Părintele Iosif Vatopedinul – DURERILE ŞI BUCURIILE POCĂINŢEI

Părintele Iosif Vatopedinul: DURERILE ŞI BUCURIILE POCĂINŢEI

Biruitorul lumii, biruitorul păcatului sau mai degrabă biruitorul tuturor păcatelor în toate lumile şi în toate timpurile, Iisus Hristos, a devenit ceresc pentru a-i face cereşti pe toţi urmaşii Lui.

 

Hristos este Adevărul viu. “Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6). De aceea, El este viaţă fără început, nelimitată (ἀπεριόριστος), neîngrădită (ἀδέσμευτος), co-eternă cu Tatăl, inseparabilă şi nedespărţită de El.

“Binecuvântat fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, Cel ce, întru Hristos, ne-a binecuvântat pe noi în ceruri, cu toată binecuvântarea duhovnicească, precum întru El ne-a şi ales, înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără de prihană înaintea Lui.Mai înainte rânduindu-ne în a Sa iubire, spre înfierea întru El, prin Iisus Hristos, după buna socotinţă a voii Sale, spre lauda slavei harului Său, cu care ne-a dăruit pe noi prin Fiul Său cel iubit. Întru El avem răscumpărarea prin Sângele Lui şi iertarea păcatelor, după bogăţia harului Lui” (Efeseni 1, 3-7). După această revelaţie urmează binecuvântarea infinită a făgăduinţelor dumnezeieşti, care a fost începută de prima chemare făcută de Domnul: “Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17).

Prin pocăinţa noastră, fiinţa şi puterea vieţii au fost resuscitate înlăuntrul nostru şi cinstea şi valoarea umanităţii noastre pierdute au fost restaurate prin credinţă. Abilitatea noastră de a intra în contact şi de a primi harul Sfântului Duh şi în general a luminării dumnezeieşti au fost reînnoite prin plângerea pocăinţei. Această abilitate a fost slăbită la început prin fărădelegile noastre. La începutul pocăinţei practice, oricât de mult s-ar lupta, omul nu poate atinge cum şi-ar imagina, mântuirea, nici nu poate fi eliberat de limitările “omului vechi” (παλαιόν άνθρωπον).

Iniţial, el încearcă doar să controleze intenţiile păcătoase şi să oprească robia sa practică faţă de patimi şi de obiceiurile păcătoase. Apoi el se opreşte din împrumutat şi începe să să gândească cum va da înapoi. Câteodată, el în mod fericit respinge patimile şi ispitele sale, alteori acest lucru devine dureros. Apoi el începe să compare cu toată puterea abilităţilor sale, la cât de departe este faţă de viaţa spirituală, în special când comportamentul faţă de alţii este nepotrivit. La acest punct, el are nevoie să se ruşineze pe sine şi acest lucru duce la smerenie, fără de care nu există viaţă socială. O asemenea sarcină are nevoie de răbdare şi perseverenţă, dar succesul deplin depinde numai de harul lui Dumnezeu şi “nu are de-a face deloc cu noi”.

Domnul întregului univers ne încurajează cu adevărat. El este Cel ce spune: “Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). Victoria noastră reală nu este doar în faptul că ne-au fost dăruite aceste garanţii de către Atotputernicul Creator şi Dumnezeu, ci de către El ca Persoană.

Biruitorul lumii, acesta este biruitorul păcatului sau mai degrabă biruitorul tuturor păcatelor în toate lumile şi în toate timpurile, Persoana lui Iisus Hristos, a devenit transcendent (ceresc) pentru a-i face transcendenţi (cereşti) pe toţi urmaşii Lui. Când sădim poruncile dumnezeieşti în întreaga noastră viaţă, ne îndreptăm exact către aceeaşi victorie. “Dacă voi rămâneţi în Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi orice veţi voi şi va fi dat vouă. Aceasta este slava Tatălui Meu, ca voi să rodiţi mult, arătându-vă pe voi ucenici ai Mei” (Ioan 15, 7-8). Suntem vrednici de această doar “în El” (εν αυτώ) şi prin puterea harului Său. Nu există altă cale. Nimeni altcineva nu este capabil să ne conducă pe noi, sau să ne descopere tainele comorilor dumnezeieşti care sunt mai presus de fire “căci în Hristos locuieşte trupeşte toată plinătatea Dumnezeirii” (Coloseni 2,9). El singur conţine într-o lucrare eternă, dumnezeiască, întregul univers, cerurile, pământul şi regiunile infernale. Dacă mergem în mod decisiv pe urmele Lui şi rămânem strânşi legaţi de învăţăturile Lui, atunci suntem capabili să vedem Luminarea Lui, să participăm în “Fiinţa” Sa transcendentă, pe măsura pocăinţei noastre.

Cel ce se pocăieşte smerit simte că îmbrăţişează nu numai creaţia vizibilă, ci şi pe cea invizibilă, prin puterea iubirii care izvorăşte din inima lui. Acest lucru este posibil deoarece acest fel de rugăciune este cea mai primită de Dumnezeu şi indicaţia că omul a atins “frângerea inimii”. Omul astfel devine aşa cum este Iisus al nostru, “toate tuturor” (I Corinteni 9, 22).

De acum, cel ce a gustat această dulceaţă trebuie să fie pregătit să guste şi din amărăciunea corespondentă care este rezultatul schimbărilor. Harul mamă, care a mângâiat cu iubire şi a împuternicit sufletul pocăit şi care l-a salvat de efectele ispitelor şi ale ignoranţei; care l-a crescut să privească atât de multe taine, deodată devine fără milă şi îşi ascunde prezenţa.

Sufletul care se pocăieşte bate la uşa pocăinţei în zadar. El bate la aceeaşi uşă care i-a fost deschisă în trecut. Totul devine acum întunecat şi nu mai este ajutor de nicăieri: “Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Matei 27, 46). Nu mai este nici un Simon Canaanitul să ne ridice crucea. Chiar dacă de trei ori sau de multe ori vom striga, tot nu vom putea găsi clar răspunsul. Nu există decât o consolare tainică: speranţa nu s-a stins, ci îl încurajează tăcut pe luptător: “Nu te teme. Crede numai”. Sau mai degrabă să citez cuvintele marelui nostru Părinte, Sfântul Părinte Siluan: “Ţine mintea în iad şi nu deznădăjdui”.

Cuvântul: “M-am îmbrăcat în sac şi m-am smerit cu post” (Psalm 35,13) devine datoria noastră zilnică, precum şi aceasta: “m-am hrănit cu lacrimile mele ziua şi noaptea” (Psalm 42,3). Atunci din nou ne amintim cuvintele încurajatoare ale Domnului: “iarăşi vă voi vedea şi vă veţi bucura” (Ioan 16, 22).

Liniştea urmează după furtună şi calmul urmează apelor învolburate. Harul reapare după examenul părăsirii parţiale; sufletul începe imnul triumfător: “Tu Doamne ai scos sacul meu şi m-ai îmbrăcat cu bucurie” (Psalm 30, 12). Prezenţa harului dumnezeiesc după perioada de test are o mare valoare şi este “mai dulce decât mierea, decât mierea din stup” (Psalm 19, 10), pentru că întăreşte percepţia iubirii dumnezeieşti mai mult decât a cunoscut sufletul vreodată înainte. Smerenia s-a întărit, de vreme ce nevrednicia umană a fost descoperită şi comparată cu puterea iubirii dumnezeieşti şi sufletul se mărturiseşte cu sufletul înfrânt: “Bine îmi este mie că m-ai smerit, ca să învăţ poruncile Tale” (Psalm 119, 72), “Ştiu Doamne că legile Tale sunt drepte” (Psalm 119, 75), “Mult am suferit, înnoieşte viaţa mea, după cuvântul Tău” (Psalm 119,107). Acest sens adânc al smereniei extinde puterile spirutuale ale omului şi îl introduce în tărâmul libertăţii. Ajungem să percepem pe Iisus al nostru “blând şi smerit cu inima” şi aceasta înseamnă cu “veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi”(Ioan 8, 32).

Deci, intrăm în împărăţia unei noi creaţii şi ai naturii restaurate, unde aerul şi clima, conform bătrânului nostru binecuvântat, sunt diferite. Cei ce trăiesc în această stare, devin fii ai veacului nou, după cum spune Sfântul Macarie, şi începe să dezvolte altfel de simţuri. “Ceea ce este muritor a fost înghiţit de viaţă” (2 Corinteni 5, 4).

Simţurile noastre să fie revitalizate complet ca ele să nu se mai comporte iraţional, ci doar în “slujirea dreptăţii care duce la sfinţenie” (Romani 6, 19). Nimeni să nu se gândească, totuşi, că această bucurie vine uşor şi fără efort către oricine, dar numai după această victorie după un test al răbdării în faţa ispitirii, prin care harul dumnezeiesc testează şi ispiteşte pe luptători. “Răbdător am aşteptat pe Domnul; şi El s-a întors spre mine şi a auzit plângerea mea. Şi m-a ridicat din groapa cea mai adâncă, din noroi şi din pământ. Şi mi-a pus picioarele pe piatră şi mi-a dat întărire puternică să stau”(Psalm 40, 1-2).

Tradus din limba greacă în limba engleză deOlga Konari Kokkinou din cartea: Γέροντος Ιωσήφ Βατοπαιδινού, Αθωνική Μαρτυρία, Ψυχοφελή Βατοπαιδινά 2, Έκδοσις β΄, Ιερά Μεγίστη Μονή Βατοπαιδίου, Άγιον Όρος 2008.

Traducerea în limba română: Pr. Ioan Valentin Istrati

Sursa: http://www.pemptousia.com via doxologia.ro

Transcriptul emisiunii “Biserica si Societate” pe tema canonizarii Parintelui Arsenie. Părintele Cătălin Dumitrean in dialog cu Parintele Petru Vamvulescu si cu economistul Ovidiu Ban

 

 

Bine ai venit, pelerinule virtual! Prima data pe la noi? Daca doriti sa pastram legatura va puteti abona la articole prin RSS cu ultimele vesti de la Pelerinul Roman. In cazul in care doriti sa preluati acest articol, o puteti face, insa numai cu indicarea sursei: www.pelerinulroman.com. Va multumim si va dorim lectura placuta.

 

Parintele Arsenie Boca - pictura icoana (via www.flickr.com)

Tema: Canonizarea Parintelui Arsenie Boca

Pelerinul Roman continua seria materialelor dedicate sprijinirii eforturilor Parintelui Cătălin Dumitrean (Radio Trinitas Sibiu) in ceea ce priveste demersurile oficiale pentru canonizarea Parintelui Arsenie. In acest sens, va oferim transcriptul integral al primei emisiuni radiofonice pe aceasta tema.

Emisiunea “Biserica si Societate” – 11 ianuarie 2012
Radio Trinitas

Părintele Cătălin Dumitrean: [..] în lumea ortodoxă și anume acela al canonizării sfinților noștri, sfinților români. Pentru că în ultima vreme ne-am bucurat, datorită modului în care Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a gândit evlavia în popor și calendarul nostru de nenumărate canonizări – ultima și cea mai importantă pentru noi, credincioșii sibieni fiind cea a Sfântului Andrei Șaguna, patronul spiritual al studioului nostru – iată astăzi aducem în dezbaterea publică o posibilă pe viitor canonizare a Părintelui Arsenie Boca de la Prislop. Pentru că în popor există această doleanță, încercăm să dezbatem cât mai obiectiv această provocare – să spunem noi – a creștinilor noștri ortodocși, răspunzând la nenumărate întrebări care au venit prin e-mailuri pe adresa emisiunii noastre “Biserică si Societate”, emisiune, repet, realizată în studioul “Sfântul Andrei Șaguna” din Sibiu.

Despre Părintele Arsenie Boca, în linii mari probabil că este cunoscută viața Sfinției Sale, este unul dintre cei mai mari duhovnici ai României, duhovnicul de la Mănăstirea Brâncoveanu, Sâmbăta de Sus și în același timp de la Mănăstirea Prislop unde își duce acum odihna cea veșnică în mormântul care se află în cimitirul mănăstirii. Osemintele Părintelui sunt acolo, dar sufletul se află în cer într-o comuniune care noi sperăm, așa cum credincioșii se pronunță de atâtea ori, că este vie. Și pentru aceasta să lăsăm glasul poporului să se manifeste și acum în emisiune, lângă noi având ca invitat un preot și un mirean. Părintele Petru Vamvulescu care a fost, putem spune, din multe puncte de vedere un apropiat al Părintelui Arsenie Boca; și, în același timp, un credincios din generația mai tânără, economist Ovidiu Ban. Bine ați venit la microfonul emisunii noastre!

Părintele Petru Vamvulescu: Bine v-am găsit!

