Sfântul Justin Popovici: În istoria neamului omenesc, nimic nu este atât de sigur cu exactitate ca Învierea Dumnezeului-Om Hristos

Cuvânt al Sfântului Justin Popovici la ultimul Paști pe acest pământ
(Paștile anului 1979, Mănăstirea Celie, Valievo)

Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

Și ne aduce nouă toate veșnicele adevăruri: adevăruri despre om, despre Dumnezeu, despre viaţă, despre dragoste și dreptate, despre păcat și moarte, despre rai, despre iad, despre biruinţa asupra morţii, asupra păcatului și asupra iadului, despre timp și despre veșnicie, despre Mântuitorul și mântuire, în general despre orice, care era indispensabil existenţei omenești, pentru viaţa cea veșnică în lumea lui Dumnezeu, văzută și nevăzută.

Da, toate aceste adevăruri se unesc cu unica atotadevărată Înviere a Domnului Iisus Hristos, pentru că aceasta este biruinţa asupra păcatului, asupra morţii și asupra diavolului, dar în același timp și certitudinea fiinţei omenești prin Aceasta despre viaţa veșnică. De aceea și Învierea Dumnezeului-Om Hristos, în realitate cuprinde în fiinţa ei întreaga mântuire, după cum de asemenea și întreaga viaţă a fiecărui creștin. Acesta este motivul că Învierea este unica biruinţă împotriva morţii, a păcatului și a diavolului. Numai cu Aceasta s-au înfăptuit toate, s-au arătat toate și s-au dat toate. La Aceasta se referă toată Evanghelia: Înviere = Mântuire, Evanghelie a Învierii = Evanghelie a mântuirii. Pentru aceasta Domnul cel Înviat este unicul Mântuitor, dar și Mântuitorul este unicul Care a înviat. Acesta este și motivul pentru care de Dumnezeu insuflatul Apostol Pavel întreaga Evanghelie o îndreptează spre Înviere și întreaga iconomie dumnezeiesc-omenească a mântuirii la faptul Învierii (se subînţelege că Învierea presupune în mod natural Crucea și moartea). Acesta este faptul pe care Apostolul îl are ca Evanghelie și îl predă ca Evanghelie.

Într-adevăr, în această Evanghelie nu sunt toate de la Mântuitorul Dumnezeul-Om pentru om? Din această pricină, în Evanghelie nu se îngăduie nimic să se schimbe, nici să se adauge. Pentru că orice era necesar să se scrie în ea s-a scris. Adică tot Dumnezeul-Om și toată inexprimabila Lui desăvârșire.

Întreaga Evanghelie este prezentă în Învierea lui Hristos și în Dumnezeul-Om cel Înviat. Și de vreme ce aceasta este realitate, atunci și mântuirea este asigurată pentru toţi oamenii, dar și pentru fiecare om separat, mântuirea de păcat, de moarte și de diavol. Dar oare această realitate este fiinţială, mărturisită, văzută, pipăibilă și, mai mult, autentică? DA, deoarece în istoria neamului omenesc, nimic nu este atât de sigur cu exactitate ca Învierea Dumnezeului-Om Hristos și mult mai mult, nimic nu este atât de învederat și, mai mult, atât de multilateral demonstrat, precum și atât de dinamic mărturisit. Aceasta este realitatea care se transmite neîntrerupt de la generaţie la generaţie ca viaţă vie și putere făcătoare de viaţă, care izvorăște din Dumnezeul-Om Cel Înviat și de la Sfinţii Apostoli și de la Părinţii Bisericii, care în chip bogat, dar și adânc, insuflă și se revarsă asupra tuturor creștinilor, din veac în veac, din generaţie în generaţie și astfel tuturor până în ziua judecăţii.

Această realitate este o neîncetată trăire, însăși viaţa tuturor creștinilor de la Sfinţii Apostoli până la noi toţi, și de la noi până la acei ultimii, în ziua universalei Învieri a morţilor.

Aceasta este o realitate care se trăiește de către creștini ca fiinţa și conţinutul vieţii și existenţei lor. Pentru că orice este creștin decurge din Hristos, Dumnezeul-Om Cel Înviat: Rugăciunea; El o îndreptează spre Înviere și din pricina Lui spre Dumnezeul-Om Cel pururea viu. Credinţa în El este credinţa în Cel înviat și din pricina Lui în Dumnezeul-Om cel veșnic viu și dragostea în El și postul și smerenia și răbdarea și toate celelalte virtuţi pentru El; toate acestea sunt din Dumnezeul-Om Cel Înviat și mulţumită Dumnezeului-Om Cel Înviat. Dar și toate Sfintele Taine, împreună cu toate dumnezeieștile și izvorâtoarele de har puteri, ca și întreaga viaţă în El și în lumea aceea, toate acestea sunt din Dumnezeul-Om Cel Înviat și pururea viu și din pricina Lui și mulţumită Lui.

Pentru că dacă El nu învia, Evanghelia ar fi fost literă moartă pe hârtie. Pentru că dacă El nu biruia moartea, creștinismul nu ar fi existat. Cu siguranţă va fi existat atunci o oarecare învăţătură filosofică, ca de exemplu a lui Socrate, a lui Platon, a lui Kant, a lui Bergonoski. Doar El, care este pururea viu, pentru că este Domnul Iisus cel Înviat, dă astfel de puteri creștinilor – în viaţa lor: în viaţa cu credinţă, în viaţa cu dragoste, în viaţa cu rugăciune, post, în viaţa cu nemurire, în viaţa cu veșnica viaţă. Doar El, Cel pururea viu, îndreptează pe Mucenici la mucenicie, pe pustnici la pustnicia lor, pe Apostoli la apostolicitatea lor, pe Mărturisitori la mărturisirea lor, pe cei milostivi la milostenia lor, pe postitori la postirea lor, pe cei înfrânaţi la înfrânarea lor, pe cei iubitori de îndurare la iubirea lor și într-o propoziţie: pe toţi creștinii din toate veacurile la multilateralele virtuţi evanghelice în care coexistă viaţa după Evanghelie pentru mântuirea noastră. Și încă aceste realităţi infinite, acestea și atâtea vieţi încă, aceștia și atâţia Mucenici încă învederează că într-adevăr nimic și nimeni nu este în istoria lumii atât de mult puternic și atât de cu totul într-adevăr încredinţat (garantat) ca Dumnezeul-Om Hristos Cel Înviat și Sfânta Sa Înviere.

De aceea, această mărturie de la primii sfinţi ucenici ai lui Hristos, de la Sfinţii Apostoli: Aceștia au pipăit, ca înșiși văzători ai Cuvântului, dar L-au și propovăduit pe Dumnezeul-Om Cel Înviat. Oricare ar fi aceștia și lucrările lor, sunt doar o mărturie despre Dumnezeul-Om Cel Înviat. Apostolicitatea lor nu este nimic altceva decât o simplă și neîntreruptă mărturisire despre Domnul Iisus, Dumnezeul-Om Cel Înviat. Din orice lucru al lor provine și iradiază această a-tot-de-viaţă-făcătoare și nemuritoare a-tot-biruinţă a puterii lui Hristos, Dumnezeul-Om Cel Înviat și pururea viu. Pentru că numai continua comuniune cu Domnul cel Înviat a dat toate acele dumnezeiești și minunate puteri simplilor pescari din Galileea, așa încât să robească lumea prin dragoste și prin credinţă, fără sabie și daruri, ci dimpotrivă jertfindu-și chiar și sângele lor pentru Dumnezeul-Om Cel Înviat, pentru dumnezeiasca Sa vedere, pentru credinţa în El, pentru dragostea faţă de El.

Pentru aceasta, cu tot sufletul și cu toată fiinţa noastră strigăm atotfericiţi tuturor fiinţelor în toate lumile: Hristos a înviat!

traducere de monahul Leontie | articol apărut în revista ATITUDINI, nr. 22

Cele trei Paşti (Ρουμανικά, Romanian)

„O, Paştile cele mari şi preasfinţite, Hristoase, o, Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea, dă-ne nouă mai adevărat să ne împărtăşim cu Tine în ziua cea neînserată a împărăţiei Tale” (Cântarea a IX –a din Canonul Paştilor)

Sărbătoare a sărbătorilor şi praznic al praznicelor este luminata zi de astăzi. Cel mai răspândit nume al ei din vremurile cele mai vechi este „Paşte”. „Facem Paştele”, „sărbătorim Paştele”, spunem. Ce înseamnă Paşte? Având în vedere tradiţia Bisericii şi învăţătura Părinţilor distingem trei Paşti.

***

Primul şi cel mai vechi este Paştele iudaic. Cuvântul „Paşte” este evreiesc şi înseamnă „trecere” sau „paşaport”. După cum pentru a se deplasa cineva dintr-o ţară în alta are nevoie de un paşaport, ceva asemănător se întâmpla şi în vremurile vechi. Dumnezeu a dat un paşaport, a îngăduit unui popor să treacă. Care este poporul? Şi unde i s-a îngăduit să treacă? Două popoare în lume au o mare istorie şi au fost popoare alese ale lui Dumnezeu: Israel şi Elada. Nu o spunem noi. O spune istoria. După cum noi 400 de ani am fost sclavi la turci, aşa şi Israel 400 de ani a fost sclav la egipteni – acesta este un fapt istoric. Munceau zi şi noapte, construiau marile piramide care se păstrează până astăzi şi sunt monumente nu atât ale artei, cât ale sclaviei. Au trăit în aspra sclavie a faraonilor, a împăraţilor Egiptului. Dar Dumnezeu le-a dat libertate. A trimis pedepse peste Egipt, cele zece plăgi, şi în cele din urmă îngerul Domnului i-a ucis pe toţi copiii întâi-născuţi doar ai egiptenilor, ocrotind copiii israelitenilor. Cum au fost salvaţi? În ultima noapte au primit o poruncă: În seara aceasta vă veţi culca sclavi şi vă veţi trezi liberi. Să junghiaţi „o oaie de un an”, un miel de un an (Ieşire 12, 5), care să nu aibă nicio meteahnă, dar niciuna. Cu sângele lui să vopsiţi pragul de sus şi uşorii uşilor voastre. Îl veţi găti fript, dar să fiţi atenţi să nu rupeţi niciunul din oasele lui (vezi Ieşire 12, 10). Îl veţi mânca cu pâine azimă, pâine fără drojdie şi cu ierburi amare (simbol al amărăciunii sclaviei – nu există un lucru mai amar ca sclavia) şi să fiţi gata să fugiţi.

Aceasta a fost porunca şi într-adevăr aşa s-a şi întâmplat. Faraon a fost nevoit să semneze eliberarea lor şi israeliţii au plecat. Au trecut, au trecut Paştile de la sclavie la libertate. Acest eveniment îl sărbătoresc până astăzi cu umilinţă religioasă, noaptea, după apusul soarelui, pe 14 ale lunii Nissan, care corespunde cu luna noastră aprilie. Junghie mielul şi mănâncă ierburi amare cu pâine azimă. Dar mai înainte – Ce mustrare pentru noi! – nu mănâncă – nu ating nimic, dacă nu fac ceva; mai marele familiei citeşte un fragment din cărţile istorice ale Vechiului Testament, din Ieşire, unde este descris în detaliu acel prim Paşti, prima trecere. Apoi mănâncă, înalţă unul după altul patru pahare, care au o importanţă pentru ei – cel mai important fiind al treilea -, şi cântă câţiva psalmi ai lui David toţi împreună. Aşa fac Paştile, care este cea mai mare sărbătoare la ei.

Aşadar, primul Paşti este cel iudaic. Al doilea este cel creştin. Se deosebesc? Mult. Cel iudaic este umbra, cel creştin este realitatea. Pe cât de mult se deosebeşte un trup de umbra lui, atât de mult un Paşte de celălalt. Ce asemănări au? Acolo se junghie un miel, dar şi noi avem un miel. Care este mielul nostru? Nu este un animal. Este Mielul, care merită a se scrie cu „m” mare, Domnul nostru Iisus Hristos. Acesta este „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29). El se aduce jertfă şi sângele Lui izbăveşte umanitatea. Altă importantă asemănare: La primul Paşti Dumnezeu a spus să nu se sfărâme niciun os. Şi în Vinerea cea Mare pe Golgota soldaţii, deşi au sfărâmat oasele celor doi tâlhari ca să moară mai repede, când s-au apropiat de trupul lui Iisus „nu i-au zdrobit fluierele” (Ioan 19, 33); nu au vătămat niciunul din oase. Doar cu suliţa a fost împuns în coastă Fiul Fecioarei. Fusese profeţit: „Şi s-a făcut aceasta ca să se împlinească Scriptura: Niciun os nu I se va zdrobi” (Ioan 19, 36; Ieşire 12, 10). Acesta este Paştele creştin, care este mult superior celuilalt.

Aşadar, un Paşte este cel iudaic, al doilea este cel creştin, şi al treilea Paşti care este? Este PAŞTELE cel ceresc, cel mai important dintre toate. Nu-l vom prăznui aici pe pământ; îl vom prăznui în Împărăţia Cerurilor. Asta o spune troparul: „O, Paştile cele mari şi preasfinţite, Hristoase, o, Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea, dă-ne nouă mai adevărat să ne împărtăşim cu Tine în ziua cea neînserată a împărăţiei Tale” (Cântarea a IX –a din Canonul Paştilor).

În cer! Dar cine crede astăzi în cer, că există cer? Este nevoie de o sensibilitate a credinţei (de o antenă a credinţei). Nu învăţăm nici măcar de la Socrate? A trăit înainte de Hristos; totuşi, ce a spus când l-au condamnat la moarte? Plec, sufletul meu merge într-o altă lume. Acolo îi voi întâlni pe judecătorii cei nepărtinitori, pe Minoa, pe Radamantis, pe Aiakos, şi ei vor rejudeca pricina mea…

Până acolo au ajuns undele antenei lui Socrate. Dar Biserica ne confirmă în acest tropar, că dincolo de Paştele acesta, există şi Paştele într-o altă lume, desăvârşită. Învredniceşte-ne, Hristoase, să fim părtaşi acestuia „mai adevărat”, mai strălucitor, să ne desfătăm de Tine în Împărăţia Cerurilor. Acesta este Paştele cel veşnic.

