paza strasnica. Cultura pazita cu strasnicie a trezit, instantaneu, curiozitatea si interesul “opiniei publice”, a nobililor, fermierilor si taranilor: ceva atat de bine pazit trebuie sa aiba o mare valoare… Parmentier dispune intr-o buna zi ca trupele de paza sa isi ia liber. Asa cum preconiza, fermierii vecini au dat buzna si au furat leguma. Si asa a inceput povestea cartofului in Franta…

Inteligenta actiune de manipulare si… marketing, nu-i asa? Da clasa multor grobieni care nu stiu sa promoveze o  “marfa” decat cu garbaciul si cu pumnul in gura. In plus, scopul era efectiv unul bun: raspandirea unei legume esentiale in alimentatia paturilor sarace. Sa retinem insa inteligenta tactica a lui Parmentier: crearea iluziei ca detine un bun extrem de valoros si rar, insusirea lui fiind echivalent cu o lovitura de zile mari care nu trebuie, sub niciun chip, ratata.

2. Cum au vandut “expertii” si liderii mondiali o incalzire globala care nu exista. Si alti “cartofi” fierbinti…

Ne aflam acum in sec. XXI. Lumea, conform filosofilor iluministi si a evolutionistilor, a progresat teribil de mult de la anul cartofului francez. Si, intr-adevar, a progresat. Tehnicile de manipulare si de persuadare a populatiei sceptice au avansat extraordinar. Prin filme, documentare “stiintifice”, campanii de presa, sondaje de opinie falsificate, arsenalul convingerii maselor a cunoscut o dezvoltare exponentiala. Totul este sa creezi efectul de “bandwagon“, sa determini sau chiar sa creezi o majoritate imaginara din cadrul opiniei publice care sa puna presune pe individ si sa il forteze sa adopte un comportament si o atitudine conformista. In mod cert, secolul nostru este un secol vrajmas scepticilor autentici!

Daca arsenalul de persuadare s-a dezvoltat exponential, atunci scopurile nobile au disparut cu totul. Acum nimeni nu mai vrea sa “vanda” cartofi naturali si necesari combaterii foametei. Acum, la peste doua sute de ani de la regele ghilotinat de iluministii revolutionari, se “vand” falsuri cu scopuri dintre cele mai dubioase: impunerea de taxe pe te miri ce (de exemplu, pe aer), crearea de institutii supra-nationale cu putere efectiva, fortarea oamenilor sa urmeze dictatele cezariste ale autoritatilor nou instaurate pentru “binele omenirii”. Avort, homosexualitate, alimente modificate genetic… O sumedenie de “bunatati”. Drept exemplu insa, ne oprim asupra “incalzirii globale.”

Tema incalzirii globale a fost lansata in opinia publica mondiala de un grup de “experti” coalizat prin raspandirea de date falsificate. Complotul “expertilor” nu s-a limitat doar la falsificarea realitatii: era pusa la punct o intreaga strategie de marginalizare si decredibilizare a oamenilor de stiinta care contraziceau teoria incalzirii globale.

Fenomenul nu se opreste doar la mistificarea “stiintifica”, pentru ca miza nu este de ordin stiintific. Nimeni nu s-ar obosi sa propage teorii false doar de dragul de a incurca socotelile savantilor. Mai sunt doua dimensiuni cheie ale fenomenului: implicarea politica si perpetuarea prin mass-media.

Liderii politici cei mai proeminenti, din tarile cele mai puternice, au achiesat la agenda “luptei impotriva incalzirii globale” cu toata “convingerea” (si atat cat le permitea lantul intereselor industriale din propriile state). S-a decretat ca traim un pericol cvasi-apocaliptic si ca trebuie sa fim salvati. Singura salvare este sa taxam aerul pe care il respiram si sa creem un guvern mondial care sa se ocupe de problema.

Ideile “generoase” ale liderilor politici care s-au unit de pretutindeni au fost perpetuate prin propaganda zgomotoasa si monstruoasa a mass-media. Opinia publica mondiala este aproape convinsa…

Unde este aici “efectul cartofului”? Efectul cartofului este urmatorul: dupa ce opinia publica a fost bine “fezandata” cu tema incalzirii globale, liderii politici devin dintr-o data greoi si deloc ravnitori in ale salvarii lumii de apocalipsa caldurilor. Brusc, dupa ce incalzirea globala devine din tema de interes “de nisa”, din zvon, aproape dogma, intervin obstacolele, ca altadata trupele regale ale Parmentier: negocierile stagneaza, spre turbarea militantilor ecologisti si spre ingrijoarea intregii opinii publice…

Ei bine, da, acesta este “efectul cartofului”: sa faci in asa fel incat sa provoci populatiei dorinta reala de a ravni la obiectul promis dar ascuns privirilor. Un truc de scamator – dupa ce exasperezi planeta cu apocalipsa, o privezi cinic de salvare, astfel incat sa nu para ca tu, lider politic si mason convins, vei sa instaurezi guvernul mondial. Nu, ci sa vina lumea la tine tarandu-se in genunchi si cerand, ea, sa fie salvata…

3. Porcul, frate bun cu cartoful

Si ajungem si la subiectul zilei: gripa porcina.

Sa recapitulam patternul manipularii descris in cazul incalzirii globale:

• falsificarea datelor realitatii de un grup de “experti”;
• preluarea temei de catre guvernele si liderii mondiali;
• perpetuarea zgomotoasa si monstruoasa a temei de catre mass-media.

Respectand patternul, descoperim la gripa porcina:

1. manipularea datelor realitatii de catre ditamai institutia mondiala sanitara – Organizatia Mondiala a Sanatatii, astfel incat sa iasa de  o pandemie, in totalul dispret al informatiilor reale si al  precedentului medical. OMS-ului i se alatura principalele institutii publice sanitare din statele nationale, cu cateva rare si notabile exceptii.

2. achiesarea la aceasta pacaleala a guvernelor principalelor puteri mondiale si a administratiilor coloniilor lor de pe glob. Liderii politici decreteaza stare de urgenta sanitara, iau masurile cele mai severe de prevenire a “pandemiei”, lasa intentionat sa scape informatii despre posibilitatea instaurarii unor carantine monstruoase, a vaccinarii fortate, a folosirii armatei si tot felul de nazbatii grozave care trebuie sa aiba ca efect la popor configurarea semnalului – cu “gripa porcina” nu e de glumit! Si ei chiar nu glumesc (fiind evident si oameni cu totul lipsiti de simtul umorului…).

3. mass-media perpetueaza mesajul, amplificandu-l la maxim asa cum numai ea poate sa o faca. Tapajul facut la fiecare om doborat de raceala, contabilizarea a la Pristanda a cazurilor de imbolnaviri (“uitand” sa mentioneze cate din ele au “expirat” deja de mult prin vindecare), relatarile isterice si asmutirea populatiei impotriva grupurilor de “vinovati” (cine altcineva decat victima buna la toate, crestinul practicant) sunt faptele demne ale industriei mediatice cu care se poate lauda… la judecata tartorului lumii acesteia, dar nu si la adevarata si marea Judecata.

Astfel, dintr-un modest virus gripal care are o mortalitate mai mica decat cea a virusilor gripali cunoscuti pana acum, gripa porcina devine “eroul alb” pentru zilele negre ale “eroilor” nostri.

Specificitatea gripei porcine este data de implicarea, in acest pattern, a unui element suplimentar:

4. industria farmaceutica. Este elementul care o face, paradoxal, sa fie mult mai contestabila decat alte teme dar, in acelasi timp, sa iasa si basma curata din escrocherie. De ce? Pai, prin aportul vizibil si corupt al industriei farmaceutice la declararea pandemiei, gripa porcina este contestata de numeroase personalitati din aria medicinei, politicii si mass-media. In acelasi timp, prin supra-dimensionarea rolului jucat de Big Pharma, se scapa din vedere fondul escrocheriei, care consta in patternul manipularii descris mai sus.

Sa revenim. Cu tot tapajul facut de mass-media, cu tot arsenalul de masuri extraordinare luate de autoritati, populatia a fost mult mai reticenta la ideea de a se vaccina. Totusi, aici nu mai este vorba despre o apocalipsa a caldurilor ce este proiectata in viitor, ci de propria piele, din cat se poate de prezentul prezent. Nimeni nu isi risca usor sanatatea cu un produs, vaccinul anti-porcin, insuficient testat si insuficient de justificat in necesitatea sa. Daca taranul francez era sceptic fata de o leguma sanatoasa doar pentru ca era noua, cu atat mai mult este reticent chiar si omul bombardat mediatic al zilelor noastre fata de un produs care nu este nici sanatos si nici natural.