Părintele Cătălin Dumitrean: Părinte Petru, foarte direct vă rog să relatați pentru început, primul impact cu Părintele Arsenie Boca. Unde, cum și în ce mod s-a petrecut?

Părintele Petru Vamvulescu: Da. A avut loc la biserica din satul Drăgănescu, comuna Mihăilești, unde Sfinția Sa picta biserica de acolo în tempera care este și astăzi, după cum spunea Preasfințitul Daniel Stoenescu, ca o Capelă Sixtină a Ortodoxiei prin bogăția de spiritualitate care este acolo și prin faptul că Sfinția Sa a împlinit, bineînțeles, toată erminia ortodoxă, toată rânduiala de acolo, dar a făcut și o cateheză pentru oamenii din ziua de astăzi. Sfintele Evanghelii așa cum sunt pentru ziua de astăzi înțelese. Să spunem așa ca să mă refer, cum spune Sfânta Evanghelie, cei chemați la cină, spune primul care și-a cerut scuze a spus că „Să mă ierți, dar am cumpărat cinci perechi de boi și mă duc să-i încerc”. Iar Părintele Arsenie spune pentru cei din ziua de astăzi „Mi-am cumpărat puteri instalate așa, de mii de cai putere”. Și pentru cel care spune că „mi-am luat o țarină și nu pot să vin” spune că „am afaceri”. Și pentru al treilea care spune că „mi-am luat soție și pentru aceasta nu pot să vin”, pentru cei din ziua de astăzi care nu înțeleg și nu practică așa cum ar trebui Taina Sfintei Cununii care ar trebui să ne apropie de Dumnezeu, nu să ne îndepărteze, prin cei doi …

Părintele Cătălin Dumitrean: Toate acestea sunt pictate la Biserica Drăgănescu – probabil unii dintre radio-ascultători au fost deja acolo – într-o concepție cu totul și cu totul inedită și specială care merită și aceasta o emisinue și-o dezbatere publică. Cum a fost prima întâlnire?

Părintele Petru Vamvulescu: Prima întâlnire, eram tânăr, aveam 26 de ani și m-am căsătorit aicea în Sibiu și am fost ales de către Preafericitul Teoctist care atunca era episcop la Arad să-i fiu diacon la catedrala din Arad. Și deci trebuia să fiu căsătorit. Și m-am dus la mama mea cu soția mea, Dumnezeu să o ierte, care a răposat. M-am dus ca s-o prezint și mama mi-a promis că va veni la cununie. Dar nu știu cum, cine a sfătuit-o și n-au venit. Și am fost pus așa într-o situație că trebuia să mă hirotonească în diacon și mama era supărată pe noi. Și atunci rugându-mă Maicii Domnului, făcând chiar Paraclisul Maicii Domnului în capela Institutului, Dumnezeu mi-a rânduit chiar un student credincios care a știut de Părintele Arsenie. Și a spus: „Ce ai tu – zice – numai Părintele Arsenie îți poate rezolva”.

Și m-am dus la el acolo și mi-a spus pe nume (asta a fost puțin), dar am văzut – cum am spus de multe ori – de la ochii lui la ochii mei ca niște funii de foc, nu ca niște scântei, ca niște funii de foc venind de la ochii lui la ochi mei. Și mi-a intuit și ce am gândit eu și a spus: „Ei, Petre, de ce zici Doamne, ce ochi de minunați are Părintele Arsenie! Iată ochi ca și ochii tăi!” . Și atunci au dispărut acele funii de foc. Deci asta mi-a arătat-o Dumnezeu ca să am încredere în el totală. Și el mi-a spus, zice: „Cheamă pe mama ta la hirotonia în diacon și va veni și vă veți împăca.”. Și așa s-a întâmplat.

Părintele Cătălin Dumitrean: Iată, din relatarea părintelui Petru, dragii noștri ascultători, avem un prim element interesant al vieții Părintelui Arsenie. Mă gândeam chiar acum, în timp ce părintele vorbea, că am avea nevoie de mai multe emisiuni pentru a prezenta biografia Părintelui Arsenie. Se cuvine să facem pe viitor și lucrul acesta. Noi, deocamdată – pentru că timpul emisiunii este foarte scurt –încercăm să intrăm în această primă emisiune despre viața Părintelui Arsenie cu câteva elemente, sau trăsături generale ale Părintelui Arsenie, urmând ca, pe parcursul emisiunilor să concretizăm și mai bine portretul Părintelui Arsenie Boca.

Am rugat pe radio-ascultătorii noștri să participe la această emisiune și să ne trimită câteva răspunsuri, argumente privind viața deosebită a Părintelui Arsenie Boca. Iată să încercăm să citim câteva din e-mail-urile care au venit: Andreea Chiriac ne scrie în felul următor: „ În sufletele multora Părintelui Arsenie este canonizat prin ajutorul și minunile săvârșite necontenit. Slavă lui Dumnezeu pentru aceasta! Chemându-l – spune dânsa – pe Părintele Arsenie, așa cum dumnealui ne-a învățat, în ajutor prin rugăciune primim întotdeauna acest ajutor”.

Un prim e-mail. Hadeți să mai luăm încă un e-mail. Foarte interesant ne-a scris astăzi o credincioasă. Dacă vom putea în câteva clipe, măcar fragmentar, pentru că sunt foarte multe e-mail-uri și nu le putem citi pe toate. Se numește Ecaterina Netrita și spune în felul următor:

„Aș dedica ciclul de emisiuni speciale lucrării de căpătâi a Părintelui Arsenie „Cărarea Împărăției” la care aș invita mai mulți Înalți Ierarhi, Arhimandriți, Episcopi. Aș cerceta în arhivele securității pentru a descoperi dosarul Părintelui Arsenie Boca din care se vor releva persecuțiile la care a fost supus, modul în care a răspuns la ele și cum le-a suportat. Un al treilea front l-aș deschide cu altă emisiune sau un ciclu de articole în ziarul „Lumina” despre arta și mesajul în pictura de la Drăgănescu la care aș invita numai specialiști în pictură bizantină, experți și restauratori în artă bizantină. De exemplu – ni se dă și un nume – lector unversitar doctor Octaviana Marincaș de la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași, expert național de patrimoniu, monumente istorice. Apoi preoți, profesori de la școala de pictură de lângă Patriarhie. Cele trei direcții vor elucida rolul Părintelui Arsenie în transmiterea către generația noastră a focului Rugului Aprins, rugăciunea isihastă, rolul său în întărirea credinței ortodoxe în Transilvania.” . Și așa mai departe.

Răspunsul este, vă repet, cu totul și cu totul deosebit. Iar altă radio-ascultătoare credincioasă pe nume Erika Barcoș ne scrie și spune în felul următor: „Îl cunosc pe Părintele Arsenie Boca doar de vreo doispezece ani de la mormântul său din cimitirul de la Mănăstirea Prislop. Sunt destui ani în care pot să spun că am văzut și am simțit duhul, puterea, rugăciunile pentru popor și ajutorul tăicuțului nostru Arsenie”. Ce frumos spune dânsa! Citez un argument al personalității Părintelui Arsenie: „Ajungând la mormântul Părintelui Arsenie și fără să scot o suflare sau să îndrăznesc să scot un cuvânt îl salut mereu în gând pe Părintele: Sărutmâna Părinte, am venit să ne vedem și să vă cer iertare pentru toate ce le-am făcut! Poate vi se pare ciudat salutul meu. Mie mi s-a părut însă cu totul și cu totul deosebit când la prima mea apropiere de Părintele Arsenie, de mormântul dânsului îmi veneau în minte toate păcatele, indiferent dacă veneau din copilărie sau dacă mai fuseseră spovedite.”. Interesant și acest răspuns.

Continuăm să vorbim pe această temă. Înainte de a-i oferi microfonul și lui Ovidiu să ne spună și părerea unui tânăr despre Părintele Arsenie Boca, care nu l-a cunoscut personal, îl rog pe părintele Petru să ne mai relateze o întâmplare mai deosebită, personală cu Părintele Arsenie, din care v-ați dat seama că are darul acesta al profeției.

Părintele Petru Vamvulescu.: Deși era foarte evident darul profeției, aș vrea să specific că dânsul spunea. „Mă, de ce-ați venit la mine atâta distanță? – vreau să arăt smerenia dânsului – Că nu sunt eu mai bun decât preoții voștri!”. Zice: „Mergeți la preoții voștri, spovediți-vă, întoarceți-vă, îndreptați-vă, luptați-vă cu voi înșivă! Când spun ei vă împărtășesc, că nu sunt eu mai bun decât preoții voștri..”. Adica, am vrut să spun, deși a făcut atâtea minuni, smerenia dânsului este ….

Părintele Cătălin Dumitrean: Nu s-a socotit niciodată, nu s-a îndreptățit ca fiind peste duhovnici, peste cei pe care i-a lăsat Dumnezeu pe pământ ca să slujească în mod cu totul și cu totul deosebit. Și deși a fost la un moment dat oprit, să spunem, de la slujire – act care a fost imediat reparat, să spunem noi, în 1990 de către Sfântul Sinod când a fost absolvită această oprire de la slujire a Părintelui Arsenie – totuși el a continuat să fie un duhovnic deosebit de important, de iubit de popor. A fost căutat și – ceea ce este foarte important – nu s-a ridicat niciodată în semn de protest împotriva deciziei sinodale. Ar fi avut multe argumente omenești ca să o facă, să-și judece ierarhia și așa mai departe. A rămas în smerenie ascultând de povața mai marilor săi care sigur, constrânși probabil de vicisitudinile vremii de atunci, au oprit la un moment dat popularitatea Părintelui Arsenie dintr-un anumit punct de vedere. Paradoxal însă, ea a crescut. Cum a fost? Ne povesteați altădată că v-a profețit plecarea spre Cer a două persoane apropiate din familia dumneavoastră.

Părintele Petru Vamvulescu.: Da, da. Aveam cumnata cu cancer de aproape douăzeci de ani. Și soția mea a murit tot la fel, de cancer la sân ca și sora ei. Și, și ea a dus, cam vreo douăzeci de ani l-a dus așa, cu rugăciunea, cu postu, cu … Da’ nimeni n-a știut numa cu vreo trei zile înainte. Amândouă așa a fost, a dat Dumnezeu de atâta au zăcut la pat. Și mai aveam pe sora mea care a căzut de pe un zid, de pe două stânci așa pe două pietre foarte ascuțite, și-a fracturat coloana, și-a strivit și măduva. Și-a îngrijit-o mama mea la pat vreun an și jumătate. Și mai mergeam la Părintele și mai întrebam despre ele. Și odată când m-am dus, în 1980 a spus – chiar după Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul – zice: „Petre, du-te acasă! Vă-ntărească Dumnezeu și Maica Domnului că la noapte va muri cumnată-ta și peste două zile va muri soră-ta. Dar amândouă sunt pregătite cu atâta boală și spovedite, împărtășite, împăcate cu toți, cu credință și – zice – ferice de sufletele lor! Dar ți-am spus ca să știți, să fiți pregătiți așa, că treceți prin momente nu ușoare.”. Și încă cumnații mei nici n-au vrut să creadă că eu i-am înțeles pentru că ei vroiau să trăiască. Și eu vroiam, am spus „Să dea Dumnezeu!”. Au spus „uite acuma – zice – au fost medicii aicea, au spus că nu vor trăi ei cât va trăi ea, că în câteva zile se ridică din pat și … Eu am zis „Bine ar fi, să dea Dumnezeu!”. Bine, am spus deoparte nu ca să audă ea. Soția a început să plângă și ea a crezut. Și așa a și fost. A murit lângă ea noaptea în pat. Când s-a trezit dimineața – așa a apucat-o somnu – și era încă caldă. Și noi am înmormântat-o la Ocna Sibiului unde eram eu preot și când să mergem în cimitir, telegramă de la soră-mea că să merg la înmormântarea dânsei. Eu mă așteptam la aceasta. Pentru că eu m-am convins de multă vreme de puterea duhovnicească a Părintelui Arsenie care depășea limitele omenești.

Părintele Cătălin Dumitrean: Părintele Arsenie avea acest dar, această putere de a spune oamenilor pe numele lor, firesc. Există și o relatare, o poveste în acest sens care o cred adevărată că Părintele Arsenie a primit acest dar direct pe muntele Athonului, pe vârful Athonului din purtarea de grijă a Maicii Domnului și a Sfântului Serafim de Sarov.

Părintele Petru Vamvulescu: Da, da.

Părintele Cătălin Dumitrean: Ar fi fost răpit în duh și a primit darul acesta deosebit.

Părintele Petru Vamvulescu: Da.

Părintele Cătălin Dumitrean: Ovidiu Ban este lângă noi, economist. Încă o dată, bine ai venit la emisiunea noastră!

Ovidiu Ban: Bine v-am găsit!

