Toate sarbatorile si praznicele crestine ne vorbesc despre unele evenimente sau fapte din viata Mantuitorului sau despre viata celor drepti. Praznicul Nasterii Domnului are o importanta deosebita, fiind sarbatoarea familiei, a parintilor, a bunicilor si in special a copiilor.

In cele ce urmeaza vom arata, succint, cum au inteles bucovinenii Nasterea lui Hristos si ce obiceiuri au consacrat acestui eveniment devenit una dintre cele mai mari sarbatori ale crestinatatii. Cea mai veche denumire a sarbatorii este aceea de Craciun, cuvant care inseamna creatie, descoperire, facere.

Din legendele crestine populare aflam ca Mos Craciun era sotul Craciunesei, femeia care a gazduit-o pe Maica Domnului pentru a-L naste pe Iisus. De frica barbatului, Craciuneasa i-a oferit Maicii Domnului doar ieslea din grajd. Dupa nastere, toata gospodaria lui Craciun a fost invaluita de lumina, incat acesta, intorcandu-se acasa, a crezut ca este vorba de un incendiu. Dar, minune, fetele lui Craciun, schilodite de el, erau perfect sanatoase, avand mainile la loc si vederea recapatata. In semn de recunostinta, Craciun a luat un sac plin cu mere, nuci si covrigi pe care le-a impartit copiilor din sat, de aici tragandu-se datina darurilor de Craciun si a Mosului cu sacul.

In Bucovina, Craciunul este sarbatoarea care se pastreaza, poate, mai mult decat in alte parti, fara mari abateri de la traditie. In preajma Craciunului, se recupereaza sau se restituie lucrurile imprumutate prin sat, deoarece se considera ca nu este bine sa ai lucruri imprumutate pe durata sarbatorilor de iarna.

In ziua de Ajun, femeile obisnuiesc sa ascunda fusele de la furca de tors sau sa introduca o piatra in cuptor, crezand ca indeparteaza, in acest fel, serpii din preajma gospodariei. In dimineata aceleiasi zile se obisnuia, pana de curand, ca femeia sa iasa afara, cu mainile pline de aluat, sa mearga in livada si sa atinga fiecare pom zicand: "cum sunt mainile mele pline cu aluat, asa sa fie pomii incarcati cu rod la anul".

Craciunul este un minunat prilej pentru infrumusetarea interioarelor taranesti, gospodinele punand, acum, sub stresini diverse plante aromate (ochisele, minta creata, busuioc, maghiran), plante ce raman expuse acolo o perioada indelungata din anul viitor, aspect ilustrat si in textul unei colinde bucovinene:

" Streasina de busuioc,

Sa va fie cu noroc.

Streasina de maghiran,

Sa va fie peste an.

Streasina de minta creata,

Sa va fie pentru viata.

Streasina de bumbisor,

Sa va fie de - ajutor,

La fete si la feciori

Si noua de sarbatori."

Datinile de Craciun sunt pregatite cu mult inainte, odata cu Postul Craciunului (15 noiembrie), cand incep sa se constituie cetele de colindatori si se invata colindele ce vor fi rostite in timpul marii sarbatori.

In Bucovina, colindatul este nu numai o datina ci, prin modul de organizare, a devenit o adevarata institutie, cu legi si reguli specifice. Copiii si tinerii se intrunesc, din timp, in grupuri de cate 6 persoane, pentru alcatuirea viitoarelor cete, selectia facandu-se in functie de categoria sociala, afinitatile personale, calitatile morale sau gradele de rudenie. Tot din timp se alege si conducatorul cetei - numit vataf, calfa sau turc - ce trebuie sa fie un bun organizator, sa aiba autoritate asupra tinerilor, sa aiba o conduita morala ireprosabila si sa fie un bun dansator.

Repetitiile pentru insusirea colindelor se fac fie la casele tinerilor din ceata, fie la biserica, fie in cadrul sezatorilor, singurele manifestari socio-comunitare permise in Postul Craciunului, fie, mai nou, la caminul cultural.

Poate cel mai important moment in derularea sarbatorii Craciunului este seara de ajun, atunci cand se pregateste o masa speciala, numita "masa de ajun", si incep colindele.

Pregatirea mesei de ajun incepea in primele ore ale diminetii, cand gospodinele coceau colacii "rotunzi ca Soarele si Luna " si un colac special, numit "Creciun", frumos impodobit, impletit in forma cifrei opt, colac ce se pastra pana primavara, pentru a fi folosit in practicile inceputului de an agrar.

Tot acum erau preparate douasprezece feluri de mancare de post (grau pisat si fiert, prune afumate fierte, bob fiert, sarmale cu crupe, ciuperci tocate cu usturoi, bors de bureti, fasole fiarta si "sleita" etc), precum si mancaruri din peste. Bucatele erau asezate pe masa din "casa cea mare", dupa ce pe aceasta se asternea cea mai frumoasa fata de masa. Uneori, sub fata de masa se punea fan, peste masa se petrecea un fir de stramatura rosie, legat sub forma de cruce, iar pe colturile mesei se asezau maciulii de usturoi. in mijlocul mesei se aseza un colac rotund iar in jurul sau se ordonau douasprezece farfurii in care se aflau cele douasprezece feluri de mancare. Seara, dupa trecerea preotului cu icoana, intreaga familie se primenea si se aseza la aceasta masa.

Cina avea un caracter ritual, inainte de a se aseza la masa, toti membrii familiei ingenuncheau pentru rugaciune, dupa care capul familiei invoca spiritele mortilor, ce erau invitate sa participe la ospat, si hranea simbolic vitele din gospodarie, chemandu-le pe nume si aruncand peste cap cate putin din cele douasprezece feluri de mancare. Familia se aseza si se ridica in acelasi timp de la masa, in semn de deplina intelegere si comuniune. Exista interdictia de a se consuma in intregime cele douasprezece feluri de mancare, resturile fiind pastrate pe masa pana la Boboteaza, cand erau puse in hrana animalelor sau erau asezate intr-o farfurie in fereastra, alaturi de un pahar cu apa, pentru indestularea spiritelor mortilor.

Obiceiul mesei de Ajun, ce are intelesuri profunde si definitorii pentru lumea rurala traditionala, formata din plugari si pastori, se mai pastreaza, izolat, in satele de munte din Bucovina.

Colindatul, insa, moment culminant al Craciunului, s-a pastrat cu multa acuratete in majoritatea comunitatilor bucovinene. Datina este deschisa de catre copii, care, in jurul pranzului, in grupuri mici, incep colindul, trecand, pe rand, pe la toate casele. In trecut, micii colindatori, inainte de a pleca sa vesteasca Nasterea lui Iisus, se strangeau in cete pentru a-si cere iertare unii de la altii.

Colindele rostite de Craciun sunt considerate ca cele mai vechi forme literare, la noi fiind atestate inca din Evul Mediu. Redam mai jos o colinda veche culeasa din satul Udesti:

"Sculati, sculati mari plugari,

Ca va vin colindatori

Pe la patru cheutori.

Cheutoarea de la vale

A aprins o lumanare.

Lumanarea s-a aprins

Sfanturoaica s-a deschis.

O Isuse, prea Hristoasa,

Ramai gazda sanatoasa".

Rasplata traditionala a micilor colindatori consta in colacei, mere, pere si nuci dar in zilele noastre gazdele ofera mai ales bani si dulciuri.

Odata cu lasarea intunericului, satele sunt animate de colindele cetelor de flacai care strabat ulitele, de la un capat la altul al satului, pe intreg parcursul noptii. Tinerii se imbraca si astazi in costume de iarna traditionale, cu sumane sau cojoace, si au caciulile impodobite cu mirt si muscate. Seful cetei are caciula impodobita cu panglici multicolore, ca semn distinctiv. Pana catre mijlocul secolului al XX-lea, acompaniamentul colindatorilor se realiza doar cu fluierul si ciurul (o toba confectionata special pentru acest eveniment), pentru ca mai tarziu sa se generalizeze acompaniamentul cu fanfara sau cu instrumente muzicale moderne.

Dupa inceperea colindelor de noapte, oamenii considera sarbatorile incepute. Colindatorii pornesc de obicei de la casa sefului de ceata, trec pe la primarie si pe la preot, dupa care colinda intregul sat. Exista, insa, comunitati in care se organizeaza numai o singura ceata de feciori, casele fiind colindate pe rand, fara prioritati.

Ajunsi in curte, fara a rosti vreo formula de cerere a permisiunii, flacaii incep sa colinde. De la hiperbolizarea casei, a curtii si a activitatii gospodarului, repertoriul colindelor abordeaza subiecte diferite, care surprind, in mod alegoric, realitati cunoscute. Colindele nu folosesc versuri satirice ci numai urari de sanatate si de bun augur. In credinta localnicilor, colindele se rostesc pentru indepartarea diavolului si purificarea spatiului, de aceea se considera ca este mare pacat daca cineva sta cu poarta incuiata in noaptea ajunului de Craciun.

Dupa rostirea colindei la fereastra, flacaii sunt invitati in casa, sunt ospatati si rasplatiti. Atunci cand sunt insotiti de muzica, in casele cu fete, are loc o mica petrecere, fata fiind prima scoasa la joc de catre seful cetei sau, dupa caz, de catre flacaul care o simpatizeaza in mod deosebit.