Semi-esecul campaniei de vaccinare parea iminent. Semi, pentru ca, totusi, se vaccinasera destui oameni (pe plan mondial) si esec, pentru ca aproape toate guvernele au ramas cu mare parte din doze nefolosite si nu mai stiu cum sa scape de ele.

La noi in tara se putea vorbi chiar despre un esec in toata regula. Mai nimeni nu a crezut balivernelor spuse despre “pandemia” gripei porcine, si la campania de vaccinare printre primii care au dat “‘bir cu fugiti” (veche traditie locala provenita din lacomia tiranica a stapanitorilor) au fost chiar medicii si asistentele.

Astfel ca se cerea, de urgenta, creat si aici efectul cartofului: trebuia sa se creeze iluzia ca produsul numit vaccin este unul extrem de rar, greu de dobandit si absolut necesar pentru viata omului.

Pretextul misanscenei a picat ideal in mintile lipsite de imaginatie ale streinilor: moartea, din cauza unei gripe netratate timp de trei (3) saptamani a unei populare vedete TV, Toni Tecuceanu.

Punerea in scena a fost si ea de zile mari: crearea efectului de imbulzeala, a sentimentului ca vaccinul trebuie facut ACUM, de indata, fara intarziere, si direct la Institutul Matei Bals, si facut chiar cu mana secretarului de stat! Totul, evident, filmat in direct, cu intrebari telefonate de la ziaristi, cu teatrul  penibil al vaccinarilor in direct al realizatorilor TV si cu raspunsuri invatate pe de rost.

Efectul cartofului: Astfel, desi vaccinul era disponibil, ca si pana acum, la medicul de familie, lumea pare ca s-a inghesuit doar la Institutul Matei Bals. (sau la Universitate, unde s-au ingramadit pentru ca au inteles ca doar acolo este vaccinul gratuit!) Intamplator (?!) acest lucru a fost o “pleasca “nesperata pentru televiziuni, care au putut relata toata ziua despre isteria maselor dornice de vaccin. Unii chiar au gasit cu cale se compare coada de la Bals cu cozile de la sectiile speciale de votare, mai ales ca printre cei care induaru cu orele in frig acolo se numarau destule figuri care nu prea aveau profilul unor oameni extrem de preocupati propria sanatate.

Intr-adevar, procedura normala de vaccinare era aceea de a apela la medicii de familie. Insa, indemnata prin propaganda mass-media, populatia s-a dus ca fluturele la bec anume la Bals, unde ii astepta Dr. Cercel. Daca apela la mijloacele obisnuite, nu s-ar fi creat coada imensa si televiziunile nu ar fi avut ce sa trasmita live.

Esentialul manipularii, datorita faptului ca vaccinul este gratuit, sta in crearea acestei motivatii irationale de a alerga  disperat la vaccinare (dupa cum au caracterizat comportamentul maselor chiar psihologii) bazata pe senzatia acuta ca s-ar putea sa pierzi trenul (deh, vaccinul gratuit nu inseamna si nelimitat).

Moartea publicitata a actorului Tecuceanu si imbulzeala disperata, alaturi de “eroismul” televizionat al echipei minune a dr. Cercel au constituit ingredientele “efectului cartof” in cazul romanesc. Lumea trebuia convinsa ca vaccinul este extrem de pretios si ca va trebui sa se bata pe locurile de coada de la spitale ca sa si-l faca… Apropo de eroism. Stirile patetice si hollywoodiene cu echipa de “salvatori” care si-au suflecat mainile sa ne salveze cu seringa fac parte si ele din acelasi arsenal butaforic al propagarii mitologiei “bunului expert” care te scapa cu viata din primejdie.

Stim insa ca lucrurile nu au ramas la acest nivel de joc cu emotiile si gandurile oamenilor. Isteria, de aceasta data chiar a oficialilor si a vociferatorilor de serviciu, a capatat proportii ingrijoratoare. Voci caznite cer mai putina democratie si multa cenzura. Se cere pedepsirea grupurilor de crestini care au informat despre pericolul vaccinarii. Turbat, cum singur se descria, un oficial ameninta medicii care refuza sa isi faca vaccinul ca le va desface contractul cu CAS, dandu-i afara din sistemul sanitar. Se preconizeaza inspectii la medicii de familie, ca sa se verifice in ce masura indeplinesc indicatiile de la centru si cum muncesc la realizarea planului “cincinal” de vaccinati.

Ce sa fie, ce sa fie cu aceasta agitatie paroxistica? Oare ce ascunde ea? Daca lumea chiar e acum convinsa, in majoritatea ei covarsitoare, ca trebuie sa se vaccineze, atunci apelurile isterice la pedepsirea vinovatilor fara de vina si turbarile oficiale trezesc  mai mult suspiciunea si atrag atentia. Sa fie oare coada de la Bals filmata obsesiv sambata si duminica un simplu artificiu manipulator? S-ar mai explica isteria atunci, pentru ca iesirile razbunatoare arata un singur lucru: complexele si nesiguranta profunda a celor care se afla in fruntea campaniei de vaccinare. Dragilor, asta e adevarul: nu (doar) romanilor le este frica, ci LOR LE ESTE FRICA! Nu pot dormi noaptea de frica… De ce? Ca nu isi fac romanii vaccinul? Sau ca vor fi descoperiti? Stim doar ca orice nelegiuit si-a pierdut somnul linistit si nu are “pace” pana cand nu isi duce la indeplinire scenariul bolnav din minte.

In orice caz si oricum ar fi, actele savarsite in fata intregului popor in ultimele zile sunt ilegale si frizeaza patologicul. Sa ne spuna noua oficialii vaccinului si clantaii lor ce lege le da voie sa ameninte oamenii sa se vaccineze, altfel riscand sa isi piarda slujba, ce lege le da voie sa se bage in treburile Bisericii, ce lege le da voie sa ceara pedepsirea penala a celor care nu sunt de acord cu procedeul de declarare a pandemiei si de desfasurare a campaniei de vaccinare.

Cartoful e in mainile lor si e fierbinte. Sa fim intelepti sa  ii lasam sa fiarba in suc propriu…

Post Scriptum grav. De ce intotdeauna 2+2=4?

Adaugam cateva precizari necesare pentru limpezirea pozitiei noastre in atmosfera aceasta incarcata de tensiune si caracterizata de dictatura abuzului si lipsa gandirii critice.

1. Asa cum am afirmat si pana acum, consideram ca medicina si doctorii sunt lucruri “bune foarte” si lasate omenirii de Insusi Dumnezeu. Ca orice domeniu, medicina are niste reguli, proceduri. Nu orice medic face fapte vrednice de numele de medic si nu orice act prezentat ca medical este cu adevarat astfel. De pilda, “dr.” Menghele nu era un doctor real, ci un sadic ce facea experimente pe oameni. Actele sale (daca ar fi fost intrebat, ar fi raspuns ca face acele acte pentru binele omenirii) erau marsavii care foloseau masca “expertizei” in derularea unor oribile crime. Astfel de teste pe oameni s-au facut si in lagarul comunist. Si, probabil, daca cineva ar fi indraznit atunci sa afirme aceste lucruri, ar fi fost luat drept nebun si “conspirationist”, cum este moda etichetarii pripite acum.

Sincopele de procedura sunt atat de mari incat Comisia de Sanatate a Adunarii Parlamentare a C. E. a decis demararea unei anchete. In plus, in tarile occidentale isteria s-a stins si acum deja se formeaza trendul invers – acela al evaluarii critice a fenomenului si a cautarii celor care se fac responsabili. Iar cand spunem sincope de procedura (atat in declararea pandemiei cat si in fabricarea vaccinului) nu ne referim doar la niste formalitati care nu au fost indeplinite dupa buchie, ci ne referim la procese esentiale care au fost falsificate (pandemia interesata financiar a OMS) si la un produs medical experimental (fabricat in graba, in masa, cu elemente dubioase, ca adjuvantii sau excipientii) care reprezinta un risc major la adresa sanatatii noastre.