Părintele Petru Vamvulescu: Ți-aduci aminte când ai auzit prima dată de Părintele Arsenie? Te-ai pomenit deodată cu acest nume? Cum a fost prima percepție sonoră a numelui Părintelui Arsenie Boca?

Ovidiu Ban: Prima percepție a fost în felul următor: citind cea mai valoroasă lucrare a Părintelui Arsenie Boca, „Cărarea Împărăției”, deși nu am citit alte cărți duhovnicești – la început mi s-a părut destul de greu accesibilă – totuși această carte a trezit în mine ceva. S-a trezit o sete de a cunoaște cât mai mult despre cele duhovnicești. Nu pot exprima în cuvinte ceea ce s-a-ntâmplat în acest timp al lecturării cărților Părintelui. Tot ce pot spune este că ceva s-a schimbat în mine, a apărut o dorință, o sete de a căuta și a citi toate cărțile adunate din scrierile Părintelui, precum și învățăturile lăsate de dânsul. Puterea de sinteză și de pătrundere deosebită a scrierilor sale, modul unic de exprimare a ideilor, direct, simplu, adorbarea unor subiecte de interes pentru tineri.

Părintele Cătălin Dumitrean: Mai ales pentru tineri.

Ovidiu Ban: Mai ales pentru tineri. M-a atras spre a cerceta și a cunoaște cât mai mult în detaliu viața și minunile Părintelui Arsenie. Când am început să am evlavie la Părintele credeam că sunt printre puținii tineri care mai citește o carte despre dânsul, care mai vizionează un film documentar despre viața și minunile făcute de dânsul. Însă pe măsură ce timpul a trecut am realizat că tot mai multe persoane cărora încercam să le relatez despre sfințenia Părintelui, despre învățăturile minunate pe care ni le-a lăsat, că aceștia știu toate aceste lucruri. Ajungând la Mănăstirea Prislop, la mormântul Părintelui, am constatat că foarte multă lume are evlavie la Sfințenia Sa. Și doresc să vă relatez că ori de câte ori am fost aici am constatat că aici este un circut continuu, un du-te – vino al pelerinilor care vin să se închine și să se roage la mormântul Părintelui deși acesta a trecut la cele veșnice de douăzeci și doi de ani.

Părintele Cătălin Dumitrean: Sunt sute de oameni care vin săptămânal, poate numărul este și mai mare. Nu vrem să ne aruncăm în cifre inexacte, încercăm să realizăm o emisiune cât mai obiectivă, cum am promis la începutul emisiunii, să săpăm entuziasmele care au partea lor pozitivă, dar și partea lor negativă. Și pentru că timpul trece foarte repede în emisiunea noastră – cinci minute mai sunt la dispoziție – Ovidiu și o concluziie la descoperirea aceasta minunată a vieții tale care este viața și lucrarea Părintelui Arsenie.

Ovidiu Ban: Aș putea spune că minunea pe care Părintele a făcut-o cu mine este aceea că a trezit în mine această sete, m-a trezit la realitate, a determinat în mine o înnoire a vieții mele pe temelia ei, Iisus Hristos. Îi mulțumesc Părintelui pentru toate darurile și ajutorul primit de la dânsul, pentru învățăturile care ni le-a lăsat, pentru faptul că ne ajută, ne ocrotește și se roagă pentru noi.

Părintele Cătălin Dumitrean: Avem încă un e-mail pe care l-am primit. Adriana Brezeștean ne scrie în felul următor despre personalitatea Părintelui Arsenie, alături de mulți alți credincioși ai noștri care, deși nu-i cunoaștem, au trimis cuvinte foarte frumoase. Eu sper ca în emisiunile următoare să putem să oferim cât mai multe astfel de răspunsuri despre viața Părintelui. Spune dânsa „Părintele Arsenie era văzător cu duhul, existând în acest sens multe exemple în care Părintele le spunea oamenilor problemele care-i măcinau și motivul pentru care ele au apărut fără ca el să-i fi văzut până atunci pe acei oameni. Părintele a tămăduit mulți oameni de boli trupești și sufletești, boli grele, cât timp era în viață. Și există mulți oameni care susțin că și vizita la mormântul Părintelui Arsenie – exact ceea ce spunea Ovidiu Ban mai înainte – i-a ajutat foarte mult. Și un alt argument: La fel ca și alți Sfinți Părinți, Părintele Arsenie Boca și-a profețit moartea și unele evenimente care aveau să aibă loc după moartea sa: apariția unei cruci pe un copac…”etc. Ne oprim deocamdată aici cu citirea acestor mail-uri, vom continua emisiunea noastră pentru săptămâna viitoare la aceeași oră, nu înainte ca Părintele Petru să ne mai relateze o învățătură, un cuvânt. Părinte, ceva deosebit ce v-a spus Părintele Arsenie, dacă vă vine acum repede în minte.

Părintele Petru Vamvulescu: Da, da, da. Părintele Arsenie a spus că uneori, cum zice Mântuitorul pe cruce „Pentru ce m-ai părăsit Părintele Meu, pentru ce m-ai părăsit?”. Se pare că uneori ca și când am fi părăsiți de Dumnezeu, deși este impropriu spus, că Dumnezeu nu ne părăsește niciodată. Dar ne lasă ca și pe-un copil așa mic care învață să meargă, ne lasă și sigur că ne vede și ne știe și ne ajută, dar ne mai lasă să mai și cădem, să ne mai și chinuim că așa învățăm, e o pedagogie divină. Și uneori și sfinții parcă așa, parcă nu se mai roagă pentru noi așa, că nu ne-mplinesc rugăciunile. Și asta pentru păcatele noastre și din planul lui Dumnezeu pe care l-a rânduit pentru toți, chiar și pentru sfinți care tot de El sunt conduși. Dar, Părintele Arsenie spunea „Dar Maica Domnului nu ne părăsește niciodată.”. Așa cum ați spus sfinția voastră de la început că toată viața Părintelui Arsenie a fost învăluită așa și luminată de prezența Maicii Domnului. Și aceasta el a spus și de la Sfinții Părinți ortodocși așa că Maica Domnului, nădejdea celor fără de nădejde, și când ne părăsește cumva parcă Dumnezeu și sfinții nu se mai roagă, ea se roagă pentru noi și îmblânzește chiar dreptatea lui Dumnezeu, care de fapt ea harul iubirii tot de la Dumnezeu îl are. Și ea deci totdeauna este nădejdea celor fără de nădejde și care ne poate scoate și din păcate și din năcazuri și din tot felul de situații. Cum spunea și părintele Nicodim Bujor care de un an a plecat la Domnul, care a fost unul dintre cei mai minunați ucenici ai Părintelui Arsenie, zice „Cu Maica Domnului rezolvăm orice ecuație, cu oricâte necunoscute ar fi, orice ecuație a vieții.”.

Părintele Cătălin Dumitrean: Mai sunt încă multe lucruri necunoscute despre viața părintele Părintelui Arsenie Boca. Ne cerem scuze radio-ascultătorilor noștri pentru că evident nu am putut să realizăm în 25 de minute câte ne-am propus. Dar este un început. Un început bun pe care sperăm să-l bine-chivernisim, pe care sperăm să-l continuăm. Avem nevoie în continuare de e-mailurile dumneavoastră. Trimiteți pe adresa noastră, cenaclulluminalina@gmail.com, eventualele impresii, eventualele soluții pentru a îmbunătăți argumentele legate de viața deosebită a Părintelui Arsenie Boca. Și vă așteptăm în continuare să ne ascultați miercurea viitoare, la ora 13:30, când vom continua cu partea a doua a acestei emisiuni. Un prim început de a vorbi direct, iată și la Radio Trinitas, despre marele duhovnic al României, Părintele Arsenie Boca.

În speranța că v-am fost de folos, vă mulțumim pentru atenție împreună cu invitații noștri care au fost în studioul Radio Trinitas „Sfântul Andrei Șaguna” din Sibiu. Sunt părintele Cătălin Dumitrean care am realizat această emisiune alături de colegul meu Ștefan Ion. Până săptămâna viitoare: „La revedere, Doamne ajută tuturor!”

MARTURISIREA TESTAMENTARA A PARINTELUI ARSENIE PAPACIOC: “Numai in Adevar e unitate; daca nu e Adevar nu e unitate. HRISTOS ESTE ORTODOX”

Cuvîntul III

- Sfinţia voastră, este un cuvînt, spune Mîntuitorul: “In Casa Tatălui, Meu multe locaşuri sunt” .

- Arhimandrit Arsenie: Asta nu în ce priveşte Adevărul, ci în ce priveşte trăirea Adevărului, este acest pasaj.

- Este o părere, pe care o exprimă chiar unii dintre teologii ortodocşi, cum că ar fi vorba de un locaş mai mic pentru protestanţi, un locaş pentru catolici etc.

- Arhimandrit Arsenie: Aceste locaşuri sunt considerate după gradul de trăire, de împlinire privind Adevărul; asta este, nu altceva pentru că, dacă sunt mai multe locaşuri, îşi fac loc şi adventiştii, de ce nu? Dar îşi fac loc, dacă vrei aşa, chiar şi turcii şi îşi fac loc toate religiile pentru că sunt locaşuri multe acolo; nu?

- Dacă-i mîntuie Mîntuitorul…

- Arhimandrit Arsenie: Mîntuitorul doreşte să se mîntuie toată lumea, dar El a spus cum se mîntuie; şi cine nu va respecta, a spus că nu se va mîntui – gata; spune Mîntuitorul: “Cine n-adună cu Mine risipeşte“.

Adevărul este numai unul care a făcut revoluţie mare în toate veacurile. Dacă nu era Adevărul-Hristos se desfiinţa Vechiul Testament; dacă nu era Adevărul, filosofiile şi toate adversităţile împotriva lui Hristos nu ar fi avut motiv să mai existe.

Duşmanii adevărului Ortodox vin cu fel de fel de aspecte dialectice, cu fel de fel de personalităţi cu renume care au creat epoci, că a spus cutare şi cutare.

După aceştia, ar avea dreptate şi unii ca Voltaire, care parafrazează tot ce-i împotriva lui Hristos, că Mîntuitorul este un bastard al unei mironosiţe cu un legionar roman; dacă-i vorba de aşa ceva. Dar să-l întrebăm pe Voltaire, acuma [unde se afla el acum, n.n.], ce-i cu bastardul….

- Acuma, unde-o fi… [in iad, se subintelege. n.n.]

- Arhimandrit Arsenie: Unde e, ce-a văzut acuma? Nu le e ruşine!

- Era duhul masoneriei atunci.

- Arhimandrit Arsenie: Nu ne interesează; masoneria este o preocupare şi învăţătura pe limbă drăcească.

Ne interesează care este Adevărul şi avem obligaţia să-l respectăm chiar pînă la moarte; asta-i poziţia. Altfel nici nu s-ar putea judeca lucrurile, nici nu avem cum; dacă nu eşti în Adevăr, nu-i jenat Satana.

Unul, după Învierea Mîntuitorului - a atacat Satana tocmai acolo unde era Adevărul trăit, care era chiar Mîntuitorul - în veselia care a adus-o în toată creştinătatea, unul oarecare era trist. Cum să nu fiu trist? Că şi eu am făcut minuni, dar nu m-a răstignit nimeni. N-a răstignit Satana decît pe cei care-i convenea, deci numai Adevărul omoară pe dracul.

- Sfinţia voastră, ce a vrut să spună Mîntuitorul prin cuvintele: “Părinte Sfinte, păzeşte-i pe dînşii întru Numele tău, pe care ai dat mie, ca să fie una, precum şi Noi”? Pentru că, adesea, dialogurile ecumenice se bazează pe aceste cuvinte.

- Arhimandrit Arsenie: Noi, ortodocşii, suntem deja una cu Adevărul. “Una” – adică asta-i speculaţie! Una în Adevăr, Adevărul-Hristos!

- Adică Biserica Ortodoxă.

- Arhimandrit Arsenie: Biserica Ortodoxă; n-a propovăduit Hristos şi pe ăla şi pe ăla! Am fost una şi am rămas cu Hristos; n-am schimbat nimic din ce ne-a vorbit El, deci El este ortodox.

- Se poate spune despre Bisericile Ortodoxă şi Catolică că sunt Biserici surori? Referitor la termeni.

- Arhimandrit Arsenie: Ascultă, e inutil; repetăm mereu lucrurile astea. Suntem fraţi, dar nu în Adevăr. “Drag mi-e Platon, dar mai drag mi-e Adevărul”. Numai în Adevăr e unitate; dacă nu e Adevăr nu e unitate.

Şi pe urmă, ca să se apere, trebuie să mă facă pe mine habotnic, nepoliticos, necivilizat, neoccidentalizat; ei, ştii, ia uite!

- Se pot căsători ortodocşi cu catolici sau cu protestanţi?