Există astăzi credinţă în acea lume? Cu întristare am aflat despre poziţia unei învăţătoare. În ziua în care au întrerupt lecţiile pentru Paşti, ea a spus copiilor: – Încheiem astăzi, se închide şcoala. Va începe după 15 zile. – De ce, doamnă, încheiem? – Nu am a vă spune nimic, să vă duceţi la casele voastre!… Nu s-a învrednicit domniţa să spună copiilor că iau vacanţă pentru a-L cinsti pe Biruitorul morţii Cel răstignit.

Iubiţii mei, pe cât de sigur e faptul că astăzi, aici pe pământ, este Paştele, tot atât de sigur e că există şi altă lume şi alt Paşte. Crezi lucrul acesta? Eşti creştin. Nu crezi lucrul acesta? Îmi pare rău de tine. Că dacă vii la biserică şi sărbătoreşti poate că o faci dintr-un obicei.

***

Fraţii mei! Să învăţăm de la evrei. Aceştia îşi respectă religia lor. De aceea, priviţi, o mână sunt şi se impun. Nu sunt pentru ei, nu simpatizez convingerile lor, imperiul pe care vor să-l întemeieze, planurile sioniste, nu. Dar mă simt dator să mărturisesc că ei domină în Mediterana şi la nivel mondial. De unde au atâta putere? Dacă mergeţi într-o casă de evrei, capul familiei explică Scriptura, ceilalţi ascultă. Arătaţi-mi, arătaţi-mi o casă creştină, în care tatăl, astăzi, va spune ceva despre Învierea Domnului! Aproape toţi sunt ca învăţătoarea despre care am spus. Aşadar să se scoale tatăl, să ia Evanghelia în mâini şi să spună: copii, staţi. Ce sărbătorim astăzi? Ce este sărbătoarea aceasta? Este minciună sau adevăr? Dacă este minciună, să mergem şi noi cu materialiştii şi cu ateii să o desfiinţăm, deoarece nu se cuvine să trăim în minciună. Dacă însă este adevăr – şi este adevăr -, atunci „veniţi să ne închinăm şi să cădem” la Biruitorul morţii şi al iadului!… Dacă faci asta, tată, eşti creştin. Într-o zi vei muri, dar copiii nu te vor uita.

Aşadar să nu fie această sărbătoare una gastronomică. Să fie duhovnicească. Câţi sunteţi creştini, „câţi sunteţi credincioşi”, să nu sărbătoriţi doar materialist, să nu cădeţi peste mâncare precum vulturii şi corbii. Să prăznuiţi creştineşte. Să nu ne arătăm mai prejos de evrei. Deschideţi sfintele texte, citiţi ceva, vorbiţi, aprofundaţi, cultivaţi credinţa Bisericii noastre. Aşa există nădejde că într-o zi ne vom învrednici să ni se întâmple şi nouă ceea ce spune acest minunat tropar: „O, Paştile cele mari şi preasfinţite, Hristoase, o, Înţelepciunea şi Cuvântul lui Dumnezeu şi Puterea, dă-ne nouă mai adevărat să ne împărtăşim cu Tine în ziua cea neînserată a împărăţiei Tale”.

Vă dau canon cu epitrahilul: înainte de a începe să mâncaţi, să deschideţi Evanghelia lui Ioan, să citiţi capitolul 20, şi apoi ca nişte creştini să şedeţi la masă, pe care fie ca Domnul să o binecuvinteze.

Acestea. Hristos cu noi, Hristos cu familiile voastre, Hristos cu oraşul nostru, Hristos cu tot poporul nostru. Amin.

+ Episcopul Augustin

Traducere din elină: monahul Leontie

“SA NU NE IMPUTINAM SUFLETESTE IN FATA ACESTEI PRIMEJDII!“

• Doxologia: Pastorală la Învierea Domnului

Hristos a înviat!

(…) Iubiţi fii duhovniceşti,

Mântuitorul ne-a trecut din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, prin învierea Sa, nu numai cu sufletul, ci şi cu trupul; ne-a trecut cu sufletul prin harul iertării păcatelor în Sfânta Taină a Spovedaniei, har împărtăşit Sfinţilor Apostoli în seara zilei Învierii Sale, când a zis: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, iertate vor fi şi cărora le veţi ţine, ţinute vor fi” (Ioan 20, 22-23). Acest har al iertării, Sfinţii Apostoli, la rândul lor, l-au împărtăşit celor vrednici în Sfânta Taină a Hirotoniei episcopilor pentru a sluji Sfintele Taine ale lui Dumnezeu. Acest har al slujirii preoţeşti a fost împărtăşit de către episcopi din generaţie în generaţie până astăzi şi în veci. Această transmitere, înlănţuire se numeşte succesiune apostolică. În afara ei, nu există slujire preoţească adevărată care să împărtăşească harul iertării şi sfinţirii oamenilor şi a făpturii neraţionale – apa, unele plante şi, mai ales, hrana pentru trupul omului.

Mântuitorul, prin Învierea Sa, ne trece din moarte la viaţă şi cu trupul. Aceasta se înfăptuieşte la obşteasca înviere: „Şi vor învia cei ce au făcut cele bune,ne spune Mântuitorul, spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut cele rele, spre învierea osândirii” (Ioan 5, 29); „Dacă cinevava păzi cuvântul Meu,nu va vedea moartea în veac” (Ioan 8, 51),moartea adusă de păcatele nemărturisite şi neiertate în Sfânta Taină a Spovedaniei. „Plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23). Suntem datori să păzim, să împlinim cuvintele Mântuitorului, nu numai să le ascultăm sau să le propovăduim, să fim nu numai ascultători, ci şi împlinitori ai cuvintelor Lui (Iacov 1, 22). Să ascultăm şi să împlinim cuvintele Mântuitorului în duhul adevărului care ne face liberi (Ioan 8, 32).

Adevărul cuvintelor Mântuitorului este păstrat numai în şi de Sfânta Biserică, trupul tainic al Mântuitorului, şi el este vestit numai de Biserică prin slujitorii ei sfinţiţi în Sfânta Taină a Hirotoniei sau harisma culturii teologice. Biserica este, dupăcum scrie Sfântul Apostol Pavel, „stâlpul şi temelia adevărului” (I Timotei 3, 15).

Cuvintele Mântuitorului rămân în noi, rodind mântuirea noastră în măsura în care şi noi rămânem în El. „Dacă rămâneţi în Mine, şi cuvintele Mele în voi” (Ioan 15, 7); rămânem în Mântuitorul, dacă ne împărtăşim cu Preasfântul Trup şi Sângele Său: „Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ioan 6, 56). Rămânem în El şi El rămâne în noi în măsura pregătirii noastre creştineşti prin post, rugăciune, fapte de milostenie şi, fireşte, spovedindu-ne în Sfânta Taină a Mărturisirii, luând iertarea păcatelor, împlinind, în acelaşi timp, canonul dat de preotul duhovnic.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi, mai mult ca oricând, suntem datori să luăm aminte la cuvintele Mântuitorului: „Atât cât sunt în lume, Lumină a lumii sunt” (Ioan 9, 5). Prezenţa tainică şi reală a Mântuitorului nostru Iisus Hristos în lume s-a vădit, de-a lungul veacurilor (celor două milenii), s-a făcut roditoare în operele de cultură şi artă, în înfăptuirile benefice ale oamenilor de ştiinţă, în faptele de binefacere umanitare individuale ale oamenilor, ale unor societăţi şi, mai ales, ale Bisericii, în viaţa morală, în legile justiţiei şi aplicarea lor şi, mai presus de toate acestea, în viaţa de sfinţenie a ascultătorilor şi împlinitorilor cuvintelor Sfintei Evanghelii. Cu alte cuvinte, cultura şi civilizaţia lumii, în ce ne priveşte, a lumii continentului nostru Europa, îşi au rădăcinile şi poartă pecetea învăţăturii creştine, a prezenţei şi lucrării persoanei Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Lumina lumii Care revarsă în chip tainic şi real lumina Sa în sufletele, în minţile, în trăirea vieţii omului de fiecare zi, a vieţii în care iertarea, bunăvoirea, înţelegerea între oameni, munca făcută cu dăruire creează acel climat de pace, de bucurie curată, climat din care este alungat întunericul patimilor care aduc atâta tulburare în viaţa oamenilor, după cum ne-o spune atât de limpede Sfântul Apostol Iacov:

„De unde vin războaiele şi de unde certurile dintre voi? Oare, nu de aici: din poftele voastre care se luptă în mădularele voastre? Poftiţi şi nu aveţi; ucideţi şi pizmuiţi şi nu puteţi dobândi ce doriţi; vă luptaţi şi vă războiţi şi nu aveţi, pentru că nu cereţi. Cereţi şi nu primiţi, pentru că cereţi rău, ca voi să risipiţi în plăceri” (Iacov 4, 1-3).

Astăzi vedem cu toţii cum unii oameni din Europa creştină vor să fie nemuritori aici pe pământ şi ce este şi mai înfricoşător este faptul că aceştia vor o societate, o lume fără Dumnezeu.

Aceşti oameni au întors spatele la Dumnezeu şi vor să-L alunge din creaţia Sa prin programe economice şi legi care promovează imoralitatea, pervertind demnitatea omului făcut după chipul lui Dumnezeu, ademenesc, îndeamnă şi chiar constrâng prin măsuri economice, ca oamenii să le urmeze, adică că renunţe la trăirea vieţii călăuzite de învăţătura creştină, să se lepede de Dumnezeu.

Iubiţi creştini,

În faţa acestei primejdii să nu ne împuţinăm sufleteşte, să nu ne pierdem credinţa în Dumnezeu, încrederea în purtarea Lui de grijă faţă de neamul nostru omenesc, ştiind că „Dumnezeu, celor mândri le stă împotrivă” (Iacov 4, 6; I Petru 5, 5), „Dumnezeu nu se lasă batjocorit” (Galateni 6, 6), „Porţile iadului nu vor birui Biserica lui Hristos” (Matei 16, 18). „Dumnezeiasca Lui putere ne-a dăruit toate cele ce sunt spre viaţă şi spre bună cucernicie, făcându-ne să cunoaştem pe Cel ce ne-a chemat prin slava Sa şi prin puterea Sa, prin care El ne-a hărăzit mari şi preţioase făgăduinţe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi dumnezeieştii firi, scăpând din stricăciunea poftei celei din lume. Pentru aceasta, puneţi şi din partea voastră toată sârguinţa şi adăugaţi la credinţa voastră: fapta bună, iar la fapta bună cunoştinţa; la cunoştinţă înfrânarea; la înfrânare răbdarea; la răbdare evlavia; la evlavie iubirea frăţească, iar la iubirea frăţească dragostea” (II Petru 1, 3-7).

Să sporim în dragostea cea vie, milostenia, ajutorarea celor aflaţi în lipsuri materiale şi necazuri, aşa cum s-a întâmplat celor înzăpeziţi din acest an, în unele zone ale ţării noastre, zone (localităţi) în care mulţi bătrâni şi bolnavi au aşteptat ajutorul nostru umanitar, dragostea noastră creştinească. Să ne bucurăm în Domnul şi să-I mulţumim cu smerenie lui Dumnezeu că ne-a învrednicit şi pe noi, fiii eparhiei noastre, să le oferim ajutorul cuvenit pe măsura posibilităţilor noastre materiale şi a dragostei noastre creştine. Prin aceasta, am îndeplinit ceea ce suntem datori să facem în toată vremea şi în tot locul, pentru că trebuie să trăim nu numai pentru noi, ci şi pentru cei de lângă noi, în primul rând pentru cei de lângă noi, să trăim în frica şi dragostea lui Dumnezeu împlinind poruncile Lui prin care rămânem în Dumnezeu (I Ioan 3, 24).

Datori suntem să ne rugăm unii pentru alţii şi, mai ales, pentru cei bolnavi, cu deosebire atunci când săvârşim Sfânta Taină a Maslului, Sfânta Taină căreia anul acesta îi acordăm o atenţie deosebită, toate strădaniile noastre creştineşti şi pastorale.

Rog pe Bunul Dumnezeu ca la sărbătoarea Sfintelor Paşti, Hristos Cel înviat să vă dăruiască sănătate, pace, linişte sufletească şi bucuria mântuirii

Hristos a înviat!.

Lasă-mă să te iubesc (un text extraordinar)

Iată câteva cuvinte care mie mi-au dat mare nădejde şi bucurie. Sper să vă placă. Sunt extraordinare cuvintele si mai ales felul cum vede Dumnezeu relatia cu noi.



"Nu imi spune nimic. Iti cunosc mizeria, necazurile, luptele si ispitele sufletului tau. Iti cunosc si stiu si lasitatea pacatelor si cu toate acestea iti spun: “Iubeste-ma asa cum esti tu! Da-mi inima ta!” Daca o sa astepti ca sa devii un inger ca sa mi te daruiesti intru iubire, atunci n-ai sa ma iubesti niciodata! Chiar cand esti las, fricos, neincrezator in implinirea dragostei si in savarsirea sfinteniei, chiar cand ai sa recazi in acele pacate pe care nu ai vrea sa le mai faci Eu nu iti dau voie sa nu ma iubesti. Iubeste-ma asa cum esti tu, in orice moment si in orice situatie te-ai afla, in credinciosie sau tradare, in ravna sau in uscaciune. Tu iubeste-Ma asa cum esti.



Eu vreau sa ma poti iubi din putina si saraca ta inima. Daca astepti pana cand ai sa fii desavarsit ca sa ma poti iubi, atunci n-ai sa ma iubesti niciodata. N-as putea sa fac eu oare din fiecare fir de nisip un serafim, un inger care sa straluceasca de curatie si dragoste?! Nu sunt eu Domnul Dumnezeu care a creat toate si pot totul?! Omule, ti-ai dat tu viata pentru lume din dragoste pentru oameni, sau ai murit din iubire pentru mine? Atunci din ce motiv nu ma lasi sa te iubesc? Fiul meu, lasa-Ma sa te iubesc, eu iti vreau inima care este lacasul Meu.



