- Vezi si: Trei cuvinte importante despre lepadarea lumescului si a iubirii de sine
LUMEA – LUMESCUL
- Omul care s-a hotărât să iasă din calea păcatelor sau din gâlceava fărădelegilor, se va trezi deodată că i se vor ridica împotrivă (2 Timotei 3, 12) trei vrăjmaşi, unul după altul. Iar vrăjmaşii mântuirii sunt aceştia: lumea, trupul şi diavolul. Pe aceştia îi arată ca atare toţi Sfinţii Părinţi.
Prin „lume” se înţelege categoria păcatului, adică turma oamenilor necredincioşi (Ioan 1, 10), cei ce din toată voia s-au unit cu sfaturile dracilor (1 Ioan 3, 8). E lumea pentru care nu s-a rugat Mântuitorul (Ioan 17, 9). E gura satului, gura vecinului şi, de multe ori, gura şi faptele celor dintr-o casă cu tine (Matei 10, 36). Aceştia, sau lumea, îţi iartă orice ticăloşie ai face, oricât ai îndărăpta cu sufletul, dar nu te iartă nicidecum să le-o iei un pas înainte şi să te faci mai bun. Oamenii aceştia ai lumii au o ciudată ruşine de a fi buni. Bunătatea ta îi arde şi se trudesc să te scoată de vină cu tot felul de ponoase. „Lumea” e veacul viclean (Galateni 1, 4), placul oamenilor (Efeseni 6, 6) şi slava deşartă (1 Ioan 2, 16). Gura lumii grăieşte ale stăpânitorului ei (1 Ioan 5, 19). De aceea avem poruncă: „Nu iubiţi lumea, nici cele din lume: pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, care nu sunt de la Tatăl” (1 Ioan 2, 15-16).
Cine vrea să biruie această primă piedică în calea mântuirii, are la îndemână aceste trei: răbdarea, iertarea şi rugăciunea.
- Cine vrea să biruie lumea e dator să ia arma rar folosită a iertării, oricâte necazuri ar pătimi de la oamenii lumii acesteia, ca unul ce vede că fraţii săi stau legaţi într-o robie străină, în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu şi de ei înşişi.
- Cine vrea să biruie lumea se roagă Tatălui său în ascuns sau în gând, pentru orice fiu al lui Dumnezeu, oricât de întunecată purtare ar avea şi oricâte rele i-ar face. Căci răbdarea răului, iertarea fraţilor şi rugăciunea în ascuns au mare putere înaintea lui Dumnezeu, căci pentru ele biruie El în locul omului, întorcând spre bine cele pornite de la lume cu răutate. Stăruind în acestea te-ai făcut pricină de mântuire şi pentru fratele tău din lume.
URA
Acestor două feluri de oameni le-a zis Dumnezeu nebuni: celor ce leapădă pe Dumnezeu şi celor ce leapădă pe oameni din inima lor.
De fapt, nu mai sunt buni decât să facă din viaţa celorlalţi un iad. Ura, această desfigurare spirituală, face mii de victime, căci stinge pe Dumnezeu şi din ochii celorlalţi. Ura îşi ridică împotrivă şi mai mare ură, atât a oamenilor cât şi a lui Dumnezeu. E un climat al mediului viciat, o viforniţă, o boare a haosului. Ea face din viaţa aceasta o anticameră a iadului.
Precum în viaţa pământească lucra Harul asupra celor ce se sfinţeau şi sporea în ei iubirea, iar la dezlegarea lor din trup, rămânând în Împărăţia Harului, acesta sporeşte, desăvârşind în ei iubirea; aşa prin contrast, în starea de iad a conştiinţei, în împărăţia fără de Har, lucrează demonii asupra sufletelor chinuite şi sporesc în ele ura.
URMAREA LUI HRISTOS
- Ar trebui să urmăm Mântuitorului toată calea Sa pământească, măcar tot aşa de zornic, pe cât ne zoreşte foamea şi setea după cele pieritoare.
- E lucru de mirare că, pentru pricini pământeşti se găsesc mii şi milioane de oameni care merg cântând la moarte, dar pentru Împăratul Cerurilor abia se mai găsesc puţini, din când în când, care să fie liniştiţi şi bucuroşi de moarte.
- Sunt mulţi cărturari „aproape de Împărăţia lui Dumnezeu”. Sunt toţi cei care cred în Dumnezeu, dar nu cred în Iisus Hristos. Aceştia au simplificat tot aparatul religiei, ca odinioară cărturarul cu care a vorbit Iisus. Au rămas cu un Dumnezeu abstract, care nu le cere mai mult decât să-I recunoască existenţa. Se mulţumeau foarte bine cu un Dumnezeu pe care Îl deduc ei, creat de ei, chiar un Dumnezeu al lor, deşi absolut, inaccesibil dacă nu chiar inexistent. Fără revelaţia lui Dumnezeu în Iisus Hristos şi fără angajarea în toate consecinţele concrete ale acestei Revelaţii, cărturarii rămân aproape pe „dinafară de Împărăţie”.