- Arhimandrit Arsenie: Nu recomandăm, deşi se fac lucrurile astea. Le recomandăm să se facă ortodox respectivul sau repectiva.

- Pot participa clerici ortodocşi la Liturghia catolică să spună diverse rugăciuni?

- Arhimandrit Arsenie: Nu recomand acest lucru.

- Se poate oficia Mesa catolică, Liturghia catolică, într-o biserică ortodoxă?

- Arhimandrit Arsenie: Eu nu aş permite. Nu aş permite pentru că, de ce să se facă lucrul ăsta, cînd suntem Biserică Ortodoxă?

- Ei au venit cu o serie întregă de metode; cum să fac dacă ei n-au Proscomidie?

- Nu-i vizibil că e propagandă? Dar de ce te bagi peste mine? De ce nu mă laşi în pace? De ce? Ce te mînă? Nu vezi! E un vierme care este Neadevărul; n-au identitate.

- Sfinţia voastră, se folosesc acum noi termeni “teologici”; unul ar fi: biserică nedeplină. Poate să fie o biserică nedeplină?

- Arhimandrit Arsenie: Nu poate să fie, nu mai e biserică.

- Este un nou limbaj – limbaj teologic – care se foloseşte.

- Arhimandrit Arsenie: Nu este teologic, ci este speculativ, în tot felul şi, dacă noi susţinem acest Adevăr cu sîngele nostru, Adevăr pe care-l vedem neforţaţi şi nu putem să-l vedem altfel pentru că s-au făcut atîtea, s-a confirmat prin atîtea semne grozave Adevărul acesta, ne consideră habotnici; adică de ce? Pentru că nu zic ca tine, sunt habotnic?

- Este un limbaj folosit şi de unii ortodocşi.

- Arhimandrit Arsenie: Ăsta este un prost ortodox care nu cunoaşte ortodoxia; dacă-i vorba.

- Biserică nedeplină este un termen greşit?

- Arhimandrit Arsenie: Nu există aşa ceva. Nu este Biserică dacă nu este deplină. Ei au făcut aceste greşeli de dogmă şi atunci e biserică nedeplină.

- Da, adică e o taină nedeplină, ceva mai aşa…

- Arhimandrit Arsenie: Uite ce-i, la Sinoadele astea Ecumenice dădea anatema pe toţi cei care erau împotriva adevărului care forma obiectul Sinodului. Sinodul cu privire la monotelism chiar pe patriarhul care a făcut acatistul Bunei-Vestiri, Serghie, l-a scos anatemizat pentru că a fost de părerea ereticilor că o singură voinţă are Mîntuitorul.

- Sub anatema se cade automat? Sau cum?

- Arhimandrit Arsenie: Se cade automat dacă nu susţii Adevărul. Dacă eşti în erezie intri de la sine în blestem, nu mai este nevoie să te anatemizeze cineva.

Nestorie a fost patriarh pe vremea aceea la Sinodul III Ecumenic privind Teotokos şi a susţinut pe eretici. El a spus că nu-i susţine, şi l-au luat direct pe Nestorie: dar tu cum zici ? Nestorie a răspuns: Nu-i născătoare nici de Dumnezeu, nici de om, e născătoare de Hristos. Şi l-au prins, şi a căzut în anatemizare.

Era o hotărîre sinodală şi au rămas aşa aceştia.

- Rămîn în vigoare toate anatemele acestea ?

- Arhimandrit Arsenie: Rămîn în vigoare, fără discuţie.

Noi avem datoria să păstrăm Adevărul, se spune cu sabia în mînă; de aceea şi Apostolul Pavel este în icoană cu sabia, de aceea l-am desenat şi eu cu sabia.

Adică el era habotnic? Era habotnic – ce-ai zice de asta?

Adevărul este apărat cu sînge – asta înseamnă; că îşi fac loc cu sabia - sabia cuvîntului. Spune Sfîntul Pimen: “o dată rabzi, a doua oară rabzi, a treia fă-te sabie“.

Învăţătura creştină pare un paradox, pe ici pe colea, pentru că iese din logica omenească, pentru că este logică divină; să crezi într-un loc pe care nu-l vezi, aceasta nu mai este o logică pipăibilă. Aceasta este puterea credinţei, şi aici este toată puterea creştinului: să creadă; ferice de cel ce nu a văzut şi a crezut.

- Sfinţia voastră, se spune că este biserica văzută, luptătoare şi biserica nevăzută, biruitoare; şi această biserică văzută, vizibilă, se spune despre ea că este divizată, împărţită.

- Arhimandrit Arsenie: Biserica propriu-zisă nu-i divizată, oamenii sunt divizaţi, oamenii s-au despărţit. Cînd zici Biserică se înţelege adevăr mîntuitor, de credinţă; nu e glumă. Ce se numeşte dogmă? Adevăr de credinţă revelat, cuprins în Scriptură şi în Tradiţie, aprobat şi practicat de Biserică.

- Sfinţia voastră, în cadrul ecumenismului se vorbeşte de o nouă mentalitate, de un om ecumenic care să fie un creştin îngăduitor, receptiv pentru respectarea tradiţiilor fiecăruia. Ce recomandaţi teologilor ortodocşi care poartă discuţii şi intră în contact cu cei ce s-au desprins de Biserică – discuţii teologice?

- Arhimandrit Arsenie: Eu cred că sunt influenţaţi atunci cînd spun că trebuie să fim maleabili şi nu habotnici; nici nu-i vorba de habotnicie. A apăra Adevărul este un erou al Adevărului, pentru că altfel ar însemna să ne tremure mîna pe sabie, pe sabia Adevărului; nici o biruinţă nu va fi cu mîna tremurînd.

Adevărul este acesta, îl respectăm de mii de ani, l-au respectat şi ei sute de ani şi s-au rupt de adevărul mîntuitor. Acuma ne pare foarte rău, suntem destul de îndureraţi, dar asta nu înseamnă că sunt de partea lor. Domnule, te compătimesc şi atît.

- Ei sunt lăudaţi că sunt teologi de talie mondială.

- Arhimandrit Arsenie: Nu mai vorbim; dracul e mai mult, zice că e Dumnezeu. E, ia uite!

- Dar cum să-şi manifeste dragostea pentru că, dacă le spui că sunt schismatici sau eretici, se supără?

- Arhimandrit Arsenie: Dragostea iartă totul, dar se bucura numai de Adevăr. Asta-i dragostea! Dragostea nu-i chiar aşa să bem o cafea împreună şi gata, suntem o unitate. Dragostea crede totul, uită totul, dar se bucură numai de adevăr. A fost grozav acest Corinteni 13!

- Sfinţia voastră, se vorbeşte despre viaţă ecumenică, vocaţie ecumenică, cununie ecumenică, rugăciune, cultură, vizite, bibliotecă ecumenică, calendar ecumenic şi există şi un Institut Ecumenic “Sfîntul Nicolae”, institut ortodox, dar care propagă ideile acestea ale ecumenismului. Ce credeţi că ar spune Sfîntul Nicolae, sfinţia voastră?

- Arhimandrit Arsenie: Eu ştiu ce ar spune Sfîntul Nicolae, şi asta ar spune toţi; aş spune că toţi ştiu ce ar spune Sfîntul Nicolae. Care este scopul de se fac aceste amestecări de concepţii să zicem că e una religia? Aceste jocuri de lumini, momente demonstrative se fac cu un scop. Nu adevăraţii oameni ortodocşi organizează lucrurile acestea, pe ici pe colea.

- Dar acum unora chiar le place.

- Arhimandrit Arsenie: N-au nici o răspundere, n-au conştiinţă, n-au răspunderea Adevărului.

- Şi ce ar spune Sfîntul Nicolae, sfinţia voastră?

- Arhimandrit Arsenie: Le-ar da cîte o palmă; ca lui Arie. Asta a făcut Sfîntul Nicolae. La urma urmei, ce altceva făcea Arie, decît nu recunoştea Adevărul despre Hristos; i-a tras două palme. Asta ar face….

- Ar avea cam multe palme de dat acum.

- Arhimandrit Arsenie: Acum, păi da; adică nu vezi cu ce aspecte de subţietate vin să se apropie prin asta, prin asta, prin asta! Domnule, am băut o cafea împreună la masă – am băut cafeaua aia; eu puteam să o beau şi acasă, dar am băut-o cu el. Cu ce scop? Ce, vrei să spui că a fost altă cafea? A fost mai gustoasă că ai băut-o cu ăla? E un scop care urmăreşte ceva.

Uite dovada: Papa a venit în România nu ca să vadă organizaţia Bisericii, bisericile pline şi credinţa statornică, în masă, cum este în România. A venit şi a făcut o slujbă catolică-demonstrativ; deci a avut un scop. A avut un scop să se facă o legătură că nu era nici o legătură cu el.

- În aer liber s-a făcut să vadă toată lumea.

- Arhimandrit Arsenie: A făcut o şi mai mare greşeală că au văzut românii: ce, uite, …ce-i aia, dom’le!?!

- Au rîs.

- Arhimandrit Arsenie: Au rîs, pentru că mai înainte de toate, românul nostru respectă tradiţia pe care a moştenit-o, Adevărul. Aşa şi cu Greco-catolicii s-a făcut cînd au vrut să-i schimbe. Ei n-au vrut să se închine altfel, şi cînd au văzut că nu puteau să-i facă să se închine, le-au zis: închinaţi-vă ca voi, dar ţineţi administrativ de noi; şi, uite, acum sunt mai catolici decît catolicii.

- I-a prins cu puţin.

- Arhimandrit Arsenie: I-a prins cu puţin; dacă au ţinut de ei organizatoric, fac ca ei pentru că ăla comandă. Acesta a fost scopul. Aşa face şi aici; încet-încet, încet-încet. Acestea sunt nişte demonstraţii, niste apariţii cu scopuri veninoase‘.

Despre sfinţi

Sfintii ii privesc pe oameni asa cum ii priveste Hristos. Sfinti precum Sfantul Vasile, Sfantul Nicolae, Sfantul roman Calinic de la Cernica, care plangea cand nu avea bani sa le dea oamenilor, au lucrat la propovaduirea, la afirmarea credintei celorlalti, pregatindu-i sa fie oameni adevarati. Ei si-au iubit semenii si i-au indemnat si pe ceilalti sa ii iubeasca, au urmat instinctiv aceasta directie. Sfintii sunt remarcabili nu ca niste eroi sau specialisti pe care este greu sa ii inlocuiesti, ci prin aceasta forta spirituala, prin forta iubirii, a rugaciunii pentru oameni care este in ei, mai mult decat prin faptele lor.

Nu fapta umana in sine, ci puterea lui Dumnezeu care straluceste in faptele lor si din ei insisi, ii face transparenti lui Dumnezeu, Care face sa iradieze capacitatile lor umane inradacinate in lumina dumnezeiasca.

Sfintenia este manifestarea indumnezeirii omului. Importanta minunilor tine de faptul ca ele sunt semne ale transparentei, ale luminii, ale bunatatii lui Dumnezeu aratate in sfinti. Bunatatea este o forta penetranta care depaseste forta legii. Sfantul iradiaza lumina lui Hristos Cel inviat.

Sfintenia este totdeauna o iradiere a lui Dumnezeu Care S-a aratat pe Sine mai presus de legi in Cel inviat si care este si cu noi intr-o lepadare de Sine, intr-o participare la suferintele noastre.

De aceea, aceasta participare isi gaseste sensul culminant in bucuria Invierii. Sfintii traiesc in viata lor pamanteasca transparenta Invierii care desavarseste legile naturii.

[…]

Sfintii arata in viata lor sfintenia lui Dumnezeu. Ei sfintesc in ei insisi numele lui Dumnezeu prin rugaciune, apoi il arata in mod transparent prin purtarea lor. Crestinii se uita in calendar pentru a vedea care este sfantul zilei si ii aduc rugaciuni. In acea zi ei isi aseaza viata sub obladuirea sfantului si cauta sa imite cum pot virtutile acestui sfant, simtindu-se ocrotiti de rugaciunile lui. Sunt venerati de asemenea si cei care au murit in sfintenie, care au facut totul pentru dainuirea Bisericii, care si-au dat viata pentru Dumnezeu, au iradiat in lumina lui Hristos si ne-au lasat prin aceasta o Biserica vie. Fara sfintii din trecut, Biserica n-ar fi ceea ce este, n-ar putea dainui. Traditia vie si prin aceasta Biserica insasi nu se poate mentine fara o succesiune a sfintilor. “Aduceti-va aminte de inaintasii vostri” (Evr 13,7), spune Sfantul Apostol Pavel. Este recunostinta pentru toti cei care ne-au transmis Evanghelia. Viata Bisericii nu a fost niciodata intrerupta pentru a reincepe din nou.