In unele localitati (Solea, Poieni - Solea, Partestii de Sus, Cacica, Doroteia), concomitent cu cetele de colindatori se deplaseaza cetele de mascati - "babe si mosnegi" - care prin joc, gesturi si dialog transmit, in viziune proprie, principiul fertilitatii, ca un preambul al Anului Nou.

Daca in ziua si in noaptea Ajunului de Craciun doar copiii si flacaii umbla cu colinda, incepand din ziua Craciunului (25 decembrie) si incheind cu Boboteaza, gospodarii sunt cei care colinda pe la vecini, rude sau prieteni. in unele sate se intalneste si colinda bisericii, numita "colinda batrana", alcatuita numai din oameni casatoriti, care aduna, cu aceasta ocazie, fonduri banesti pentru biserica.

Spre deosebire de Anul Nou sau de alte sarbatori, in noptile Craciunului nu se intreprind nici un fel de practici magice.

Din dimineata de 25 decembrie incepe colindatul cu steaua. Mersul cu steaua presupune asocierea copiilor in grupuri de cate trei. Ei au ca recuzita o stea confectionata dintr-o vesca de sita cu raze din sipci de lemn, totul fiind imbracat in hartie colorata. Pe cap copiii poarta coroane de hartie iar cantecul de stea se compune din troparul Nasterii Domnului. Cantarea face referiri la efortul depus pentru gasirea pruncului Iisus si contine unele reflectii filozofice asupra vietii pamantene.

In unele sate, de la Craciun pana la Anul Nou, pot fi vazuti si irozii, grupuri formate din personaje biblice: craii Baltazar, Gaspar si Melchior, Irod imparat, preotul Ozia, ingerul si ciobanul.

Este, de fapt, o forma de teatru popular care se remarca prin seriozitatea temei tratate precum si prin vestimentatia socanta si atragatoare.

Daca Sfantul Luca este evanghelistul care a consemnat pentru vesnicie chipul divin al Fecioarei, relatand cu evlavie episoadele ce preced nasterea lui Iisus, Sfantul Matei, ancorat in traditia ebraica, se va opri cu precadere asupra figurii lui Iosif si va consemna o serie de fapte care dezvaluie misiunea unica a acestuia.

In clipa in care a avut loc Buna Vestire, Maria, desi logodita cu Iosif, nu locuia inca la el, dupa cum rezulta din cele consemnate de Matei (1, 18-19). Deoarece, afland de zamislire fara a cunoaste taina ei, Iosif voia sa o lase in ascuns, inseamna ca Sfanta Fecioara nu ii descoperise nimic din vestirea ingerului. Se pare ca abia dupa intoarcerea Mariei de la Elisabeta a aflat el ca logodnica sa va avea un prunc, deci Maria nu-i destainuise pana atunci nimic din taina impartasita de inger. Fire interiorizata si patrunsa de caracterul inefabil al evenimentului, ea suferea fara indoiala de a nu-l putea descoperi nici celor mai apropiati. Nimic din ceea ce experiase nu putea fi insa turnat in cuvinte si mai ales nu putea fi cunoscut de altii. De aceea, Maria tacea si astepta ca Dumnezeu sa o invete ce trebuie sa faca.

Iosif, om drept, dupa cum il caracterizeaza evanghelistul, dar tulburat de cele ce se petreceau cu logodnica sa, se hotarase sa o paraseasca, dar fara sa dea in vileag presupusul ei pacat. Pe cand cugeta astfel, un inger i se arata in vis si ii spuse: "Iosife, fiul lui David, nu te teme a lua pe Maria, logodnica ta, ca ce s-a zamislit intr-insa este din Duhul Sfant" (Matei 1, 20). Iosif era urmas al lui David si folosirea de catre inger a acestui titlu marcheaza filiatia davidica si legatura cu mesianismul Vechiului Testament. Este insa caracteristic ca el nu se bucura de o angelofanie propriu-zisa, ci doar de un vis, in care un trimis ceresc ii dezvaluie taina zamislirii dumnezeiesti. De altfel, acest fapt este in perfecta concordanta cu profilul dreptului Iosif, asa cum apare el din paginile Evangheliei.

Iosif este omul misterului si al tacerii. Merejkovski spune despre el ca "celui tacut i-a fost incredintat Cuvantul". Evangheliile nu mentioneaza niciun cuvant rostit de batranul caruia i-a fost harazita cea mai sublima misiune: aceea de a sluji drept tata pamantesc Fiului lui Dumnezeu si de a ocroti copilaria Sa neprihanita. De altfel (dupa cum va reiesi si din cele ce urmeaza), toate aceste episoade legate de nasterea Domnului se petrec la limita dintre lumina si intuneric, intr-o zona de clar-obscur, strabatuta doar uneori de o lumina suprafireasca.

Chipul lui losif, despre care stim atat de putin si al carui glas nu il auzim niciodata, face si el parte din aceasta atmosfera de taina. Evanghelia mentioneaza doar ca era teslar - Iisus este numit fiul teslarului - descendent din David si ca locuia la Nazaret. Aceste date sumare sunt totusi suficiente pentru a contura figura lui Iosif, situat, ca si Zaharia, ca si Simeon, pe linia traditiei veterotestamentare. Se pare ca Providenta urmarea sa-l tina continuu in penumbra; misiunea sa fiind axata pe smerenie si pe supunere la porunca divina, el nu va aparea niciodata in primul plan. Faptul ca ingerul ii vesteste taina in vis - de altfel, el se va mai bucura inca de doua asemenea vise revelatorii - se potriveste cu stilul vietii acestui drept, la care descoperirile esentiale au loc in linistea somnului, iar experientele cele mai hotaratoare nu sunt impartasite celor din jur.

Este probabil ca acel care avea sa ocroteasca Pruncul sfant, sa-L ascunda - rolul sau de tata prezumtiv presupunea tocmai misiunea de a ascunde pentru un timp filiatia divina a Copilului - si sa asigure crearea acelei atmosfere de dragoste calda, menita sa invaluie copilaria lui Iisus, trebuia sa se profileze ca o silueta discreta si tacuta la orizontul acestor episoade miraculoase, evitand sa atraga atentia asupra persoanei sale. Desigur, o alta cauza a caracterului sters al prezentei lui Iosif este aceea ca figura lui urma sa apara mereu in umbra Maicii Domnului, care joaca rolul central in iconomia mantuirii. Ea se bucura de prezenta directa a ingerului, al carui nume este cunoscut si caruia ii raspunde lucid si constient.

Prin ea, taina intruparii va putea avea loc. Iosif este doar martorul tacut al acestui mister sfant, dar misiunea sa grea si ingrata este totusi nepretuita. Ea implica un dublu sacrificiu: acela de a accepta sa slujeasca drept tata unui copil care nu este al lui si de a-si asuma raspunderea vietii pruncului, amenintata de primejdii si pusa, din aceasta pricina, sub obladuirea sa ocrotitoare. Sfantul Ioan Hrisostom crede, de asemenea, ca aparitia ingerului in vis este in concordanta cu caracterul moderat al lui Iosif, care se ferea mereu de punerea in evidenta a fiintei sale.

Numai dupa ce ingerul ii descopera lui Iosif originea divina a Pruncului, el ii dezvaluie si numele de Iisus, pe care Acesta il va purta, nume care reveleaza misiunea Sa: aceea de a mantui poporul de pacate. Ingerul ii reaminteste lui Iosif cuvintele profetice ale lui Isaia prin care marele prooroc anticipa peste veacuri taina zamislirii de catre Fecioara: "Iata, Fecioara va avea in pantece si va naste Fiu si vor chema numele lui Emanuel, care se talcuieste: Cu noi este Dumnezeu" (Matei 1, 23). In felul acesta, trimisul ceresc ii descopera lui Iosif ca misterul sacru trait de el se inscrie pe linia sperantei milenare a poporului ales si ca insusi faptul tulburator al zamislirii de catre Fecioara fusese prevestit de cel mai mare profet al lui Israel.

Iosif primi cu smerenie cele vestite de inger: el nu se indoi, nu incerca sa se sustraga acestei misiuni, ci accepta in tacere sa se supuna voii Celui de Sus. Evanghelistul spune doar ca din ziua aceea el o lua la sine pe Sfanta Maria. In felul acesta el arata ca, in ciuda aparentelor, credea cu credinta tare in cele fagaduite de solul ceresc. Pentru el, cuvintele ingerului cantareau mai greu decat argumentele unei logici umane inguste. Prin aceasta, el incuviinta tot ce avea sa decurga din consimtamantul sau: sa vegheze neincetat asupra Fecioarei si a Pruncului, sa ramana o umbra protectoare a acestor fiinte sfinte, atata timp cat vor avea nevoie de prezenta sa. Cuvantul, care zidise lumea, va nazui sa se adaposteasca sub aripa ocrotitoare a batranului drept, chemat sa-i ofere caldura unui camin.

Faptul ca Iosif era coborator din David, ca si Sfanta Fecioara, va fi plin de consecinte; din moment ce Iisus avea sa treaca la inceput drept fiu al lui Iosif, era necesar ca si acesta sa fie din spita regelui psalmist, pentru ca filiatia davidica a lui Hristos sa fie atestata. Totodata, originea davidica va pricinui calatoria lui Iosif si a Mariei la Betleem, spre a se inscrie, conform decretului lui Quirinius, in orasul lor de origine; se constata deci ca si factori de natura politica au contribuit la implinirea profetiilor mesianice.