La noi in tara aceste lucru sunt ascunse cu grija de ochii opiniei publice. Mai mult decat atat, secretarul de stat Streinu-Cercel afirma ca NU exista efecte adverse ale vaccinului anti-gripal. In nicio tara din vest nu a indraznit vreun oficial sau vreo corporatie farmaceutica sa spuna aberatia ca nu ar exista NICIUN efect advers. Mai mult, in tarile occidentale institutiile sanitare au supravegheat special oamenii dupa ce s-au vaccinat si au raportat cazurile celor afectati, desi a suferit mult si aceasta procedura si au incercat sa scopere cazurile mai grave. De altfel, valul de acolo, de la OMS si din occident a inceput. Se pare insa ca democratia, chiar daca moare, nu se preda…

Gandindu-ne si la amenintarile proferate de oficiali sau “simpli comentatori”, esenta problemei legate de isteria porcina este urmatoarea: batjocorirea principiului domniei legii, a democratiei, a transparentei, a libertatii de exprimare. Si intrebarea logica ce decurge de aici: de ce toate acestea?

Se pare insa ca cineva de acolo de sus ne crede, pe noi romanii, prostii Europei si principalii cobai atat pentru experimentele biologice, cat si pentru cele psiho-sociale!

2. Circula pe internet, oaza de libertate de exprimare care  INCA ne-a mai ramas, si o multime de materiale si de atitudini care se opun isteriei vaccinului anti-gripal prin aceleasi mijloace isterice si false. Fratilor, nu e nevoie sa apelam la cine stie ce “autoritate” marginala si  de provenienta New Age sau cu vadite idei si manifestari care frizeaza patologicul, pentru a contesta vaccinul. Nu e nevoie sa afirmam ca vor sa omoare 90% din populatie si nici ca au pus acolo nu stiu ce cip sau nanoparticule misterioase. In general, nu e nevoie sa afirmam nimic ce nu poate fi verificat, opunand isteriei isterie si minciunii tot minciuna. Scopul nu scuza mijloacele! Daca vedem ca unii pozeaza in eroii salvatori ai natiei si populatiei nu inseamna ca trebuie noi sa le luam locul…

Sa ne facem insa acea datorie elementara de care vorbea parintele Nicolae Steinhardt: cand in jurul tau se fac nelegiuiri si se spun minciuni, tu spune  simplu adevarul. Daca se spune ca 2+2=5, noi trebuie sa spunem NU, ci 2+2=4, intotdeauna, fara bravada, dar si fara sovaiala. Cu mila si ajutorul lui Dumnezeu…

Ioan Bucur

Cititi si:

• APUSUL LIBERTATII pe viu. De ce nu credem, de ce nu vrem sa stim?
• Intre TEROARE si… TORPOARE sau TAINA FARADELEGII IN ACTUALITATE

• CALIN HERA: Declicul Toni Tecuceanu
  

• Antropologul Vintila Mihailescu: Societatea de consum a invatat de curind ca frica vinde. Iar frica de moarte, cel mai mult
• DEZVALUIRI SOCANTE DESPRE TAMIFLU, GRIPELE AVIARA SI PORCINA SI DESPRE DR. STREINU-CERCEL. “Doar 25% e porcina din ce se declara!”

Manastirea Predeal

Manastirea Nasterea Maicii Domnului - Predeal

Manastire Predeal este o manastire zidita in secolul al XVIII-lea, mai putin cunoscuta si frecventata decat celelalte mari manastiri din tara. Purtand hramul Nasterea Maicii Domnului, praznuita la data de 8 septembrie, manastirea este ingrijita de o obste linistita de maici.

Aceasta manastire, ridicata intre anii 1818-1819, pe locul unui fost schit din lemn ce data din anul 1744, isi pastreaza inca si astazi vechea biserica a Sfantului Ierarh Nicolae. Aceasta este imbracata cu fresce murale valoroase.

Datorita rautatii catolicilor, care fortau unirea cu Roma, multi crestini ortodocsi din Transilvania au suferit moarte martirica sau mari suferinte. Astfel, pe la jumatatea secolului al XVIII-lea, Curtea austriaca din Viena (catolici) a poruncit daramarea manastirilor romanesti ortodoxe de zid si arderea celor de lemn. Astfel, multi dintre vietuitorii acestor zone s-au vazut nevoiti sa isi paraseasca pamanturile si sa se retrage in alte zone ale tarii.

La poalele impadurite ale Muntelui Clabucet a luat fiinta Schitul Predeal, avand drept ocrotitor pe Sfantul Ierarh Nicolae. Acest schit a ajuns, in cele din urma, manastire. Linistea locului si muntelui de langa el a atras aici mai multi vietuitori nevoitori. Initial, accesul spre manastire, se facea pe carari inguste.

Schitul Predeal a fost ctitorit de "Ioanichie Ieromonahul si Duhovnicul". Numele acestuia, cat si data ridicarii primei asezari monahale in acest loc, este mentionat intr-un pomelnic vechi al locului. Datand inca din 20 mai 1821, pomelnicul consemneaza: "anul 1774, in luna iunie in 20".

Binecuvantarea de zidire a unei bisericute a primit-o parintele de la "prea cinstitul boier vel paharnic, Grigorie Buzoianu". Bisericuta s-a ridicat din mila lui Dumnezeu si cu ajutoare de pe la crestinii locului. Initial, schitul a avut doar trei chilii.

In anul 1788 schitul este distrus, insa mila lui Dumnezeu se arata din nou, dupa cum citim din vechile documente: "Fiind razmerita in vremea lui Mavrogheni, s-au ars de turci si dupa ce s-au linistit razmerita, iar s-au apucat tot acel parinte Ioanichie si au facut alt schit si chiliile, insa cu ajutorul dumnialui Ion Buzatu de la Bacifalu, care a facut a doua biserica din lemnarie la schit".

Parintele Ioanichie va purta de grija vietuitorilor din schit, atat administrativ, cat si duhovniceste, din anul 1774 si pana in 1790. Acestuia i-a urmat parintele Partenie, pana in anul 1811, iar mai apoi parintele Gherman, pana in 1854.

Parintele Gherman este cel care a zidit biserica cea mica, din piatra, cu hramul Sfantului Nicolae. Pisania spune in cateva cuvinte totul: "In anul 1819, mai 27, s-a cladit aceasta sfanta biserica in locul celei facute in 1774. Ghermano." Drept ctitori ai acestei noi bisericute de piatra sunt marturisiti a fi "jupan Ion Manole, nepotul raposatului Ion Buzatu, ctitorul bisericii celei vechi si cu dumnealui Nita Garla, al doilea ctitor".

La zidira bisericutei s-a folosit piatra locala, de pe masivul Caraiman. Arhitectura este de factura bizantina, cu micute abside si turla pe noas. Turla bisericutei nu are legatura cu noasul, fiind asezata peste tavanul acestuia. Pe turla citim data zidirii: "Anul 1774, luna iunie 20."

Un detaliu particular al acestei bisericute este faptul ca pe catapeteasma se afla doar doua usi, in loc de trei: Usile Imparatesti, in centru, si o singura usa diaconeasca. Frescele bisericutei sunt innegrite de vreme, insa deosebit de simple si frumoase. Pictorul, plin de smerenie, nu isi semneaza lucrarea. Se crede insa ca acesta se numea Nicolae Zugravul, dupa o insemnare dintr-un manuscris referitor la plata pentru zugravit.

    

Biserica este zidita in vremea parintelui staret Ghermano Darsteanu, in vremea caruia se cunoaste o stare de inflorire a manastirii. In anul 1827 se inalta clopotnita, pe care se poate citi si astazi, inscriptia: "Cu ajutorul lui Dumnezeu aceasta clopotnita cu a schitului cheltuiala s-a savarsit din temelie, cum se vede: 1827."

Biserica cea mare, inchinata Nasterii Maicii Domnului, construita din piatra intre anii 1835-1844, este si ea deosebit de frumoasa. Aceasta a fost ridicata "de catre staretul Ghermano, cu ajutorul calugarilor si a unor dreptcredinciosi din Sacele, Transilvania".

