Sfântul Ioan Gură de Aur vorbind despre căsătorie spunea la un moment dat: "Este o taina mare, zice apostolul'. Da, cu adevarat destul de mare si destul de straina! Doua fiinte nu se cunosc, poate nu s-au vazut niciodata, însa Dumnezeu le rânduieste pe unul altuia; intervine adesea o împrejurare care le apropie si la o prima privire reciproca se aprinde flacara tainica a iubirii."

Doi oameni străini total unul de altul, poate in capete diferite ale lumii se întâlnesc, se plac, stau împreună, se îndrăgostesc şi ajung să fie nedespărţiţi. Dorinţa aceata de a sta mereu unul cu altul, le dă un impuls spre viaţa de familie. Şi uite aşa ajung să se căsătorească.

Înainte de a face acest pas, înainte de a se întâlni, erau fiecare la casa lui, cu gândurile lor, purtându-şi grijă doar de sine. Fiecare din ei era liber să facă ce vrea, să se ducă unde vrea, fără să dea seamă nimănui. Odată ce s-au căsătorit deciziile le vor lua împreună, de comun acord. Nu mai este de ajuns să-i placă lui ceva ci va trebui să-i placă şi ei. Orice pas pe care-l fac trebuie să înveţe să-l facă împreună.

Când iei decizii singur, le iei şi suporţi consecinţele faptelor tale, dar când eşti căsătorit deciziile tale influenţează în mod direct şi viaţa soţului sau soţiei, şi tocmai de aceea trebuie să te consulţi şi cu ea. Acest nou mod de a trăi te învaţă să nu mai fii aşa egoist, te obligă oarecum să ieşi din tine, să-ţi calci peste orgoliu, să-ţi schimb deciziile atunci când ele nu sunt în acord cu ale partenerului de viaţă.

Căsătoria este un drum spre dezpătimire, o cale spre împărăţia cerurilor şi spre comuniunea reală cu Dumnezeu. Viaţa de familie te învaţă să iubeşti, să laşi de la tine, să ierţi, să fii mai bun, să te jertfeşti pentru celălalt ca şi cum ai face-o pentru tine.

"Sotul va trebui sa se devoteze pentru sotia sa. Pentru ea sunt interventiile lui, pentru ea va trebui sa faca jertfe. Munca sa, sudorile sale, pericolele sale, oboselile lui au ca obiect de a o sustine. Trebuie sa-si dea viata pentru ea? el nu va putea, sub pedeapsa de a trada iubirea sa se sustraga de la acest eroism." (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Împreună cei doi soţi trebuie să construiască o familie armonioasă, cu o viaţă în bună înţelegere şi blândeţe, totul sub acoperământul şi binecuvântarea lui Dumnezeu.

Căsătoria te învăţă să-ţi iubeşti aproapele iubindu-ţi soţia. E ca la şcoala de şoferi: înveţi să conduci pe Logan în Bucureşti dar de fapt în viitor, după ce vei lua permisul vei fi capabil să conduci orice tip de maşină oriunde în ţară şi în lume.

Sfântul Apostol Pavel magistral spune:

"Aşadar, bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile ca pe înseşi trupurile lor. Cel ce-şi iubeşte femeia pe sine se iubeşte."

Prin iubirea de sine ne învăţă Dumnezeu să-i iubim pe ceilalţi. Hristos se foloseşte de egoismul nostru ca să ne ajute să ieşim din noi iubind, dar fiind mereu conştienţi că iubind pe celălalt ne facem şi nouă înşine un mare bine.

Totuşi acesta este doar un început al căsătoriei. Cei doi soţi neavând copii, deşi iubindu-se, totuşi rămân închişi în iubirea lor unul pentru altul. Iubirea desăvârşită, asemenea iubirii pe care o arată Sfânta Treime este cea care se revarsă peste lume. Iubirea soţilor va fi desăvârşită atunci când efectele ei la va resimiţi şi societatea.

Copiii sunt următorul mare pas al ieşirii din sine, al părăsirii egoismului. Atunci când apre un copil viaţa celor doi soţi se va schimba radical. Timpul petrecut împreună va trebuie oferit acum îngrijirii copilului. Nu mai e timp de tabieturi, de ieşiri dese cu prietenii, de concedii lungi, de citit o carte, de văzut un film... totul se schimba. Copilul are nevoie de afecţiune şi cere mereu atenţie.

Trebuie să-i dai să mănânce, să-l schimbi, să ieşi cu el la plimbare, să-i cânţi, să-i vorbeşti, să-l adormi, să-l linişteşti. Acum îţi arăţi iubirea soţiei iubindu-l pe cel mic, şi luând de pe spatele ei celelalte poveri ale îngrijirii casei.

Când Dumnezeu trimite şi al doilea copil timpul liber devine aproape inexistent iar grija pentru copii ocupa mare parte din timpul familiei. Nu mai ai vreme pentru tine, nu mai găseşti timp pentru voi doi...este din ce în ce mai greu...dar din ce în ce mai frumos.

Fiecare copil venit în familie este o noua etapă la renunţarea de sine, este o şansă să iubeşti şi mai mult, să te jertfeşti şi mai cu seamă pentru cei dragi ai tăi. În familie, şi mai ales în familia numeroasă înveţi să iubeşti, înveţi să aplanezi conflictele, înveţi să te rogi unul pentru altul, să dăruieşti, să râzi, să te bucuri, să preţuieşti oamenii şi nu lucrurile, să ierţi... Familia ta este o mică biserică, tu ca bărbat eşti preotul, soţia este diaconul împreună slujitor la altarul iubirii iar copiii sunt credincioşii. Toţi au răspunderile lor, fiecare îl influenţează pe celălalt, se ajută reciproc, îşi duc unii altora poverile, pentru ca la final să ajungă împreună în împărăţia cerurilor.

Când ieşi dintr-o astfel de familie vei vedea cu totul altfel lucrurile din societate. Vei avea inimă de mamă şi vei înţelege mai uşor neputinţele altora. Îţi va fi mai uşor să iubeşti.

De ce Biserica nu încurajează deloc consumismul excesiv şi viaţa modernă în stil occidental ? De ce nu încurajează Biserica o viaţă libertină şi plina de plăceri ?

doamne ajuta.......