Betleemul, unde David fusese uns rege de catre Samuel, oras al carui nume se talmaceste "casa painii", fusese predestinat, conform profetiei lui Miheia, de a fi locul in care Se va naste Mesia. Aceasta profetie se va realiza prin mijlocirea dispozitiei emise de catre stapanii romani ai Palestinei. Imperiul Roman, intruchipare a puterii terestre, apare astfel ca un instrument in mana Providentei. El determina cadrul in care Fiul lui Dumnezeu Se va insera in fluxul istoriei universale.

Afirmatia profetului evreu se realizeaza astfel prin intermediul puterii romane. De altfel, Imperiul Roman va fi mereu proiectat la orizontul vietii Domnului; in ultima instanta, condamnarea lui Iisus va fi pronuntata sub presiunea temerii pe care acest stat autoritar o inspira dregatorilor sai. Dintru inceput are deci loc o convergenta de cauze care va face ca nasterea lui Iisus sa aiba loc la Betleem, in orasul lui David.

Se constata, o data in plus, ca factori de ordin contingent, chiar cand aparent par cauza unica a fenomenelor, nu sunt decat reflexele pe planul terestru ale unor actiuni ce-si au radacina in transcendent. O multiplicitate de fapte, a caror cauzalitate separata poate fi stabilita, a conlucrat spre a determina coborarea Cuvantului in cuprinsul lumii create, intr-un anumit moment al devenirii istorice.

Episodul nasterii, asa cum este relatat de Luca (1, 73-76) - Matei il mentioneaza in treacat, iar Marcu si Ioan nici nu-l pomenesc -, ofera o imagine antinomica, fiind invaluit simultan intr-o lumina suprafireasca si intr-o umbra plina de taina. La aceasta contribuie atat caracterul sumar al detaliilor date de Luca - tacerea celorlalti evanghelisti este semnificativa din acest punct de vedere -, cat si lumina divina care scalda toate scenele narate de evanghelist.

El Greco, pictorul vizionar, a redat admirabil in tabloul sau "Adoratia pastorilor" sensul bipolar al acestui mister. Pe un fundal intunecos straluceste lumina suprafireasca ce invaluie pe Prunc si pe Sfanta Sa Maica, lumina ce se concentreaza deasupra capului lui Iisus. In Betleemul Iudeii, orasel incarcat de bogatia unor amintiri sacre, la periferia Imperiului Roman, stapan al lumii civilizate, vine o fecioara necunoscuta, insotita de un batran evlavios. Negasind nici un loc in casele de oaspeti, ei sunt siliti sa se adaposteasca peste noapte intr-o pestera, unde Fecioara da nastere Pruncului fagaduit ei de inger.

Totul se petrece in taina. Cel mai de seama eveniment de la zidirea lumii are loc in tacere, nestiut si necunoscut de nimeni. Conducatorii spirituali ai evreilor, fariseii, carturarii, nici nu banuiesc ca in acea clipa unica se naste Mesia, pe care toata traditia lor II astepta si II pregatea.

Istoricii s-au straduit sa gaseasca, in diferitele anale si documente ale vremii, vreo mentiune privitoare la nasterea lui Hristos. Incercare zadarnica! Nasterea Fiului trebuia sa fie ignorata de puternicii si invatatii acestei lumi. Si totusi, in noaptea aceea sfanta s-au deschis cerurile si, pentru o clipa, lumea puterilor netrupesti a patruns in universul nostru material. Eveniment ascuns pentru contemporani, nasterea Pruncului sfant apare totusi inconjurata de un nimb stralucitor. Minunea, mai presus de fire, are loc sub cele mai smerite aparente. Aceste trasaturi, care dau evenimentului un caracter paradoxal, se explica prin intentia Providentei de a pastra ascunsa, pana la o anumita vreme, intruparea Fiului.

De altfel, de-a lungul intregii existente terestre a lui Iisus se va constata mereu o tendinta de acoperire a divinitatii Sale, iar paralel cu aceasta, dezvaluirea treptata a originii Sale divine. Lucrul se explica, desigur, prin grija permanenta a Divinitatii de a nu ingadui manifestari prea evidente ale dumnezeirii lui Iisus decat fata de aceia care credeau in El, spre a nu grabi convertirile pricinuite doar de existenta unor fapte miraculoase.

Intruparea Cuvantului are un caracter esentialmente bipolar: luand trup de om, Fiul isi ascunde natura divina acceptand limitele impuse de firea umana, dar in acelasi timp descopera oamenilor ceva din slava dumnezeiasca. Totusi, Dumnezeu nu a voit ca nasterea lui Hristos sa ramana cu totul necunoscuta oamenilor. Angelofaniile din noaptea sfanta vor deschide ochii pastorilor si tuturor acelora care vor veni dupa ei; ele vor fi un semn al coborarii Cuvantului in lume si al implinirii profetiilor mesianice.

Cu veacuri in urma, Isaia, inspirat de Duhul Sfant, spusese: "Caci prunc s-a nascut noua, un fiu s-a dat noua, a carui stapanire e pe umarul lui si se cheama numele lui: inger de mare sfat, Sfetnic minunat, Dumnezeu tare, biruitor, Domn al pacii, Parinte al veacului ce va sa vie" (9, 5); viziune profetica prin care se descoperea simultan nasterea Pruncului sfant si originea Sa divina.

Evanghelistul nu precizeaza locul in care Fecioara L-a nascut pe Iisus; el spune doar ca, negasind loc in casa de popas, au culcat pruncul in iesle. Origen a mentionat primul pestera, intemeindu-se desigur pe o veche traditie. Un lucru este cert: Dumnezeu, coborat printre oameni, nu a aflat acoperamant in nici o locuinta zidita de maini omenesti, El, Cel care a zidit lumea.

Nasterea in pestera poate fi o dovada de smerenie, dar se explica desigur si prin atmosfera de taina in care trebuia sa aiba loc coborarea Domnului printre oameni. Pare ca pamantul se straduia sa-L ascunda pe Ziditorul sau, in timp ce cerul, prin stea, il va descoperi inteleptilor.

Ne aflam din nou in fata aceleiasi dialectici subtile vizibile in toata viata Mantuitorului. Mai presus de toate aceste cauze s-ar putea ca, prin nasterea in pestera, Providenta sa fi voit sa arate solidaritatea Fiului cu intreaga faptura. Fiul vine in lume spre a-l sfinti nu numai pe om, ci si pamantul si intreaga creatie, care fusesera blestemate in urma caderii. "Blestemat va fi pamantul pentru tine" (Facerea 3, 17), i-a spus Dumnezeu lui Adam.

Hristos nu Se va naste in casa zidita si pardosita, ci aproape de pamantul pe care a venit sa-l rascumpere, impreuna cu intreaga zidire. El va fi culcat in iesle si incalzit, asa cum ni-L infatiseaza iconografia medievala, de rasuflarea calda a vitelor adapostite peste noapte in pes-lera, deoarece prin El toata faptura, care fusese robita stricaciunii si suspina dupa mantuire (Rom. 8, 21-22), va fi izbavita de suferinta si reunificata intru Domnul.

Este semnificativ ca toate evenimentele importante din viata Mantuitorului vor avea loc in mijlocul naturii. La Ghetsimani, unde va da lupta suprema impotriva ispitei, picaturi de sudoare insangerata, semn al extraordinarei tensiuni experiate de Hristos in acele clipe, vor curge pe pamant, spalandu-l de intinaciunile sale; pe Golgota de asemenea, acolo unde isi va da duhul, in mijlocul naturii pe care o va purifica prin moartea Sa, picaturile scump sangelui Sau vor cadea pe pamant sfmtindu-l. Dupa moarte, Trupul preacurat al Domnului va odihni trei zile in pantecele pamantului, purificand astfel natura pana in strafundurile sale.

In redarea episodului unic al nasterii lui Hristos, evanghelistul este extrem de succint: "Si a nascut pe Fiul ei Cel Unul-Nascut si L-a infasat si L-a culcat in iesle, caci nu mai era loc de gazduire pentru ei" (Luca 2, 7). Fiul Tatalui ia chip de om, asumand conditia umana cu toate neputintele ei, in afara de pacat, care-I va fi structurai strain.

Chenoza, definita pentru prima oara de Sfantul Pavel ca o golire de Sine a Cuvantului - "Ci S-a desertat pe Sine, chip de rob luand, facandu-Se asemenea oamenilor, si la infatisare aflandu-Se ca un om" (Filip 2, 7) -, consta in faptul ca Dumnezeu S-a aratat sub infatisarea smerita a omului si chiar a pruncului neputincios, dezbracandu-Se de putere si de marire pentru a Se face pe masura noastra. Fara chenoza, adica fara acceptarea de catre Fiul a umilirii Sale, a coborarii in limitele creatului si a preluarii tuturor slabiciunilor pe care le presupune natura umana, Dumnezeu ne-ar fi ramas inaccesibil pentru eternitate. Hristos a consimtit insa la aceasta umbrire temporara a slavei Sale, pentru ca, in momentul acesta, Dumnezeul transcendent, etern invizibil si incognoscibil, sa vina in maxima apropiere de om, pentru a fi privit si ascultat, pentru a deveni subiectul unui dialog bazat pe dragoste si a restabili astfel comuniunea dintre om si Creatorul sau.