Un hrisov al lui Bibescu-Voda, din anul 1844, mentioneaza: "Sfintia Sa Cuviosul Gherman, staretul schitului Predeal, prin jalba catre noi nr. 3479, a facut aratare despre dumnealor cinstiti si credinciosi boieri ai Domniei mele, Ban Alexandru Filipescu, impreuna cu sotia domniei sale Elena Filipescu, care vazand stramtorarea si lipsa celor trebuincioase, au daruit muntele Clabucetul Taurului, pe care se afla vatra acestui schit iar Logofatul Mihail Filipescu o mosioara, anume Bobolia, aceste proprietati fiind in judetul Prahova." Acest hrisov a fost iscalit de domnitorul George Bibescu la Bucuresti in anul 1844, luna octombrie." Mitropolitul Dosoftei Filitti a daruit manastirii o mica podgorie de vita-de-vie, care a fost scutita de taxe de catre Grigore Ghica, la 25 august 1810.

Din anul 1854, manastirea a ajuns sub conducerea arhimandritului grec Teofilact, pe care o mentionare a vremii l-a caracterizat drept "risipitor". In anul 1864 mai multe manastiri vor fi secularizate. La acea data, manastirea avea doua mii de hectare de terenuri si paduri. In anul 1870, in schit vietuiau 24 de monahi, "in cea mai mare parte veniti din Ardeal, de pe la Sacele, Bran, Zarnesti si Sibiu".

Al treilea staret de origine ardeleana, dupa Ioanichie si Gherman, a fost Pantelimon, venit din Rasinari, judetul Sibiu. In timp ce primii s-au ostenit cu zidiri de biserici, clopotnita si chilii, acesta din urma s-a ingrijit mai mult de viata culturala. Acesta a invatat carte pe copiii locului, in chiliile manastirii, fara a pretinde plata, pana in anul 1889. Dupa acest an, educatia s-a facut intr-o cladire speciala, zidita prin ostenelile sale.

Intre anii 1891 si 1909, Manastirea Predeal a fost ingrijita de catre parintele Dionisie Simionescu. In vremea acestuia, manastirea avea o latime de 30 de metri si o lungime de 50 de metri. Pana la data de 1 septembrie 1926, slujbele pentru localnici se tineau in cadrul manastirii. Dupa aceasta data, Predealul a ridicat o biserica in centrul lui.

Intre anii 1933-1935 in manastire se mai construiesc inca doua corpuri de chilii, iar in biserica cea veche se spala pictura. Ostenelile au fost ale staretului Antonie Naescu. In anul 1938 se aflau aici doar sapte monahi. In anul 1942, Comisia Monumentelor Istorice a hotarat majorarea unei sume pentru restaurarea bisericii vechi din Manastirea Predeal.

In arhiva manastirii, data de 30 ianuarie 1949, consemneaza ultima tundere in monahism. Incepand cu anul 1957 s-au executat lucrari si restaurari substantiale. S-au mai facut reparatii dupa cele doua razboaie mondiale. In anul 1958 manastirea a fost desfiintata. Intre anii 1960-1961, Biserica Maicii Domnului a fost pictata in intregime de catre pictorul Iosif Vasu.

In anul 1993 se reinfiinteaza manastirea, fiind data in grija a sase maici.Manastirea Predeal ramane peste vremi un loc binecuvantat, unde dreapta credinta si dragostea de tara se imbratiseaza si dainuiesc.

    

Steagurile bisericesti sau praporii

Steagurile bisericesti sau praporii (prapurii) sunt obiecte de cult pastrate in biserici, pe care ne-am obisnuit sa le vedem purtate la inmormantari, la pelerinaje si procesiuni. Praporul, urmasul steagului de lupta bizantin, purtand pe el semnul Sfintei Cruci sau reprezentari iconografice, este un simbol al luptei duhovnicesti si totodata al biruintei binelui.

Originea steagului bisericesc

Steagurile bisericesti sunt intalnite inca din secolul al IV-lea. Atunci cand in razboiul purtat impotriva lui Maxentiu, i s-a aratat imparatului Constantin cel Mare, pe cer, semnul crucii, acesta a schimbat forma steagului imperial, adaugand pe el semnul crucii.

Acest steag (labarum) avea, dupa descrierea lui Eusebiu de Cezarea, urmatoarea forma: pe langa o lance lunga, ferecata cu aur, trecea de-a curmezis un sul de lemn, ambele formand o cruce. Deasupra, pe varf, era intarita o coroana, compusa din aur si pietre scumpe.

           

Pe coroana se afla semnul crucii in forma literea X si, deasupra mijlocului acesteia, se ridica litera greceasca (ρ), formand astfel monogramul lui Hristos ( insemnand deodata semnul crucii si, prin literele initiale, numele lui Hristos).

De bratul orizontal al crucii era agatat un steag sau o flamura rosie, de forma patrata, impodobita cu pietre pretioase si cusuta cu fir de aur.

Sub semnul crucii, la marginea flamurei se afla bustul imparatului impreuna cu imaginile fiilor sai. De acest steag se folosea imparatul Constantin cel Mare pretutindeni, ca de un scut contra tuturor puterilor ostile ce i se opuneau, poruncind ca tuturor armatelor sale sa li puna inainte steaguri asemanatoare.

Cum a devenit steagul bisericesc obiect de cult, de veneratie si de procesiune?

Din vremea imparatului Constantin cel Mare, au luat asadar steagurile militare ale imperiului roman, chipul steagurilor crestine, fiind introduse, in scurt timp si in cultul bisericesc.

Praporul ca obiect de cult, a rezultat din asocierea labarumului legiunilor romane cu icoana crestina. Acesta a avut multa vreme o existenta legata in mod direct de cea a steagului de lupta, ambele avand ca loc de depozitare biserica si participand impreuna la procesiunile organizate cu ocazia marilor sarbatori. Steagul era confectionat initial din materiale textile scumpe, cu icoana brodata cu fire de aur si argint.

In prezent, steagul bisericesc este confectionat dintr-o bucata de panza, aproximativ de un metru lungime si 60 cm latime sau de dimensiuni si mai mari, fixata pe un suport de lemn, o prajina in forma de T, care are in varf o cruce. Pe aceasta panza se picteaza chipuri sfinte: Mantuitorul, sfinti ingeri, Praznice Imparatesti, icoana hramului bisericii.

Fata de steagul bisericesc nu se pare sa se fi manifestat vreo adoratie speciala, asemanatoare cu cea fata de icoane, de Sfanta Evanghelie sau de crucifixul de pe tetrapod. Ca obiect de cult, si-a impus insa verticalitatea, o verticalitate care "tinteste cerul”, care "releva legatura intre cer si pamant”.

Steagul bisericesc in locasurile de cult de la noi

In ceea ce priveste existenta praporilor in lumea romaneasca, cu modestele sale bisericute, se pare ca acestia lipseau din marea majoritate a comunitatilor ortodoxe pana la mijlocul secolului al XVIII-lea. Puteau fi intalniti insa in catedrale si marile manastiri de la noi.

Potrivit documentelor vremii confectionarea unui prapor costa de zece ori mai mult decat cea a unei icoane. Acesta este unul din motivele pentru care la noi convoaiele funerare nu porneau cu prapori in frunte, ci cu un brad, numit adeseori "steag” sau chiar „prapor”.

Spre sfarsitul secolului al XIX-lea bradul va ceda locul adevaratului prapor, si asta dupa un consistent efort din partea autoritatilor ecleziastice.

Procesiunile religioase se desfasurau de asemenea fara prapori, locul lor fiind luat de multe ori de alte steaguri, in special de cele nobiliare.

In biserica praporii se pastreaza in pronaos. In unele biserici din Ardeal stau insirati pe langa peretii laterali ai naosului.

Semnificatia steagului bisericesc

Steagul bisericesc simbolizeaza steagul lui Hristos, imprejurul caruia se aduna credinciosii spre a fi aparati in lupta impotriva pacatului, a dusmanilor vazuti si nevazuti. El semnifica si biruinta lui Hristos asupra mortii.

De asemenea, steagurile bisericesti exprima biruinta Bisericii asupra paganismului, asupra persecutorilor ei si asupra ereziilor.

Sursa: crestinortodox.ro
 

Programul dezordonat - o patima camuflata

Auzim din ce in ce mai des pe om spunand: "Nu mai am timp pentru nimic!" Tot mai mult, omul zilelor noastre sta cu ochii pe ceas sau cu telefonul mobil in mana: da un telefon, verifica un mesaj, se uita la ceas, cauta sa isi aminteasca ceva de prin agenda, totul pentru ca nu cumva sa uite ceva din programul zilei.