Desigur, cu timpul am sa te schimb, insa chiar pana atunci iubeste-ma asa cum esti tu, fiindca eu te iubesc cu toate ca esti asa. Eu vreau ca dragostea ta pentru mine sa se nasca din putina si saraca ta inima, din adancul neputintei si al murdariei tale. Eu te iubesc si cand esti slab si necurat. Nu vreau o dragoste inzvorata si hranita din mandria virtutilor tale, ci dintr-o inima smerita pe care eu o pot curati oricand. N-am nevoie de virtutile tale, de talentele tale, de intelepciunea ta. Eu vreau doar sa ma iubesti si sa lucrezi cu dragoste pentru Mine.



Nu virtutile tale le doresc. Daca ti le-as da, tu esti asa de slab si mandru, incat ele ar hrani amorul tau propriu si nu m-ai cinsti pe Mine. Deci ele sa nu fie un motiv pentru care nu ma cauti si stai departe de mine. Aproprie-te cu dragoste. Unui fier ruginit, flacarile, nu numai ca i-ar curata rugina, dar l-ar face incandescent. Iubeste-ma si pacatele se vor arde si tu vei fi fericit. Iubeste-ma nu numai ca sa fii curat, caci asta ar fi din nou o mandrie pentru tine, ci pentru ca Eu vreau sa ma odihnesc in inima ta. Deci nu te mai ingriji de asta!



As putea sa fac prin tine lucruri mari pentru mintea omeneasca, dar nu, tu ai sa fii sluga rea si nefolositoare si neputincioasa. Am sa-ti iau si putinul pe care tu te crezi ca-l ai. Eu te-am facut din iubire si pentru ca sa-ti dau iubirea fara ca tu sa-mi poti da ceva. Nu incerca sa-mi platesti iubirea prin nimic. Asta ma doare atat de mult de la tine. Iubeste-ma in dragostea duhului Meu si fara motive. Numai sta departe de mine. Iti lipeste nu sfintenia pe care eu ti-o pot da, ci o inima gata sa ma iubeasca oricand si pana la capat.



Astazi eu stau la usa inimii tale ca un cersetor. Eu, singurul, adevaratul Imparat si Domn. Eu bat si astept. Grabeste-te sa-mi deschizi prin smerenie. Nu-mi aduce motive intinaciunea si saracia ta. Daca ti-ai cunoaste-o pe deplin si in adanc, ai muri de durere. Dar ceea ce m-ar durea pe Mine ar fi ca tu si acum sa te indoiesti de Mine, de iubirea pe care o am pentru tine. Crede ca eu pot totul...si tu nu poti nimica fara mine. Doar pacatul esti in stare sa il faci fara ajutorul meu.



Sa nu te increzi in tine fara Mine caci astfel o sa fiu nevoit sa te las in cadere in masura in care tu te apreciezi. Nu te framanta ca nu ai virtuti, am sa-ti dau Eu sfintenia Mea. Deschide-ti inima prin pocainta si ma primeste in potirul sufletului tau prin trupul si sangele Meu pe care-n dar ti-l dau la Sfanta Liturghie. Atunci o sa te fac sa intelegi totul si sa ma iubesti mai mult decat iti poti inchipui.



Lasa sa curga sangele Meu in sangele tau si sa bata inima Mea in inima ta. Eu ti-am dat-o pe Sfanta si Preacurata Mea Maicuta. Lasa sa treaca totul prin inima ei curata incat sa poata mijloci pentru tine. Orice s-ar intampla nu astepta nici-decum ca sa devii sfant, ca pe urma sa ma iubesti. In acest fel tu nu mai iubi niciodata. Si acum dute acum. Eu sunt cu tine!"

Pr Ieromonah Rafail Noica
 

Parintele Rafail Noica – Despre frica lui Dumnezeu

Despre frica lui Dumnezeu

Cuvantare tinuta in Postul Mare 1995 in Catedrala Arhiepiscopala Alba Iulia

Ma gandesc sa spun cateva cuvinte despre frica lui Dumnezeu fiindca este “inceputul intelepciunii”. Dar tare mi-e ca nu intelegem noi ce este frica lui Dumnezeu, frica de Dumnezeu; adica, sa-ti fie frica de Dumnezeu daca faci rau, si atuncea, de frica batului, sa nu faci nici aia, nici ailalta? Dar atuncea, daca ne este frica de Dumnezeu in felul acesta, cum propovaduim noi un Dumnezeu al dragostei, si unde este dragostea daca ne este frica de Dumnezeu asa cum ne este frica de un caine rau?

Dar atunci ce este frica lui Dumnezeu? Am cunoscut un suflet foarte bun care, ca sa se pazeasca de rele, si-a agatat in odaie o icoana, sau mai bine zis un tablou, unde se arata Judecata de Apoi, si mai ales chinurile iadului. Si atuncea nadajduieste, cand ii vin ganduri rele, ca uitandu-se la chinurile iadului sa se infricoseze si sa se ajute ca sa le taie. Spunea ca, la inceput, mergea tactica aceasta a nevointei, dar acuma se uita cu indiferenta la toate ororile pe care le arata tabloul, si inceputul intelepciunii parca nu se inteleneste in inima ei. Dar imi venea sa zic: Frica de iad, frica de chinuri este aceeasi cu frica de Dumnezeu, sau cand altii gandesc ca, tot asa, se infricoseaza cu gandirea la draci si la tot ce ne fac ei? Dar atuncea imi vine gandul: Frica de drac, asta este frica de Dumnezeu? Adica, Dumnezeul nostru este dracul? Ori Dumnezeul nostru este iadul?

Frica de Dumnezeu. Dar mie imi place, acolo unde se poate, unde fraza ingaduie, imi place mai mult sa spun “frica lui Dumnezeu,” fiindca expresia asta are un diapazon mai larg, inseamna mult mai multe lucruri, precum as vrea sa va pun lucrul acesta in gand acuma, din tineretele voastre. Tot cuvantul dumnezeiesc are un diapazon mult mai larg decat orice cuvant omenesc. Cu ajutorul Domnului o sa incep sa va vorbesc despre asta.

Prefer “frica lui Dumnezeu”, intai, fiindca “frica de Dumnezeu” prea mult sugereaza ca ti-e frica “de”; si atunci, daca ti-e frica “de” – fie Dumnezeu, fie un balaur – ce faci? Fugi si te ascunzi. Dar asta-i tocmai gresala pe care a facut-o Adam; ca, poticnindu-se si neascultand de Dumnezeu, vine Dumnezeu in Rai, si Adam aude glasul lui Dumnezeu in Rai, in “racoarea serii”, si fuge si se ascunde dupa copac.

Dar pe noi Biserica ne invata nu sa ne ascundem, ci sa ne marturisim: spovedanie. Adica ce este spovedania? Noi venim la Dumnezeu si ne dezvaluim. Nu ca Adam, asteptand pe Dumnezeu sa zica: “Adame, unde esti?” “Apai m-am ascuns, fiindca eram gol”. Si atunci Dumnezeu sa zica: “A, dar cine ti-a aratat ca erai gol? Nu cumva ai mancat din rodul acela de care ti-am spus Eu sa nu mananci?” Si iata ca Dumnezeu ii face spovedania lui Adam. Si pana la urma ce se intampla? Adam, cand s-a infatisat inaintea lui Dumnezeu, isi acoperise goliciunea cu frunze de smochin. Dar cand s-a terminat, tragic, tot dialogul acesta – tragic, fiindca Adam si-a pierdut frumusetea cea dintai, si nu si-a regasit-o prin marturisire, prin pocainta – cand Adam a pierdut Raiul in care se desfata, ce a facut Dumnezeu cu Adam? Iata ca l-a imbracat cu “haine de piele”.

Aceste haine de piei sau haine de piele – si expresia are multe intelesuri, pe care o sa le invatati, dar ma limitez astazi la una: Nu e oare haina de piele o imbracaminte, un acoperemant mai desavarsit decat frunzele de smochin? Adica, atuncea cand a iesit o cearta, cum ar fi, intre Adam si Dumnezeu, Adam a ramas imbufnat in starea lui si nu s-a intors ca sa spuna lui Dumnezeu: “Da, Doamne, asa cum ai zis, asa am facut. Am mancat din rodul din care mi-ai spus sa nu mananc, si uite ce s-a intamplat. Credeam ca mi se deschid ochii ca sa-i ridic la Dumnezeu, ca asa mi-a zis sarpele, atuncea cand Tu mi-ai spus ca aveam sa mor – si uite ca am murit, uite ca duhovniceste am murit. Mi s-au deschis ochii, si ce-am vazut? Goliciune si rusine. Dar de ce rusinea asta? Am pierdut harul Tau, am murit!”

Adam nu a spus asta. A ramas “in aer”: “Iata, femeia pe care Tu mi-ai dat-o, ea mi-a dat sa mananc, si bineinteles ca am mancat.” A cui e vina? A lui Dumnezeu. Si deci, zic ca Dumnezeu, bland, a incercat prin Eva sa-l mantuiasca pe Adam, dar nici Eva nu s-a aratat a fi ce a fost mai tarziu Maica Domnului, care prin dragostea ei, prin smerenia ei sa mantuiasca pe Adam. Si Eva ca prin cearta a marturisit: “Apai sarpele m-a amagit.” Si de aceea zic “cearta”, ca nici Adam nu s-a pocait, nici Eva nu s-a pocait, adica nu s-au imblanzit catre Dumnezeu, nu s-au smerit cu starea aceasta, minunata pentru cine a gustat catusi de putin o data smerenia, ca sa dea ocazie lui Dumnezeu sa se arate bland si milostiv, indurat, iertator, vindecator; ca, dupa uraciunea pacatului, Dumnezeu sa-i vindece, si Raiul sa nu fie pierdut. Si a ramas cearta.

Si au plecat de catre fata lui Dumnezeu, si Raiul s-a inchis cu Arhanghelii si cu Serafimii; si cu sabie de foc! Si iarasi zic, Dumnezeu ce a facut? I-a acoperit, le-a acoperit rusinea goliciunii cu haine mai desavarsite decat au putut ei sa isi creeze. In aceasta vedeti iubirea nesfarsita a lui Dumnezeu. in cearta fiind, Dumnezeu i-a miluit mai mult decat au putut ei insisi sa se miluiasca.

Apai daca Dumnezeu este asa, de ce sa nu mergem la Dumnezeu de la inceput si sa spunem, cum ziceam adineauri ca ar fi trebuit sa faca Adam: “Da, Doamne, ara pacatuit, dar iti cer iertare; Doamne, am pacatuit, dar din viata nu vreau sa cad!” – fiindca nici Dumnezeu nu vrea sa cadem din viata.

Frica de Dumnezeu, in sensul prost al cuvantului, este ce a desavarsit pacatul in Adam: despartirea de Dumnezeu. Dar nu a desavarsit-o total, ca pocainta mai este, dar a pecetluit intr-o oarecare masura starea de pacat.

O, daca Adam ar fi inteles “frica de Dumnezeu” ca pe frica lui Dumnezeu cea adevarata.. Vedem in cei ce au trait cu frica lui Dumnezeu, in Sfinti, in Parinti, in Psalmii care ne vorbesc: frica lui Dumnezeu este ceva ce apropie pe om de Dumnezeu. Apai cum mai este frica, daca te apropie, si nu te desparte?

Frica lui Dumnezeu este una din trairile iubirii, cand ti-e frica sa pierzi pe Dumnezeu, caci este asa de pretios, asa de drag, asa de iubit, asa de dulce sufletului. Harul lui Dumnezeu este asa incat, cand il pierzi, intr-adevar ai inteles ce inseamna moarte. Ca “moarte” nu inseamna in primul rand despartirea sufletului de trup, ci despartirea duhului omului de catre Duhul cel Sfant, de harul lui Dumnezeu. Asta este moartea, si de asta suferim noi toti. Si atuncea, cunoscand harul, noi avem mai multa experienta decat Adam, tocmai fiindca cunoastem raul. Adam a cunoscut numai binele si, cum zicem noi, “i s-a urat cu binele”, cum ar fi. Nu ca i se urase – dar nu l-a pretuit; in sensul acesta s-a urat cu binele, ca nu a stiut sa-l pretuiasca.

Daca unul dintre noi primim har de la Dumnezeu, apai harul naste o oarecare teama, cu plangere. Cum a venit in mine? Cine se salasluieste in mintea mea? Ce este ce mi-a schimbat acum toate gandurile, toate simtirile? Dar, lucru si mai infricosat: cum sa-l pastrez? Cum sa nu-l pierd? Si cu cat e mai puternic harul, cu atat este mai puternica frica. Unii vorbesc de “teroare,” totusi nu in sensul urat al cuvantului: o “teroare” sa nu pierzi aceasta, harul acesta asa de pretios. Dar, o, cat de usor se pierde! Un gand, cat de mic, care nu este in armonie cu el, si s-a dus! Dar nici nu stii ca s-a dus. Te trezesti dintr-o data: A, unde este? Unde este ceea ce-mi era atat de scump? Era pentru mine atat de bine. Cum sa-l mai aflu?

Si daca vine harul acesta la inceputul vietii, se pierde – fiindca omul nu stie sa traiasca fara pacat, si nu stie sa nu-l piarda. Dar daca continua educatia sfanta a omului, revine harul. Dar totusi sufletul il simte de asa o gingasie, incat te apuca o groaza cum sa nu-l pierzi. Si frica aceea care merge pana la groaza, aceea este frica lui Dumnezeu. Aceea este, daca vreti, frica de Dumnezeu, frica sa nu-L pierzi pe Dumnezeu, Cel ce te-a facut. Este deja “in samanta” dragostea lui Dumnezeu, dragostea de Dumnezeu, dragoste care, in nesavarsirea noastra, in starea noastra de pacat, se manifesta ca o frica, frica de a fi nevrednici de frumusetea aceasta nespusa.