Sub chipul pruncului nevinovat, Dumnezeu S-a infatisat oamenilor lipsit de aparare, dar totodata posesor al unei puritati neintinate. Pruncul sfant va reaminti omenirii pangarite de pacat starea paradisiaca si va anticipa asupra noii umanitati regenerate prin har. In cursul vietii Sale, Domnul S-a identificat de multe ori cu pruncii - "Cine va primi un prunc ca acesta, in numele Meu, pe Mine Ma primeste" (Matei 18, 5) - si a considerat copilaria ca pe o stare ce anticipeaza noul eon.

Prin intrupare, Fiul lui Dumnezeu a sfintit natura umana, pe care Si-a impropriat-o, devenind unicul subiect al celor doua firi, si a pus astfel bazele regenerarii noastre, care va fi implinita definitiv prin jertfa Sa pe cruce. Chipul divin din om, umbrit in urma caderii, va fi curatit de intinaciunile care-l acopereau si va recapata putinta de a-L oglindi pe Creatorul sau. Coborarea Cuvantului in mijlocul creatiei a insemnat, in acelasi timp, si inceputul sfintirii intregii zidiri, apte de acum inainte sa primeasca harul.

Locurile care constituie punctele de popas ale traiectoriei terestre a lui Hristos vor capata o valoare proprie; astfel, diferite asezari precum Betleemul, Nazaretul sau Capernaumul inceteaza a mai fi simple denumiri geografice, devenind centre luminoase, a caror silueta se profileaza dincolo de hotarele acestei lumi. Si timpul, consecinta a caderii, va fi sfintit prin prezenta in cuprinsul sau a Fiului lui Dumnezeu.

Din clipa in care Cuvantul S-a inserat in durata istorica, timpul a capatat plinatate, iar diferitele momente ce intra in componenta sa au dobandit o coloratura proprie. Numai in stiintele exacte se poate vorbi de uniformitatea timpului; pentru ganditorul crestin, ca si pentru filozof, segmentele de timp se deosebesc calitativ, fiecare avand o valoare specifica. Peguy, care a intuit cu o sensibilitate rara sensul misterului intruparii, spune ca aceasta uneste vesnicia cu timpul.

Dupa ce a relatat, extrem de sumar, nasterea Pruncului Iisus, Sfantul Luca povesteste, cu multe amanunte, aratarea ingerilor catre pastori, care a avut loc in aceeasi noapte sfanta, constituind fateta glorioasa a evenimentului imbracat in smerenie petrecut in pestera din Betleem. Lumina alterneaza cu umbra si umilirea cu preamarirea, invederandu-se astfel, din prima clipa a vietii Mantuitorului, impletirea inefabila dintre divin si uman.

In apropierea pesterii unde dormea Pruncul sfant se aflau pastori stand de veghe langa turmele lor. Pe acestia i-a ales Dumnezeu sa primeasca vestea cea mare a nasterii lui Hristos.

Prin caracterul indeletnicirii lor, pastorii erau randuiti sa cunoasca cei dintai bucuria daruita tuturor oamenilor. Aceia care se ingrijeau de oi si de miei, fapturi nevinovate, si vietuiau in mijlocul naturii, departe de asezarile omenesti, trebuiau sa afle primii despre nasterea Mielului, care avea sa fie injunghiat pentru pacatele lumii. Sfanta Scriptura a conferit un sens sacerdotal termenului de "pastor", chemat sa fie calauza spirituala a oamenilor, de a caror mantuire este raspunzator. Mantuitorul insusi Se va infatisa sub chipul Pastorului celui bun, care-Si pune viata pentru oile sale (Ioan 10, 11).

In timp ce pastorii pazeau turmele, un inger li s-a aratat si "slava Domnului a stralucit imprejurul lor" (Luca 2, 9). Ca in toate momentele insemnate din iconomia mantuirii, si in aceasta clipa trimisul ceresc este prezent, spre a da oamenilor vestea cea mare. Este semnificativ faptul ca, dupa ce primii oameni au cazut in pacat, Dumnezeu a pus heruvimi cu sabie de foc, sa-l opreasca pe Adam de a se mai apropia de pomul vietii. Puterile netmpesti se asociaza Creatorului pentru a-l pedepsi pe omul vinovat de neascultare si a-l mentine sub dominatia mortii, consecinta directa a greselii sale.

In felul acesta era marcata distanta dintre om si paradisul pierdut. In noua etapa, deschisa prin intruparea Cuvantului, ierarhiile ingerilor vor contribui la reunificarea creatiei, divizata ca urmare a pacatului primilor oameni. Ingerii vor sta de veghe langa Hristos in clipele cele mai grele si vor cauta sa descopere muritorilor semnele minunate care puncteaza existenta terestra a Cuvantului.

Rolul lor de revelatori ai misterelor ceresti va fi vizibil atat la Nasterea Domnului, cat si la inviere si la inaltare. Slava Domnului, mentionata de evanghelist in acest verset, este harul, care, conform invataturii ortodoxe, descopera fata Dumnezeirii catre oameni si ii face apti pentru primirea vestii celei mari. Harul este o energie necreata, care tine fiintial de Dumnezeu, este o lucrare proprie celor trei Persoane divine, fiind totusi deosebit de fiinta Dumnezeirii, prin esenta incognoscibila si incomunicabila.

Slava sau harul pot fi vazute si impartasite alesilor, asa cum a aratat Sfantul Grigorie Palama in disputa purtata impotriva lui Varlaam. Slava Domnului straluceste pastorilor la aparitia ingerului. Sfantul Ioan Damaschin spune ca ingerii sunt lumini spirituale si ca stralucirea lor isi are originea in lumina cea fara de inceput, ei impartasindu-se din harul necreat.

Sfantul Petru, vorbind de Sfantul Duh, il numeste "Duhul slavei" (I Petru 4, 14), Paracletul fiind ipostasul divin care comunica oamenilor si intregii zidiri energia sfintitoare a harului. Slava mentionata de evanghelist este deci manifestarea in noaptea sfanta de la Betleem a prezentei Duhului, care aducea oamenilor vestea cea buna a nasterii Fiului.

Sfantul Duh, la umbra caruia vor avea loc cele mai de seama evenimente din viata Dumnezeului intrupat, apare si la nastere, ca putere lucratoare si revelatoare, fara insa a fi numit. Multimea de oaste cereasca mentionata mai departe de evanghelist este tot o forma de manifestare a prezentei Duhului, intrucat ierahiile ingeresti lucreaza sub inraurirea Sa. De-a lungul intregii existente terestre a lui Iisus, se va urmari impreuna-lucrarea Fiului si a Duhului, precum si aceea de descoperire a Fiului, indeplinita de Sfantul Duh, si de revelare indirecta a Duhului, prin mijlocirea lui Hristos si a minunilor infaptuite de El.

Lumina divina, indiciu vizibil al coborarii harului in lumea creata, ii invaluie pe pastori. Prezenta acestei lumini, prin care Dumnezeu Se reveleaza oamenilor, marcheaza inceputul unei noi etape in istoria spirituala a omenirii: aceea a patrunderii harului sfintilor in universul creat, care fusese viciat prin cadere.

Hristos insusi Se va numi "Lumina lumii", iar Sfantul Evanghelist Ioan va starui asupra identificarii dintre Mantuitor si lumina cea adevarata care "lumineaza in intuneric, dar intunericul nu a cuprins-o" (Ioan 1, 5). Prin toata viata Sa, Hristos Se va manifesta ca lumina coborata in lume spre a risipi intunericul in care aceasta era mentinuta de fortele raului. Lumina de la nastere este deci si anticiparea simbolica a acestei lucrari de iluminare a lumii si a omului, pe care o va realiza Iisus Hristos.

La vederea acestor fapte minunate, pastorii "s-au infricosat cu frica mare" (Luca 2, 9). Ei sunt cuprinsi de aceeasi spaima pe care a incercat-o si Zaharia si pe care o vor resimti si sfintele femei in dimineata invierii. Ea este datorata presimtirii unei adieri sfinte care patrunde pana la om de dincolo de hotarele acestei lumi si il face sa se infioare. Pastorilor infricosati ingerul le vesteste: "Nu va temeti. Caci, iata, va binevestesc voua bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Ca vi s-a nascut azi Mantuitor, care este Hristos Domnul, in cetatea lui David" (Luca 2,10-l1).

Ca si in cazul Bunei Vestiri, bucuria deschide noua etapa initiata de coborarea Fiului in lume. De retinut este faptul ca ingerul anunta bucurie pentru tot poporul, avand in vedere atat pe Israel, caruia i se vestea implinirea sperantei seculare, cat si intregul neam omenesc. De altfel, modul de exprimare al ingerului este de natura sa sublinieze legatura dintre nasterea acestui prunc si coordonatele traditionale ale sperantei mesianice.

El spune ca astazi - de retinut accentuarea acestui prezent, care marcheaza unicitatea momentului - s-a nascut un Mantuitor in orasul lui David, staruind astfel asupra filiatiei davidice a nou-nascutului.