- Toţi care nu cred şi nu urmează lui Dumnezeu sunt morţi înaintea lui Dumnezeu. La aceştia s-a referit Iisus când descurca pe al doilea spre rostul său: „lasă morţii să-şi îngroape morţii lor”. Ar fi surprinzător răspunsul vreunuia: „Doamne, lasă-mă să-mi îngrop necredinţa mea!”
- Când ţi-a găsit Dumnezeu vreo treabă pentru Împărăţia Sa între oameni, ai isprăvit toate obligaţiile lumii.
- A fi ucenicul lui Iisus nu însemnează a te opri la mijlocul uceniciei. A fi ucenicul lui Iisus însemnează o prevedere, un război şi a-ţi zidi o cetate. A nu-ţi face socoteala aceasta însemnează a te face de râs. Iar a nu te face de râs însemnează a-L urma pe Iisus în toată calea vieţii Sale pământeşti, chiar dacă ultimul pas al căii îl vei avea de făcut răstignit pe o cruce. „Dumnezeu poartă paşii omului”, iar acestea sunt marile hotărâri spre El.
- Vecinul tău bate crâşmele, verişoara ta a fugit necununată, feciorul tău fuge de biserică, copiii tăi umblă la joc seara şi scuipă după preot. N-ai pe nimeni de adus la Iisus? Poate ai de gând să te aduci pe tine.
- O întâlnire cu Iisus înseamnă o misiune, înseamnă chemare la apostolie şi la toate riscurile trăirii de Dumnezeu între irozii neamurilor, pe care, de asemenea, trebuie să-i iubeşti. Nu cumva sunteţi şi voi căutând pe Iisus?
(din: Parintele Arsenie Boca, mare indrumator de suflete din sec. XX – O sinteza a gandirii Parintelui Arsenie in 800 de capete
Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2002)
Cuvântare la molitvă
„E ultimul cuvânt pe care vi-l spun. Nu te simţi mai aproape de Dumnezeu şi de oameni ca de pe Cruce (dupa ce ai trecut prin calvarul „crucii”). Dar nouă nu ne-a fost rînduită, pentru că nu suntem vrednici.
Am vrut să ţin „ieri” acest cuvânt, dar am vrut să aleg oamenii care vin pentru mîntuirea sufletului, pentru ca să nu-l spun în vânt.
Eu nu va dau neapărat canoane, mătănii, rugăciuni şi post, ci vă îndemn să vă schimbaţi purtările şi să-I mulţumiţi lui Dumnezeu pentru crucea pe care v-a dat-o, că Sfânta Biserică, Sfânta Împărtăşanie le ştiţi- dar faptul acesta l-am găsit de cuviinţă să vi-l spun mai mult.
Vreau să schimb lacrimile voastre în bucurie, că mulţumind lui Dumnezeu de toate durerile şi schimbându-vă purtările vă veţi bucura. O veţi face?
(…)
Cei care au dureri şi suferinţe sunt cei distinşi, pe care i-a ales Dumnezeu pentru Împărăţia lui cea veşnică, căci veşnic e orice om – dar care veşnicie?
Dometie, un călugăr tânăr de la Muntele Athos, era foarte vesel, tot timpul cânta. Într-o zi l-am găsit în chilie plîngînd şi l-am întrebat, de ce plânge. Mi-a răspuns că l-a părăsit Dumnezeu. Eu l-am întrebat, cum? Şi a zis: – Nu mai am niciun necaz, „sunt scutit de supărări”. Care dintre voi aţi plînge, pentru faptul că v-a părăsit Dumnezeu, în cazul că v-a luat crucea? Căci nu v-a bătut nimeni piroane în mâini şi nici cunună de spini nu v-a pus pe cap. Sfântul Apostol Pavel zice aşa: „Roagă-te neîncetat, munceşte neîncetat şi mulţumeşte lui Dumnezeu neîncetat pentru toate bucuriile şi durerile pe care ţi le-a dăruit” (I Tesaloniceni 5, 16-18).
Viaţa aceasta nu este pentru a strânge averi, sau numai pentru a te îmbrăca, căci nu aceştia sunt oamenii fericiţi, ci aceia care au o cruce de purtat. Mă doare faptul că sunt unii care se supără pentru suferinţele pe care le au din cauza bolilor, pentru că nu sunt înţeleşi în familie, dar puţini sunt aceia care vin pentru mântuirea sufletului. Amin”
(Părintele Arsenie Boca – “Ucigaşa cetate”)
***
„Conducerii de astăzi nu-i trebuie mănăstiri. Ei au lăsat câteva mănăstiri istorice şi atât. Ei vor ajunge să cuprindă întreg pământul şi vor conduce lumea. Până atunci va fi bine de noi. Atunci se va vedea care este creştin adevărat, că va răbda toate. Care nu, va cădea în valul lumii“.