Si va spun si lucrul acesta: va rog sa nu va inchipuiti ce poate fi frumusetea aceasta; ci sa cereti lui Dumnezeu sa v-o arate si sa v-o dezvaluie, sa o traiti in sufletele voastre, in inimile voastre, in oasele voastre, in carnurile voastre, ca este reala, si daca nu e reala, nici nu avem nevoie de ea. Va spun asta ca preot al Bisericii Ortodoxe, ca monah de mai bine de treizeci de ani. Daca tot ce se propovaduieste in Biserica noastra este numai o filosofie, in lada de gunoi cu ea! Ma iertati ca vorbesc asa brutal, dar vreau sa stiti ca este adevar. Dumnezeu este adevar, si adevarul se traieste; este cu putinta, literal, sa fie trait pana “in oasele tale”.

Literal in oasele tale? Sfantul de care v-am mai vorbit, si va mai vorbesc si altii, Sfantul Siluan, spune ca harul cel mare patrunde pana in oasele omului, si de aceea oasele acelui om dupa moarte devin moaste. Moastele nu sunt doar “oseminte”, moastele sunt oseminte sfintite de salasluirea harului Duhului Sfant pana in oase, si se simte in inima, in suflet, in minte, in trup, si pana in oase! Si de aceea va cer, tot ca monah al Bisericii, nu incercati sa va inchipuiti, fiindca toate inchipuirile sunt o caricatura groaznica in comparatie cu ce este adevarul harului.

Ce este? Traiti in adevar, cereti lui Dumnezeu: “Daca esti adevarat, Doamne, trezeste-ma si pe mine! Scoate-ma din negura in care sunt. Iar pentru pacatele mele mustra-ma, Parinte, cu blandete, ca sunt slab, dar da-mi Tu strigatul celui care se mistuie, si da-mi puterea caintei, dar arata-mi-Te! Fa ca viata mea sa fie adevarata, daca esti Dumnezeul adevarului.” Si spun aceasta fiindca Dumnezeu, ori este adevar, ori nu avem nevoie de El. Si aceasta o spun din incredintarea pe care o am din putina mea experienta, dar si prin adeverirea multor sfinti, pe care pe unii i-am cunoscut din carti, dar si in viata.

Frica lui Dumnezeu atuncea incepe sa fie “inceputul intelepciunii” – inceputul, nu intelepciunea! Fiindca sfarsitul intelepciunii este dragoste, asa de puternica, incat nu mai ramane nici urma de frica, cum ne spune Apostolul Ioan intr-una din Epistolele lui. inceputul intelepciunii este frica lui Dumnezeu, si frica lui Dumnezeu este dulce, desi poate sa mearga pana la groaza. Si, sa stiti, cum o descria Parintele nostru Sofronie, ca e datatoare de viata, nu este covarsitoare, zdrobitoare, cum este teroarea si frica. Este datatoare de viata, si o simti ca pe un dar pretios, pe care instinctiv nu vrei sa-l pierzi. Nu instinctiv, intuitiv, dar am intrebuintat cuvantul acesta care este mai aproape de intelegerea noastra. Precum instinctul ne face, ne impinge, ne calauzeste, daca vreti, in viata materiala, trupeasca, asa si intuitia in viata duhovniceasca.

Frica lui Dumnezeu atuncea naste in noi o alta frica de pacat decat cele pe care le-am descris la inceput, fiindca, vazand ca sunt lucruri care nu sunt in armonie cu frumusetea aceasta nespusa si absolut de nedescris, dar reala, si ca frumusetea aceasta e asa de gingasa, ca o poti pierde, de nici nu stii ca s-a dus, dar te trezesti fara ea, te apuca o teama de orisice nu este in armonie cu aceasta. Si “orisice-ul” care nu este in armonie cu aceasta, acela este pacatul.

Si definitia pacatului nu este pe linie morala, sau sociala, sau etica, sau practica (si acolo e un adevar, dar nu-i adevarul ultim). Definitia pacatului este pentru noi definitie vitala: este ceea ce nu e in armonie cu mireasma aceea nemaipomenita pe care o numim harul lui Dumnezeu. Acesta este pacatul! Si ne apuca o teama de pacat. Nu o teama bolnavicioasa: Aoleu, sa nu fac asta! Aoleu, sa nu fac ailalta! Stie sufletul ca Dumnezeu este marinimos si puternic a vindeca de pacate, dar ne apuca un lucru care devine ce numeste Psalmistul: “Cu ura desavarsita i-am urat”, adica, tot ce nu este de-al harului devine ura acum. Dar iarasi zic, nu bolnavicioasa, ci desavarsita. O ura in care, daca ai iubit lumina aceasta si viata, urasti toate ale mortii si ale stricaciunii cu “ura desavarsita”.

Parintele Rafail Noica

Mitropolitul Augustin de Florina: PE ACESTA SA-L ASCULTATI! este porunca cerului. NOI INSA NE-AM ASTUPAT URECHILE CU DOPURI DE CEARA SI NU VREM SA AUZIM

Postat de admin pe 05 Aug 2010 la 11:00 pm | Categorii: Cuvantul ierarhilor, Duminici si Sarbatori - Noime vii pentru viata noastra, Hrana duhului - cuvinte tari, texte esentiale / PREDICI SI CUVINTE DE FOLOS, Marturisirea Bisericii, Mitropolitul Augustin de Florina, Schimbarea la Fata, Talcuiri ale textelor scripturistice, Vremurile in care traim Print

***

„Pe Acesta să-L ascultaţi!” este porunca cerului. Noi însă ne-am astupat urechile cu dopuri de ceară şi nu vrem să auzim. În altă parte ciulim urechea, ca să auzim minciunile; dar glasul lui Hristos, care ne spune cele bune şi drepte nu vrem să-l ascultăm. (…) Şi vine, vine pedeapsa cea mare: trăsnete, cutremure, războaie, „Armaghedonul” (Apocalipsa 16, 16). Într-o noapte se vor goli oraşele şi toţi care vor avea timp vor fugi în munţi, ca să nu fie prinşi. Pentru că noi toţi, preoţi – episcopi, mici – mari, L-am părăsit pe Dumnezeu. Nu-L ascultăm.

***

ASCULTARE FAŢĂ DE VOIA LUI DUMNEZEU

„Şi iată glas din nori zicând: Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit. Pe Acesta să-L ascultaţi!” (Matei 17, 5).

Religia noastră, iubiţii mei, este singura adevărată în lume. Pe cât se deosebeşte diamantul de pietriş, atât se deosebeşte religia noastră de toate religiile din lume. Şi este singura adevărată, pentru că Cel care a întemeiat Sfânta noastră Biserică nu este un om, ca noi toţi, ci este Dumnezeu şi om, Dumnezeu-Om. Domnul nostru Iisus Hristos este Dumnezeu. O strigă îngerii şi arhanghelii, proorocii, miriade de oameni. O strigă şi nenumăratele minuni pe care le-a făcut, le face şi le va face până la sfârşitul veacurilor. Iar una din cele mai mari minuni ale Sale este aceasta pe care o sărbătorim astăzi: Schimbarea la Faţă. Să vedem în câteva cuvinte această minune şi ce anume ne învaţă.

Când Hristos s-a născut din Preasfânta, s-a arătat în lume ca un om comun, ca cel mai sărac om. Noi toţi avem o căsuţă; nimeni nu este fără acoperiş. El nu a avut unde să locuiască. Când cineva a vrut să-L urmeze, Hristos i-a spus:

„Păsările şi vulpile au cuiburi, dar Fiul Omului nu are unde să-Şi plece capul” (Matei 8, 20; Luca 9, 58).

Haine scumpe n-a purtat. Bani în buzunar nu a avut, pe jos mergea din sat în sat ca să propovăduiască Evanghelia. Aşadar, văzându-L oamenii aşa, nu au putut să-şi imagineze că sub această înfăţişare smerită se ascunde dumnezeiasca măreţie, se ascunde Dumnezeirea.

Ştiţi ce a făcut Hristos? Ceva asemănător cu ce a făcut odată un împărat din Rusia, înainte cu mulţi ani, în vremea ţarilor. Acesta, în palat, purta coroană pe cap, era îmbrăcat în veşmânt, cu sabie şi însemnele regale, iar când ieşea afară toţi i se închinau. A înţeles însă că toate acestea sunt formale şi ascund o ipocrizie. De aceea, ce a făcut? Într-o noapte şi-a scos coroana, sabia şi hainele de mătase, s-a îmbrăcat în hainele unui cerşetor, a luat un toiag şi a început să se plimbe desculţ printre supuşii săi. Toţi îl alungau. Puneau şi câinii să-l alunge. Şi nimeni nu-şi închipuia că sub zdrenţe se ascunde ţarul tuturor ruşilor. Doar o colibă din afara Moscovei s-a deschis şi l-a primit… Aşadar, ceva asemănător a făcut şi Hristosul nostru. Nu S-a arătat pe pământ ca un împărat al îngerilor şi arhanghelilor, cu măreţia orbitoare a Dumnezeirii Sale. S-a arătat ca un om comun şi sărac, şi, de aceea, puţini au crezut în El.

Dar astăzi, în această sfântă zi, Hristos a arătat că este Dumnezeu. Cum a arătat-o? Prin minunea pe care a făcut-o. Schimbarea la Faţă este o minune diferită de celelalte. Hristos a făcut minuni în natură: pe mare, pe uscat, în copaci, în multe făpturi ale Sale; dar această minune a făcut-o asupra propriei Sale Persoane. Adică?

I-a luat pe cei trei ucenici – Petru, Iacov şi Ioan, şi s-au suit pe un munte înalt, care există până astăzi, iar în această sfântă zi urcă acolo patriarhul romeilor–elini şi are loc întotdeauna Dumnezeiasca Liturghie în cinstea şi pomenirea evenimentului. Prin urmare, în timp ce Hristos era pe Tabor cu cei trei ucenici, deodată ce s-a întâmplat? Smerita Lui Faţă, care nu se deosebea de faţa oricărui om, a strălucit ca soarele – parcă se coborâse soarele pe pământ – şi hainele lui sărace, pe care le-a ţesut în războiul de ţesut Preasfânta, s-au făcut albe ca lumina. Ce măreţie dumnezeiască! Lângă El, de-a dreapta şi de-a stânga, s-au arătat două fizionomii cunoscute şi vorbeau împreună cu El. Unul era Moise, care murise înainte cu 2000 de ani, iar celălalt Ilie, pe care l-a luat Dumnezeu la cer – precum ştim. Petru uluit, zice: Să rămânem aici, Doamne; să nu mai coborâm de aici (în faţa acelei privelişti uitase de femeie, copii, rude); dacă vrei, să facem trei colibe: una pentru Tine, una pentru Moise şi una pentru Ilie (pentru el însuşi nu voia nimic; îi era de-ajuns că-L vedea pe Hristos). Şi în timp ce zicea acestea, un nor luminos i-a acoperit şi din nor s-a auzit un glas zicând:

„Acesta este Fiul Meu Cel iubit, întru care bine am voit. Pe Acesta să-L ascultaţi” (Matei 17, 5)

Doar cei trei ucenici au auzit aceste cuvinte şi au căzut speriaţi cu faţa la pământ. Hristos se apropie, îi atinge şi le zice: „Sculaţi-vă şi nu vă temeţi”. Când şi-au ridicat ochii, L-au văzut doar pe Iisus. Şi în timp ce coborau de pe Tabor le-a poruncit:

„Să nu spuneţi nimănui ceea ce aţi văzut, până când Fiul Omului nu va învia din morţi”.

Aceasta este minunea de astăzi. Nu cred în ea necredincioşii? Alegerea lor. Noi credem în ea. Astăzi Hristos prin transfigurarea feţei Sale a arătat că este Dumnezeu. Toate câte le-am auzit sunt spre învăţătură: Taborul, norul, Moise, Ilie, Petru, Iacov, Ioan, toate învaţă. Dar eu din toate acestea vreau să luaţi aminte doar la un lucru: La glasul care a zis „Pe Acesta să-L ascultaţi!”.

Cerul a dat o poruncă să-L ascultăm pe Hristos. Acesta este Conducătorul nostru şi noi Acestuia trebuie să ne supunem, ca orice zice să îndeplinim. Aceasta este datoria fiecărui creştin; fie preot, fie patriarh, fie laic, orice ar fi, din clipa în care s-a botezat în cristelniţă şi nu mai este un idolatru necredincios şi un ateu, ci s-a făcut creştin – a primit numele cel mai înalt din toate –, din ceasul acela, de acum aparţine lui Hristos. Şi aşa cum un elev ascultă de învăţător, soldatul de ofiţer, bolnavul de medic, marinarul de căpitan, aşa şi noi trebuie să ascultăm de Hristos.

Se naşte întrebarea: Ascultăm noi de Hristos? Să-şi pună fiecare mâna pe inimă şi să examineze. Ce cere Hristos?

Să luăm o poruncă. Ne spune că trebuie ca şase zile să lucrăm, dar duminica toţi la biserică (vezi Ieşire 20, 8-10; Deuteronom 5, 12-15). Facem asta? Nu o facem. Cu foarte mici excepţii. În Prespe este un sătuc, Oxia, în apropierea unui lac. Am fost acolo şi am tras clopotul. 18 locuitori? 18 prezenţi. Niciunul nu lipsea! Însă în mod regulat lumea nu merge la biserică.

Altă poruncă a lui Hristos este să ne spovedim. Dacă vă întreb pe rând, unul câte unul, şi unii dintre voi nu s-au spovedit de când s-au născut. Foarte puţini se spovedesc, foarte puţini; cei mai mulţi sunt nemărturisiţi.

Ne zice Hristos să studiem Sfânta Scriptură. O facem? Sunt sigur că ascultaţi radioul, vă uitaţi la televizor, ziarele le citiţi, dar Evanghelia? Nimic!

Ne zice Hristos că soţii trebuie să se iubească. Nici această poruncă nu se ţine. Dacă în binecuvântaţii ani de demult cuvântul „divorţ” era necunoscut, acum s-a deschis fabrica diavolului şi cuplurile se destramă. Femeile străine şi stricate au ajuns şi la noi, pentru că a căzut banul; şi unde cade banul, acolo vine stricăciunea (căderea morală).

„Pe Acesta să-L ascultaţi!” este porunca cerului. Noi însă ne-am astupat urechile cu dopuri de ceară şi nu vrem să auzim. În altă parte ciulim urechea, ca să auzim minciunile; dar glasul lui Hristos, care ne spune cele bune şi drepte nu vrem să-l ascultăm.