Termenul de "Mantuitor" este folosit in Evanghelie doar aici si intr-un unic verset din Ioan (4, 42). In nici unul din cazuri el nu este rostit de evrei, care nu au vazut niciodata in Hristos un mantuitor, ci de catre inger la Luca si respectiv de samariteni la Ioan. Solul ceresc subliniaza deci identitatea dintre Mantuitorul abia nascut si Mesia cel asteptat. Totodata, el adauga termenului de "Mesia" si pe acela de "Domn", indicand astfel dumnezeirea Unsului. Cuvintele ingerului proclama astfel implinirea profetiilor mesianice, a caror semnificatie tainica este acum dezvaluita. Lui Israel i se vesteste deci nasterea lui Mesia cel asteptat, si nu a unui drept oarecare din sirul celor care au ilustrat istoria sa, ci a insusi Fiului lui Dumnezeu coborat printre oameni pentru a-i mantui.

Peguy, care a avut intuitia insemnatatii covarsitoare a prezentei harului in lume - cu atat mai remarcabila cu cat la acea vreme acest aspect al vietii spirituale era prea putin subliniat in catolicism -, precum si a multiplelor urmari ale intruparii Fiului lui Dumnezeu privind omul si intreaga creatie, a aratat ca dupa intrupare nu se mai poate vorbi de doua domenii perfect distincte, acela al universului sensibil si al celui spiritual, sau al naturii si al harului, ci de unul singur, cu multiple fatete. "Copacul harului are radacini profunde si se infige adanc in pamant", spune poetul francez, sugerand astfel misterul de negrait al sfintirii creatiei, al reunirii cerului cu pamantul.

Minunea Nasterii Domnului are loc deci sub semnul misterului; ea va fi perceputa numai de cativa alesi - pastorii, magii -, care o vor vesti insa celor din jurul lor. Ea nu va ramane totusi mereu ascunsa, caci lumina din acea sfanta noapte va radia peste veacuri, risipind intunericul din lume si stralucind in sufletele celor care il vor primi pe Hristos.

Termenul "colinda” este de origine latina si provine de la cuvantul latin "calendae“, derivat din verbul "calare“ ("a vesti“). Astfel, a colinda inseamna a vesti. In vechime, se colinda din seara de 24 decembrie, pana in 25 decembrie. Amintim ca in unele parti se mergea cu colindul pana in Ajunul Anului Nou. Sunt zone unde se colinda mai mult la Anul Nou, cum ar fi Moldova, in timp ce in Transilvania se colinda mai mult la Craciun. Colindatorii sunt chipul ingerilor care au vestit Nasterea Domnului. La colindat se pleaca in ordinea inversa varstei: cei mai mici mai intai, cu Mos-Ajunul: "Buna dimineata la Mos-Ajun...“, ca dupa-amiaza pana pe inserate, cei mai in varsta, mai in puterea noptii sau chiar "noaptea pe la cantatori".

Colindatorii poarta diferite denumiri: ceata de colindatori, ceata de feciori (in Transilvania), ceata de juni (in tinutul Sibiu-Fagaras), bute, butea feciorilor (junilor) (in tinutul dintre Olt si Tarnave), beze (in Campia Transilvaniei si Nasaud), dubasi (in Hunedoara vestica si tinutul Halmagiu-Beius), preuca (in Tara Lovistei), zoritori (in Tara Barsei), caluseri (in zona dintre Sibiu si Strei, intrucat colindatorii ureaza si joaca jocul cu acest nume), etc.

Prin Banat si prin unele parti din Ardeal, copiii care colinda se numesc pitarai. Sunt impartiti pe cete sub con­ducerea unui vatav de ceata.  Ei umbla prin sat de la casa la casa, poftind ziua lui Ajun cu adausul: "ca-i mai buna a lui Craciun." E datina ca pitereii, intrand in casa, sa scormone focul din vatra cu betele pe care le poarta in mani.

Prin Muntii Apuseni, in zorii zilei de Ajun, copiii de la 12 la 14 ani, formati in cete de la 5 la 40 de persoane, pornesc in strigari a co­linda pe la case. Cand ajung in curtea gospodarului rostesc :
- Bur ajurul lui Craciur ! iar iesind :
- Noi iesim, Dumnezeu intra!

Prin unele parti din Oltenia, copiii isi fac un steag alcatuit dintr-o prajina lunga, in varful careia leaga o basma, un ban de argint, cateva fire de busuioc si putina tamaie, inchipuind darurile pe care magii le-au adus la nasterea Mantuitorului.

La fiecare casa, urarea este aceasta:
- Buna dimineata la mos-ajun!
Ca-i intr-un ceas bun!

Noapte de Ajun este noaptea bucuriei, caci este momentul cand se naste Mantuitorul. Acesta este motivul pentru care colindatorii exclama:"sculati, sculati boieri mari!", "nu-i vremea de dormit,/ da-i vremea de'mpodobit".

Fiecare gospodar din sat trebuia sa primeasca ceata colindatorilor. Nici o casa nu trebuie sa ramana necolindata, oricat de rea ar fi fost vremea Se credea ca atunci cand nu se vor mai auzi colinde pe pamant vor iesi diavolii si vor pune stapanire pe lume. Pentru cei care nu deschideau usa colindatorilor, a aparut si o forma de descolindat, care consta intr-o serie de actiuni negative asupra acestora:  rosteau formule de urari negativ-umoristice, ori luau poarta si o mutau din loc.

Misiunea copiilor nu se termina odata cu colindatul din zilele de Ajun si de Craciun, caci urmau steaua, sorcova si plugusorul.

Colindele sunt creatii anonime si exprima pe intelesul tuturor invatatura Bisericii despre intruparea Domnului. Este adevarat ca limbajul colindei este unul vechi. Intalnim cuvinte care, din punct de vedere etimologic, nu au inca o semnificatie clara, asa cum este si cazul cuvantului "ler“. Cu toate acestea, mitropolitul Antonie Plamadeala afirma ca "se prind asa de usor si se transmit cu usurinta de la o generatie la alta, tocmai pentru ca au reusit sa prinda cuvintele in cele mai adecvate melodii care raspund sensibilitatii noastre celei mai adanci“.

Ar fi minunat sa fim cu totii in randul vestitorilor, asa cum ne indeamna un colind din Ardeal:
"Voi, acum, copiilor, / Si, voi, buni, parintilor,
Laudati Si cantati, Si va bucurati.
Ca ni s'a nascut Hristos, / Sa ne fie de folos".

Craciunul este si acum cea mai importanta sarbatoare a comunitatii tipterilor din Maramures. Alaturi de semnificatia religioasa, traditia adauga si alte semnificatii cuprinse in datinile si obiceiurile tipterilor (Tipterii sunt o minoritate de etnie germana din Maramures si Bucovina).

Casele se impodobeau si inca se impodobesc cu traditionalul brad de Craciun si cu cate o ramura de brad la fiecare tablou, bradul avand o semnificatie mai deosebita pentru cei care isi aveau local de munca in padure.

Putini tipteri tin intregul post al Craciunului Dar ziua dinaintea acestei sarbatori este cunoscuta ca zi de post (la tipteri, ca si la romano catolici in general, de post se consuma mancare fara carne, dar se admit lactatele si alte produse interzise de postul ortodox). Dintre mancarurile specifice acestei zile amintim supa de arpacas cu ciuperci uscate, strudel cu lapte, grau fiert, vin, longalseln (un fel de gogosi din aluat dospit). In loc de strudel cu lapte, in unele case se mananca lascute din aluat fiert si umplute cu varza calita.

La miezul noptii Ajunului incepe slujba de Craciun la care participa cea mai mare parte a comunitatii. Aceasta slujba a devenit astazi momentul spiritual care-i uneste pe tipterii din Viseu cu cei care vin din Germania.

La terminarea slujbei (in jurul orei doua din noapte) se incepe colindatul. Acum merg cu colinda familii intregi (parinti si copii) pe la rude mai ales, dar si la prieteni. in trecut, colinda era uneori acompaniata si de un acordeon.

Nu exista cete speciale de colindatori nici obiceiul de a se intreba, ca la romani, gazda, daca primeste colinda, dar nu se intampla nici ca cineva sa-i refuze pe colindatori, caci sarbatoarea este prea mare si unica in an pentru a-i refuza pe cei care aduc vestea nasterii Pruncului Iisus.

Exista cateva texte de colinde traditionale in care s-au pastrat putine cuvinte tipteresti, restul apartinand germanei literare. Acestea se canta numai la usa gazdei pana cand aceasta iese sa-i intampine pe colindatori. Ei nu sunt daruiti cu bani, nuci, mere, colaci etc., in cazurile pozitive obiceiul fiind preluat de la romani. in schimb, ei sunt poftiti la masa gazdei unde pot ramane pana cand se lumineaza de ziua sau isi pot continua colinda la alte case, pana in zorii primei zile de Craciun.

Dimineata primei zile de Craciun este pentru odihna. Apoi se merge la slujba dupa care in zilele noastre se aduna intreaga comunitate pentru a primi si privi colinda si "reprezentatia" teatrului de irozi, obicei care de Craciun este cel mai amplu si mai fastuos. Colinda jocului de irozi este singura careia i se dau bani. Inceputul se face prin intonarea a doua colinde - una la inceputul, alta la sfarsitul slujbei de Ajun -, continuand toata noaptea si in prima zi de Craciun.