Ceva nu este in regula cu aceasta vreme fara timp! Si inainte aveau oamenii serviciu si casa, copii si griji, insa astazi abia de le mai pot face fata. Zilnic ma uit pe fetele oamenilor pe langa care trec: mai intristate, mai abatute, mai indepartate, mai pline de griji si cu programe mai incarcate.

Se arata a fi din ce in ce mai adevarate vorbele lui Antoine de Saint-Exupery, care zic: "Tristetea este intodeauna formata din timpul care curge si nu si-a dat roadele." Omul a ajuns sa alearge neincetat, de dimineata pana seara, insa, cu toate acestea, nimic nu il multumeste, nimic nu il odihneste din cele pe care le face. Omul isi foloseste rau timpul primit in dar.

Moralistul francez Jean de la Bruyere da o sentinta scurta acelora care se plang de faptul ca nu au timp pentru nimic sau ca au mult prea putin. El spune astfel: "Cei care isi intrebuinteaza rau timpul sunt cei dintai care se plang de scurtimea lui." Prin urmare, nu au timp decat aceia care nu sunt in stare sa si-l dramuiasca asa cum trebuie, adica aceia care sunt tinuti de "patima programului dezordonat", deoarece oricare ar fi durata timpului, stiinta intrebuintarii lui il poate face intotdeauna sa mai lung.

Sa fie aceasta insa cu adevarat o patima personala sau doar o simpla stare de fapt a lucrurilor? Gandul imi spune ca programul dezordonat a ajuns patima, si inca una foarte perfida, camuflata sub lozinci de genul "asta-i lumea", "ce sa facem, mergem inainte", "asta este societatea", "si ce daca nu am timp de nimic, toti sunt asa".

Imi dau seama ca programul dezordonat este o patima mai ales privindu-i pe cei foarte putini dintre noi care inca au inca timp pentru toate, care le fac pe toate ale zilei si inca le mai ramane ceva timp pentru ei. Un cuvant al lui Marcel Proust m-a pus pe ganduri, si anume: "Zilele sunt egale pentru un ceasornic, dar nu pentru un om." Acum imi dau seama de ce zic multi oameni, mai ales dintre cei de la oras, cum ca "timpul s-a scurtat, ora nu mai e cum era o data" si altele asemenea.

Omul gaseste timp pentru a face multe, insa foarte rar pentru a le face pe cele ce merita cu adevarat timpul alocat lor. E timp pentru a face lucruri proaste si nefolositoare, insa niciodata nu e timp pentru a face lucrurile cele bune. Aici se descopera inselaciunea diavolului - intotdeauna va gasi omul timp pentru a-si petrece ziua in orice altcceva afara de rugaciune, citire si asezare sufleteasca.

Daca omul primeste o invitatie la distractie, cu siguranta va gasi timpul necesar spre a o satisface, insa "o invitatie" la biserica, la Sfanta Liturghie sau la o alta slujba, de cele mai multe ori vine cand omul are programul prea incarcat sau este deja prea obosit pentru altceva. Deci timp avem, insa nu il folosim in ceea ce merita cu adevarat.

Sfintii Parinti sunt foarte categorici in privinta folosirii cu intelepciune a timpului. Astfel, ei ne indeamna neincetat sa ne chibzuim cu mare grija fiecare zi, fiecare ceas, fiecare clipa, caci orice clipa poate naste vesnicia. O clipa poate insemna o vesnicie, pentru ca fiecare clipa ne poate costa vesnicia. Nicolae Iorga, gandind la moarte, spune urmatorul cuvant: "Pierzi in viata ani la rand si la moarte cersesti o clipa." Nici un om nu stie cand va muri, nici un om nu stie cand va inceta a mai putea lucra in timp, nici un om nu stie clipa de care ii va atarna vesnicia.

Frumos spune o minte luminata: "Nu poti omori timpul fara a insulta vesnicia." Prin urmare, un om care isi pierde timpul sau il foloseste in ce nu trebuie, se arata a fi nebagator de seama si indiferent fata de viata vesnica ce va urma acesteia de aici. Ba mai mult, omul dezordonat nu va pierde doar vesnicia, ci inca si restul vietii pe care o mai are de trait pe acest pamant. Astfel, "pierderea vremii bune este samanta si maica vremii rele", dupa cum spune Dimitrie Cantemir.

Parintele Gheron Iosif vorbeste despre programul de peste zi al omului ca despre o mare datorie, un program dezordonat fiind asociat unei vieti lipsita pana si de cea mai mica asezare. El aducea adesea in fata ucenicilor programul marilor nevoitori athoniti, spunanad: "Una dintre principalele caracteristici ale nevoitorilor binecuvantati era exactitatea programului vietii lor. (...) Inceputul dobandirii caracterului si personalitatii se afla in staruinta de a urma un mod de viata programat si sistematizat. (...) Prin respectarea unui program statornic, omul dobandeste hotarare si barbatie, lucru foarte important si absolut necesar in viata noastra, mai ales pentru ca nevointa noastra este lupta, si inca una crancena. (...) Programul in viata este contributia cea mai importanta la sporirea duhovniceasca."

Lumea are nevoie de o pauza, de o clipa de liniste, in lupta ei de a rezista vitezei actuale. Sa parasim zgomotele si sa dam inapoi lumii linistea de care are nevoie; sa lasam telefonul mobil sa se "odihneasca" si televizorul sa se "racoreasca"; sa nu mai iesim din casa fara vreun rost bine determinat; sa ne asezam pe fotoliu sau in pat, chiar fara a adormi; sa luam in mana o carte buna si sa vorbim cu omul despre om si, cu atat mai mult, sa vorbim cu Dumnezeu despre tot.

Sa parasim deci acele fapte care ne fura, chiar impotriva vointei noastre, ore intregi de peste zi. Sa ne nevoim in a ne pune ordine in programul zilnic, in savarsirea sustinuta a celor bune si folositoare si in parasirea acelor fapte "sugative" de timp.

Amanarea este hotul timpului !

Sa ne amintim de canonul de rugaciune, de rugaciunea de dimineata, de rugaciunea de seara, de rugaciunile din vremea mesei, de vorbitul in liniste cu sotia, cu mama, cu copilul, cu fratele sau cu un prieten. Sa ne amintim ce inseamna a sta si a asculta in liniste o melodie sau a citi o carte.

Cat de bine se regasesc toate cele spuse mai sus in poezia "Glossa", a lui Mihai Eminescu.
Redau aici doar cateva fragmente din aceasta poezie.

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi si noua toate;
Ce e rau si ce e bine
Tu te-ntreaba si socoate.

Multe trec pe dinainte,
In auz ne suna multe,
Cine tine toate minte
Si ar sta sa le asculte ?!

Tu asaza-te deoparte,
Regasindu-te pe tine,
Cand cu zgomote desarte
Vreme trece, vreme vine.

Cum sa ne rugam

Fiecare om cere de la Dumnezeu anumite lucruri, potrivit grijilor lui. Este dureros ca de multe ori, omul vine si ii cere lui Dumnezeu implinirea unor nevoi, fara a avea credinta ca Dumnezeu stie de ce avem nevoie. Si astfel, putini sunt cei care se roaga in acest mod: ”Doamne da-ne ce cunosti Tu ca ne este de folos”.

Nu de putine ori, cerem anumite lucruri si nu primim implinirea lor. Daca ne intrebam de ce, raspunsul este simplu: nu ne erau de folos.

Sunt multi care spun ca nu stiu sa se roage. Cei care sunt intr-o astfel de situatie, trebuie sa stie ca uneori lui Dumnezeu ii este de ajuns si un singur gand. Dumnezeu nu are nevoie de alcatuiri pretentioase. El cere de la noi ca rugaciunea sa vina din inima si cu credinta ca El poate sa implineasca cererile noastre.