Ce se va întâmpla? Pe mine mă întrebaţi? Nu are nevoie de noi Hristos. Noi avem nevoie de El. Deschideţi profeţiile! Ce zice Isaia? „Dacă veţi vrea şi Mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi mânca”. Iar de nu Mă veţi asculta, „sabia vă va mânca”, veţi trece prin sabie (Isaia 1, 19 – 20).

Şi vine, vine pedeapsa cea mare: trăsnete, cutremure, războaie, „Armaghedonul” (Apocalipsa 16, 16). Într-o noapte se vor goli oraşele şi toţi care vor avea timp vor fugi în munţi, ca să nu fie prinşi. Pentru că noi toţi, preoţi – episcopi, mici – mari, L-am părăsit pe Dumnezeu. Nu-L ascultăm.

Fericit este cel care-L ascultă pe Hristos.

Acestea, iubiţilor, şi fie ca Dumnezeu prin mijlocirile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu să ne miluiască şi ne mântuiască pe noi. Amin.

† Episcopul Augustin

(Omilia Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotis în Sfânta Biserică a Schimbării la Faţă a Domnului, Ardassis-Eordeea, 06.08.1976, într-o zi de vineri)

PREDICĂ LA SFÂNTUL PROOROC ILIE TESVITEANUL (MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA)

PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA LA SĂRBĂTOAREA

SFÂNTULUI PROOROC ILIE TESVITEANUL

PROOROCUL ILIE RÂVNITORUL

-20 IULIE-

’’Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Atotţiitorul’’(III Regi 19,10 )

Iubiţii mei, astăzi este sărbătorit un erou al credinţei şi al virtuţii, unul din cei mai mari bărbaţi ai lumii antice, ai epocii Vechiului Testament, Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul.

Precum stea de stea se deosebeşte în strălucire şi floare de floare se deosebeşte în înfăţişare şi parfum, aşa şi fiecare sfânt are ceva deosebit, care-l distinge de toţi ceilalţi. De aceea, Biserica alături de numele fiecărui Sfânt pune câte un epitet: Pantelimon – Tămăduitorul, Dimitrie – Izvorâtorul de Mir, Spiridon – Făcătorul de Minuni, Cosma şi Damian – Cei-fără-de-arginţi; iar pe Proorocul de astăzi îl numeşte Râvnitor: Ilie Râvnitorul. Proorocul Ilie a avut râvnă.

Ce înseamnă râvnă? Inima să nu fie rece, ci să aibă un foc, o dorinţă puternică. Şi ce dorinţă a avut Ilie? A vrut ca toţi să-L cunoască pe adevăratul Dumnezeu, pretutindeni să fie închinat Dumnezeul cel Sfânt. Şi această dorinţă n-a ţinut-o ascunsă înlăuntrul său, n-a lăsat-o să rămână teorie, ci a manifestat-o, şi-a declarat-o.

***

„Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Atotţiitorul!” (III Regi 19,10 ).

Proorocul Ilie şi-a arătat dragostea şi râvna lui pentru adevăratul Dumnezeu în toate împrejurările, pe toate fronturile.

În primul rând, în epoca sa, poporul iudeu, poporul ales al lui Dumnezeu, s-a abătut, a părăsit calea Domnului. Au ajuns până în punctul în care şi-au făcut o statuie-idol, pe zeul Baal şi-i aduceau acestuia drept jertfe umane pe pruncii lor! Cum s-a întâmplat asta? Un proverb zice: “Peştele de la cap se strică”. Aşa şi cu idolatria. Au adus-o în poporul lui Dumnezeu regii Ahab şi Isabela. Dar cine a îndrăznit să-l mustre pe rege? Toţi tăceau. Doar unul a îndrăznit. Cine? Cel care nu avea nimic altceva decât o malotea (blană), un cojoc; dar cât valora cojocul acesta nu valorează bogăţiile tuturor celorlalţi. Acest sărman s-a suit la palatele împărăteşti şi l-a mustrat pe Ahab: Tu – i-a spus, tu rătăceşti poporul! (vezi III Regi 18,18 ).

“Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Atotţiitorul!”.

Dar şi împotriva nedreptăţii sociale şi-a arătat sensibilitatea. A ocrotit pe văduve, pe orfani, pe săraci, pe neputincioşi. Un om sărac, Nabot, avea o vie. Această vie era aproape de domeniul regal. Deşi era atât de mare averea regală, Ahab a vrut să ia şi via lui Nabot. Nu o dau, zice Nabot, este moştenirea mea părintească! Atunci Izabela a înscenat un proces şi a dispus ca Nabot să fie judecat. Într-adevăr, cu doi martori mincinoşi, care-l acuzau calomniator că L-a hulit pe Dumnezeu şi pe rege, Nabot a fost condamnat şi a fost executat prin ucidere cu pietre. Şi legea spune că averea celui condamnat la moarte revine regelui. Toţi văzuseră nedreptatea, dar stăpânea groaza şi frica. Cine să mustre nedreptatea şi crima? Cine altul? “Cojocul” – Ilie! La porunca lui Dumnezeu merge de-l găseşte pe Ahab şi-i zice: La celelalte răutăţi aţi adăugat şi asta: l-aţi ucis pe Nabot; dar acestea zice Domnul: Deoarece ai ucis şi ai moştenit, de aceea, unde a picurat sângele lui Nabot, acolo vor linge câinii şi sângele tău (III Regi 20). După acestea, Izabela s-a mâniat, iar Proorocul Ilie a fugit şi s-a ascuns.

„Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Atotţiitorul!”

Acest Sfânt Profet s-a întors chiar şi împotriva clerului. Ce făceau acei „popi”? În loc să conducă poporul spre adevărata credinţă, aceştia l-au părăsit pe adevăratul Dumnezeu şi s-au închinat lui Baal, pe care l-au adus regii. Erau 450 de preoţi. Şi mâncau la masa Izabelei. Împotriva lor şi-a aruncat Ilie fulgerele. De ce l-aţi părăsit, le zice, pe adevăratul Dumnezeu? A chemat deci întreg poporul pe muntele Carmel şi a spus preoţilor lui Baal: Veniţi să dovedim cine are pe Dumnezeul cel adevărat. Luaţi pietre, zidiţi un jertfelnic, junghiaţi un viţel, şi rugaţi-vă dumnezeului vostru să trimită foc care să mistuie. Au făcut asta, dar în zadar strigau, invocând pe falsul lor dumnezeu. Ilie îi ironiza: Strigaţi mai tare, poate că Dumnezeul vostru doarme şi nu aude… Când deja începuse să se însereze, Ilie zice: Daţi-vă la o parte. Cheamă poporul să se apropie. Îşi ridică propriul jertfelnic, strânge lemne, junghie un animal, îl pune deasupra şi dispune să se toarne de trei ori apă din belşug peste el şi peste toate cele din jur, aşa încât să nu se creadă că ar putea exista pe undeva vreo sursă de foc. Îşi ridică apoi ochii la cer şi se roagă. Şi – ce putere are rugăciunea! – într-o secundă cerurile s-au deschis şi s-a coborât un foc care a mistuit toate. Atunci au crezut toţi, au căzut la pământ şi s-au închinat adevăratului Dumnezeu. Aşadar, porunceşte imediat: Acum, toţi ai lui Baal, în temniţă! Să nu scape nimeni, niciunul! Apoi i-a coborât acolo jos şi i-a junghiat pe toţi cei 450 (III Regi 18, 17-40). N-a făcut-o din răutate. Împlinea porunca lui Dumnezeu.

„Cu râvnă am râvnit pentru Domnul Atotţiitorul!”

S-a întors în cele din urmă şi împotriva mulţimii. Era răspunzător şi poporul. Pentru că acesta nu urmase adevărul, ci minciuna. Până când, le zice, veţi şchiopăta de amândouă picioarele? (III Regi 18, 21).

Profetul Ilie nu a linguşit pe nimeni. A fost un râvnitor al Domnului.

***

Astăzi, iubiţii mei, este sărbătoarea lui. De ce sărbătorim? Ca să ne diversificăm plictiseala? Ca să ne distrăm? Sărbătoarea înseamnă imitarea sau urmarea sfântului. Cum putem să-i imităm noi pe prooroci? Putem noi să facem tot ce a făcut Ilie? Cine de pildă poate să treacă Iordanul cu cojocul? Asta este o minune. Minunile pe care le-a făcut el noi nu putem să le repetăm. Putem însă să-i imităm virtuţile, putem să-i imităm râvna.

Astăzi suntem în pericol. Eu mă tem de indiferenţă. Suntem indiferenţi. Numai cele materiale ne interesează. Doar de pâine şi de mâncare ne îngrijim să dăm copiilor noştri. Dar copilului nu-i trebuie doar hrană; îi trebuie şi învăţătură şi înţelepciune şi educaţie. Dar faţă de acestea, din nefericire, noi suntem indiferenţi. În timp ce fiii diavolului lucrează, ceilalţi din urmă, aşa numiţii conservatori îţi zic: „Păi, eu voi corecta dreptul?” În felul acesta stricăciunea merge mai departe. Hiliaştii (martorii lui Iehova) în urmă cu patruzeci de ani erau trei şi acum au devenit mai mult de 50.000. Şi ateii materialişti de dinainte de 1917 erau trei, acum sunt mii. Nu s-ar fi înmulţit aceştia, dacă noi am fi avut în noi puţin din focul pe care l-a avut Ilie. Eşti tată, eşti mamă, eşti învăţător, eşti poliţist, eşti preot? Nu fi nepăsător, nu fi indiferent! Arată grijă, să ai pasiune pentru slujba ta.

Suntem în Elada? Eu mă-ndoiesc. Am ajuns nişte necredincioşi. În această ţară mai demult n-ai fi auzit pe cineva înjurând. Acum nu trece o secundă fără să se audă o înjurătură. Va veni iarăşi Ilie. E sigur. Închipuiţi-vă că atunci când va veni va auzi înjurături. Acesta, care a apucat 450 de preoţi ai ruşinii şi i-a junghiat, îi va apuca şi pe toţi cei care înjură şi-i va pedepsi. Dacă ar veni acesta, “al doilea Înaintemergător” (Tropar), i-ar duce la mare, i-ar da morţii şi-ar înroşi apele cu ei.

Desigur, nu înţeleg că trebuie să facem şi noi aşa; autoritatea lui Ilie a fost o autoritate excepţională. Eu suspin şi plâng pentru că tu arăţi indiferenţă. Vei spune: Ce să fac? Dacă eşti femeie, iar bărbatul tău înjură, spune-i: Mănâncă tu, bărbate, că eu nu mănânc. Am cunoscut în Mesolonghi o femeie care în felul acesta l-a făcut pe bărbatul ei să înceteze cu înjurăturile. Nu îngădui înaintea ta ca Dumnezeu să fie hulit. Dacă sparg un geam, alergi la Poliţie. Pentru o înjurătură de ce nu mergi? Nu vrei să asculţi de mine?! Ascultă-l pe Sfântul Gură-de-Aur care zice: Când auzi pe cineva că înjură, vorbeşte-i, sfătuieşte-l o dată, de două ori, de trei ori. Dacă nu ascultă, atunci, ai mână? Loveşte-l. Cel ce loveşte pe cel ce înjură îşi sfinţeşte mâna.

Să vă luminaţi. Vă jur astăzi pe numele proorocului. Cel mai bun praznic şi cea mai bună cinste pentru un sfânt este să dezrădăcinăm acest spin care este în grădina noastră. Să închidem gurile hulitorilor. Îngrijiţi-vă toţi să dispară înjurătura şi toate gurile să devină o chitară interpretând un imn: “Lăudaţi-L şi-L preaînălţaţi întru toţi vecii”. Amin.

† Episcopul Augustin

(20.07.1960, Omilie a Mitropolitului de Florina, părintele Augustin Kandiotis, în Sfânta Biserică a Proorocului Ilie)

“CRED, DOAMNE, AJUTA NECREDINTEI MELE!”

Un mare duhovnic despre Intrarea Domnului in Ierusalim: Pr. Petroniu Tanase, Staretul Schitului Prodromu, Sfantul Munte Athos

Predica la Duminica Floriilor

Saptamana a sasea din post este plina de evenimente si de mare densitate duhovniceasca. In treacat, ea ne aduce aminte de traditia pustniceasca a primelor veacuri crestine, pomenita in viata Cuvioasei Maria Egipteanca. La sfarsitul saptamanii, pustnicii se intorceau in obste de prin pustiile in care se nevoisera in vremea postului, pentru impartasirea cu Sfintele Taine si impreuna-praznuirea Sfintelor Pasti. „Veniti cei de prin pustii, de prin munti si de prin pesteri, adunati-va impreuna cu noi, tinand, ca sa intampinam pe Imparatul si Stapanul, ca vine sa mantuiasca sufletele noastre” (Vineri, tripesnit).