La tipteri grupul care organizeaza Viflaimul nu este ceata de feciori ca la romanii din zona. La ei nu exista interdictii de varsta, situatie sociala (in Viflaimul romanesc au roluri numai baietii cu armata nefacuta) sau stare civila. Din ceata pot face parte atat cei casatoriti, cat si cei necasatoriti, "Irod imparat" fiind conducatorul cetei si cel care aduna darurile pe care irozii le primesc de pe unde colinda. Singura fata acceptata in ceata este "Fecioara Maria", o adolescenta care insoteste ceata pe tot timpul colindatului.

Pentru cunoasterea rolurilor, transmise pana nu de mult pe cale orala, in fiecare seara, incepand din junii datei Sfantului Nicolae, membrii cetei se aduna la repetitie. Costumele si recuzita (bastonul lui Iosif, placuta hangiului, sabiile etc. ) sunt foarte vechi, pastrandu-se de la o generatie la alta si innoindu-se in caz de deteriorare. Cel mal vechi costum pastrat este al lui Iosif, care dateaza de pe la inceputul acestui secol.

Fata de costumatia de o bogatie si coloratura baroca a Viflalmului romanesc, Harodesspiel cunoaste simplitatea clasica a costumelor. Textele celor doua teatre de irozi in schimb se afla in raport invers. Cel tipteresc cunoaste pasaje si replici care nu respecta intotdeauna logica dialogului sau a discursului, jocuri de cuvinte aproape intraductibile, inclinand catre stilul baroc.

Functia traditionala a acestui teatru de irozi era colinda gazdelor si evocarea unor momente legate de nasterea pruncului Iisus (cautarea de catre Maria si Iosif a unui lec pentru a naste si refuzarea lor de catre gazdele cele bogate, vestirea Nasterii de catre pastori, venirea celor Trei Crai de la Rasarit, uciderea pruncilor de catre Irod etc,) in cadrul unor mici scenete al caror text se transmitea prin traditia nescrisa. In ultimii ani insa, Viflaemul romanesc si-a pastrat sobrietatea numai in scena lui Iosif si a Mariei si la cantatul colindelor.

Devierea de la functia de colinda la cea de spectacol s-a accentuat in ultima vreme tot mai mult datorita lipsei de "cenzura" din partea comunitatii care, incepand sa se destrame, nu mai recepteaza unele elemente ca straine de traditie sau de functia initiala a teatrului de irozi.

Cel care provoaca devierea in cadrul spectacolului este personajul numit Mos (Chrez), pastorul cel mai batran si cam intr-o ureche care, precum se pare era mai de mult Craciun cel batran, care inca nu se convertise la crestinism, decat dupa ce auzise marturiile celorlalti pastori si vazuse Pruncul. In textul initial interventia acestui personaj se reducea la cateva schimburi de replici cu ceilalti pastori, replici in care el se face ca nu aude ce spun ceilalti, raspunzand ironic, atat la afirmatiile, cat si la rugaciunea lor.

In ultimii ani rolul acestui personaj s-a extins mult, el intervenind incepand eu sceneta a doua, a pastorilor, pe tot restul teatrului, in afara de colinde, cu replici rimate si ritmate cu ale personajelor. Gama tematica a acestora cuprinde ironii la adresa personajelor si a celor prezenti, aluzii la unele aspecte ridicole sau penibile care au avut loc in cadrul comunitatii in anul care a trecut etc Reusita rolului depinde numai de flerul si fantezia celui care il interpreteaza.

Ca urmare a acestor interventii devine usor transparenta constiinta teatralitatii si chiar a celor doua parti "rivale"- spectacol si spectator. De aceea irozii nu mai sunt priviti ca purtatorii unui mesaj dumnezeiesc, performeri initiati ai unui fapt cu incarcatura simbolica si mitica, desi aceasta idee a ramas pana astazi cel putin in constiinta celor care-si joaca rolurile. Paralel cu aceasta si accentuandu-se tot mai mult in ultimul timp apare ideea ca ei sunt numai actorii care isi joaca rolul, apoi se pierd printre ceilalti. Gazdele de altadata devin public al unui spectacol in care ele sunt cele carora li se critica defectele, nemaifiind ei cei care critica in acest cadru prin prisma traditiei faptul performat in fata lor si moravurile noi ale comunitatii.

Locul de desfasurare nu mai este gospodaria gazdei, usa la care se colinda, ci un loc public in care comunitatea se aduna cu scopul de "a se distra de Craciun". Desfasurarea acestui obicei face parte, de altfel, din procesul contemporan de desacralizare a datinilor contemporane de valorificare in cadrul acestora mai mult a elementelor spectaculare decat a simbolurilor ascunse, a unei mitologii sau semnificatii (crestine in cazul nostru) care nu apare la suprafata. De aceea unele constatari ale semnificatiilor mai "adanci", desi se mai regasesc uneori ca forma in obicei, sunt simple speculatii culturale, nemaiavand acel loc de cinste in mentalitatea sau practica actuala, desi nu sunt total necunoscute comunitatii. La nivelul de spectacol ele raman manifestari ale comunitatii aflate in sarbatoare.

Prin preajma teatrului de irozi al tipterilor si mai de mult si in afara acestuia se gasesc cete de draci care au specific faptul ca poarta peste imbracaminte, legate cu curele de piele, niste talangi mari. Rolul lor este de a vesti prin sunetul talangilor apropierea jocului de irozi sau pur si simplu sarbatoarea Craciunului; nu au alte roluri, nici texie specifice.

Personajele, in afara de draci, sunt: Vestitorul, Iosif, Maria, Hangiul, ingerul, alt Hangiu, 2 Pastori, 2 Crai.

Paralel cu obiceiul mai sus mentionat exista si teatre de irozi ale copiilor, cu texte mai scurte si mai simple, facute din una-doua scenete, cu costume simple, care colinda pe la case. E vorba de piesele numite "Betleemul mic", "Trei Crai" si "Irod", texte pastrate in traditia orala inca de cand tipterii au fost colonizati, fara sa fi fost publicate pana in prezent si fara a trezi atentia cuiva in mod deosebit.

Desi dupa 1870 nu a mai fost scoala germana la Viseu, iar limba bisericii era maghiara, totusi aceste texte s-au pastrat in germana pana in zilele noastre.

Obiceiuri de Craciun in Bucovina

In Bucovina exista credinta ca nu este bine sa ai lucruri imprumutate pe durata sarbatorilor de iarna. De aceea, in preajma Craciunului, se recupereaza sau se restituie lucrurile imprumutate prin sat.

In ziua de Ajun, femeile ies in livada cu mainile pline de aluat si ating fiecare pom spunand: : "cum sunt mainile mele pline cu aluat, asa sa fie pomii incarcati cu rod la anul".

Pregatirea mesei de Ajun incepe in primele ore ale diminetii, cand gospodinele coc colacii "rotunzi ca Soarele si Luna " si un colac special, numit "Creciun". Acest colac se pastreaza pana primavara, pentru a fi folosit in practicile inceputului de an agrar.

In dimineata Ajunului erau preparate douasprezece feluri de mancare de post (grau pisat si fiert, prune afumate fierte, bob fiert, sarmale cu crupe, ciuperci tocate cu usturoi, bors de bureti, fasole fiarta si "sleita" etc), care erau asezate pe masa din "casa cea mare". Din ele se consuma seara, dupa trecerea preotului cu icoana. Niciun membru al familiei nu se aseza la masa fara a-si face rugaciunea. Cele douasprezece feluri de mancare, nu erau consumate in intregime, resturile fiind pastrate pe masa pana la Boboteaza. Aceste resturi erau asezate la fereastra spre indestularea celor morti.

Pe parcursul noptii de Ajun, cetele de flacai strabat ulitele, de la un capat la altul al satului, pentru a vesti Nasterea Domnului. Dupa rostirea colindei la fereastra, flacaii sunt invitati in casa, sunt ospatati si rasplatiti. Sunt cazuri cand, in casele cu fete, are loc o mica petrecere. Fata care urmeaza sa se marite este scoasa la joc fie de seful cetei, fie de flacaul care o simpatizeaza.

Craciunul in Salistea de Sus

In Ajunul Craciunului femeile framanta aluatul pentru paine si colaci. Exista traditia de a face un colac mai mare, un stolnic, impodobit cu figuri din aluat, care se aseaza pe masa si va sta pana la Boboteaza. Nu-i voie sa se miste stolnicul pe parcursul zilelor de sarbatoare. In caz contrar, se tulbura linistea din casa si se strica bunastarea.

Craciunul la Chisinau

La Chisinau se umbla cu "Calutul", "Plugusorul", "Ursul", "Steaua", insa, cel mai cunoscut este "Caprita". Caprita este insotita de un cioban, de mai multi insi care vor dansa cu caprita si de un medic care o lecuieste, caci ea, nedorind sa danseze, se face bolnava. Se colinda pana dupa miezul noptii:
Vine capra de la munte
Cu steluta alba-n frunte,
Ta, ta, ta, caprita, ta,
Pentru mine a-i dansa,
Numai zaharel t-oi da!...