Sfintii sunt importanti si prin ceea ce ne transmit: si anume Biserica vie, in spiritualitatea ei, in forta sa spirituala si exemplul lor. Ii veneram pentru ca sunt plini de Dumnezeu. Sunt oameni care au atins culmile cele mai inalte ale indumnezeirii. Se intereseaza de uman asa cum se intereseaza de Hristos; sunt impreuna cu Hristos asa cum  sunt ingerii. Se spune ca, impreuna cu Hristos, ingerii au si ei un mare interes pentru mantuirea noastra. Sfintii, care sunt si oameni, o fac cu atat mai mult. Despre ei Sfantul Pavel spune ca nu vor avea fericirea deplin decat impreuna cu noi, cand vom fi cu totii impreuna. Ei se roaga pentru noi. Iar cand ne rugam pentru vrajmasi, ei se roaga cu si mai multa osardie. De aceea cerem rugaciunile lor.

Exista trei aspecte ale acestei cinstiri: le suntem recunoscatori pentru ceea ce ne-au transmis, pentru starea lor de indumnezeire si pentru rigaciunile lor pentru noi. De aceea spunem totdeauna: “Sfinte… roaga-te pentru noi!” Nu le cerem mantuirea. Doar Maicii Domnului i-o cerem, spunand: “Mantuieste-ne pe noi.” Nu este vorba de mantuire in sensul in care ne-a dat-o Hristos, dar in viata noastra exista atatea greutati, incat o rugam sa ne ajute, sa ne dea posibilitatea sa lucram pentru mantuirea noastra. Ea ne mantuieste in virtutea unirii ei desavarsite cu Fiul Sau, Mantuitorul nostru.

In aceasta cinsta cultul sfintilor care iradiaza, fiindca iradierea lor ajunge pana la noi. Nu credem ca exista doua Biserici, o Biserica pamanteasca si o Biserica cereasca. Exista o singura Biserica care se prelungeste de pe pamant in cer. Nu suntem rupti de viata pamanteasca pentru ca avem privirile indreptate, concentrate spre cer. Inaintam spre lumea de dincolo luptand aici pentru a ajunge acolo incununati de prezenta lui Hristos, a Duhului sfant in noi. Aici crestem, aici trebuie sa lucram, chiar si in viata sociala, in perspective vietii de dincolo. Fara viata pamanteasca nu putem creste. Este ceea ce fac sfintii. Facand voia lui Dumnezeu, ei traiesc “pe pamant ca in cer”.

Pr Dumitru Staniloae - "Mica Dogmatică vorbită" - dialoguri la Cernica cu

M.A .Costa de Beauregard

Interviul saptamanii: PARINTELE IUSTIN (video) – CUVINTE TARI SI DUREROASE: “Ar trebui sa plangem, sa ne caim, sa vedem ca suntem la marginea prapastiei. Sa luam exemplu de la nenorocirile altora si sa ne indreptam pe noi!“

Postat de admin pe 20 Mar 2011 la 04:12 am | Categorii: Parintele Justin, Raspunsurile Bisericii la problemele vremurilor, Video  Print This Post

O ultima declaratie socanta a Mitropolitului Corneanu: "Gestul ramane. Nu ma pocaiesc."

Interviu cu Mitropolitul Banatului, Nicolae Corneanu


Eminenţă, recapitulez pe scurt faptele care au condus la frământarea lumii creştine. Duminică. 25 mai 2008, la Timişoara (România) a fost sfinţită noua biserică greco-catolică dedicată Sfintei Fecioare Maria, regina păcii şi a unităţii. Slujba a fost oficiată de episcopul greco-catolic de Lugoj, Alexandru Mesian. La slujbă a fost prezent nunţiul în România, arhiepiscopul Francisco-Javier Lozano şi episcopul latin de Timişoara mons. Martin Roos împreună cu câţiva preoţi şi în prezenţa unei mulţimi de credincioşi. Cu această ocazie, v-aţi apropiat de sfânta împărtăşanie şi v-aţi cuminecat. Episodul a declanşat uimirea şi a avut un ecou vast, existând voci pro şi contra scandalului. A plouat cu critici. A intervenit Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în data de 8-9 iulie (cf. Il Regno, nr. 12, 2008, 369). Dar, cum a decurs cu adevărat acest episod?

„Nu este vorba de o condamnare din partea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, aşa cum s-a spus şi s-a scris, ci de o luare de poziţie menită să stabilească termenii corecţi în ceea ce priveşte problema intercomuniunii. Pentru a clarifica anumite puncte, Sinodul a spus că relaţiile între Bisericile noastre, Catolică şi Ortodoxă, decurg bine, dar că nu am ajuns încă la intercomuniune. Cel puţin acum. Şi, pentru acest motiv, Sfântul Sinod a vrut să clarifice faptul că deşi relaţiile dintre Bisericile noastre sunt forte strânse, nu suntem încă în gradul de a consimţi intercomuniunea. Cu siguranţă, este vorba de o etapă reală spre care ne îndreptăm. Prin urmare, nu este vorba de o condamnare a gestului meu, ci s-a simţit nevoia unei clarificări, reafirmând că, pentru moment, cu toate că Bisericile s-au apropiat foarte mult, nu au ajuns încă la intercomuniune".

UN IMPULS, UN IMBOLD

Aţi explicat credincioşilor gestul dumneavoastră definindu-l „un sentiment de fraternitate faţă de unitatea creştinilor". Ce aţi intenţionat să spuneţi?

„Este vorba de un gest plin de sentimente. După cum se ştie, am participat la liturghia greco-catolicilor. În Biserica nou sfinţită, majoritatea creştinilor, după cum am observat, era constituită de credincioşi care luau parte de obicei la liturghia oficiată în catedrala ortodoxă. Era o stare de mare fraternitate. Cunoşteam credincioşii greco-catolici şi îi simţeam fraţi. Când a venit momentul cuminecării, în interior aproape că am simţit un impuls, un imbold, care m-a condus spre împărtăşania euharistică. Un gest spontan, neprevăzut. În acel moment nu am mai avut discernământ, nu am mai calculat consecinţele. Eram prins în vâltoarea evenimentului.

Ştiam că romano-catolicii şi ortodocşii nu ajunseseră încă la intercomuniune, dar m-am lăsat purtat de o intensă emoţie. Din punctul de vedere al disciplinei canonice a Bisericii mele, care corespunde cu cea a Bisericii catolice în ce priveşte episcopii şi preoţii, este evident că acel gest nu trebuia să-l fac. Nu le-am impus niciodată credincioşilor mei să se împărtăşească cu catolicii. Repet, este vorba de un gest spontan. Există anumite momente, condiţii particulare, într-un climat de intensă spiritualitate, în care suntem determinaţi să facem gesturi curajoase".

- Dar, în consecinţă, se creează impresia că a sosit momentul, în anumite circumstanţe, să se facă un asemenea gest?

„Cred că asemenea gesturi pot fi repetate pentru a se ajunge, într-un anumit moment, la intercomuniune, deoarece este absolut normal ca să se ajungă şi la acel punct. Între cele două Biserici nu există diferenţe dogmatice. Am trăit impresia că Bisericile noastre sunt surori şi că toţi credincioşii Bisericilor noastre sunt, între ei, fraţi şi surori. Prin urmare, intercomuniunea este o etapă".

Problemă de disciplină, prin urmare, şi nu de dogmatică.

„S-au publicat în România studii, articole asupra intercomuniunii din cauza gestului meu. Au exista multe comentarii. Din punct de vedere canonic, sunt conştient că am comis o eroare, fără îndoială, dar este vorba de un imbold spontan, dictat de o circumstanţă particulară. Gestul meu".

- Aţi primit critici din partea episcopilor, monahilor, teologilor, credincioşilor?

„Din partea episcopilor, nici o critică. Nici unul dintre confraţii mei episcopi nu m-a atacat nici verbal, nici în scris. Am participat la şedinţa Sfântului Sinod, care a clarificat problema fără a intra în detalii. Sfântul Sinod a tratat cazul cu o anumită rapiditate. Numai Patriarhul, care a difuzat un comunicat de presă, a furnizat precizări în cazul meu. Din partea monahilor şi a mănăstirilor, am primit critici de la Muntele Athos. Nu puteau lipsi! Nu m-au surprins. Eu îmi văd de drum. Diferenţele vor fi depăşite privind spre Hristos. Trebuie să ţinem cont de normele canonice, dar idealul este să ajungem la intercomuniune. În ceea ce îi priveşte pe teologi, aşa cum am spus, intervin în dezbatere cu seriozitate şi cu conştiinţa că nu putem rămâne pentru totdeauna simpli observatori. În ceea ce îi priveşte pe credincioşi, a existat o manifestare a unor mii de persoane, care au aprobat gestul meu".

NOUL ORIZONT: FRATERNITATEA ECUMENICĂ

- Odată făcut acest gest, în plin scandal, v-aţi consultat şi cu patriarhul Daniel, care v-a fost vicar la Timişoara şi care, prin urmare, vă cunoaşte bine orientarea?

„Nu. Am avut o reuniune restrânsă a Sinodului într-o mănăstire din Moldova în iunie cu participarea mitropoliţilor. Am dat informaţii despre cele întâmplate, dar nu s-a luat nici o decizie în ceea ce mă priveşte, problema fiind pusă pe agenda şedinţei Sfântului Sinod din iulie. Ceea ce vreau să subliniez, fără a exagera lucrurile, este că problema mea a fost pusă pe ordinea de zi alături de cea a episcopului de Oradea care a concelebrat un botez (n.n. - slujba de sfinţire a Aghiazmei mari în ziua de Bobotează) cu episcopul greco-catolic. Am vorbit despre cazul meu, dar nici unul dintre membrii Sinodului nu a luat cuvântul. Nici unul nu a intervenit. Prin ridicarea mâinii s-a decis ca gestul meu să nu fie condamnat, cu o singură excepţie: cea a mitropolitului de Cluj, Bartolomeu Anania. Nu cunoştea exact ceea ce s-a întâmplat; a prezentat versiunea unui jurnal laic. Tăcere, în aula sinodală. Atunci, patriarhul a întrebat: care este părerea voastră? Toţi au tăcut din nou. Aşa a decurs.

Odată închisă şedinţa sinodală, Administraţia Patriarhiei a difuzat un comunicat, într-adevăr, un pic prea dur, în care se regăseau cuvinte precum „tulburare" în interiorul Bisericii Ortodoxe Române, „neplăcere", „pocăinţă", „corecţie" (aici Corneanu surâde!!!). Sunt sincer: am manifestat neplăcerea mea pentru că gestul a suscitat scandal în mass-media. Totul aici. În mod evident, comunicatul Patriarhiei era îndreptat împotriva celor care aveau un ataşament binevoitor faţă de relaţiile cu catolicii. Dar, şedinţa Sfântului Sinod s-a desfăşurat fără anateme, fără acuze, fără învinuiri. Înţeleg că este vorba de un moment mai dificil pentru Patriarhia Română, întrucât, fiind supusă la critici severe din partea unor Biserici ale Ortodoxiei, cum este cazul Bisericii Ruse, Bisericii sârbe şi a alteia. Între altele, s-a simţit obligat - dacă pot să mă exprim aşa - să facă ceva pentru a înfrunta criticile. Dar, rămâne faptul că acel comunicat a fost un pic prea dur".

Preasfinţia voastră, vă simţiţi nevinovat?

„Da, în mod absolut. Acum furtuna a trecut. Cred că, pe moment, totul s-a terminat. Cel puţin aşa sper".

Dar gestul rămâne.

„A, da. Gestul rămâne. Nu mă pocăiesc. Nu am comis o crimă".

- După Întrunirea rece de la Sibiu (cf. Il Regno nr. 16, 2007, 522ss) se aştepta un gest ca acesta şi a venit. Un gest spontan, profetic, fratern.

„La Timişoara, de ani buni se respiră un aer ecumenic. Avem relaţii strânse cu catolicii de ambele rituri. Dar, şi cu credincioşii de alte religii. Cu evreii, spre exemplu. Cu noii protestanţi. O spun mereu: noi avem nevoie nu doar de ecumenism, ci şi de fraternitate, care este ceva mai mult decât ecumenismul.

Fraternitatea presupune sentimente profunde, o masă în jurul căreia se stă pentru a frânge pâinea şi a împărtăşi aceiaşi credinţă. Se va ajunge la fraternitate pentru a depăşi orice tip de dificultăţi şi divergenţe. Va trebui să se ţină cont, în mod neîndoielnic, de situaţiile concrete; va trebui, în mod neîndoielnic, să se respecte normele canonice, dogmatice. Repet: nu ignor nici credinţa Bisericii mele, nici disciplina sa. Am făcut un gest „personal", dar doresc cu putere să fie un gest „comun". Gestul meu personal a fost motivat de puternica intensitatea a momentului de fraternitate, gestul comun va fi motivat de conştiinţa că fraternitatea naşte un astfel de gest. Eu rămân pe poziţia mea. Nu o pot schimba. Mă sprijin pe credinţa mea".