Se povesteste ca undeva pe ocean, dintr-un vapor care s-a scufundat, au scapat trei tineri. Acestia au ajuns pe o insula pustie din apropiere. Nu stiau sa se roage. Cunosteau doar ca Dumnezeu e unul in Treime: Tatal, Fiul si Sfantul Duh. Simtind nevoia sa se roage, si-au alcatuit aceasta rugaciune: "Trei voi, trei noi, miluiti-ne pe noi.” Au trait cu aceasta rugaciune pana la varsta de 80 de ani, cand a ajuns pe acolo un vapor in care se afla si un preot. Cand preotul i-a intrebat cum s-au rugat in acest timp, ei au marturisit: “Nu am stiut cum sa ne rugam si am spus doar atat: Trei voi, trei noi, miluiti-ne pe noi” Preotul le-a spus: “nu e prea bine, trebuia sa spuneti Tatal nostru.” Si i-a invatat rugaciunea Tatal nostru. Dupa un timp, cei de pe vapor au vazut trei lumini care veneau pe mare, spre ei. Au oprit vaporul si au vazut ca erau cei trei batrani. Intrebati ce vor, ei au raspuns: “Am uitat rugaciunea pe care ne-a poruncit parintele sa o rostim si ne vom pierde mantuirea.” Atunci preotul, intelegand ca cei trei erau sfinti, pentru ca altfel nu ar fi mers pe apa, le-a spus: “Mergeti inapoi si spuneti vechea voastra rugaciune, asa cum o stiti. Spuneti-o cu aceeasi inima buna, cu aceeasi daruire lui Dumnezeu si rugati-va si pentru noi.”

Ce trebuie sa retinem din aceasta parabola, este ca lui Dumnezeu nu trebuie sa-i spunem minciuni. Insa, noi de multe ori asta facem, caci spunem: “Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri”. Cand in realitate ii spunem: “si nu ne iarta noua, precum nici noi nu am iertat pe cei care ne-au gresit noua.”

Fie ca dobandim cele cerute, fie ca nu, suntem datori sa multumim lui Dumnezeu. Caci a nu dobandi ceea ce cerem, nu e mai prejos decat a dobandi, fiindca noi nu cunoastem asemeni lui Dumnezeu, ce ne foloseste si ce nu.

Iar ca sa nu cadem in deznadejde, vazand ca cerem si nu primim implinirea lor, e de ajuns sa luam aminte la Sfantul Pavel care s-a rugat nu o data, ci de mai multe ori, sa fie izbavit de anumite ispite, caci spune: "De trei ori am rugat pe Domnul“ (I Corinteni 12, 8), iar cuvintele "de trei ori“ inseamna de multe ori, dar n-a dobandit cererea. Cu toatea acestea Pavel nu l-a parasit pe Dumnezeu, desi Acesta l-a lasat sa petreaca in cele ce-l suparau. Dar traind dupa voia lui Dumnezeu, s-a invrednicit de acest raspuns: "Iti este de ajuns harul Meu, caci puterea Mea se desavarseste in slabiciune“. Iar Pavel, invatand ca aceste sunt placute lui Dumnezeu, a zis: "Deci foarte bucuros ma voi lauda mai ales intru slabiciunile mele. Si nu numai ca nu mai cer sa ma izbavesc de ele, ci mai ales cu multa bucurie ma voi lauda cu ele“.

Manuil Panselinos, renumitul si misteriosul maestru iconar

Numele acestui pictor care a avut o contributie decisiva in dezvoltarea picturii murale si iconografice bizantine, si-a castigat un statut mitic in traditia athonita. Privit in contextul artistic al epocii sale, Panselinos se prezinta ca reprezentantul cel mai de seama al scolii din Tesalonic in perioada infloririi sale, la sfarsitul secolului al XIII-lea si inceputul secolului al XIV-lea. A fost comparat de istorici de arta din secolul al XIX-lea - impresionati de frumusetea picturilor sale murale - cu Giotto sau chiar si cu Rafael, comparatie care il plaseaza in panteonul marilor pictori din toate epocile.

Manuil Panselinos – date biografice

Personalitatea lui Panselinos ni s-a pastrat ca o figura pe jumatate mitica, pe jumatate istorica. Se cunosc foarte putine date despre el, singura mentiune scrisa gasindu-se in lucrarea lui Dionisie din Furna, "Erminia picturii bizantine”, ce dateaza din jurul anului 1730: "Mestesugul picturii, cu multa osteneala si cu vreme indelungata il deprinsei din copilarie, sarguindu-ma si urmandu-i, dupa a mea putinta, lui chir Manuil Panselin, care in Tesalonic straluci ca o lumina, (si invatand) de pe sfintele icoane si prea frumoasele biserici zugravite de dansul in Muntele Athos cel cu numele sfinteniei.”

Se crede ca Panselinos era originar din Tesalonic, unde a si murit.

            

In 1956, Andreas Xyngopoulos, profesor la Universitatea din Salonic, publicand albumul "Manuil Panselinos”, insotit de un studiu, dovedeste ca „acest mare zugrav bizantin”, la inceputul sec al XIV-lea a pictat biserica manastirii Protaton, in 1310, care are cea mai veche pictura din Muntele Athos, in mare parte refacuta mai tarziu, si ca atare el nu a trait in sec. XVI, cum s-a afirmat pana acum.

Corectitudinea traditiei si a informatiilor cu privire la originea lui Panselinos, e confirmata si de faptul ca arta sa se incadreaza in stilul altor lucrari ale perioadei, pe care le gasim in Tesalonic, Veria, Sfantul Munte, Ohrida si in Serbia Centala, si care au fost pictate intr-un stil foarte apropiat de cel de la Manastirea Protaton, in care a lucrat, fara nicio indoiala, Panselinos. Munca lui, asa cum s-a pastrat in Protaton, e reprezentativa pentru o intreaga epoca si pentru o intreaga scoala: scoala macedoneeana, Panselinos fiind nesecatul izvor artistic bizantin, din care s-au adapat atat colaboratorii si contemporanii sai, cat si generatiile ce i-au urmat.

Manuil Panselinos – cel mai de seama reprezentant al scolii macedonene

Pictura bisericeasca athonita a atins apogeul spre sfarsitul secolului al XIII-lea si inceputul secolului al XIV-lea, in infloritoarea perioada a renasterii paleologe. Au existat multe ateliere faimoase ale scolii macedoneene. Deasupra tuturor era insa atelierul lui Manuil Panselinos.

Despre acest fapt da marturie si Dionisie din Furna: " Panselinos, stralucind odinioara in mestesugul acesta al zugraviei, i-a prea covarsit, cu minunat mestesugul lui, pe toti vechii si noii zugravi, precum prea dovedit se arata (la bisericile cele vechi), in icoanele cele de pe zid si cele de pe scanduri, zugravite de dansul”.

          

Potrivit lui Charles Diehl, Tesalonicul era centrul scolii de pictura bizantino-macedonene, caracterizata prin aranjarea scenelor in frize, ca pe un pergament ce se desfasoara de la stanga la dreapta, si infatisarea figurilor in spirit elenistic, adica mai rafinat si cu grija in tot ceea ce priveste realitatea vie.

Caracteristicile scolii macedoneene s-au pastrat, intr-o masura mai mica sau mai mare, in toate frescele si icoanele din Muntele Athos, pana la inceputul secolului al XVI-lea, cand a inceput sa se simta un declin in calitatea picturii.

Biserici pictate de Manuil Panselinos

Cercetatorii atribuie sapte ansambluri iconografice si fragmente, lui Panselinos si atelierului sau. Cea mai veche fresca pastrata de la Panselinos este fragmentul din Marea Lavra, reprezentandu-l probabil pe Sfantul Nicolae, restul compozitiei nemaipastrandu-se. Acest portret pastrat e o lucrare de inalta expresivitate artistica, fiind unul dintre cele mai remarcabile din intreaga activitate a lui Panselinos.

Frescele Manastirii Protaton constituie cea mai importanta opera a marelui maestru. Frescele de aici sunt singurele atribuite aproape in unanimitate lui Panselinos, atribuirile celorlaltor fresce si icoane facandu-se in comparatie cu pictura de aici. Din decorarea bisericii s-a pastrat cea mai mare parte. Totusi, distrugerea picturilor murale din sectoarele mai inalte ale peretilor, din colturi si din alte zone, nu ne permit sa avem o imagine absolut completa a intregului program iconografic.

