Ca un dulce impreuna-calator[i] al vietii omenesti, prorocul David se gaseste impletit in toate caile vietii si in toate varstele vietii duhovnicesti, dand cu folos mana tuturor cetelor ce propasesc, jucandu-se impreuna cu pruncii cei dupa Dumnezeu, impreuna-luptand cu barbatii, educand tineretea, sprijinind batranetile, tuturor toate facandu-se: arma ostasilor, modelator trupurilor atletilor, palestra gimnastilor, cununa biruitorilor, bucurie a mesei, mangaiere la inmormantari. Nu este nimic din viata noastra nepartas acestui har. Care este rugaciunea puternica la care David sa nu fie partas? Ceea ce se poate vedea si acum, pentru ca, desi pentru noi sarbatoarea aceasta are si alte pricini sa fie mare, Prorocul a facut-o prin lucrarea sa si mai mare, prin veselia pe care a scos-o din psalmi. Caci intr-unul [din psalmi] iti porunceste sa te faci oaie pastorita de Dumnezeu, de nici un bine lipsit, careia si iarba rasplatirii si apa odihnei si hrana si cale si povatuire si toate i se face Pastorul cel bun (In. 10, 2-4), Care imparte harul Sau spre toata trebuinta.

El invata Biserica prin toate acestea ca trebuie sa te faci, mai intai, oaie a Pastorului celui bun, povatuit printr-o temeinica si dreapta catehizare in dumnezeiestile legi si izvoare ale invataturilor, spre impreuna-ingroparea cu El prin Botez in moarte, si sa nu te temi de o asemenea moarte. Caci nici nu este aceasta moarte, ci umbra si inchipuire a mortii. „Caci de voi si umbla – zice – in mijlocul umbrei mortii, nu ma voi teme de rele, ca Tu cu mine esti“ (Ps. 22, 4). Apoi, dupa ce ai fost mangaiat de toiagul Duhului (caci Duhul este Mangaietorul), ti-a pus inainte masa tainica, pregatita impotriva celei a demonilor. Caci aceia prin idolatrie au zdrobit viata oamenilor, iar lor le sta impotriva masa Duhului. Dupa aceea, inmiresmeaza capul cu untdelemnul Duhului si, dupa ce a pus inainte-i vinul ce veseleste inima, zamisleste in suflet betia aceea trezvitoare[ii], mutand gandurile de la cele vremelnice la vesnicie. Pentru ca cel ce gusta din aceasta betie schimba starea de muribund cu nesfarsita petrecere intru indelungare de zile in casa lui Dumnezeu.

Dupa ce intr-unul din psalmi ne-a daruit unele ca acestea spre o mai mare si mai desavarsita bucurie, in psalmul urmator desteapta sufletul si, daca vreti, o sa va infatisam pe scurt si intelesul acestuia. „Al Domnului este pamantul si plinirea lui“ (Ps. 23, 1). Ce te tulbura deci, o, omule, daca Dumnezeul nostru S-a aratat pe pamant si cu oamenii a petrecut? Caci pamantul e zidirea Lui, fiindca-I e si faptura[iii]. Asadar nimic nu e nou si nici in afara de cele cuvenite ca Stapanul sa vina in cele ale Sale. Caci nu se petrece aceasta intr-o lume a altuia, ci in cea zidita de El, care Insusi a temeluit pamantul pe mari si l-a alcatuit in mod potrivit trecere raurilor. Pentru ce pricina deci S-a aratat? Pentru tine, ca, dupa ce te-a smuls din prapastia pacatului, sa te suie pe muntele imparatiei cu carul iubirii, folosind pentru suis vietuirea intru virtute. Nu e cu putinta sa suie cineva pe muntele acela de nu-l vor intovarasi virtutile. Trebuie sa se faca si nevinovat cu mainile si sa nu savarseasca nici o fapta rea, sa fie curat cu inima, nimic desert purtand in suflet si nici vreun viclesug sa nu urzeasca impotriva aproapelui. Rasplata fagaduita acestui suis este binecuvantarea, adica milostivirea tainica pe care o daruieste Domnul: „Acesta este neamul celor ce cauta pre El“, suindu-se prin virtute catre inaltime si „cauta fata Dumnezeului lui Iacov“ (Ps. 23, 6).