INTRECOMUNIUNE: VOM AJUNGE, VOM AJUNGE

Un gest istoric?

„Exageraţi. A fost un gest spontan. Respect regulamentul Bisericii mele, disciplina, dar m-am aflat într-un moment cu totul excepţional, pe care l-am trăit cu o asemenea intensitate interioară încât am închis ochii. M-am aflat faţă în faţă cu misterul fraternităţii şi am fost acoperit de harul dumnezeiesc. Însă, sunt convins că vor mai trece mulţi ani pentru a ajunge la aceste gesturi. Abia, după aceea vor deveni normale.

Ca membru al Consiliului Ecumenic al Bisericilor am participat la atâtea discuţii referitoare la intercomuniune. S-a ajuns, în sfârşit, la documentul „Botez, Euharistie, Ministeriu" (BEM; EO 1/3032ss; cf. Il Regno nr. 15, 1982, 473). În limba română, cuvântul BEM înseamnă: a bea. Odată, în timpul unui prânz, un episcop s-a ridicat în picioare şi, înălţând paharul, a spus: „Bem! Bem!", „Să bem! Să bem!". Un moment de rumoare. De fapt, documentul merita să fie stropit din plin, deoarece în acesta noi, ortodocşii, recunoaştem validitatea Tainei Euharistiei administrată de catolici. Cu siguranţă, regulile disciplinare trebuie respectate. Dar, eu am trecut peste… (surâde). Oricum, nu vreau să-i împing pe alţii să repete gestul meu".

Cineva a cerut anatema pentru acest gest.

„Nu sunt eretic… Trebuie să ajungem la intercomuniune, nu să trimitem lumea în iad!".

Vă gândiţi la o întâlnire cu Patriarhul Daniel în lunile următoare?

„Numai dacă el doreşte, pentru că eu nu vreau să provoc întâlnirea. E un om foarte obiectiv şi s-a menţinut într-o poziţie echidistantă pe care o înţeleg foarte bine. Este aproape obligatoriu ca să procedeze astfel. Dar, repet că la Sfântul Sinod numai Bartolomeu Anania a dezlănţuit un atac, ceilalţi preferând tăcerea. Are un temperament un pic vulcanic, adesea agresiv. Ceilalţi mitropoliţi şi episcopi au preferat să nu se implice".

Interviu realizat de Francesca Strazzari

Mitropolitull comentează: "Îmi amintesc bine de Anania, când, în 1990, studenţii de la Bucureşti au intrat în Palatul Patriarhal şi l-au constrâns pe Teoctist să demisioneze. Era printre agitatori" (cf. Il Regno 4, 1990, 120) .

Interviu luat Mitropolitului Corneanu in luna august a.c. si publicat în ultimul număr apărut in revista italiana Il Regno, nr. 16, p. 517-518

 

Puterea duhovnicească a deznădejdii

Despre autor

Ieromonahul Savatie, pe numele sau de mirean Stefan Baştovoi, s-a nãscut în 1976 la Chisinãu, în familia unui profesor de filozofie, propagandist al ateismului stiintific.
Pânã la cãlugãrie a fost ancorat în conceptiile tatãlui sãu.
A absolvit Liceul de Artã "Octav Bãncilã" din Iasi.
Când era în clasa a XII-a a fost internat la Spitalul Socola, unde a scris ciclul "Un diazepam pentru Dumnezeu", care l-a consacrat ca poet.
Ulterior a obtinut premiul revistelor: Convorbiri Literare, Timpul, Dacia Literarã. Este mentionat în "O istorie deschisã a istoriei literaturii din Basarabia" de Mihai Cimpoi si în "Postmodernismul românesc" de Mircea Cãrtãrescu ca si în alte volume de criticã si istorie literarã.
În anii 1996-1998 a fost student la Facultatea de Filozofie a Universitãtii de Vest din Timisoara, pe care a bandonat-o.
Din 1996 este membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova.
În 1999 a fost tuns în monahism, primind numele de Savatie.
La 28 octombrie 2000 a fost hirotonit ierodiacon, iar pe 4 august 2002 ieromonah.
Astãzi vietuieste la Mãnãstirea "Nasterea Domnului" din Eparhia Edinet si Briceni, în Republica Moldova.

Conferinţă susţinută în cadrul serilor Duhovniceşti –
Postul Crăciunului 2003, Alba Iulia
- fragmente –

Avem în Scriptură, se pare, în Înţelepciunea lui Solomon, un cuvânt al Domnului: „Iată am pus înaintea ta două căi: viaţa şi moartea. Alege!” Părinţii noştri ne vorbesc despre puterea omului de a-şi stăpâni şi de a-şi folosi aceste puteri. Aceasta o vedem, mai ales şi mai pe larg desfăşurat în tratatul „Despre om” al sfântului Grigorie al Nysei, în care el vorbeşte despre felul în care pornirile bune ale omului devin altceva şi ne învaţă drumul înapoi, spre echilibrul bun al nostru, în care patima trupească, curvia, poate şi trebuie să  ajungă la iubire de frumos; în care lenea, frica trebuie crescute spre blândeţe şi aşa mai departe. Eu cred că şi deznădejdea, care atât de adânc ne macină pe toţi, poate fi îndreptată şi folosită spre binele nostru.

De ce am pornit această discuţie ? Pentru că aceasta nu este o vorbărie abstractă, toţi ştim realitatea pe care o trăim, şi, mai ales, duhovnicii, pentru că îi vedem aici. Am constatat, nu o dată, că tot omul care vine la spovedanie, începe prin a-şi spovedi deznădejdea lui.

De aceea, am şi socotit să încercăm să ne gândim cum am putea folosi ceea ce avem noi deja, pentru că de scăpat de ea am văzut că nu putem prea uşor. Cum o putem folosi aşadar? Mă întorc iarăşi şi zic: eu cred că deznădejdea este cea mai mare putere şi forţă în stare să ne răscolească sufletul, în stare să ne scoată la iveală până şi cele mai ascunse subţirimi ale sufletului nostru. Şi acesta este un bun început, pentru că începutul şi pricina căderii lui Adam a fost uitarea. El a uitat cine este şi atunci diavolul l-a ispitit şi i-a propus o nouă condiţie pe care ar putea să şi-o însuşească. Deznădejdea ne readuce aminte cine suntem noi, ne readuce aminte că noi suntem, întâi de toate, muritori. Omul are firesc în sine chemarea de a stăpâni, pentru că Dumnezeu l-a făcut stăpânitor pe lumea întreagă, nu numai peste cea pe care călcăm noi, ci şi peste cea cerească. Aşadar, atunci când omul chemat firesc spre stăpânire, spre o bună stăpânire, împreună stăpânire cu Dumnezeu, îşi descoperă, contrar aşteptărilor sale de tinereţe, înfrângerea sa totală în faţa vieţii, atunci el deznădăjduieşte. Deznădejdea survine atunci când omul îşi dă seama că el în toată fiinţa sa nu poate să devină ceea ce ar vrea să fie, că el nu este ceea ce credea el că este.

Aceasta este deznădejdea, aceasta este moartea şi pornirea firească a omului, care-şi descoperă această condiţie a sa, să dispară, să se sinucidă, pentru că el nu suportă condiţia sa pentru că el, în mintea lui, care este dată de la Dumnezeu bună, înţelege că o astfel de făptură nu-şi are rostul. Şi cu adevărat o astfel de făptură nu-şi are rostul, dacă ea nu va fi împlinită prin întâlnirea cu Dumnezeu, de unde a şi pornit, ca toate aspiraţiile şi dorinţele lui să devină o realitate şi el să-şi recapete starea lui dintru început, starea lui firească. Unde este această putere?

Ideea şi tema asta nu am inventat-o eu, o găsim la Părinţii noştri şi o vedem în Vieţile Sfinţilor…Starea cizmarului din Alexandria la care a fost trimis Sfântul Antonie ca să înveţe desăvârşirea creştină, care, stând în piaţă, şi bătând cuie în cizmele pe care le făcea, privind la ceilalţi spunea: „Toţi aceştia se vor mântui, Doamne, numai eu nu.” Şi noi nu înţelegem de ce această credinţă că el nu se va mântui, şi a noastră, care simţim la fel, că nu ne vom mântui; pentru că, una este desăvârşirea pe care n-o atinsese încă nici Antonie, şi alta este starea noastră jalnică în care colcăim. Şi mintea noastră de creştini ai vremurilor pe care le trăim, nu înţelege despre ce este vorba. Şi atunci, Dumnezeu trimite nouă un sfânt ca Siluan, care este omul timpului pe care-l trăim, este apostolul timpului nostru. Şi atunci când nemaiputând să-şi răspundă la această întrebare pe care noi toţi o avem – eu aş vrea ca noi toţi s-o avem şi să nu mai trăim în afara întrebărilor, decât dacă am dobândit de acum puterea cea de sus şi suntem dincolo de aceste frământări. Aşadar, acest Siluan, frământat fiind, de ceea ce suntem noi, vine la Dumnezeu şi-L întreabă; „Ce voi face pentru că dracii mă necăjesc şi eu nu văd capăt suferinţelor mele?” Şi atunci Hristos îi dă răspunsul: „Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui!”

Acesta este un paradox. Gândindu-mă la aceste cuvinte, mi-am dat seama că numai Sfântul Siluan putea să le înţeleagă pentru că lui i-au fost adresate. „Ţine mintea ta în iad şi nu deznădăjdui!” Ce altceva este iadul, decât în primul rând deznădejde? În clipa în care nu mai deznădăjduieşti, ieşi din iad. Cum dar şi mintea în iad şi să nu deznădăjduieşti? Este unul din paradoxurile Evangheliei, de altfel ca şi toată Evanghelia care este un paradox, care este o sminteală, sminteală la care suntem chemaţi noi toţi. Şi dacă nu ne va învăţa Dumnezeu să ieşim din acest labirint al minţii noastre, omul singur nu o poate face.

Părintele Sofronie, care este ucenicul Sfântului Siluan, şi care l-a făcut cunoscut prin lucrarea lui Dumnezeu pentru noi, are o carte care se cheamă: „A-L vedea pe Dumnezeu aşa cum este”. Această carte este o spovedanie – o autobiografie duhovnicească o numeşte Părintele Sofronie, la începu t, şi în care vorbeşte despre evoluţia sufletului, în calea de la păcătoşenie spre lumină; iar prima etapă este cea a deznădejdii, dar a unei deznădejdi pe care Părintele Sofronie o numeşte deznădejdea harică. Este o sintagmă paradoxală, desigur, auzului nostru. Cum poate fi o deznădejde harică? Şi eu cred că aceasta este starea Mariei Egipteanca, a Sfintei Taisia şi a Sfinţilor mari, pe care îi avem noi. Aceasta este deznădejdea lor, o deznădejde care, deşi le descoperă toată nimicnicia şi înfrângerea lor, totuşi tocmai prin aceasta îi împinge spre Dumnezeu, nu li-L ascunde pe Dumnezeu. Starea lui Iuda este o stare de trezire. Atunci când Iuda văzându-şi învăţătorul prins, învăţătorul iubit – de ce să nu spunem? – Hristos era învăţătorul iubit al lui Iuda. Şi Iuda a mers după El, atunci când Hristos l-a chemat. Aduceţi-vă aminte de tânărul bogat, care plinise toate virtuţile legii, dar care atunci când a fost chemat de Hristos să-L urmeze nu a putut. Iuda a făcut-o pentru că socotesc că-L iubea pe Hristos. Dar el, prin patima care era în inima lui, a căzut în ispită. Ispita a fost şi mai subţire decât pare. Pentru că Ioan Gură de Aur crede că Iuda n-ar fi crezut că Hristos o să se lase prins, pentru că l-a văzut pe Hristos dispărând din mulţime, atunci când iudeii L-au dus pe sprânceana muntelui ca să-L arunce şi Hristos S-a făcut nevăzut. Iuda credea că şi acum Hristos, când gardienii, ostaşii vor încerca să-l prindă, va ridica mâna şi toţi vor cădea. Dar în clipa în care a văzut că nu este aşa, că Hristos care a liniştit marea, care a făcut atâtea minuni se lasă prins şi bătut şi pălmuit, Iuda îşi vine în fire, fuge la preoţi, aruncă banii, îl mărturiseşte pe Hristos nevinovat, ceea ce n-a putut face Petru şi zice: „Luaţi, am vândut sânge nevinovat”. Dar Iuda deznădăjduieşte, Iuda şi-a venit în fire, Iuda a cunoscut că ceea ce a făcut el nu este bine, Iuda a cunoscut realitatea sa în care se afla, pe care mai înainte n-o vedea, până a se ivi în inima lui deznădejdea ; numai că el se lasă mai departe purtat de mintea sa şi ca şi Adam uită cine este ziditorul său, uită bunătatea lui Dumnezeu şi dragostea Lui şi primeşte, gândeşte un dumnezeu al minţii sale, care nu exista în adevăr, un dumnezeu care nu iartă, aşa cum altădată Adam şi-a închipuit un dumnezeu zgârcit, gelos, care a ascuns de el pomul cunoaşterii. Şi tocmai din această pricină, deşi cunoştea realitatea, deşi îşi venise în fire, el se întoarce şi pleacă dinspre Dumnezeu şi îmbrăţişează moartea.

