Comunitate - 2016 2016's blog - Discernamant, dreapta socoteala

Postat: 15.02.2011 - 1 comentariu(i) [ Comentariu ] - 0 trackback [ Trackback ]

Dupa cum corabierii carmuiesc corabia cu grija, ca sa n-o izbeasca de vreo stanca vazuta sau nevazuta, asa si cei ce se silesc spre viata duhovniceasca trebuie sa cerceteze cu frica ce trebuie sa faca si ce sa nu faca. De asemenea sa creada ca legile lui Dumnezeu le sunt de folos, taind de la suflet toate gandurile pacatoase. (Antonie cel Mare)10

ˇ Dupa cum carmacii si cei ce tin franele cu sarguinta si cu luare aminte ajung la tinta, tot asa cei ce se silesc spre viata cea dreapta si virtuoasa, trebuie sa calatoreasca cu sarguinta si cu grija, precum se cuvine si dupa cum e voia lui Dumnezeu. Cel ce vrea si cugeta ca se poate aceasta, crezand isi face loc in nemurire. (Antonie cel Mare)10

ˇ Cei ce cunosc binele, dar nu vad ce le este de folos, isi orbesc sufletul; iar puterea de a deosebi li s-a impietrit. De aceea nu trebuie sa ne indreptam mintea spre acestia, ca nu cumva sa cadem si noi, in chip silnic, in acelasi lucruri, fara bagare de seama, ca niste orbi. (Antonie cel Mare)10

ˇ Uneori trupul e bolnav si de trebuie sa mananci si de doua, de trei si de mai multe ori, sa nu fie intristat cugetul tau caci ostenelile trupesti nu trebuie sa fie tinute si in timpuri de boala si de slabiciune, ci trebuie lasate atunci mai slobod in anumite privinte, ca sa se intareasca trupul din nou spre aceleasi osteneli ale vietuirii. Iar in privinta infranarii de la anumite bucate, nu ne-a oprit dumnezeiescul cuvant ca sa nu mancam ceva, ci a zis: ''Iata am dat voua toate, ca pe legumele ierburilor'', ''mancati-le nimic cercetand'', si: ''Nu cele ce intra in gura spurca pe om''. Deci infranarea de la anumite bucate e lucru ce ramane la alegerea ta, ca o osteneala a sufletului. (Evagrie Ponticul)10

ˇ Socotesc ca dracul, atingandu-se de creier, schimba lumina mintii, precum voieste. In felul acesta este starnita patima slavei desarte spre gandul de a face mintea sa se pronunte cu usuratate, prin pareri proprii, despre cunostinta dumnezeiasca fiintiala. Unul ca acesta nefiind suparat de patimi trupesti si necurate, ci infatisandu-se - zice-se - cu curatie, socoteste ca nu se mai petrece in el nici o lucrare potrivnica. De aceea socoteste aratare dumnezeiasca lucrarea savarsita in el de diavolul, care se foloseste de multa patrundere si, prin creier schimba lumina impreunata cu el si ii da, precum am spus, forma care vrea. (Evagrie Ponticul)10 27

ˇ Ingerul lui Dumnezeu, aratandu-se, opreste, cu cuvantul numai, lucrarea potrivnica din noi si misca lumina mintii la lucrare fara ratacire. (Evagrie Ponticul)10

ˇ Daca vei folosi pe vreunul, vei fi ocarat de altul, ca, simtindu-te nedreptatit, sa spui, sau sa faci ceva ce nu se cuvine si in felul acesta sa risipesti rau ceea ce ai adunat bine. Acesta e scopul dracilor. De aceea trebuie sa luam aminte cu intelepciune. (Evagrie Ponticul)10

ˇ Un lucru poate fi savarsit bine la aratare, dar scopul celui ce l-a savarsit nu e bun. De asemenea poate fi rau la infatisare, dar tinta facatorului poate fi buna. Dar nu numai fapte savarsesc unii, ci si vorbe graiesc in chipul in care am zis. Caci unii schimba calitatea unui lucru prin neiscusinta si nestiinta lor, altii prin intentia cea rea, si iarasi altii prin scopul evlavios. (Marcu Ascetul)10