Obiceiuri de Craciun la Cenad

Cenadenii practica un vechi obicei, anume maturatul Craciunului. La Ajunul Craciunului, gazda aduce in casa paie si le imprastie in camera. Sub aceste paie pune grau si porumb, ca in anul viitor sa aiba parte de roade. Paiele simbolizeaza grajdul oilor, locul unde s-a nascut Hristos. In a doua noapte de Craciun, gazda matura camera in care au fost aduse paiele. In cazul in care in casa erau prezente fete, veneau feciorii si muzicantii sa mature casa.

In Ajun, femeile fac o placinta din mai multe paturi foarte subtiri de aluat, (uneori chiar 50 de paturi), numita cesnita. Ea era coapta pe jarul din cuptor si era impartita in ziua de Anul Nou. In aluat era pus si un ban, care prezicea celui ce-l gasea cum va fi recolta anului (daca pe ban era lipit mult aluat).

Obiceiuri de Craciun in Transilvania

In Transilvania, se foloseau si se mai folosesc inca, doua categorii de texte folclorice: colindele cantate numai in grup si multamitele sau urarile, rostite dupa terminarea colindelor. Cea mai cunoscuta dintre urari este starostea colacului. Dupa ce flacaii au fost poftiti in casa si cinstiti cu vin sau palinca, un colindator mai priceput, de regula cel drag fetei, spune povestea painii. In aceasta poveste se relateaza tehnica traditionala a cultivarii si prelucrarii graului: de la alegerea terenului, pana la scoaterea colacului din cuptor. Dupa rostirea acestei povesti, flacaul face o taietura in partea de jos a colacului, semn ca acest colac nu mai poate fi prezentat si altui colinadator.

Obiceiuri de Craciun in Moldova

In Moldova, nu se da nimic din casa in ziua de Ajun, nici gunoiul nu se arunca din casa si nu se imprumuta nimic. In Ajunul Craciunului se daruiesc doua turte. Una este data celui care ingrijeste vitele, iar alta este rupta si data animalelor. Atunci cand le dai trebuie sa zici:"Cinati sanatos ca si noi cinam".

Fetele, pentru a-si vedea ursitorul, pun peste noapte sub fereastra, cate putin din toate felurile de bucate, negustate. Ursitorul va veni si va gusta si fata il va vedea.

Exista traditia, ca sub masa pe care sunt bucatele pentru Craciun, sa se puna seminte. Numai asa semintele vor rodi si vor fi ferite de stricaciune.

In vasul cu apa, din care gazda urmeaza sa-si toarne pentru spalat, se pun nuci, ca sa fie sanatosi peste an. Alti gospodari pun o potcoava in cofa cu apa si dupa aceasta potcoava beau apa si adapa vitele, ca sa fie cu totii sanatosi si tari ca fierul.

Obiceiuri de Craciun in Muntenia

Unele femei se scoala inainte de rasaritul soarelui, in Ajun, si arunca spre rasarit mancare pasarilor, crezand ca facand astfel, pasarile nu le vor strica samanaturile din gradina. Barbatii pun mana pe toate lucrurile din ograda: car, plug, coasa, sapa si celelalte, ca sa-i fie drag sa se foloseasca de dansele la munca tarinei. Femeile, impung cu acul de cateva ori, rasucesc cateva fire in furca, innoada cateva ate, ca sa aiba spor peste an. Alte gospodine insa, spun ca nu-i bine sa se impunga cu acul in aceasta zi, caci dac-ar face una ca aceastia, insecta numita burghias ar impunge prunele si ciresele, facandu-le astfel sa se ofileasca si sa cada inainte de coacere. Exista traditia ca femeile sa puna o piatra in cuptor pana la Boboteaza. Ea va fi scoasa la miezul noptii si cand va fi aruncata se vor rosti urmatoarele cuvinte:
- Cum dorm toti oamenii si nimeni nu vede, asa sa nu vada uliul puii mei, ci sa stea impietrit si incremenit

Luna darurilor sau posibile consideratii teologice despre dar

Luna decembrie este numita si recunoscuta ca Luna a darurilor (sau "a cadourilor", de la frantuzescul cadeau, definit in DEX astfel: "ceea ce se primeste sau se ofera in dar"). Personal as prefera cuvantul dar. Si nu intamplator! Daca ar fi sa cautam o explicatie a faptului ca Luna Decembrie este Luna darurilor si nu alta, aceea ar fi usor de gasit in asocierea acestei luni cu marea sarbatoare a Craciunului. Asadar, mai in toata lumea, astazi, Luna Decembrie este Luna darurilor Pentru ca este luna Craciunului. Ramane sa aflam de ce darul este legat in mod special de Craciun si nu de o alta sarbatoare, la fel de mare, sau chiar mai mare, cum este pentru Rasaritul ortodox Sarbatoarea invierii.

Cred ca o posibila explicatie ar fi aceea ca evenimentul sarbatorit la Craciun, si anume Nasterea Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este prin excelenta expresia darului suprem oferit de Dumnezeu omenirii. Tot ceea ce precede si tot ceea ce avea sa urmeze acestui eveniment este insumat acestui moment. Intreaga iconomie dumnezeiasca este cuprinsa in evenimentul Nasterii Domnului. Acesta ar putea fi motivul pentru care momentul constientizarii darului dumnezeiesc este cel al Nasterii Domnului. Omul daruieste pentru a se asemana cu Dumnezeu.

Cred ca aceasta foarte raspandita practica a darurilor de Craciun are un suport adanc in aspiratia omului dupa implinirea modelului suprem de vietuire sau relationare, cel al lui Dumnezeu. Dumnezeu se exprima, se manifesta in relatia cu noi eminamente si exclusiv in termenii darului absolut. Orice miscare dinspre Dumnezeu spre lumea intreaga sau spre fiecare dintre noi este o expresie curata a darului, adica este o miscare cu totul libera, nedeterminata, neconditionata de nimic din exterior. Ea izvoraste din izvorul iubirii nemasurate a lui Dumnezeu pentru creatia Sa. Intreaga iconomie dumnezeiasca este darul lui Dumnezeu (vezi Romani 3, 23,24). Darul exprima cel mai bine raportarea lui Dumnezeu la lume si la oameni. Lumea este darul iubirii lui Dumnezeu pentru oameni (Pr. Dumitru Staniloae). Existenta fiecarui om este in intregime un dar. Nu intamplator termenul generic prin care se numeste orice energie dumnezeiasca care vine de la Dumnezeu spre oameni este acela de Har, care este un sinonim pentru dar. Cea mai consistenta teologie a darului o intalnim in Epistola catre Romani a Sfantului Apostol Pavel, in care Apostolul neamurilor se straduieste sa convinga pe toti cei care ar avea tentatia sa creada ca au vreo contributie reala la indreptarea lor, ca mantuirea este in dar de la Dumnezeu.

Asadar, omul daruieste pentru a se asemana cu Dumnezeu. In gestul darului omul isi activeaza asemanarea cu Dumnezeu. Faptul ca darul este asociat prin excelenta cu perioadele sau zilele de sarbatoare este un argument in plus pentru acest lucru, daca tinem seama de faptul ca sarbatorile in esenta tin de relatia noastra cu Dumnezeu.

Si in cazul in care se intampla intre oameni, darul este, de asemenea, o miscare libera, lipsita de orice constrangere, izvorata din dragoste, dinspre cineva catre altcineva. Darul este cea mai evidenta si convingatoare expresie si dovada a iubirii dintre oameni. Darul este si masura capacitatii noastre iubitoare. In cele din urma: cat daruim, atat iubim!

Darul este expresie a libertatii noastre, iar libertatea - cel putin aspiratia spre libertate daca nu realizarea ei - este trasatura caracteristica a modului de existenta dumnezeiesc. Darul daca nu este liber nu mai este dar. Daca este cauzat de vreun interes atunci darul se transforma in pret de cumparare (sau mita). Granita este foarte sensibila. Mai ales ca aceasta nu este una exterioara, vizibila, ci launtrica. Pentru ca un lucru pe care-l oferim cuiva sa fie dar si nu pret de cumparare, trebuie ca cel care ofera sa nu aseze la temeiul gestului sau alt motiv decat cel al dragostei si pretuirii pentru cel caruia ii ofera. Numai intr-o astfel de situatie lucrul daruit si primit ca dar produce bucuria adevarata celor doi, daruitorului si primitorului.
 
Cultura bisericeasca este o cultura a darului.