Continuarea psalmodierii e parca mai inalta si decat invatatura evanghelica. Pentru ca Evanghelia istoriseste purtarea Domnului pe pamant si suirea Sa la cer, pe cand prorocul acesta inalt, iesind din sine insusi ca sa nu-l ingreuieze povara trupului, dupa ce s-a amestecat cu puterile mai presus de lume, ne face cunoscute[iv] graiurile acelora care, mergand inaintea alaiului Stapanului ce se pogora [la iad], poruncesc ingerilor din jurul pamantului[v], carora li s-au incredintat portile vietii oamenilor, si le zic: „Deschideti, boieri, portile voastre si ridicati portile cele vesnice si va intra Imparatul slavei!“ (Ps. 23, 7). Si pentru ca Cel ce cuprinde toate, oriunde ar intra, Se face la masurile celui ce-L primeste (caci nu se face numai om intre oameni, ci – prin extensiune – si cand se afla intre ingeri Se coboara pe Sine la firea acelora), de aceea portarii au trebuinta de Cel care le arata „cine este acesta Imparatul slavei“ (Ps. 23, 8). De aceea L-au aratat pe Cel tare si puternic in razboi, pe Acela ce avea sa-l loveasca pe cel ce a inrobit firea omeneasca si sa nimiceasca pe cel ce avea puterea mortii, pentru ca, dupa ce ultimul vrajmas va fi fost inlaturat, oamenii sa fie chemati la libertate si pace.

Iarasi graieste (David) aceleasi cuvinte (caci s-a desavarsit taina mortii si s-a implinit biruinta asupra vrajmasilor si s-a inaltat crucea, trofeul cel impotriva lor, si iarasi: „Suitu-S-a intru inaltime Cel ce a robit robia, Carele da viata si imparatia, darurile acestea bune oamenilor“) si iarasi trebuie sa I se deschida portile cele inalte. Paznicii nostri iau si ei parte la alaiul ce-I merge inainte si-I deschid portile cele inalte, ca sa se proslaveasca iarasi intru ele. Dar Cel ce este imbracat cu haina intinata a vietii noastre, Cel al carui vesmant e inrosit in teascul rautatilor omenesti le este necunoscut. De aceea, glasul intrebarii acelora, ridicat catre cei ce mergeau cu alai inainte-I, zice: „Cine este acesta Imparatul slavei?“ Dupa aceasta, raspunsul lor nu mai este „cel Puternic si Tare in razboi“, ci „Domnul puterilor“, Cel ce are stapanirea a toate, Care a adunat toate intru Sine, Cel intai intru toate, Cel ce le-a adus pe toate la [chipul ce l-a avut] prima zidire, „Acesta este Imparatul slavei“. Vedeti cum David ne face praznicul mai dulce, amestecand harul sau in stralucirea plina de bucurie[vi] a Bisericii!

Asadar, sa imitam si noi pe Proroc in cele in care e cu putinta imitarea, in iubirea catre Dumnezeu, in blandetea vietii, in indelunga rabdare fata de cei ce ne urasc, pentru ca invatatura Prorocului despre vietuirea cea dupa Dumnezeu sa ni se faca povatuire in Hristos Iisus, Domnul nostru, Caruia fie slava in vecii vecilor. Amin.

Text preluat din volumul: Sfantul Grigorie de Nyssa, Omilii la Praznice Imparatesti, traducere din greaca veche si note de Ierom. Agapie Corbu, Editura Sfantul.Nectarie, Arad, 2010, pp. 155-160.