Altceva fac sfinţii care, întorcându-se la Dumnezeu, s-au întors după o viaţă cu păcate mai mari decât ale Iudei. Cine dintre noi nu a făcut păcatele Iudei? Dar şi multe altele pe care le-am acoperit. Socotesc că Iuda nu era desfrânat, n-ar fi putut să fie aşa printre apostoli, pentru că toţi erau cu ochii pe apostoli şi dacă se sminteau atunci când nu-şi spălau mâinile, închipuiţi-vă cum s-ar fi smintit dacă ar fi fost printre ei desfrânaţi. Iuda nu avea asta şi cred că nu avea multe dintre alte păcate. Avea unul, o patimă, patima iubirii de argint. De aceea, şi noi zic să ne aplecăm asupra noastră ca să vedem care este acel cât prim, care este acea primă boală a inimii noastre prin care ne poate veni ispita, ca la vremea încercării noastre, să ne despărţim de Dumnezeul cel adevărat şi să-L îmbrăţişăm pe cel imaginat de mintea noastră, prin patima pe care o avem. Este ceva care pe sfinţi i-a împins spre Hristos, iar pe Iuda de la Hristos. Şi aceasta este tocmai uitarea, uitarea a ceea ce este Dumnezeu, dincolo de simţirile noastre, acel Dumnezeu care ne cheamă şi la care ne putem întoarce, iar deznădejdea ne poate servi ca trambulină pentru aceasta.

Acum cred că ar fi obositor şi pentru unii şi pentru alţii să continui singur această discuţie şi tema pe care fiecare dintre noi o cunoaşte din propria lui experienţă. Aşa că m-aţi ajuta mult mai mult şi ne-ar fi cu mai mare folos dacă cele pe care le-am zis eu aici le-aţi contrazice sau le-aţi îmbogăţi, prin ceea ce fiecare dintre dumneavoastră sunteţi.

Întrebare: Cum putem să ne aflăm boala noastră de căpetenie a sufletului, şi dacă o depistăm ce trebuie să facem mai departe?

Părintele Savatie: Nu este nevoie de prea multă vreme ca să ne descoperim boala noastră, pentru că această boală străbate în orice clipă a vieţii noastre. Dacă suntem mânioşi vedeţi-o, v-o spun şi oamenii din jur, v-o spune şi inima. Pentru că cine cunoaşte mai bine sufletul omului decât duhul omului, ne spune Scriptura şi Dumnezeu. Păcatele în care cădem mai des, încercaţi-le pe rând, dacă vreţi, şi opriţi-vă la cel pe care îl biruiţi cel mai greu. Unul dintre ele va fi mai greu de învins decât celelalte, cu acela să luptaţi. Şi aici eu iau în sens duhovnicesc cuvintele Mântuitorului adresate Martei:”Marto, Marto, te sileşti şi te grijeşti de multe, dar una singură trebuieşte”. Una singură căutaţi-o şi luptaţi cu ea, prin contrara ei. Sunteţi mânios, nu vă mai mâniaţi, adică faceţi milostenie, fiţi de ajutor celuilalt, faceţi ascultare celuilalt mâniat. Când vă roagă cineva ceva, răspundeţi îndată. Oferiţi-vă voi să aduceţi apa, să faceţi voi mâncare, să curăţaţi cartofii. Şi-aşa mai departe, prin lucruri de-astea mărunte învingem mânia. Supuneţi-vă voia voastră, altcuiva. Am zis mânia, deoarece mi se pare că este cea mai grozavă patimă şi atac asupra firii noastre, pentru că Hristos ne-a spus să învăţăm de la El să fim blânzi şi smeriţi cu inima.

Mânia este partea cealaltă, este opusul lui Hristos şi luptând cu ea, cred că veţi scăpa şi de toate celelalte pentru că „duhul umilit, inima înfrântă şi smerită, Dumnezeu nu o va urgisi”, dobândind blândeţea şi smerenia, toate celelalte patimi vor dispărea pur şi simplu.

Întrebare: Care este suprema terapie împotriva deznădejdii?

Părintele Savatie: Nădejdea şi munca. Munca nu în sensul prost, că ne ducem la cărat pietre neapărat. Dar să avem întotdeauna o ocupaţie. Omul ajunge să deznădăjduiască, pentru că s-a pierdut pe sine, am zis, pentru că nu-şi mai găseşte un rost. Să începem a face ceva, orice: pictaţi, cântaţi, croşetaţi, să ai ceva de care ochiul tău să se bucure şi celorlalţi să le fie de folos. Şi atunci, tu nu vei mai avea timp să laşi loc acestui duh, căci deznădejdea -  să nu uităm niciodată că este o persoană, este un duh care ne cuprinde – şi ţinând minte asta, că suntem atacaţi, nu de o închipuire a minţii noastre, că nu este o stare a noastră firească, să ieşim un pic din psihologie, din psihanaliză şi să intrăm în duhovnicie, unde fiecărui gând trebuie să-i găsim persoana care-i stă în spate, pentru că nici o stare şi nici o idee nu se poate naşte din senin. Cineva a născut-o şi dacă ea îmi este străină mie, cineva a născut-o în inima mea şi acel cineva dacă nu este de la Dumnezeu, este din cei care merg împotriva Lui. Şi atunci, să mă ridic şi să nu-L mai primesc, prin rugăciune, prin puţină osteneală, prin legătura pe care trebuie să o am cu Biserica, cu duhovnicul, cu oamenii, legătura păcii şi a dragostei care trebuie să o creştem încet, încet în noi. Scuturaţi deznădejdea de la voi, aşa cum ne scuturăm noroiul de pe picioare când intrăm într-o încăpere. Nu o purtaţi prea mult în inimă şi, mai ales, luaţi seama să nu o confundaţi cu pocăinţa şi cu smerenia! Pentru că aceasta este ispita în care cad majoritatea.

Cum o vom cunoaşte? Dacă starea mea de păcătoşenie pe care o descopăr, care mă aruncă în plâns, care mă-ndeamnă să postesc, care alte multe fapte bune îmi şopteşte să le fac, dacă mă desparte de rugăciune, dacă nu mă lasă să mă ridic din fotoliul meu în care m-am trântit aşa şi stau: „Of ce păcătos sunt, n-am să mă mântuiesc, Doamne iartă-mă pe mine păcătosul…”, dacă am aşa o stare, nu este bună, nu este smerenia adevărată, nu este rugăciunea adevărată. Aşa că, nu primiţi nici mustrările de cuget care vă vin prea în serios, dacă ele vă taie rugăciunea, dacă vă taie vitalitatea. Uitaţi-vă la sfinţi, care plângându-şi păcătoşenia, se ridicau şi mergeau până în mijlocul pustiei, care puteau să muncească toată ziua, ca sfântul Siluan, să care saci la moară, să facă multe alte trebuiri pe care noi, în starea noastră de moleşeală, nu putem să le facem, nu putem face nimic, n-avem chef de nimic.

Atunci când vederea propriilor păcate trezeşte şi acest: „Nu ştiu ce să mai fac?” – atunci nu-i bună, alungaţi-o! Dar, dacă vederea păcatelor vă împinge spre rugăciune, spre dragoste, vreţi să-i ajutaţi pe ceilalţi, vreţi să vă faceţi slujitori, în sensul bun şi pe lângă toate aduceţi bucurie celorlalţi, deşi în inima voastră vedeţi iadul, atunci îi bună, primiţi-o. Şi fiecare cu ce-i mai descoperă Dumnezeu, fiecare pe drumul duhovnicesc descoperă noi unghiuri şi ocolişuri ale sufletului său, pe care este bine să le ia în seamă. Pentru că Dumnezeu ne-a dat un Duh care ne va învăţa toate; aşa ne-a zis când S-a înălţat la ceruri: Mângâietorul primiţi-L şi faceţi-vă obicei să fiţi mai des şi mai aproape de El, decât cu propriile voastre gânduri. Şi atunci cred că ne va fi mai uşor şi mai de înţeles toate cuvintele pe care le vorbim.

Întrebare: Citim în Biblie că fiecare trebuie să-şi ducă propria cruce. Deznădejdea este de cele mai multe ori abandonarea acestei cruci. Cât de repede îţi poţi reveni din starea aceasta de deznădejde? Există posibilitatea de a te apleca şi a-ţi lua din nou crucea?

Părintele Savatie: Într-o clipă omul poate ieşi din deznădejde, de fapt toate ridicările noastre se produc într-o clipă. Este clipa în care Duhul Sfânt se atinge de inima omului. Dar Duhul Sfânt se atinge de inima omului atunci când inima se smereşte, când îşi cunoaşte adevărul despre sine. Sigur că după aceea este o lungă perioadă în care sufletul cade iarăşi şi iarăşi în acelaşi păcat, şi iarăşi se ridică. Dar clipa a avut loc, ridicarea s-a petrecut şi cu amintirea acelei clipe omul poate înainta. De aceea deşi perioada până la curăţarea desăvârşită şi eliberarea de păcat sau patimă poate fi lungă şi este lungă, curăţirea a avut loc într-o clipă, pentru că în acea clipă Dumnezeu i-a arătat capătul luptei sale, i-a dat starea de biruinţă de la capăt, pe care el poate o va mai avea doar spre sfârşitul vieţii sau chiar dincolo, dar în nădejdea şi din puterea acelei clipe el înaintează. De aceea zic că ridicarea a avut loc atunci, pentru că aşa lucrează Dumnezeu: ne arată într-o clipă toată slava pe care o putem avea şi cu aceasta ne momeşte şi ne robeşte, ne face ai Săi nedezlipiţi.

Întrebare: Un deznădăjduit care nu vrea să iasă din această stare, poate fi ajutat prin rugăciunea altuia?

Părintele Savatie: Poate, dar foarte, foarte, foarte greu. Problema deznădejdii, de ce-i deznădăjduit? Pentru că s-a pierdut pe sine, el trebuie să se găsească pe sine. Cine ştie mai bine decât el, cine-i el? este o problemă de voinţă şi o problemă de o clipă. Cine, dintr-o parte? Nu este nimic mai apăsător decât prezenţa unui om deznădăjduit în faţa căruia tu, cel care până atunci erai cu nădejde, ţi-o pierzi şi pe a ta, pentru că-şi descoperi neputinţa ta de a-l ajuta.

Numai cu rugăciune, cred, dar şi în multe alte feluri pe care Dumnezeu le poate descoperi fiecărui om. Eu am văzut deznădăjduiţi şi mai ştiu care, pur şi simplu, nu primesc cuvântul, şi-n faţa lor te simţi cu totul neputincios. Hristos a fost neputincios în faţa deznădejdii lui Iuda. Şi-n câte feluri nu a încercat El să-l scoată? L-a atenţionat la Cină şi mai dinainte: „Cineva dintre voi Mă va vinde”. Şi-atunci, când Iuda L-a îmbrăţişat, nici atunci n-a înţeles ce-i spune? „Prietene, cu sărutare vinzi tu pe Fiul Omului?” Trezeşte-te Iuda! Dacă l-ar fi certat, dacă i-ar fi spus: „Viperă ce eşti! Te-am ţinut la piept, te-am avut printre noi şi tu Mă vinzi pe Mine pentru treizeci de arginţi?” – Hristos ştia tot. Îi spune: „Prietene, cu sărutare vinzi tu pe Fiul Omului?” şi Iuda tot nu răspunde. Nu ştiu ce vom face noi, dar dragostea e cheamă să ne rugăm pentru toţi şi să ne purtăm neputinţele unii altora, dintre care susţin că cea mai mare este deznădejdea. Să ne-o purtăm împreună. Să deznădăjduim şi noi cu nădejde, împreună cu cei care nădăjduiesc încă şi cred că Dumnezeu poate face minuni.

Întrebare: Necazurile ne aruncă într-o mare deznădejde care ne face să ne întrebăm: De ce ne-am mai născut? De ce suferim? De ce aceste întrebări? Cum putem să le alungăm?

Părintele Savatie: Oferindu-le răspunsuri. De ce ne-am mai născut? Gândiţi-vă! Gândiţi-vă mai mult la Dumnezeu şi mai puţin la întrebări. Nu este o simplă scăpare sau debarasare de întrebarea pe care mi-aţi pus-o, ci este un îndemn să nu mai colcăim în noi înşine şi să ne îndreptăm către Dumnezeu cu toate aceste întrebări, să nu ni le punem nouă, dar lui Dumnezeu.