(Parintele Arsenie intr-o marturie din dosarele securitatii, relatata in: Dr. George Enache – 20 de ani de la trecerea la cele veşnice a părintelui Arsenie Boca, in “Ziarul Lumina“, sambata, 28 noiembrie 2009)
Cititi si:
- PARINTELE ARSENIE BOCA – 20 de ani de la adormirea intru Domnul – ICONOMII TAINELOR (1)
- PARINTELE ARSENIE BOCA – ICONOMII TAINELOR (2)
- Parintele Arsenie Boca: “Numai atat bine putem face, cata suferinta putem ridica de pe el”
- Parintele Arsenie si rugaciunea pentru pace
- Parintele Arsenie Boca – BOTEZUL LACRIMILOR si LITURGHIA CEREASCA DE LA SAMBATA (documentare radiofonice)
2 Comentarii »
De cate ori citesc din cartile pe care le-a scris Parintele Arsenie,prin care vorbeste insusi Harul Lui Dumnezeu, simt o durere in inima, ma simt ca o bucata de ,,gunoi” , dar se desteapta in mine si dorinta de a parasi pacatul…O Doamne Iisuse Hristoase fa lucratoare in mine cuvintele Parintelui!
Am mai spus-o, dar credem ca e bine sa o repetam. Daca zecile de mii de romani care au foarte mare evlavie la parintele Arsenie Boca (plus alte zeci de mii, probabil, care nu au fost la Prislop, dar il venereaza pe parinte) s-ar stradui sa si asculte, sa si implineasca cele invatate de parinte in ceea ce priveste parasirea pacatelor, lupta cu patimile, lepadarea lumii, hotararea de a-I urma lui Hristos cu adevarat, atunci tara aceasta a noastra chiar ar deveni o cetate Ninive pocaita de care Dumnezeu s-ar indura si, poate, i-ar cruta fiii de toate nenorocirile (”mania, primejdia si nevoia”) de care sunt(suntem) vrednici sau ar mai incurca o vreme planurile slugilor lui Antihrist care ii pregatesc terenul, dandu-ne inca putina vreme de intarire sufleteasca, sau, poate, cel putin, ne-ar face mai putin rusinoasa si urata pieirea, ne-ar face parte mai multora de “sfarsit crestinesc”.
Din pacate, insa, inchinarea si cinstirea noastra se dovedesc, in medie (nu vorbim de cazuri personale acum), mai degraba formale si superstitioase decat “in Duh si in Adevar”. Nu cautam sa ne schimbam vietile, ci asteptam numai sa faca Sfantul Ardealului o minune si pentru noi, cum am auzit ca a facut si altora. Nu ne intereseaza ca el insusi spunea ca singura minune adevarata este invierea sufletului nostru din moartea pacatului si ca el insusi asta dorea de la oameni, iar nu simple gesturi de fatada sau, cu atat mai putin, o ravna dupa semne si minuni, dupa lucruri extraordinare. Prea putini, si chiar dintre cei care il citesc si il citeaza pe parintele Arsenie (si nu numai pe el) iau in serios gravitatea mustrarilor sale si le aplica si in plan personal, prea putini se straduiesc sa renunte la iubirea lumii si la “puiul necurat” al iubirii de sine, sa lepede rusinea de “gura lumii”, sa nu mai umble dupa placeri, distractii si dupa uraciunea modei, sa nu se mai inchine trupului si imaginii de sine, sa caute curatia si sa fuga ca de moarte de curvie si de uciderea pruncilor, sa nu mai iubeasca ceea ce uraste Dumnezeu si sa nu mai urasca ceea ce iubeste El, dar si: sa inceapa sa ierte si sa nu se mai razbune, sa multumeasa mai mult lui Dumnezeu pentru toate, sa termine cu ambitiile si cu impaunarile desarte si toata goana nebuna dupa desertaciuni. Cuvintele tunatoare, profetice, de bisturiu sau de sabie ale parintelui Arsenie parca nu mai strapung impietrirea atat de mare a celor mai multe inimi. Si, din pacate, altii ca el nu se prea mai ridica astazi, ca sa ne trezeasca si sa ne zguduie, fiindca de asta am avea nevoie cel mai mult. Dar daca s-ar ridica, foarte probabil ca nu i-am asculta nici pe ei, ci doar le-am face acatiste si icoane din timpul vietii (la figurat vorbind), le-am cere sa se roage pentru noi si sa faca minuni si… cu asta ne-am simti impacati.
Daca ajungem sa ne dezintegram ca neam si sa ne indreptam tot mai mult spre a deveni numai o “populatie”, dupa cum “profetise” repetat Octavian Paler si dupa cum unii reiau acum este in primul rand pentru ca nu suntem si implinitori ai cuvintelor sfintilor sau parintilor pe care ii cinstim. Iar asta arata cat de consistenta ne este, de fapt, credinta si cat de sincera evlavia. Si chiar cand suntem sinceri, suntem, vai, atat de nestatornici si de superficiali, de labili. Si, sigur, atunci, ne ramane doar ceea ce este mai comod: sa ne laudam cu marii nostri “inaintasi” – sfinti, martiri, eroi, voievozi, parinti -, sa-i cinstim cu buzele, dar cu inimile si vietile sa continuam sa facem voia celui-viclean.
De aceea, din pacate, trebuie sa-i dam dreptate parintelui Justin, si azi, de 1 decembrie: “Este o vreme de pustiire a neamului”. Si nu altii sunt de vina pentru asta!