Cultura noastra bisericeasca este o cultura a darului, prin excelenta. Noi primim totul in dar de la Dumnezeu si aducem darurile noastre lui Dumnezeu. Dumnezeiasca Liturghie poate fi rezumata intr-un gest de daruire reciproca. Credinciosii vin la biserica cu darul lor, de paine si vin, care insumeaza tot ceea ce ar putea un om sa daruiasca, si preotul le daruieste lui Dumnezeu, spunand: Doamne, iti aducem ca dar "Ale Tale dintru ale Tale", cu constiinta ca tot ceea ce avem este de la Dumnezeu. Este important de semnalat ca la biserica nu lipsesc darurile materiale si gesturile fizice, nici cele ale oamenilor aduse lui Dumnezeu si nici cele de la Dumnezeu spre oameni. Un amanunt esential ne scapa, insa, deseori: acela al cantitatii darurilor care este in toate cazurile extrem de mica sau putina - vezi Sfanta impartasanie, sau anafura, sau agheasma - pentru a pune in evidenta adevarul conform caruia darul este in fond duhovnicesc, si dinspre om spre Dumnezeu si dinspre Dumnezeu spre om. De aceea si numim jertfa noastra "jertfa duhovniceasca", pentru ca spre deosebire de jertfele vechi-testamentare cand materia jertfei era insemnata cantitativ si pretioasa din punct de vedere material, acum materia jertfei este atat cat sa faca vazut gestul daruirii si inchinarii noastre duhovnicesti, sufletesti. Materia jertfei noastre si cea a darului lui Dumnezeu este atat de putina incat sa nu se poata nimeni opri la ea, ca si continut al darului, ci sa treaca prin aceasta la continutul duhovnicesc al darului. Si cel mai simplu credincios intelege ca nu primeste infima bucatica de paine ca anafura pentru a-si astampara cu ea foamea trupeasca, ci pentru a primi prin ea darul duhovnicesc al lui Dumnezeu cu tot ceea ce implica acesta, mult mai pretios decat valoarea cantitatii respective de painica.

Darul este o realitate duhovniceasca.

Cultura noastra bisericeasca este in egala masura o cultura duhovniceasca prin excelenta. Aceasta inseamna intre altele, ca se intemeiaza pe motivatia launtrica, sufleteasca. Valoarea lucrului exterior, al gestului fizic, al oricarei miscari exterioare este data de incarcatura sufleteasca pe care o dam acelui gest: daca facem gestul din dragoste, atunci acela este un gest de dragoste, daca il facem din interes ascuns, acelasi gest este unul de inselaciune, daca-l facem cu gand de razbunare, este un gest de rautate. Gestul exterior nu este decat vehiculul care transporta din sufletul nostru spre ceilalti incarcatura pe care noi o punem in el. Darul este gestul care poarta in sine dragostea daruitorului pentru cel caruia i se daruieste. Orice alta motivatie face ca gestul nostru sa se perverteasca. Atat de pretios este un dar, cata dragoste poarta in el.

Darul este asadar nu o realitate materiala, ci una sufleteasca, duhovniceasca. Acelasi lucru este dar, daca este daruit, sau este marfa, daca este vandut. Ma tem ca nu toate darurile, foarte multe de altfel, care se fac in aceasta perioada sunt in adevaratul sens al cuvantului daruri. Acest lucru il stie cu adevarat numai duhul celui care l-a daruit. Marimea si valoarea darului nu sunt date de valoare obiectului in sine, ci de cata cinstire si dragoste investim si ne manifestam prin acel obiect. Un mare dusman al darului este rutina, inertia. Daca este luna darurilor trebuie sa ducem daruri! Pentru ca lucrul oferit de noi cuiva sa fie cu adevarat dar este nevoie de foarte multa vigilenta, trezvie. Trebuie sa biruim inertia sau rutina care functioneaza ca mijloace de constrangere si ne fura libertatea gestului. Trebuie sa biruim orice interes pentru a curata gestul nostru de orice umbra si a-l transforma in dar curat: adica in miscare si manifestare a cinstirii si a dragostei noastre pentru persoana respectiva.
 
Printr-o simpla, dar deloc usor de realizat miscare a gandului, putem transforma totul in dar: viata noastra, profesiunea noastra, toate lucrurile facute de noi si pe fiecare in parte. Este suficient sa le dedicam sau sa le inchinam fie persoanelor dragi, fie lui Dumnezeu insusi. Nu numai o carte pe care o scriem o putem dedica cuiva, ci si cel mai neinsemat gest al nostru il putem inchina cuiva: mamei sau prietenilor etc. Este suficient ca in adancul sufletului sa spunem: "Lucrul acesta il fac pentru mama mea"! Sau "pentru prietenul meu"! Sau "pentru Dumnezeu". In felul acesta facem exercitiul vietii ca daruire, ne plasam pe traiectoria existentei ca dar.

Inchinarea ca daruire

Ne scapa de cele mai multe ori intelesul adanc al gestului inchinarii la Dumnezeu, poate cel mai frecvent si generalizat gest al crestinului: Ma inchin Tatalui si Fiului si Sfantului Duh! Acest gest poate avea doua sensuri: acela de a ma inchina ca semn de supunere si acela de a ma inchina ca dedicare, ca daruire. Cele doua intelesuri coexista in unul si acelasi gest, dar trebuie sa recunoastem ca ne scapa celor mai multi cel de-al doilea inteles.

Acesta este actualizat numai in situatia in care relatia noastra cu Dumnezeu este una de dragoste. "Pe noi insine si unii pe altii, si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam". Intr-o relatie de dragoste daruirea nu se limiteaza la lucruri, oricat de pretioase ar fi acelea. Prin daruri, de fapt ne oferim pe noi insine. Atat esti si te daruiesti intr-un dar, cata dragoste ai pus in respectivul dar pentru persoana careia il daruiesti. Dar exista si o masura a daruirii de sine.
 
Libertate, dar, iubire

Atat ramane din noi, din existenta noastra, acea parte a existentei noastre ne apartine care este constituita din acte si fapte si gesturi libere, libere de orice necesitate si de orice constrangere. Atat ne apartine in fapt, cat ne miscam liber. Si aceasta pentru ca libertatea este premisa a iubirii. Masura capacitatii noastre de a iubi este data de masura libertatii noastre interioare. Si darul este semn al acesteia din urma. Libertate, iubire, dar, trei cuvinte cheie care se determina reciproc, exprima sensul ultim al existentei noastre, sau existenta la varf (cum spunea Parintele Saniloae) sau existenta asemenea cu Dumnezeu. Despre iubire vorbim mai mult, dar despre libertate si dar mi se pare ca vorbim prea putin. Ori, acestea nu pot fi despartite.

Darul da consistenta relatiei dintre doua persoane

Darul da consistenta relatiei dintre doua persoane. In lucrul daruit este prezent cel care a daruit. Oricand vezi sau folosesti sau iti amintesti de darul cuiva iti vine in minte persoana respectiva si desigur se actualizeaza dragostea exprimata in acel dar. Cu cat mai multe daruri adevarate cu atat relatia de dragoste este mai consistenta. Darurile sunt cele care ne leaga in special de cei absenti sau de cei care au parasit aceasta lume. Nu exista mai frumoasa amintire din partea unei persoane iubite, decat un dar care sa poarte semnele dragostei respectivei persoane pentru tine: momentul in care ti-a fost daruit, marturisirea care l-a insotit, emotia etc. Darul trece in modul foarte concret si granita dintre viata si moarte. A se vedea acest lucru si in practica extrem de raspandita a darurilor facute pentru cei morti (imparteala sau pomana), facute la soroacele randuite. Darul de mancare sau imbracaminte facute cu aceste prilejuri arata intelegerea foarte adanca a gestului de catre credinciosi. Mortii nu se hranesc si nici nu se imbraca cu lucrurile materiale - cum cred unii sectari sau pseudo-intelectuali care ne si blameaza pentru aceste gesturi ale noastre -, ci se hranesc cu dragostea si jertfa pe care le exprima in felul acesta cei dragi ai lor.

Sunt daruri ale oamenilor care-L aduc intre ei si pe Dumnezeu

Exista, insa, o categorie de daruri care includ in relatia dintre cei doi si pe Dumnezeu insusi, daruri care actualizeaza in ele insele nu numai relatia dintre cei doi -daruitor si primitor - ci si relatia lor simultana cu Dumnezeu. Acestea sunt: cartile sfinte (Biblia), cartile de rugaciune (Ceaslovul, Psaltirea, Acatistierul etc), icoanele, candelele etc.

Este foarte simplu de inteles acest lucru: Cand cineva va citi dintr-o Biblie primita in dar - intrand astfel in relatie cu Dumnezeu prin Cuvantul Sau - isi va actualiza si relatia cu cel care i-a daruit Biblia. La fel se intampla si cu icoana, sau candela, sau catuia, sau orice obiect care ne intermediaza si actualizeaza relatia cu Dumnezeu. Este lesne de inteles de ce aceste obiecte sunt mult mai pretioase ca daruri decat oricare altele, desi sunt mult mai ieftine decat acelea. De altfel, adevarul acesta este marturisit si de o practica foarte veche, care a supravietuit numai in reflexul ca lucrurile sfinte nu trebuie sa ti le cumperi, ci sa le primesti in dar de la cineva. Este inca foarte vie aceasta traditie, din pacate numai partial pastrata si un pic rastalmacita: nu-i bine sa-ti cumperi singur candela, ci sa ti-o cumpere altcineva. Nu acesta este sensul real al lucrurilor. Adevarul adanc si foarte frumos al acestei traditii este acela ca e bine ca lucrurile sfinte sa fie daruite. S-a indepartat un pic perioada aceea in care preotii, care intrau in casele credinciosilor cu diferite prilejuri, auzeau marturii emotionate, de genul: "Icoana aceasta o am de la bunica mea"! sau "Biblia aceasta o am de la tata, care la randul lui a primit-o de la bunicul s.a.m.d."! Este timpul sa recuperam aceasta practica in adevaratul ei continut. Iar perioada Sarbatorilor Craciunului este poate cea mai potrivita pentru a ne darui unii altora daruri din aceasta categorie a lucrurilor sfinte.