          De asemenea, vineri se incheie ostenelile Postului Mare: „Savarsind aceste patruzeci de zile, de suflet mantuitoare, cerem sa vedem si Sfanta Saptamana Patimii tale, Iubitorule de oameni” (Stihoavna de vineri). Ca o pecetluire a acestor osteneli, sfintele slujbe ne pun inainte pilda Bogatului nemilostiv si a saracului Lazar (Lc.16, 19-31), pentru adancul ei inteles duhovnicesc.
          Precum teologhiseste slujba de miercuri, pilda este o oglinda a starii poporului evreu si a neamurilor pagane: „Israel se imbraca cu porfira si vison mohorat si indestulandu-se cu Legea si cu Proorocii se veselea in slujbele Legii…; dar in loc de porfira si vison, s-a imbracat cu focul cel nestins. Iar Lazar, poporul paganesc, mai inainte lipsit de adevar, acum se incalzeste in sanurile credintei lui Avraam, imbracat cu porfira Sangelui Tau si cu haina Botezului”.
          Totodata, pilda este o icoana a vietii launtrice a omului: „Cu porfira Imparateasca tesuta de Dumnezeu si cu haina nestricacioasa fiind imbracat, suflete al meu, ti-ai ocarat vrednicia, facand din pacat bogatie si desfatare”, ci „fa-ma Doamne, Lazar sarac de pacate si risipeste bogatia cea rau adunata”. De asemenea, pilda este indemn ca sa nu ne alipim inima de cele trecatoare si sa ne intarim in rabdarea lipsurilor si a necazurilor: „Minunat este obiceiul cel bun al Mantuitorului pentru noi… ca ne-a aratat viata lui Lazar si a bogatului… Deci si noi, privind la sfarsitul amandurora, sa fugim de cumplirea si de uraciunea de oameni a aceluia si sa ravnim rabdarii si asteptarii celei Indelungate a celuilalt, ca sa ne salasluim impreuna cu el in sanurile lui Avraam”.
          Intelesul duhovnicesc al pildei este limpede. Bogat era poporul evreu, care avea bogatia Legii si a Proorocilor, bogat este si omul care si-a agonisit bogatie de fapta virtuoasa. Israel, pentru ca a respins pe Mesia, a mostenit iadul, iar in sanul lui Avraam a intrat Lazar cel sarac, adica neamurile care au primit pe Hristos; tot asa si omul virtuos, fara inima milostiva, lipsit de dragostea aproapelui, isi pierde toata agoniseala sufletului.
          Insa, grija principala a saptamanii este sa ne pregateasca pentru cele doua mari evenimente de la sfarsitul ei: Invierea lui Lazar si Intrarea Domnului In Ierusalim.
          Inca de luni, Domnul vesteste pe ucenici despre boala lui Lazar: „Doamne, umbland pe langa Iordan, ai spus mai inainte ca boala lui Lazar nu este spre moarte, ci spre slava Ta” (Luni seara). Miercuri, iarasi le spune: „Astazi si-a dat sufletul Lazar si l-a plans pe el Betania”. Intristarea mortii insa, este strabatuta de bucuria presimtitei Invieri: „Bucura-te, Betanie, patria lui Lazar, ca vine Hristos la tine, ca sa invieze pe Lazar” si „moartea incepe a se ingrozi simtind venirea Ta la dansa; caci Tu, fiind Viata, o ai aratat desarta”. Canonul Sf. Andrei Criteanul de la pavecernita de vineri, ne arata plastic, aceasta presimtire a iadului: „Scoala-te, Lazare, zice iadul, si iesi degrab din Incuietorile mele; ce mai stai, nu auzi ca te cheama prietenul tau: Vino afara! Ca sa ma usurez, ca de cand te-am mancat pe tine, spre greata mi s-a facut mancarea; mai bine sa ma tangui numai de unul, decat sa pierd pe toti cei ce i-am Inghitit cu foame!”
          Inviind pe Lazar, Mantuitorul arata cu fapta, ceea ce spusese Martei, ca El este Invierea si Viata si Stapanul Atotputernic al vietii si mortii. Minunea este totodata o anticipare a Invierii Sale si o intarire a ucenicilor pentru vremea de incercare care ii asteapta. „Doamne, vrand sa Incredintezi pe ucenici de Invierea Ta cea din morti, ai venit la mormantul lui Lazar”. Ca sa Inteleaga ucenicii atunci cand il vor vedea rastignit si omorat – ceea ce n-a putut intelege Israelul cel nemultumitor – ca Acel ce are stapanire asupra mortii, nu poate fi stapanit de moarte.
Invierea lui Lazar este si o anticipare a invierii de obste, precum ne arata troparul zilei: „Invierea cea de obste, mai Inainte de patima Ta incredintand-o, pe Lazar din morti l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule”. Intr-adevar, daca cel mort de patru zile si imputit a fost inviat, apoi este cu putinta ca toti cei adormiti din veac sa se ridice din pulberea mortii.
Pe langa faptul istoric al minunii, invierea lui Lazar ne arata cu taina niste inalte adevaruri duhovnicesti.
Lazar mort si  imputit este tot sufletul care zace in groapa pacatului, precum ne arata utrenia de miercuri: „Ca o piatra ingreuindu-ma cu multe pacate, zac in mormantul lenevirii, din care ridica-ma, Milostive Doamne”. Sau: „Ridica piatra impietririi de pe inima mea Doamne; ridica sufletul meu cel omorat de patimi, Bunule, si ma invredniceste, Stapane, sa-Ti aduc cu umilinta stalpiri de bunatati, ca biruitorul iadului” (Duminica seara).
          A suspinat cu duhul si a lacrimat Domnul la mormantul lui Lazar (Ioan 11, 33); a lacrimat pentru prietenul iubit: „Iata cat de mult il iubea”, ziceau iudeii – si a lacrimat pentru firea omeneasca, plasmuita „buna foarte”, dar stricata si imputita de pacat. Si, in iubirea Sa cea nemarginita pentru noi, mereu suspina si lacrimeaza Domnul, vazandu-ne morti si imputiti, prin multimea pacatelor cele din toata vremea.
Minunea are si un inteles adanc pentru vremea de sfarsit a Sfantului si Marelui Post. Precum am vazut, urcusul duhovnicesc al celor patruzeci de zile ne-a ridicat treptat la o intelegere tot mai surprinzatoare a innoirii duhovnicesti, a prefacerii in omul nou. Daca ne-am luptat dupa lege, implinind poruncile Domnului, ne-am apropiat de El, ne-am facut un Lazar, prieten al Domnului, avand doua surori, Marta si Maria, adica faptuirea si contemplatia (Marta cea ravnitoare la slujire si Maria care asculta cuvintele Lui). In lipsa Domnului, Lazar s-a imbolnavit si a murit. Intelesul duhovnicesc: fara prezenta Domnului, ostenelile noastre singure nu sunt mantuitoare, nu viaza. Precum zice Sf. Maxim: „Toata asceza fara dragoste este straina de Dumnezeu”. Numai cu ele, murim sufleteste si ne inmultim. Domnul vine la mormantul neputintei noastre si lacrimeaza: „Lacrimat-ai Mantuitorule, pentru mine, ca un om dupa fire si m-ai ridicat cu porunca Ta pe mine cel mort”. Apoi Domnul spune hotarat: „Eu sunt invierea si viata”. EU. Numai Eu inviez pe om din moartea pacatului; el singur fara de Mine, nu poate face nimic; si numai EU sunt Cel ce dau viata cea adevarata. Ceea ce am urmarit noi de-a lungul postului, invierea din moartea pacatului si dobandirea adevaratei vieti, este lucrare dumnezeiasca si nu omeneasca. Trebuie sa vina Domnul sa ne cheme afara din mormantul neputintei noastre omenesti. Numai asa putem umbla slobozi pe calea mantuirii. Adevarul cel mare, care nu trebuie uitat niciodata: omul se osteneste dupa putinta, iar mantuirea este un dar al negraitei Milostiviri a Domnului.
          Duminica stalparilor este puntea de trecere de la sfintita patruzecime la Saptamana Sfintelor Patimi. Domnul intra In Ierusalim cu intrare smerita si triumfala totodata. Smerita, pentru ca „Cel ce are scaun cerul si asternut picioarelor, pamantul” si „Cel purtat de Heruvimi si laudat de Serafimi”, se smereste si incaleca pe manz necuvantator. Dar si triumfala, pentru ca multimea poporului recunoaste in Cel ce vine, pe Stapanul vietii si al mortii, iar pruncii cei fara de rautate, simtitori pentru lucrurile cele de taina, Il intampina ca pe un Imparat, cu stalpari de finic si cu strigate de „Osana”, asternandu-si inainte-I hainele pe cale.
          Si noi, Israelul cel nou si induhovnicit, ne pregatim sa intampinam pe Domnul, care vine bland si smerit, sa intre in Ierusalimul sufletelor noastre.
          Daca Invierea lui Lazar ne-a aratat ca numai prin Hristos se infaptuieste invierea noastra, Floriile ne arata chipul acestei innoiri. Cand intra Domnul biruitor in Ierusalimul nostru sufletesc, il intampinam cu stalpari, strigam ca pruncii „Osana” si-I asternem haine pe cale.
          Intelesul duhovnicesc al stalparilor ni-l arata Marimurile utreniei, care ne cheama: „Veniti, si noi cu pruncii sa aducem lui Dumnezeu credinta, ca niste ramuri de finic si dragoste ca niste stalpari”. Credinta neclintita, deci, si dragostea cu care intampinam pe Domnul sunt semnele innoirii noastre. Oare nu cu acestea ne cheama El sa ne apropiem de ospatul euharistic la fiecare Sfanta Liturghie? La acestea se mai adauga pruncia cea duhovniceasca ale carei insusiri sunt: incredere totala si dragoste fara rezerve. De unde si indrazneala cu care striga „Osana”, fara jena sau teama de fariseii si carturarii care sunt de fata, pentru ca „Dragostea desavarsita alunga frica” (I Ioan 4, 18).
          Hainele aruncate pe cale sunt restituire a unei vechi datorii. Omul, daca a cazut din Eden, Dumnezeu i-a facut haine din piele si l-a scos afara din Rai. Acum insusi Dumnezeu vine la noi si Raiul este cu Dansul, nu mai avem nevoie de haine; de aceea I le inapoiem, le aruncam inaintea Lui si le calca asinul, dobitocul pe care sta Hristos, aratand dobitocia de care vine sa ne izbaveasca. Primirea hainelor era legata de rusinea pacatului si de neindrazneala care ne facuse sa ne ascundem; acum suntem plini de indrazneala, strigam „Osana”, intampinam pe Biruitorul mortii si al iadului, caci prin El si noi ne-am facut biruitori asupra pacatului, precum o marturisesc stalparile, semnele de biruinta pe care le tinem in mana.
          Carturarii si fariseii crapa de zavistie: „Invatatorule, cearta-Ti ucenicii, nu auzi ce striga pruncii?” „Daca vor tacea ei, pietrele vor striga” le astupa gura, Domnul. Tot asa si diavolul, vazand castigul duhovnicesc al omului innoit prin pocainta, crapa de zavistie. De prisos insa, maririle lui Dumnezeu, necontenit le striga toata faptura, numai el e orb si intunecat la minte.
          Sa nu trecem cu vederea traditia crestina a ramurilor de copaci, cu care credinciosii intampina in aceasta zi pe Domnul. In partile noastre, unde lipsesc maslinii si palmierii, poporul intampina pe Domnul cu ramuri de salcie. Randuiala este plina de inteles duhovnicesc. Dintre toti copacii, singura salcia, copac smerit, fara flori frumoase, fara fructe si cu un lemn putin cautat, de data aceasta a luat-o inaintea copacilor falnici, frumosi si pretuiti si s-a grabit in smerenia ei sa-si impodobeasca ramurile cu matisorii aurii si sa le ofere Bisericii pentru Intampinarea Domnului iubitor. Ofranda este primita cu dragoste, ramurile de salcie sunt binecuvantate si sfintite, iar poporul le tine in mana la sfintele slujbe, ca un semn de biruinta. Caci la Florii, firea prinsa de amorteala iernii, incepe sa se trezeasca la viata. Matisorii sunt semne ca deja viata si-a reluat mersul, ca a biruit moartea iernii.
          E numai aparenta nepotrivirea ce se vede la Intrarea Domnului in Ierusalim; Mantuitorul vine calare pe asin, bland si smerit, iar multimea il Intampina ca pe un biruitor, cu ramuri si cu aclamatii. Cele doua atitudini: smerenia si biruinta sunt strans legate impreuna. Adevarata biruinta, adevarata putere numai smerenia o da, precum ne-a aratat-o insusi Domnul. Smerenia este semnul sub care s-a desfasurat toata lucrarea noastra de innoire duhovniceasca. Postul a inceput cu smerenia Vamesului si se incheie cu smerenia Domnului, care ne lasa SMERENIA, singura cale spre Viata si Inviere.
          Floriile sunt totodata trecere spre marea Saptamana a Sfintelor Patimi. Carturarii si fariseii, vazand marea minune a Invierii lui Lazar, s-au hotarat definitiv pentru omorarea Domnului. „Ce sa facem, zic mai marii preotilor si sinedriul, daca-L vom lasa asa toti vor crede in El”. Iar Caiafa, fara sa vrea, prooroceste: „Ca ne este mai de folos sa moara un om pentru popor, decat sa piara tot neamul”. De aceea, „din acea zi, s-au sfatuit sa-L ucida” (Ioan 11, 47-53).
          Israel s-a lepadat de Domnul sau si un nou Israel Intampina pe Domnul intrand In Ierusalim.
          „Adunare vicleana si desfranata, canta Biserica la vecernia de duminica seara, care n-ai pazit credinta barbatului tau; pentru ce tii Testamentul, caruia n-ai fost mostenitoare? Pentru ce lauzi cu Tatal, lepadandu-te de Fiul…”.
 „…Ci noi, de la stalparile de finic, ca de la un dumnezeiesc praznic, trecand la cinstitele Patimi ale lui Hristos, sa alergam credinciosii, si sa-L vedem suferind patima de buna voie pentru noi…”

<!-- Solutie Sah--><!--function HideContent(d) {document.getElementById(d).style.display = "none";}function ShowContent(d) {document.getElementById(d).style.display = "block";}function ReverseDisplay(d) {if(document.getElementById(d).style.display == "none") { document.getElementById(d).style.display = "block"; }else { document.getElementById(d).style.display = "none"; }}//-->
 

Cuvinte la Buna Vestire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (Sf. Luca, Arhiepiscopul Crimeei)

Icoană bizantină , Ohrida, secolul XIV

I. Credinţa noastră nu este zadarnică

„Astăzi este începătura mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac: Fiul lui Dumnezeu Fiu Fecioarei Se face şi Gavriil harul binevesteşte”. Acum s-a împlinit taina cea mare a credinţei noastre creştineşti, s-a împlinit lucrul pe care cu şapte sute de ani înainte de Naşterea Domnului Iisus Hristos l-a prezis Sfântul Proroc Isaia: Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu, şi vor chema numele Lui Emanuil, care înseamnă: „Cu noi este Dumnezeu”.

De ce spunea acest sfânt proroc că Domnul va fi numit Emanuel, dacă Arhanghelul Gavriil, care a heretisit-o acum pe Preasfânta Fecioară Maria, a zis că Ea îi va pune numele de Iisus? Ce să însemne acest lucru? El se lămureşte prin înţelesul numelui de Emanuel: „cu noi este Dumnezeu”.

