Lectia 6 - Dacă nu veţi urma acest principiu... cu atît mai rău pentru dv.

In Rockland Country, din statul New-York, s-ai produs un eveniment tragic. Un copil a murit şi vecinii familiei se pregăteau pentru înmormântare. Unul dintre ei, Joe Farley s-a dus să-şi scoată calul din grajd ca să-l înhame. Era un frig înţepător, pământul era acoperit cu zăpadă, animalul nu mai fusese scos de câteva zile. In timp ce stăpânul său îl ducea la adăpost, calul se învârti în loc, asvîrlind din copite şi-l izbi atât de puternic pe Farley încât îl ucise pe loc. Astfel că, în acea săptămână,: sătucul Stony Point avu două înmormântări în loc de una.

Joe Farley lăsa în urma sa O: văduvă şi trei orfani, ale căror resurse erau reduse la cele .câteva sute de dolari ce constituiau asigurarea vieţii capului de familie.   

Cel mai mare dintre băieţi, Jim, avea zece ani se tocmi la lucru, la un şantier, unde căra cărămidă şi nisip. N-avea timp să înveţe, dar avea în el geniul fiilor Irlandei: poseda arta înnăscută de a se face iubit. Alese cariera politică... N-a frecventat nici o şcoală superioară. Dar, înainte de a atinge vârsta de 46 de ani, ajunse să posede diplomele de la patru colegii, titlul de preşedinte al Comitetului naţional democratic şi pe cel de ministru - foarte popular - al poştelor S.U.A.

în cursul unei întrevederi avută cu Jim Farley l-am întrebat asupra secretului reuşitei sale. "Munca" mi-a răspuns el.

"Să vorbim serios", l-am întrerupt. "Ei bine, atunci care este, după părerea dumitale, acest secret ?" m-a întrebat la rându-i. I-am zis:  "Se spune că sunteţi capabil să strigaţi zece mii de persoane pe numele lor mic". "Pardon l a exclamat el. Greşeşti, pot chema cincizeci de mii de persoane cu numele lor mic".

Această memorie prodigioasă, trebuie să o ştiţi, a contribuit foarte mult şi la instalarea lui Franklin D. Roosevelt în fotoliul prezidenţial, căci Jim Farley a fost agentul lui electoral. Cu multe luni înainte de campania electorală a lui Roosevelt, Jim Farley s-a apucat să scrie zilnic sute de scrisori populaţiilor din Nord şi Vest. Apoi a plecat în turneu şi, în 19 zile, a parcurs 20 de state şi mai mult de 30 000 de kilometri. Descindea într-un oraş, vizita pe reprezentanţii electorali la prânz şi la cină, le vorbea, îi entuziasma şi apoi pleca în altă direcţie. Abia întors în Est, el scria celor pe care îi vizitase, cerându-le numele celor prezenţi în ziua întâlnirii sale cu alegătorii. Astfel a ajuns să stabilească o listă generală ce cuprindea mii şi mii de nume. Şi" fiecare din alegătorii înscrişi pe ea a avut surpriza de a primi un mesaj al lui Farley. Scrisorile începeau întotdeauna cu "Scumpul meu Billy" sau "Scumpul meu Joe" şi era semnată "Jim".

Jim Farley ştia că individul mijlociu preferă numele său tuturor numelor pământului adunate la un loc. Amintiţi-vă numele, pronunţaţi-l cu uşurinţă şi veţi face purtătorului său un compliment subtil şi foarte preţuit. Dar dacă-I uitaţi, dacă îl ortografiaţi greşit, îl veţi indispune.

Care a fost cauza succesului lui Andrew Carnegie ? Era numit regele oţelului, dar nu cunoştea deloc metalurgia şi numeroşii săi tehnicieni ştiau mult mai mult despre această ştiinţă decât el.

Numai că el ştia să conducă pe oameni şi de aceea a făcut avere. De tânăr, el şi-a dovedit simţul de organizator de excepţie, de fin psiholog şi de conducător ; n-avea decât zece ani când a descoperit importanţa de necrezut pe care o dau oamenii numelui lor. în ţara sa natală, Scoţia, el prinse într-o zi un iepure femelă care îi dărui numeroşi iepuraşi. Nu avea, însă, ce să le dea de mâncare. Atunci i-a venit o idee minunată: va da fiecărui pui numele acelui băiat care îi va aduce trifoi sau lăptuci. Rezultatul a fost magic şi Carnegie nu l-a uitat niciodată.