[i] Cuvantul συνέμπορος (cel ce se afla pe cale, in calatorie, mai ales pe mare), compus prin sudarea a trei elemente, dezvolta o intreaga constelatie de sensuri, care i-au prilejuit Sfantului Grigorie posibilitatea unei bogate talcuiri teologice intemeiate de cuvantul in sine. S-au unit prepozitiile σύν (impreuna), ἐν (in) si substantivul πόρος, al carui radical exprima doua idei: una de traversare, mai ales a marii, de calatorie (de unde πορεία – calatorie), a doua, de comert, bogatie, resurse, la care s-a ajuns prin asocierea calatoriilor cu activitatile comerciale ce sporesc averea, cresc veniturile (οἱ πόροι). Uneori ἔμπορος are si sensul de „pasager pe un vas“. Denumit cu acest cuvant generos semantic, prorocul David devine un impreuna-calator cu noi in corabia Bisericii, pe marea vietii acesteia, „asociat“ in negotul duhovnicesc, ajutator pentru castigul sufletesc.

[ii] Expresia „betie trezvitoare“, τήν νήφουσαν μέθην, suna, desigur, paradoxal pentru ascultatorii Sfantului Grigorie. Pe de o parte, participiul νήφουσαν, de la verbul νήφω, al carui sens de baza este „a nu bea vin, a fi treaz“, devine atribut tocmai pentru substantivul μέθην (betie). In literatura patristica, νήφω a dat importantul termen νήψις (trezvie), lucrarea mintii prin care Dumnezeu este urmarit neincetat cu ochiul mintii, prin chemarea numelui lui Iisus. Tema „betiei“ duhovnicesti este apoi legata de cea a extazului, a rugaciunii duhovnicesti. Trezvia e lucrarea ascetica principala care duce la aceasta „betie“ lucida.

[iii] „Zidire“ traduce pe κτίσμα, derivat al verbului κτίζω, „a zidi“, iar „faptura“ pe ποίημα, rezultatul actiunii verbului ποιέω, „a crea, a face“. Deosebirea de nuanta dintre cele doua verbe ale facerii, din ceva si, respectiv, din nimic, ii prilejuieste Sfantului Grigorie putinta exprimarii ideii de creatie ex nihilo, pe care apoi Dumnezeu, prin grija Sa, o face sa se dezvolte, sa se zideasca organizandu-se.

[iv] Sfantul Grigorie foloseste verbul διεξέρχεται, format din διὰ + ἐκ +ἒρχομαι, insemnand „a iesi, a trece, a strabate prin mijloc“, din care s-a dezvoltat sensul metaforic de „a infatisa ceva cu lux de amanunte prin mijlocirea cuvintelor celui care a fost de fata“. Prin el sugereaza ideea ca David ne-a spus in psalmi cele la care a luat parte in rapire. Insuflarea profetica apare ca un proces mult mai complex, mai profund, mai personal decat simpla „asistenta a Duhului Sfant care fereste de greseala“ si „transmite idei“ autorului, asa cum o „definesc“ manualele teologice de influenta scolastica-apuseana. (vezi si nota 28, Omilia la Ziua Luminilor, p. 43)

[v] Expresia „ingerii pamantesti“ sau „din jurul pamantului“, περίγειοι ἅγγελοι, apare la Eusebiu (PG 22, 417 B) ca „duhuri“ pamantesti (περίγεια πνεύματα), iar la Origen (Contra Cels., PG 11, 1600 A) ca „demoni“ pamantesti (δαίμονας περίγειους), si desemneaza dracii lepadati din cer, care locuiesc acum vazduhul dintre cerul lui Dumnezeu si lumea noastra.

[vi] Adjectivul φαιδρός, „stralucitor, luminos, care straluceste de bucurie“, e folosit de Sfantul Grigorie in stralucitoarea expresie τῇ φαιδρότητι τῆς Ἐκκλησίας pentru a caracteriza Biserica. Deci, pe langa celelalte raze de lumina pe care le raspandeste Biserica, o gasim si pe cea a psalmilor.

Sfantul Grigorie de Nyssa