Toate popoarele creştineşti, toţi cei ce au crezut în Domnul Iisus Hristos, îl numesc Mântuitor, Dumnezeu Adevărat, Care a trăit cu oamenii pe pământ. Prin aceasta s-a şi îndreptăţit numele de Emanuel, „cu noi este Dumnezeu”, despre care vorbea prorocul. Emanuel este Dumnezeu-Omul, Dumnezeu Care este cu noi, Dumnezeu în trup. S-a săvârşit taina cea neasemuită a mântuirii noastre, despre care citim la Sfântul Apostol Pavel: Cu adevărat, mare este taina bunei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup (l Tim. 3, 16). El spunea că sfinţii îngeri ar vrea să pătrundă această neobişnuită taină, însă nici lor nu le este dat să cunoască toate adâncurile ei. Şi atunci, noi, slabii şi neputincioşii, să încercăm a o pătrunde?

Noi ştim însă că dogmele privitoare la Dumnezeirea-Omenitatea Domnului Iisus Hristos – şi la întruparea Lui fără de sămânţă din Preasfânta Fecioară Maria alcătuiesc temeiul întregii noastre credinţe creştineşti: căci dacă nu am crede în faptul că Domnul Iisus Hristos este cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, Care S-a întrupat din Preasfânta Fecioară Maria, zadarnică ar fi nădejdea noastră în mântuire. Însuşi Domnul Iisus Hristos spunea despre Sine că este Fiul lui Dumnezeu, Pâinea, cea Cerească, pogorâtă din Cer. Noi primim acest adevăr cu toată inima noastră şi nu încercăm a pătrunde adâncul fără fund al arătării lui Dumnezeu în trup.

Şi totuşi, pe cât ne este cu putinţă, să ne străduim a înţelege: de ce a fost neapărată nevoie de întruparea Fiului lui Dumnezeu, de ce a fost nevoie ca El să ia trup omenesc? Oare nu pentru a ne mântui de moartea veşnică şi de stăpânirea diavolului prin Crucea Sa, prin cumplitele Sale pătimiri de pe Golgota şi moartea de ocară?

Potrivit negrăitului Sfat Dumnezeiesc, a fost neapărată nevoie ca Domnul nostru Iisus Hristos să „calce cu moartea pe moarte”, să Se întrupeze şi să ia Trup omenesc şi să moară cu moarte omenească adevărată. Domnul Iisus Hristos a adus această jertfă cutremurătoare ca să ne apropie pe noi de Dumnezeu, ca să ne facă din oameni muritori dumnezeu-oameni, trăitori în veci. El S-a făcut Dumnezeu-Om şi ne-a deschis spre dumnezeu-omenitate, spre împărtăşirea noastră, în trupul înnoit, de veşnică şi nesfârşită apropiere către sfinţenia Dumnezeirii. Iar dacă lucrurile stau aşa, atunci, fireşte, El nu putea să facă asta rămânând numai Dumnezeu. Trebuia, deci, ca El să Se facă Dumnezeu-Om, trebuia să Se întrupeze din Preasfânta Fecioară Maria.

Faptul acesta – întruparea Fiului lui Dumnezeu – este nemăsurat de mare, aşa s-a cuvenit să fie prevestit în chip minunat – prin arătarea Arhanghelului Gavriil către Preasfânta Fecioară Maria: şi binevestirea lui a fost cea mai mare dintre toate binevestirile pe care le-a auzit vreodată neamul omenesc. În Nazaret, în locuinţa sărăcăcioasă a Preasfintei Fecioare Maria, au răsunat uluitoarele cuvinte: Bucură-Te, Ceea ce eşti plină de har! Domnul este cu Tine. Binecuvântată eşti Tu între femei (Lc. l, 28), adică mai binecuvântată decât oricare dintre femei.

Preasfânta Fecioară Maria tăcea. Oare a fost cuprinsă de spaima şi fiorul fireşti pentru un om obişnuit la vederea unui Arhanghel? Nu, nu spaima a cuprins-o, ci tulburarea datorată neobişnuitei heretisiri. Fecioara nu s-a înspăimântat de arătarea neobişnuită, fiindcă Ea însăşi era mai sfântă decât toţi sfinţii, şi sufletul ei curat era asemănător îngerului prin curăţia sa duhovnicească. Ea şi-a vădit numai nedumerirea cu totul de înţeles, întrebând: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat? Şi a primit răspunsul minunat: Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt Te va umbri (Lc. l, 34-35).

A fost vreodată o fecioară asemenea Preasfintei Maria în curăţie şi sfinţenie? Nu. N-a fost nicicând şi nu va fi. Negrăită şi uimitoare, înveşmântată în dumnezeiască slavă e marea taină a întrupării Domnului nostru Iisus Hristos.

Şi atunci, cum să nu ne plecăm cu toată inima înaintea Preasfintei Fecioare, Care a devenit organ al marii şi nepătrunsei taine Dumnezeieşti? Cum să nu o numim „Ceea ce eşti mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât serafimii”? Oare Maica împăratului Ceresc nu se cuvenea să fie pusă de către noi mai presus de toate Puterile Cereşti, mai presus de toate slugile Lui? Iar arhanghelii, heruvimii şi serafimii sunt slugi ale lui Dumnezeu.

Bineînţeles, suntem datori să o cinstim cu toată inima şi să o socotim Mama noastră Cerească, străduindu-ne să o urmăm în virtuţi şi să îi împlinim cuvintele pe care le cântăm la fiecare utrenie, pe care le-a grăit ea către Elisabeta, mama Înainte-Mergătorului Domnului: Că a căutat spre smerenia roabei Sale, şi iată de acum Mă vor ferici toate neamurile (Lc. l, 48). Noi toţi, creştinii ortodocşi, o fericim pe Preasfânta Fecioară Maria potrivit cu învăţătura Sfintei Scripturi – dar, cu durere trebuie s-o spunem, vrăjmaşii Bisericii lui Hristos – protestanţi, sectari şi alţi eretici – nu iau parte la această lăudare a ei de către lumea ortodoxă. Ei tăgăduiesc cu desăvârşire cinstirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, zicând că Maica lui Dumnezeu a fost o simplă femeie evlavioasă, ca multe altele, şi chiar ne osândesc pentru faptul că îi înălţăm rugăciuni şi spunem adresându-ne ei: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieste-ne pe noi” (nota trad.: Aşa stă scris în cărţile de cult greceşti, aşa stă scris şi în cele ale slavilor ortodocşi. În România s-a înlocuit „mântuieşte-ne” cu „miluieste-ne”). Ei spun: „Cum se poate aşa ceva – să cauţi mântuirea la o femeie evlavioasă? Noi avem un singur Mântuitor – pe Domnul Iisus Hristos; doar El ne mântuieşte, şi alţi mântuitori nu sunt”.

Iată răspunsul nostru. Noi ne adresăm Maicii lui Dumnezeu ca Apărătoarei noastre. Ştim că ea nu a mântuit lumea nemijlocit, că Dumnezeiescul ei Fiu ne-a mântuit cu Crucea Sa. Ea poate însă ajuta mântuirii noastre prin rugăciunile Sale înaintea Fiului Său, şi noi cerem rugăciunile Ei, care au atâta putere înaintea lui Hristos.

Sfântul Apostol Pavel spunea despre sine: Tuturor toate m-am făcut, ca, în orice chip, să mântuiesc pe unii (l Cor. 9, 22). El îl îndemna pe apostolul Timotei: Ia aminte la tine însuţi şi la învăţătură; stăruie în acestea, căci, făcând aceasta, şi pe tine te vei mântui, şi pe cei care te ascultă (l Tim. 4, 16).

Precum vedem din Sfânta Scriptură, şi sfinţii apostoli ne mântuiesc. Cum? La fel ca Preasfânta Născătoare de Dumnezeu – prin rugăciunile lor, prin învăţătura lor, prin apropierea lor faţă de noi şi faţă de Domnul Iisus Hristos. Dacă apostolii pot să ne mântuiască, de ce să nu ne poată mântui Maica lui Dumnezeu? Ea e Apărătoarea noastră, Maica plină de har a întregului neam creştinesc. De aceea şi strigăm către ea: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi”.

Noi o numim Stăpână, împărăteasă a Cerurilor – iar sectanţii se smintesc de asta: „Noi avem un singur împărat – pe Dumnezeu”. Dar n-avem noi dreptate să o numim împărăteasă, de vreme ce este Maica împăratului? Şi la oameni orice mamă de împărat poartă titlul de împărăteasă. Cu acelaşi înţeles îi dăm şi noi numele de împărăteasă a Cerurilor, fiindcă este Maica împăratului nostru, a Domnului Iisus Hristos. Noi o numim Stăpână fiindcă are marea stăpânire de a ne apăra de diavol. Iar nefericiţii de sectari tăgăduiesc acest sfânt ajutor dumnezeiesc al Preasfintei Fecioare Maria.

Domnul să-i oprească! Iar pe noi să ne oprească de la orice împărtăşire cu sectarii, ca nu cumva să ne abată în calea pierzării. Iar Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, al cărei praznic atât de mare îl prăznuim astăzi, să ne mântuiască de diavol şi de toate slugile lui. Amin.

7 aprilie 1945

II. „Pe Tine, Cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu Te mărim”

Buna vestire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu este unul dintre cele mai mari evenimente din istoria lumii, pe care o prăznuim acum nu doar cu bucurie şi cu dragoste, ci şi cu frică plină de cutremur, fiindcă aceasta este „începătura”, adică începutul mântuirii noastre. Nu voi mai repovesti marea, unica în istoria lumii, convorbire dintre Arhanghelul Gavriil şi Preasfânta Fecioară Maria; mă voi opri doar asupra cuvintelor: Duhul Sfânt Se va pogorî peste Tine şi puterea Celui Preaînalt Te va umbri; pentru aceea şi Sfântul Care Se va naşte din Tine, Fiul lui Dumnezeu Se va chema (Lc. l, 35).

Nimeni, niciodată, de la facerea lumii şi până la sfârşitul ei, nu s-a născut şi nu se va mai naşte ca Dumnezeu-Omul Iisus Hristos. Nimeni, niciodată, nu s-a născut fără sămânţă bărbătească. Nimeni nu s-a născut şi nu se va mai naşte prin pogorârea Sfântului Duh. În nimeni, niciodată, nu S-a sălăşluit Duhul lui Dumnezeu cu o asemenea plinătate desăvârşită cum S-a sălăşluit în Preasfânta Fecioară Maria. Pe nimeni nu l-a umbrit puterea Celui Preaînalt şi aceasta n-a sfinţit nici un pântece de mamă cu atâta deplinătate şi putere cum a sfinţit pântecele Preasfintei Fecioare.

Să vă amintiţi ce vă spun despre unirea deplină a Duhului lui Dumnezeu cu fiinţa omenească a Mariei.

Duhul şi sufletul omenesc îşi au începutul în Duhul lui Dumnezeu, fiindcă în primul capitol al Sfintei Biblii se spune că Dumnezeu L-a făcut pe omul cel dintâi, Adam, din ţărâna pământului şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă. Cu Duhul lui Dumnezeu poate avea împărtăşire duhul omenesc, care de la El îşi are obârşia, la fel cum în natură au împărtăşire toate cele înrudite între ele. Despre putinţa strânsei împărtăşiri cu Dumnezeu ştim din cuvintele rostite de însuşi Domnul nostru Iisus Hristos: Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el, şi locaş la el vom face (In. 14, 23). Şi apostolul Pavel îi întreabă, ai zice cu mirare, pe creştinii din Corint: Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi? (l Cor. 3, 16).

Din Vieţile Sfinţilor se ştie în ce împărtăşire îndeaproape cu Dumnezeu îşi petreceau aceştia sfânta lor viaţă, fiind locaşuri ale Duhului Dumnezeiesc – dar nici această adâncă împărtăşire cu Dumnezeu nu poate fi pusă alături de starea harică cea mai presus de îngeri şi de arhangheli în care s-a aflat Preasfânta Fecioară Maria după ce Duhul Sfânt S-a pogorât asupra ei. Lucrul acesta nu l-a înţeles sau, pesemne, n-a vrut să-l înţeleagă nefericitul eretic Nestorie, care spunea că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu ar fi născut pe omul simplu Iisus Hristos, cu care Dumnezeu S-ar fi unit doar mai apoi, şi ca atare el o numea pe Fecioara Maria Născătoare de Hristos, nu Născătoare de Dumnezeu.

Dacă Nestorie ar fi avut câtuşi de puţină dreptate, ar fi însemnat că Domnul nostru Iisus Hristos nu ar fi Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu-Om, ci numai unul dintre numeroşii sfinţi mari cărora trebuie să li se dea numele de adevărate temple şi locaşuri ale Tatălui şi ale Fiului şi ale Duhului Sfânt din pricina nemărginitei lor iubiri faţă de Dumnezeu şi a împlinirii desăvârşite a tuturor poruncilor lui Hristos. Precum vedeţi, Nestorie şi-a meritat anatema din partea celui de-al Treilea Sinod Ecumenic.

Cu aceasta aş putea să-mi închei cuvântul de laudă închinat acestui mare praznic al Bunei Vestiri, însă nu vreau să las nebăgate în seamă cuvintele Arhanghelului Gavriil, care pătrund în orice inimă curată: Bucură-Te, Ceea ce eşti plină de har! Domnul este cu Tine! Spuneţi-mi, voi toţi, cei de un suflet cu mine: poate fi pentru voi vreo bucurie mai înaltă şi mai curată decât înţelegerea şi chiar simţirea faptului că Domnul este cu voi, că El va îndrăgit pentru împlinirea poruncilor Lui, că El va veni la voi cu Tatăl Său Cel fără de început şi îşi va face sălaş în voi?

Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos să vă învrednicească pe voi pe toţi, cu rugăciunile Preasfintei şi Preacuratei Fecioare Maria, de această preaînaltă fericire şi bucurie!