Uitaţi-vă la prooroci! Proorocii nu-L întreabă pe Dumnezeu toate astea? Îl întreabă! Uitaţi-vă la Iov! Zice: „Ce mare lucru este să striveşti o trestie ca mine, Tu, care-ai zidit cerul şi toate, toate care le ştii. Ce te ridici asupra mea? Sigur vei ieşi învingător. Ce mi-ai lăsat suferinţa asta?” – vorbea cu Dumnezeu. Dar noi ce facem: „De ce m-am născut eu oare? Viata asta…e … păi, credinţa în Dumnezeu e bună pentru cel ce o are” – toate monologuri, toate frământările noastre. Nu spunem: „Doamne! De ce m-am născut?” Aşa că toate întrebările şi frământările pe care le aveţi, întoarceţi-le către Dumnezeu, cu sinceritate, cu durere şi cu lacrimi. Cunoscând că Dumnezeu şi-aşa vă ştie frământările şi nu veţi fi nepoliticoşi dacă i le veţi spune Lui, şi nu-I veţi descoperi nimic nou din cele ale inimii voastre dacă I le veţi adresa în cele din urmă. Nu vă mai daţi pe după perdele înaintea lui Dumnezeu! Şi atunci veţi primi răspunsuri. Şi aşa veţi învăţa rugăciunea. Pentru că rugăciunea este vie. Rugăciunea este vorbirea cu Dumnezeu. Parcă noi vorbim cu Cineva pe care nu avem să-l întrebăm nimic? Şi de la care să nu avem ce auzi? Aşa şi cu Dumnezeu, care stă undeva în abstract, la care nu avem voie să venim cu întrebări şi iscodiri. Noi nu putem să ne împrietenim? Dar puneţi-I Lui toate frământările voastre înainte, toate păcatele voastre şi nu mă îndoiesc că le veţi primi degrabă şi semnul va fi plânsul. Şi va fi un plâns uşor, care va ridica de la voi toată frământarea şi vă veţi da seama că întrebările voastre unde sunt? Deci nu mai sunt.

Aşa cunoaşteţi venirea Duhului Sfânt, când dispar problemele. Când vine Duhul Sfânt, omul nu mai are probleme şi dileme. Încercaţi să nu vă ridicaţi de jos din cămăruţa voastră până când nu vor dispărea problemele. Şi-aşa culcaţi-vă! Şi a doua zi faceţi la fel! Şi cred că vom spori din mai bine în mai bine.

Întrebare: Cum poate fi ajutat un tânăr să iasă dintr-un anturaj care-l ţine în compania celor ce folosesc alcoolul şi se poartă ca desfrânaţii? Nu vrea să se spovedească. Cum poate fi convins că greşeşte?

Părintele Savatie: Nu trebuie convins. Noi nu trebuie să convingem pe nimeni. Hristos nu a convins pe nimeni. În cazul dat şi aceasta este o formă de deznădejde, nu acelui care se află în păcat, ci a celui care pune întrebarea. Pentru că noi, părelnic, nădăjduind pentru noi, începem să nu mai nădăjduim pentru alţii. Dar atunci când noi pierdem nădejdea pentru aproapele nostru, noi iarăşi gândim un Dumnezeu care nu seamănă cu al nostru.

Nu deznădăjduiţi pentru aproapele vostru, pentru că este tot una cu a deznădăjdui pentru voi înşivă. Şi socotesc că poate chiar este un păcat mai mare. Pentru că dacă noi păcătoşii am căpătat nădejde la Dumnezeu, cu păcatele noastre, cu trecutul nostru şi-am cunoscut mila lui Dumnezeu asupra noastră că ne-a chemat şi ne poate ierta şi-a semănat, a născut în noi nădejdea, de ce să credem că pe celălalt Dumnezeu nu-l aşteaptă, că nu-l va întoarce, că nu-l iubeşte la fel ca pe noi. Să nu judecăm. Din cauza judecăţii, avem această suferinţă nedreaptă. Lăsaţi-l! Are Dumnezeu lucrul şi cu el. rugaţi-vă ca şi cum n- aţi vedea păcatele lui, dar nu ca şi cum, să nu le vedeţi şi să nu le socotiţi păcate. Că stă cu desfrânaţii, că-i beţiv, că nu vrea să se roage, că nu ascultă. L-am judecat. Nu gândiţi aşa! Pentru noi să socotim aceste păcate şi să nu le facem, dar pentru el spuneţi: „Iartă-i Doamne că nu ştiu ce fac”. Asta-i rugăciunea pe care ne-a învăţat-o Hristos pe cruce, să o urmăm!

Rugaţi-vă aşa pentru el, cu dragoste, cu nădejde în Cel care are putere să înalţe cele surpate şi socotiţi-vă că nu sunteţi cu nimic mai bun decât el. şi atunci rugăciunea voastră va avea putere şi-l va ridica. Dar niciodată să nu daţi sfat unui om pe care-l socotiţi mai mic şi mai păcătos decât voi, pentru că sfatul vostru niciodată nu va lucra, ci va ucide. Smerindu-ne putem ridica şi pe alţii, dar înălţându-ne, stricăm nu numai pe noi dar totul în jur şi tot de ce ne atingem. Cu rugăciune, cu smerenie şi cu dragoste toate sunt cu putinţă.

Întrebare: Iisus Hristos a deznădăjduit în momentul din Grădina Ghetsimani când se roagă Tatălui? Prin deznădejde se poate înţelege o destrămare a relaţiei dintre oameni, a relaţiei cu aproapele?

Părintele Savatie: deznădăjduirea este o destrămare totală, dintre Dumnezeu , dintre oameni, omul deznădăjduit se însingurează, se sinucide. Sigur că este destrămare. Dar rugăciunea lui Hristos din Ghetsimani este tocmai felul în care trebuie să ne rugăm şi noi. Nu poate să fie deznădejde. Ce, Hristos şi-a despărţit mintea de Dumnezeu? Cui a înfăţişat El deznădejdea Sa? Tatălui.
…
Atunci când ne-am văzut aruncaţi în deznădejde, când nu mai putem vorbi nici cu Dumnezeu din pricina deznădejdii noastre, să ne întoarcem ca şi David către propriul suflet şi să-i spunem cele ce a uitat el să le facă, pentru că nu le mai simte. Rostiţi-le: „Pentru ce eşti mâhnit suflete al meu şi pentru ce mă tulburi? Ridică-te, îmbărbătează-te şi nădăjduieşte spre Domnul.” De atâtea ori ai făcut-o, de ce acum uiţi s-o faci, de ce acum crezi că n-ai mai putea-o face? Fă-o! De multe ori Biserica se roagă cu astfel de rugăciuni. Mai ales în Postul mare, vedem adresări către propriul suflet, către sufletul deznădăjduit al lui Adam, al omului care s-a despărţit. În Canonul mare, vedeţi-l sunt toate: „Suflete al meu, suflete al meu, deşteaptă-te! Pentru ce dormi?”

Aşa că este drum, dar după ce am spus sufletului îndată către Dumnezeu: „Primeşte-mă, Doamne, pre mine care mult am greşit!” Aşa că, cum poate să fie rugăciunea lui Hristos din Ghetsimani deznădejde? Nu s-a despărţit de Dumnezeu. Când a simţit părăsirea în toată făptura Sa, lui Dumnezeu I-a spus-o: „De ce m-ai părăsit?”

Aşa şi noi, cu deznădejdea în braţe, cu toate ce le avem, lui Dumnezeu să le spunem şi atunci deznădejdea nu va mai fi deznădejde, ci va fi puterea care ne face din ceea ce suntem acum în ceea ce ar trebui să fim.

Întrebare: Când David spunea: „Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte”, putem spune că se afla în deznădejdea cea folositoare?

Părintele Savatie: Da. David cam întotdeauna s-a aflat în asta. Uitaţi-vă cum îşi face David spovedaniile şi să ne învăţăm de la el. Starea pe care şi-o vede el, de câte ori spune că: „M-am pogorât ca nişte morţi ce zac în mormânturi, care sunt lepădaţi de la faţa Ta”.  Acolo a stat David cu sufletul ca un mort care zace în mormânt, lepădat de la faţa lui Dumnezeu care poate să-l ridice. Atunci când David a spus: „Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte” – el ieşise din deznădejde. Uitaţi-vă la Psalmul 50, el începe cu o deznădejde: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta” – dar cred că este clipa imediat de după deznădejde. David de acum este împins către Dumnezeu şi creşte de la vederea păcatelor până la trăirea iertării lor în inima lui. Pe durata Psalmului 50, David de la păcătos ajunge învăţător al Bisericii. El spune: „Cu duh stăpânitor mă întăreşte. Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale. Învăţa-voi pe cei fărădelege căile Tale.” Nimeni nu poate rosti cuvântul acesta, decât deplin conştient de iertarea păcatelor lui. Şi mai departe spune şi mai mult, se roagă pentru toată Biserica şi pentru noi cei de azi: „Fă bine, Doamne, întru bunăvoirea Ta Sionului şi să se zidească zidurile Ierusalimului”…

Aşa că şi noi să căutăm rugăciunea lui David, care se dă mai ales pentru credinţă, puterea de a crede pe Dumnezeu atotputernic şi de a nu uita binefacerile Lui. „Binecuvintează suflete al meu pe Domnul şi toate cele dinlăuntrul meu numele cel sfânt al Lui! Nu uita toate răsplătirile Lui!” Citiţi Psalmul 102 mai des şi faceţi ca David de câte ori sunteţi deznădăjduiţi, aduceţi-vă aminte de binefacerile pe care le-a făcut Dumnezeu cu voi, de-a lungul vieţii voastre, până la cea mai mare, aceea de a vă afla acum, aici, vii în faţa Lui, în stare să-I cereţi binecuvântările pe care El abia aşteaptă să le reverse peste noi toţi. Şi nu ştiu dacă deznădejdea mai poate rămâne într-o inimă care trăieşte astfel. Nu uitaţi binefacerile pe care e-a făcut Dumnezeu cu noi! Citiţi psalmi ca să învăţăm starea dreaptă a inimii înaintea lui Dumnezeu! Nu lăsaţi psalmii! Întoarceţi-vă în mintea voastră acum pentru o clipă fiecare şi aduceţi-vă aminte când ultima dată aţi citit psalmi şi dacă aveţi acest obicei. Şi-o să înţelegeţi de ce suntem aşa de deznădăjduiţi.


Întrebare: Cineva deznădăjduieşte într-o anumită religie, confesiune de fapt, de exemplu: Ortodoxia. Şi îşi recapătă nădejdea printr-o altă religie, confesiune, oricare. Este vreun păcat dacă trecem de la o confesiune la alta, în care credem că-L găsim mai puternic pe Dumnezeu ?

Părintele Savatie: Dacă el crede. Cugetul lui îi va spune. Dacă el se odihneşte, dacă el deznădăjduieşte, să mai aştepte puţină vreme, pentru că timpul ăi va arăta dacă nădejdea pe care a căpătat-o el, este chiar nădejdea. Ştiu mulţi ortodocşi care nu deznădăjduiesc. Aşa că pricina ar putea fi sufletul omului şi sigur că fiecare are dreptul şi libertatea de a alege. Poate să-şi urmeze chemarea inimii lui, dacă este sinceră, dar să se roage, să se roage, să se roage cât mai mult şi cred că până la urmă tot trebuie să ne oprim undeva şi acest undeva n-aş vrea să fie dat decât de emoţiile noastre.

Părinte Savatie, o ultimă întrebare. O boală a sufletelor noastre este şi împrăştierea minţii. Care sunt consecinţele duhovniceşti ale împrăştierii minţii?

Părintele Savatie: Tot răul vine de la împrăştierea minţii, pe fiecare îl cucereşte în felul său. Dar, Adam s-a împrăştiat cu mintea când a fost amăgit de vrăjmaş. Şi-a desprins mintea de la Dumnezeu, l-a uitat şi s-a dus cu mintea la poamele despre care-i vorbea dracul: vei fi aşa, vei fi frumos, vei fi deştept. S-a dus cu mintea în altă parte. S-a împrăştiat cu mintea. Aşa că tot răul a început de la împrăştierea minţii.

(Text preluat din cartea:
Savatie Baştovoi – Puterea duhovnicească a deznădejdii,
Editura REÎNTREGIREA, Alba Iulia, 2005)

La ce sa luam aminte mai mult in Postul Mare?

Maica Siluana despre muzica rock

Posted 8 martie 2011 by cristiserban in Articolele mele. Tag-uri:despre muzica rock, maica siluana, maica siluana despre rock. Lasă un comentariu

luni, 10 ianuarie 2011