Mai târziu el s-a folosit în afacerile sale de aceeaşi tactică. Vroia să câştige clientela Companiei de căi ferate din Pensylvania, al cărei preşedinte era Edgard Thomson. Prin urmare, când a construit la Pittsburgh o mare uzină metalurgică el a botezat-o ,,Atelierele metalurgice Edgard Thomson". Bineînţeles că e uşor de ghicit în ce direcţie mergeau acum comenzile de şine ale companiei, făcute Ia îndemnul preşedintelui acesteia.

Cînd George Pullman şi Carnegie şi-au disputat monopolul vagoanelor-paturi, regele oţelului şi-a amintit din nou de lecţia cu iepurii. Cei doi adversari luptau să obţină comenzile lui Unison Pacific Railroad, se atacau reciproc, scădeau preţurile dar nu ajungeau la nici un rezultat înafara aceluia că-şi pierdeau din beneficiu amîndoi. într-o seară s-au întîlnit în holul unui hotel din New-York. Carnegie 1-a salutat pe Pullman, zicîndu-i:

-           Nu credeţi c-am apucat-o amîndoi pe un drum greşit ?

-           Ce vreţi să spuneţi ? a replicat celălalt.

Carnegie i-a propus atunci proiectul pe care îl avea în cap:  fuzionarea celor două companii. Pullman l-a ascultat dar nu se arăta prea convins. El a întrebat:  "Şi cum să se numească noua societate?" "Pullman Palace Car Company, fireşte", a răspuns prompt Carnegie.

Efectul a fost instantaneu. Obrazul lui Pullman s-a luminat şi i-a spus prieteneşte: "Veniţi în camera mea să stăm de vorbă...".

Din această conversaţie a ieşit un contract care a schimbat faţa industriei feroviare americane.

Această facultate de a ţine minte numele prietenilor şi colaboratorilor şi de-ai cinsti la momentul cuvenit a reprezentat unul din secretele popularităţii lui Car negi e. Se mândrea că ştie pe de rost prenumele a unui mare număr din lucrătorii săi şi afirma că atât timp cât a condus el uzinele nu a existat în acestea nici o grevă.

Oamenii sânt atât de mândri de numele lor încât se străduiesc să-l perpetueze cu orice preţ. Să ne amintim de bătrânul P.T. Barnum, care, dezamăgit de a nu avea un fiu, a oferit nepotului său G. H. Seely, 25 000 de dolari dacă consimţea să se numească Barnum Seely.

Nu până demult, persoanele bogate ofereau sume importante de bani scriitorilor pentru ca aceştia să primească să le dedice cărţile lor. Bibliotecile şi muzeele îşi datorează cele mai bogate colecţii oamenilor care nu puteau suporta gândul că numele lor ar putea dispărea pe veci. La biblioteca publică din New-York se pot vedea lucrările oferite de Astori şi Lenoxi. "Metropolitan Museum of Arts" perpetuează numele lui Benjamin Altman şi J.P. Morgan.

Indeobşte, uităm numele pentru că nu ne dăm osteneala să le notăm şi nu că suntem prea ocupaţi, cum încercăm să ne scuzăm adesea.

Nu cred că există oameni care să fi fost mai! copleşiţi de treburi decât Roosevelt. Totuşi, el găsea timp să-şi amintească până şi numele mecanicilor care se ocupau de maşina sa.

Iată un exemplu:  Casa Chrysler a construit pentru preşedinte un automobil special care a fost livrat la Casa Albă împreună cu un mecanic, Când s-a prezentat în faţa lui Roosevelt, acesta n-a îndrăznit să deschidă gura iar numele său a fost pronunţat o singură dată de reprezentantul firmei. Cu toate astea, înainte de plecare, după ce-l instruise în ale condusului, Preşedintele l-a chemat la el, i-a spus pe nume şi i-a strâns mâna, mulţumindu-i că a venit la Washington. Cuvintele sale nu erau pur-protocolare, ci dimpotrivă sincere şi cordiale.

Napoleon al III-lea pretindea că îşi aminteşte de numele fiecărei persoane ce îi este prezentată. Când nu auzea bine numele, spunea imediat ; "Iertaţi-mă, n-am înţeles bine". In timpul conversaţiei cu cel interesat avea grijă să-i pronunţe numele de două, trei ori. Dacă era vorba de un personaj important, împăratul îi scria numele pe hârtie, se uita la el, îşi concentra atenţia şi nu arunca hârtia decât atunci când numele respectiv era gravat în memorie. Toate acestea cereau timp, "dar, spunea Emerson, curtoazia se face cu anumite sacrificii".

Deci, dacă doriţi să câştigaţi simpatii, atenţie la regula, nr. 3: "Amintiţi-vă că numele unui om este pentru el cuvântul cel mai plăcut şi cel mai important din tot vocabularul".