1957

(Sf. Luca al Crimeei – “La porţile Postului Mare. Predici la Triod”)

***

Atitudini:  Despre invidie — predica a lui Ioan Vladuca

Ne-am gan­dit noi vre­o­data ca invidia este pacat impotriva Sfan­tu­lui Duh? Al doilea aspect: au intaratat poporul si, navalind asupra-i, l-au rapit si l-au dus in sinedriu. Si au pus mar­tori min­ci­nosi care sa-l acuze pe nedrept. Exact asa au facut si Dom­nu­lui nos­tru Iisus Hris­tos, pre­cum este scris: Iar cei care au prins pe Iisus, L-au dus la Caiafa arhiereul, unde erau adunati car­tu­rarii si batranii… Iar arhiereii, batranii si tot sinedriul cau­tau mar­turie min­ci­noasa impotriva lui Iisus, ca sa-L omoare (Mt 26: 57–59). Si arhiereii si batranii au atatat mul­ti­m­ile ca sa ceara pe Baraba, iar pe Iisus sa-L piarda (Mt. 27: 20). Asa se com­porta cel ce invidi­aza: nu se mul­tumeste numai cu invidia laun­trica, ci ii intarata si pe altii impotriva per­soanei respec­tive si o paraste pe aceasta la stapan­i­tori, care au put­erea sa o pedepseasca. De ce pro­cedeaza invidio­sul in felul acesta? Din doua motive: In primul rand, fiindca el nu are put­ere sa pedepseasca, nea­vand autori­tate asupra per­soanei respec­tive. In al doilea rand, din vicle­nie, pen­tru ca ceilalti sa aiba impre­sia ca nu el a dat pedeapsa, ci con­d­u­ca­torul. De multe ori in isto­ria lumii, impara­tii erau incon­ju­rati de ast­fel de oameni cu cugete vic­lene, care le cas­ti­gau incred­erea si care con­duceau din umbra. (…)

Iar ei, stri­g­and cu glas mare, si-au astu­pat ure­chile si au navalit asupra lui. Asa face invidio­sul si man­io­sul cand aude ade­varul. Isi astupa ure­chile si navaleste asupra celui care doreste sa-l ajute. Al sase­lea aspect: scotandu-l afara din cetate, il bateau cu pietre. Aceasta este reac­tia celor care invidi­aza si urasc pe aproapele: nesuferind sa-l vada fericit, isi doresc sa scape de el, sa-l inde­parteze, sa-l scoata afara. Iar de la ura pana la ucidere nu mai este decat un pas. De fapt, ura este un fel de ucidere. Fiindca asa spune Sfan­tul Apos­tol si Evanghe­list Ioan, in Prima Epis­tola Sobor­niceasca: Oricine uraste pe fratele sau este uci­gas de oameni si stiti ca orice uci­gas de oameni nu are viata ves­nica.

(…)

Sa luam aminte la noi insine, ca nu cumva sa arun­cam si noi cu pietre in aproapele nostru!

Fiindca pia­tra este si vorba aspra; pia­tra este si cleve­tirea; pia­tra este si defaimarea; pia­tra este si dis­pre­tul; pia­tra este si privirea dus­manoasa; pia­tra este si nemilostivirea; pia­tra este si indiferenta; pia­tra este si jude­carea aproapelui. Sa respec­tam cu frica si cu dragoste porunca Dom­nu­lui, care zice: Nu jude­cati, ca sa nu fiti jude­cati (Mt. 7: 1). Sa nu arun­cam in aproapele nos­tru cu pia­tra judecarii, chiar daca l-am vedea cazand in pacate grele.

Fiindca fari­seii au adus la Dom­nul pe o femeie prinsa in desfranare si au zis Lui: Invata­torule, aceasta femeie a fost prinsa in des­franare, iar Moise ne-a poruncit in Lege ca pe unele ca aces­tea sa le uci­dem cu pietre. Dar Tu ce zici? Iar Dom­nul nu le-a zis: Apli­cati Legea! Ci le-a zis altceva: Cel fara de pacat din­tre voi sa arunce cel din­tai pia­tra asupra ei. Iar ei, auzind aceasta si mus­trati fiind de cuget, ple­cau unul cate unul, incepand de la cei mai batrani. Si a ramas Iisus sin­gur si femeia, stand in mijloc. Si Dom­nul i-a zis: Femeie, unde sunt parasii tai? Nu te-a osan­dit nici­unul? Iar ea a zis: Nici­unul, Doamne. Si Iisus i-a zis: Nu te osandesc nici eu. Mergi; de-acum sa nu mai paca­tu­iesti!

Iar daca Fiul lui Dum­nezeu – Care are toata put­erea in Cer si pe pamant – nu a osandit-o si nu a judecat-o pe aceasta, cine sun­tem noi sa jude­cam pe aproapele nos­tru? Si daca vrem sa ne com­por­tam duhovniceste, atunci, cu dragoste frateasca sa acoperim pacatul aproapelui nostru si sa luam acel pacat asupra noas­tra, facand pocainta si prim­ind canon de la duhovnic, ca si cum am fi paca­tuit noi insine. Asa invatam din Pateric, unde scrie ca doi frati de man­a­s­tire au mers impre­una la targ ca sa-si vanda lucrul mainilor lor. Iar unul din ei a cazut in des­franare. Dupa aceea, aflandu-l pe el celalalt frate, i-a zis: „Eu nu mai vin cu tine, fiindca am cazut in des­franare”. Si celalalt frate, avand dragoste ade­varata si voind sa-l izbaveasca din ghearele dez­nade­jdii, i-a zis ca si el a cazut in ace­lasi pacat si ca este bine sa se intoarca impre­una si cu osardie sa se poca­iasca, pen­tru ca Dum­nezeu este milostiv si-i va ierta pe ei. Si au mers impre­una la duhovnicul lor, mar­tur­isin­du-si impre­una caderea. Iar duhovnicul le-a dat canon de pocainta, nesti­ind ca unul din ei nu cazuse in pacat. Si aman­doi, cu dragoste pri­m­ind canonul, se rugau lui Dum­nezeu unul pen­tru altul. Vazand Dum­nezeu dragostea fratelui care nu cazuse, si oste­neala sa pen­tru aproapele lui, peste putine zile, i-a ier­tat aceluia pacatul. Si l-a insti­in­tat Dum­nezeu pe duhovnic ca pen­tru multa dragoste a fratelui ce n-a gre­sit, s-a ier­tat pacatul celui ce-a gre­sit. Fiindca nu s-a dus sa-l parasca la duhovnic; nu a zis: Par­inte, iata ce-a facut cutare frate!… Nici nu a parat pe oco­l­ite, zicand: Par­inte, m-am tul­bu­rat, tare m-am smintit de fratele cutare ca a cazut in asa pacat greu! Nicide­cum nu a zis unele ca aces­tea, ci cu ade­varata dragoste a tainuit pacatul fratelui si chiar l-a luat asupra lui, pri­m­ind canon.

Fiindca aceasta este dragostea cea ade­varata, ca sa-si puna cineva sufle­tul pen­tru man­tuirea fratelui sau. Sa ne rugam si noi sa dobandim o ast­fel de dragoste, ca sa fim in comu­ni­une cu Sfin­tii, in vecii vecilor. Amin.

Cuvântul ierarhului: Popor român, te vindecă Iisus Hristos! Ridică-te şi umblă!

(din: Arhim. Simeon Kraiopoulos, Sufletul meu, temnita mea, Editura Bizantina, 2009)

***

LEPADAREA DE SINE – CONVERTIREA MEREU AMANATA

(fragment dintr-o meditatie duhovniceasca personala)

“(…) Nu intamplator a spus Mantuitorul ca prima conditie a celui care vrea sa vina dupa El este “sa se lepede de sine”. Reala convertire launtrica, autentica pocainta cu aceasta incep, cu predarea si rastignirea acestei voi proprii, cu parasirea increderii in omul cel vechi, in “eul” tau, in propria ratiune, cu refuzul de a te mai supune poftelor si capriciilor mintii, inimii sau trupului tau, de a le mai cauta indreptatire si de a le mai da intaietate absoluta.

Multi parinti de astazi au spus si spun ca omul contemporan nu mai “stie” sa asculte si sa se smereasca nefatarnic. Crestinul de astazi este mult prea plin de sine, prea incantat de acumularile si de constructiile mintii sale, prea indragostit, pana la orbire, de ceea ce simte intr-un anumit moment dat sau de o dorinta care il mistuie, tine cu dintii prea mult de un plan sau de un scop pe care si le-a propus si pe care le-a cultivat, poate, obsesiv si irational, ca sa mai poata sa devina efectiv un om innoit intru Hristos. Suntem bogati pana la refuz de patimi ale mintii si ale inimii care vin din omul nostru cel vechi… si pe care nu dorim in ruptul capului sa le lasam in pragul Bisericii. Nu ne convine sa renuntam la convingerile dobandite din formarea noastra lumeasca, la logica ratiunii noaste cazute, toate parerile preconcepute si ideile fixe, la idealurile si proiectele de care ne-am lipit inima si care ne robesc, la toate criteriile si reperele de valoare dupa care ne orientam, la toate obiceiurile care ne-au devenit “a doua natura” si nu admitem sa le mai punem in discutie. Incercam sa altoim credinta pe firea noastra veche, schimbata numai pe la suprafata, si facem apoi din minte o “desfranata” care este chemata sa justifice prin cuvinte ale credintei tot ceea ce ne serveste persistentei in patimile si in modul nostru de a fi de pana atunci.

Cum scriam si altadata, niciodata pana in vremea noastra omul n-a fost mai mandru, mai autosuficient, mai indaratnic, mai inchinator la idolul mintii proprii. Desteptaciunea si cultura (sau doar “versarea” prin experienta vietii) l-au dus pe omul contemporan pana la culmi nebanuite de rafinament si subtilitate in gasirea unor modalitati de a se pacali pe el insusi, de a inventa justificari sofistice (dar teologice, duhovnicesti!) verosimile pentru toate, de a se refugia in victimizari si de a face in asa fel incat “sa cada mereu in picioare” si sa nu se lase “(in)frant” niciodata. De a se strecura mereu profitabil si oportun(ist), de a se descurca in toate, de a aluneca mereu pe langa adevar.

Cand ne ciocnim in viata cu oglindirea reala a imaginii noastre, cu adevarul despre noi, nu acceptam sa ne oprim din drum, nu vrem sa ne trezi, ci schimbam directia, “intoarcem capul” si… fugim, evadam… Viata celor mai multi dintre noi a ajuns, practic, si cu ajutorul conditiilor lumii contemporane, o fuga neintrerupta. Fugim de Dumnezeu, fugim de constiinta, fugim de toate situatiile si de oamenii prin care ne vorbeste Dumnezeu, necomplezent, despre cum suntem, de fapt. Fugim de tot ceea ce ne poate chema la “nelinistea cea buna”, de ceea ce ne scoate din “ale noastre”. Ne refugiem in orice ne poate ajuta sa “uitam”, cautam numai ceea ce ne confirma si ne intareste, ne “drogam” cu toate stupefiantele cotidiene ale vietii, orice, numai sa nu ne mai intalnim cu strigatul constiintei, cu chemarea lui Dumnezeu. Fugim imprastiindu-ne cat putem mai mult, evitand infricosati singuratatea cea fertila, incarcandu-ne la maximum timpul si pierzandu-l, totodata, cu toata inconstienta.

Fugim uneori de Hristos, inclusiv amagindu-ne ca Il slujim, ca lucram in numele Sau, dupa socoteala noastra. Cum se poate? Iata cum:

“ ‘Doamne, Doamne! N-am proorocit noi în numele Tău? N-am scos noi draci în numele Tău? Şi n-am făcut noi multe minuni în numele Tău?‘. Cei “aleşi” sunt cei care rostesc aceste cuvinte – cei care şi-ar fi “plătit datoriile” şi ar fi avut reputaţia de slujitori ai lui Hristos, făcînd lucruri care să impresioneze, în mod ostentativ pentru El. Şi Domnul va răspunde: “Niciodată nu v-am cunoscut pe voi; depărtaţi-vă de la Mine, voi toţi cei care lucraţi fărădelegea” (Matei 7:23-24).

Unde au greşit, pentru a fi respinşi atât de aspru de Domnul? În “numele” lui Hristos au făcut lucrurile lor, dar nu în Duhul lui Hristos, şi astfel nu vor fi trăit potrivit poruncilor Lui. Faptele lor, fiind făcute pentru lumea aceasta, vor pieri în această lume. Se vor fi purtat conform credinţei pe dinafară, dar în interior nu-şi vor fi îndreptat vieţile către cer. Şi se vor afla în faţa Judecătorului cu mâinile goale. (vezi aici continuarea)

In cele ale credintei, cine mai doreste astazi sa se ocupe de curatirea launtrica, sa-si planga pacatele, sa doabandeasca smerenia si harul Duhului Sfant, sa-si taie voia pentru Dumnezeu? Cine sa mai jinduiasca astazi dupa viata duhovniceasca, cine sa se mai dea ceasul mortii, chinuit si “disperat” dupa implinirea poruncilor evanghelice, dupa urmarea caii celei inguste si grele? Cine?, cand, iata, este atat de tentant si de usor sa iesi in afara, sa predici altora, sa dai lectii, sa faci misiune si marturisire inainte de a fi apucat sa te formezi si sa te schimbi cum trebuie pe tine. Cine?, cand, iata, este atat de tentant si usor sa te indeletnicesti zilnic cu “barfa” si “scandalul” zilei in Ortodoxie, sa urmaresti si chiar sa iei parte la ultimele ’stiri si dezvaluiri senzationale’ de pe bloguri, sa-ti umfli pieptul de mandrie ca “aperi dreptatea” si sa te simti satisfacut ca “le-ai zis-o” tuturor “ratacitilor”, ca “i-ai facut praf”.

Da, poate am vrea uneori sa stim cam ce ne mai lipseste, dar cand aflam raspunsul, ne intristam si plecam. Asta daca nu cumva chiar ne salbaticim, ca fariseii, si ni-l facem dusman pe care prin care Dumnezeu cauta sa ne scoata la lumina”. (…)

ica dinaintea Inaltarii Sfintei Cruci: CRUCEA INVINGE LUMEA