Dupa cum spune E. N. Tzigaridis, "principala caracteristica a picturii lui Panselinos o reprezinta caracterul memorialistic al compozitiilor, care sunt simetrice si egale, caracterul narativ de prezentare a scenelor, corelarea pozitiilor si a miscarilor, prezentarea picturala a corpurilor, care se observa si la formele feminine, modul de redare a unor forme anatomice ale fetelor, influenta artei antice grecesti, profunzimea in prezentarea decorului arhitectonic, dar si dramatismul si realismul vizibil in aceasta redactare iconografica plina de un profund spiritualism".

Manuil Panselinos a mai pictat si Paraclisul Sfantul Eftimie din Biserica Sfantul Dimitrie din Tesalonic.

Istoricii de arta din spatiul grecesc considera ca si frescele din exonartexul catoliconului Manastirii Vatopedu il au tot pe Panselinos ca autor. Frescele din Vatopedu prezinta multe similitudini cu cele din Protaton, inrudire ce vizeaza nu doar maniera de redare a scenelor, ci si conexiunea iconografica a acestora. Diferentele care se observa intre Protaton si Vatopedu, pot sa se datoreze si distantei de zece ani care se presupune ca ar fi existat intre ele, sau executiei artistice diferite a artistului si a atelierului sau.

Pe langa frescele din Protaton, Lavra si Vatopedu, Dionisie i-a mai atribuit lui Panselinos si catoliconul Manastirii Pantocrator, care e totusi putin probabil sa-i fi apartinut lui, daca se tine cont de perioada prea mare de timp trecuta de la primele sale fresce (1300 a 1370). In ciuda informatiilor pe care le avem, nu putem face o reconstituire cronologica ferma a opusului panselinian, dat fiind faptul ca doar in Vatopedu avem o data precisa, 1312.

Icoane pictate de Manuil Panselinos

Ieromonahul Dionisie din Furna mentioneaza in Erminie in mai multe locuri ca Manuil Panselinos s-a ocupat si cu pictarea icoanelor. Dionisie mai afirma ca el insusi a invatat tainele picturii bisericesti, imitandu-l, avandu-l drept model pe Manuil Panselinos. Aceasta referire la activitatea lui Panselinos ca iconar, vine sa completeze traditia orala si scrisa, care atribuie lui Panselinos executia unor icoane portabile in Manastirile Vatopedu, Hilandari, Marea Lavra si Prodromu.

Exista un numar de sapte icoane din Sfantul Munte sunt atribuite lui Panselinos si atelierului sau. In primul rand icoanele din iconostasul Manastirii Hilandari, lucrate probabil prin 1293, din care s-au pastrat icoanele imparatesti ale Mantuitorului si Fecioarei si icoana praznicar a Aducerii Fecioarei la Templu.

Amintim cele doua icoane din iconostasul Manastirii Vatopedu, infatisandu-i pe Sfintii Gheorghe si Dimitrie, dar si icoana lui Iisus Hristos Pantocrator, de la aceeasi manastire. Tot lui Panselinos i se mai atribuie o icoana a Sfantului Dimitrie din Marea Lavra, dar si o icoana in mozaic a Sfantului Ioan Evanghelistul, tot de acolo, ambele datand de la sfarsitul secolului XIII.

Toate frescele si icoanele lui Panselinos ce ni s-au pastrat, fac din acesta, exponentul suprem al scolii macedoneene, si din opera lui, ceva inegalabil.

Sursa: CrestinOrtodox.ro

Miruirea de la sfarsitul slujbelor

Miruirea credinciosilor de catre preot incheie toate sfintele slujbe. Astfel, dupa ce credinciosii sunt invitati sa iasa din Biserica, prin cuvintele "Cu pace sa iesim! Intru numele Domnului!", ei se pregatesc pentru a primi binecuvantarea, pentru a fi miruiti si pentru a lua anafura. In Biserica Ortodoxa Romana, cu mai putin de opt decenii in urma a fost introdusa practica miruirii credinciosilor, dupa sfintele slujbe. Cel mai cunoscut moment in care are loc miruirea este imediat dupa Sfanta Liturghie.

Painea, vinul, untdelemnul, ceara, cat si toate celelalte materii liturgice, sunt chip al comuniunii tuturor credinciosilor. Astfel, mai multe boabe de strugure scot vinul, mai multe spice de grau isi pun la un loc roadele pentru a face o paine, mai multe seminte sunt stoarse pentru a scoate untdelemnul, mai multe albine slujesc pentru a scoate ceara. Untdelemnul este astfel un simbol al comuniunii credinciosilor.

Ce este miruirea ?

Miruirea este un moment liturgic. In unele zone ale tarii, miruirea se mai numeste si "primirea sfantului untdelemn", deoarece aceasta se savarseste prin ungerea fruntii, in semnul Sfintei Cruci, cu untdelemn din candela ce arde in dreptul icoanei de pe iconostas.

Numirea acestei randuieli - miruire - vine de la cuvantul slavon "mir", care inseamna "pace" sau "popor". Tot de aici isi trage numele si Taina Mirungerii, savarsita imediat dupa Taina Sfantului Botez.

Miruirea se face pe frunte, aici aflandu-se mintea omului, pe care fiecare si-o doreste a fi luminata si pazita de ispite si tulburari. Untdelemnul folosit la miruire este sfintit in cadrul anumitor randuieli de slujba, precum cea a Sfantului Maslu sau cea a Litiei, prin rugaciuni speciale de sfintire a untdelemnului.

Miruirea credinciosilor are oarecare radacini si in practica ungerii cu untdelemn in cadrul Tainei Sfantului Maslu sau la Litie. La sfarsitul sfintelor slujbe, cand credinciosii vin si se inchina la icoana de pe iconostas, preotul ii unge pe frunte, in semnul sfintei cruci, cu untdelemn sfintit. Dupa cum spuneam si mai sus, fruntea inchipuie intelepciunea si mintea omului. Se mai ung credinciosii insa si in cadrul diferitelor randuieli, precum la sfintirea casei, la Vecernie si altele asemenea.

Cand si cum a aparut miruirea credinciosilor ?

Aparitia practicii liturgice a miruirii sta in stransa legatura cu felul in care au loc slujbele savarsite seara, la praznicele imparatesti si la sfintii mari. Un tipic vechi, spune: "Si vine egumenul la analog si face doua inchinaciuni, saruta icoana Sfantului Apostol, iar dupa sarutare o inchinaciune, si luand pomazuitorul, care e gatit pentru aceea, se unge pe sine din candela sfantului cu untdelemn sfant, in chipul Crucii, pe fruntea sa. Asemenea si fratii saruta icoana sfantului, iar egumenul unge pe preot cu untdelemn sfintit si pe ceilalti frati. Iar dupa ungerea tuturor cu untdelemn sfintit se canta Ceasul I. Asa se face ungerea intotdeauna la praznicele imparatesti si intru toate praznicele sfintilor mari, cand se face priveghere."

Practica de a mirui pe credinciosi este numita destul de tarziu, ea aparand mai intai intr-un Liturghier din anul 1937. Mai mult, practica aceasta a miruirii nici macar nu se regaseste in toate celelalte Biserici Ortodoxe. In Biserica Greciei, in Biserica Rusiei, cat si in celelalte Biserici Ortodoxe nu se regaseste. Iar la noi este mult mai dezvoltata in aceasta parte, a Munteniei, fiindca in Transilvania si Moldova, probabil fiind si intr-o oarecare legatura cu Biserica Rusiei, nu se regaseste. Cu toate acestea, din ce in ce mai bine, practica miruirii credinciosilor dupa sfintele slujbe s-a generalizat in toata tara, astfel incat a ajuns caracteristica Bisericii Ortodoxe Romane.

Miruirea nu se face cu Sfantul si Marele Mir

A nu se confunda untdelemnul folosit la miruire cu Sfantul si Marele Mir. Sfantul Mir este insa un untdelemn amestecat cu 38 de aromate, dupa o reteta speciala, fiind sfintit in Joia Mare, de Sinodul unei Biserici Autocefale. Mirul nu poate fi folosit decat in doua randuieli bisericesti: Taina Mirungerii si Sfintirea Bisericii. Orice alta ungere se face insa cu untdelemn simplu.

Miruirea in Biserica Ortodoxa

In parohiile din Mitropolia Ungrovlahiei si in cele mai multe din Mitropolia Moldovei si Sucevei, precum si intr-un numar mai restrans de parohii din Mitropolia Banatului, miruitul se face in toate duminicile si sarbatorile din cursul anului, precum si dupa serviciul de seara cu Litie.

In cea mai mare parte din parohiile ortodoxe din Banat, ca si in Biserica Ortodoxa Rusa, miruitul este limitat numai la praznicele imparatesti si la sarbatorile sfintilor insemnati. In parohiile din Biserica Ortodoxa Greaca, miruitul este insa complet neuzitat sau, cel mult, credinciosii sunt unsi in Joia Patimilor, cu untdelemn binecuvantat la Maslul ce se oficiaza dupa Liturghia din aceasta zi.

Precum se vede, cele doua extreme sunt reprezentate de o parte prin practica din Mitropolia Ungrovlahiei si din cea a Moldovei si Sucevei, precum si din cateva parohii din Banat, unde se miruieste dupa serviciul divin din orice zi a anului bisericesc, iar de cealalta parte, prin Biserica Ortodoxa Greaca si altele din Orientul Apropiat, care nu practica nicidecum miruitul.

In practica actuala, miruirea este generalizata, incat la sfarsitul fiecarei slujbe, credinciosii sunt miruiti de preot. In unele parti, miruirea se face "In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh". In altele insa, precum in bisericile din vestul Mitropoliei Moldovei si Sucevei, se foloseste formula "Ajutor de la Domnul, Cel ce a facut cerul si pamantul" (Psalm 120, 2). Imediat dupa aceasta, cand credinciosii iau Anafura, ei aud de la preot cuvintele "Hrana de la Domnul". Unde sunt doi sau mai multi preoti, se recomanda ca unul sa miruiasca, iar celalalt sa imparta Anafura.

Vecernia - randuieli speciale

In cultul divin ortodox fiecare dintre cele sapte laude bisericesti simbolizeaza o perioada din istoria mantuirii neamului omenesc. Vecernia, slujba ce deschide o noua zi liturgica, aminteste de epoca Vechiului Testament si ne poarta de la zidirea lumii si de la pacat, pana la mantuirea in Hristos. Ea cuprinde multumiri pentru ziua ce se incheie si cererea ocrotirii lui Dumnezeu pentru seara.

Slujba Vecerniei se savarseste zilnic in manastiri, iar in parohii de obicei doar in serile de Sambata.

In timpul unui an bisericesc, exista insa zile liturgice a caror Vecernie se deosebeste prin cateva elemente de randuiala specifice, care amintesc de momentele principale ale vietii pamantesti a Mantuitorului Iisus Hristos.

Vecernia Sambetei celei mari se savarseste in Vinerea Mare, la amiaza, preotul fiind imbracat in vesminte de culoare inchisa. Nu are in randuiala catisma, iar Vohodul se face cu Sfanta Evanghelie, deoarece dupa paremii se citesc pericope din Apostol si Evanghelie. In timpul Stihoavnei, preotul scoate sfantul epitaf (aer) din sfantul altar si il aseaza in mijlocul bisericii, pe o masa special amenajata. Acest act liturgic simbolizeaza coborarea de pe Cruce a trupului Mantuitorului si pregatirea lui pentru inmormantare. La aceasta slujba credinciosii aduc flori, aprind lumanari si trec pe sub Sfantul Epitaf, aratand prin aceasta ca se fac urmatori Mantuitorului Hristos – mor impreuna cu Hristos, trec si ei prin mormant, ca sa ajunga la Inviere si viata.

Vecernia de Luni, din Saptamana Luminata se savarseste in Duminica Pastilor, de obicei la amiaza si este cunoscuta in popor sub denumirea de „a doua Inviere” sau „Invierea mica”. Aminteste de prima aratare a Mantuitorului de dupa Invierea Sa din morti, in chiar ziua Invierii, inaintea ucenicilor, spre seara. Preotul imbraca de la inceput toate vesmintele si da binecuvantarea Slava Sfintei… din fata sfintei mese, se canta Hristos a inviat, cu stihurile Pastilor, dupa care imediat urmeaza cantarea Doamne, strigat-am, cu stihurile si stihirile ei, din Penticostar. Dupa vohodul cu Sfanta Evanghelie se canta prochimenul mare (Cine este Dumnezeu…), iar indata dupa prochimen se citeste pericopa evanghelica de la Ioan 20, 19-25, in mai multe limbi (daca se poate in 12, dupa numarul celor 12 apostoli care au propovaduit in lume vestea Invierii lui Hristos Domnul). La finalul acestei Vecernii nu se rostesc "Acum libereaza…” si rugaciunile incepatoare, ci se canta troparul Hristos a inviat, dupa care se incheie slujba cu otpustul special, al Pastilor. La miruit, credinciosii saruta si Sfanta Cruce si Sfanta Evanghelie.

Vecernia de luni dupa Rusalii (Vecernia plecarii genunchilor) se savarseste in ziua Pogorarii Sfantului Duh, indata dupa Sfanta Liturghie, preotul fiind imbracat cu toate vesmintele. Nu are catisma, iar in locul paremiilor, intre prochimen si ectenia cererilor, stand in genunchi in fata Sfintelor Usi, preotul citeste sapte rugaciuni, impartite in trei grupe. Ele invoca ajutorul Sfintei Treimi, amintind de cele sapte daruri ale Sfantului Duh care s-a pogorat in ziua Cincizecimii. De asemenea, in ele sunt prezente si cereri pentru cei adormiti in Domnul. Datorita faptului ca cele sapte rugaciuni se citesc in genunchi, slujba aceasta se mai numeste si Vecernia plecarii genunchilor. Se incheie cu otpustul sarbatorii ("Cel Ce din parintestile si dumnezeiestile sanuri…).

Vecernia mai este unita cu Sfanta Liturghie in urmatoarele situatii:

a) la Liturghia Darurilor mai inainte sfintite (a Sfantului Grigorie Dialogul) savarsita in perioada Postului Mare

In zilele de rand din timpul Postului Mare se savarseste Liturghia Sfantului Grigorie Dialogul sau a Darurilor mai inainte sfintite. Prima ei parte o constituie Slujba Vecerniei, pana la paremiile de dupa vohodul cu cadelnita. Pe langa faptul ca sunt folosite Sfinte Daruri sfintite la o Liturghie anterioara, aceasta slujba are drept caracteristica principala, in timpul citirii paremiilor, prezenta a ritualului luminii. Acesta este savarsit de preot, purtand lumanarea si cadelnita. Este amintit inca din secolul al XV-lea, avand la origine oficiul liturgic in care Biserica a incadrat aprinderea luminilor in locasurile de cult, dupa apusul soarelui, descris inca din secolul al IV-lea de pelerina Egeria, care l-a intalnit in Biserica din Ierusalim.

b) Vecernia este unita cu Liturghia Sfantului Vasile cel Mare (de patru ori pe an) sau cu Liturghia Sfantului Ioan Gura de Aur (atunci cand praznicul Bunei-Vestiri cade intr-una din zilele de luni pana vineri, in Postul Mare).

Vecernia se uneste cu Liturghia Sfantului Vasile cel Mare in ajunul Nasterii si Botezului Domnului (cand cele doua ajunuri nu cad sambata sau duminica), precum si in Joia si Sambata Patimilor. Preotul rosteste Binecuvantarea mare (Binecuvantata este imparatia…), a Sfintei Liturghii, imbracat in toate vesmintele, dupa care urmeaza randuiala vecerniei, pana dupa Paremii sau Vohodul cu Evanghelia. Dupa aceea se intra in randuiala Liturghiei, de la cantarea „Sfinte Dumnezeule…” inainte (in Sambata Patimilor, in loc de "Sfinte Dumnezeule…” se canta „Cati in Hristos…”). La fel se intampla si atunci cand ziua Bunei-Vestiri cade de luni pana vineri in Postul Mare. Dupa modelul de mai sus, se imbina randuiala Vecerniei zilei de 26 martie cu Sfanta Liturghie a Sfantului Ioan Gura de Aur.

In toate aceste cazuri, Vecernia tine locul Liturghiei catehumenilor. Unirea Vecerniei cu Sfanta Liturghie este o reminiscenta a randuielilor existente in primul mileniu crestin, cand in zilele de ajunare Sfanta Liturghie se savarsea seara, dupa vremea Vecerniei, pentru a nu fi intrerupta ajunarea.

Sursa: CrestinOrtodox.ro