ˇ Pe cel ce isi ascunde defaimarea si ocara punand inainte laude, cu greu il pot descoperi cei mai simpli. Asemenea acestuia este si cel ce, sub chipul smereniei, e plin de slava desarta. Acestia acoperind multa vreme adevarul cu minciuna, in cele din urma sunt dati totusi pe fata prin fapte. (Marcu Ascetul)10

ˇ Unul facand un lucru la aratare bun vatama pe aproapele sau; iar altul nefacand un asemenea lucru il ajuta cu gandul. (Marcu Ascetul)10

ˇ Este cate unul care-si taie o patima pentru o placere. Si poate ca unul ca acesta nu-si da seama el insusi de sine, ostenindu-si prosteste. (Marcu Ascetul)10

ˇ Unii oameni, fiind laudati pentru virtute, s-au lasat cuceriti de placere, iar placerea aceasta nutrita de slava desarta au socotit-o mangaiere. Altii, mustrati pentru pacat, s-au umplut de durere si durerea cea spre folos au socotit-o lucrare a pacatului. (Marcu Ascetul)10

ˇ Toti aceia care, pentru faptul ca se nevoiesc, dispretuiesc pe cei mai nebagatori de seama, socotesc ca se indreapta din fapte trupesti. Si toti cei care, rezemandu-se pe simpla cunostinta, nesocotesc pe cei lipsiti de cunostinta, se gasesc cu mult mai neintelepti decat aceia. (Marcu Ascetul)10

ˇ Se poate intampla ca unul, implinind pe fata o porunca, sa slujeasca in ascuns patimii si prin ganduri pacatoase sa strice fapta buna. (Marcu Ascetul)10

ˇ Este o lucrare a harului, necunoscuta celui slab la minte; si este o alta lucrare a pacatului, care semana cu adevarul. Dar e bine sa nu cercetam prea staruitor aceste lucruri, ca sa nu ratacim. Ci toate sa le aducem, prin nadejde, lui Dumnezeu, caci el stie folosul amandurora. (Marcu Ascetul)10

ˇ O porunca se vadeste mai aleasa ca alta. De aceea exista si o credinta mai sigura ca alta credinta. (Marcu Ascetul)10

ˇ Pacatele de odinioara, pomenite special dupa chipul lor, vatama pe cel cu buna nadejde. Caci daca ii apar in cuget insotite de intristare, il desfac de nadejde, iar daca i se zugravesc fara intristare, isi intiparesc din nou vechea intinaciune. (Marcu Ascetul)10

ˇ Cand mintea, prin lepadarea de sine, se tine stand numai de gandul nadejdii, vrajmasul, sub motiv de marturisire, ii zugraveste pacatele de mai inainte, ca sa starneasca din nou patimile uitate prin harul lui Dumnezeu si, pe nebagate de seama, sa faca pe om nedrept. Caci facand vrajmasul acesta, de va fi omul luminat si urator de patimi, se va intuneca, tulburandu-se pentru cele facute. Iar de va fi inca incetosat si iubitor de placeri, va zabovi desigur in convorbirea patimasa cu momelile, incat amintirea aceasta nu-i va fi o marturisire, ci inceput de pacatuire. (Marcu Ascetul)10

ˇ Cand vezi doi rai, avand dragoste unul fata de altul, cunoaste ca fiecare ajuta sa se implineasca voia celuilalt. (Marcu Ascetul)10

ˇ Se intampla uneori ca sufletul se aprinde spre dragostea lui Dumnezeu, fiind luat de o miscare nesovaielnica si lipsita de naluciri; el atrage atunci oarecum si trupul in adancul dragostei aceleia negraite, fie ca aceasta se intampla in vremea de veghe, fie, cum am zis, cand cel care e stapanit de lucrarea sfantului har ajunge in stare de somn. Atunci el nu mai cugeta la nimic, decat la aceea spre ceea ce a miscat. Cand i se intampla asa ceva, trebuie sa stie ca aceasta este lucrarea Duhului Sfant. Caci indulcindu-se atunci intreg de acea dulceata negraita, nu mai poate cugeta la nimic altceva, fiind coplesit de o bucurie adanca. Dar daca mintea, aflandu-se sub o astfel de lucrare, zamisleste vreo indoiala sub vreun inteles intinat, si se foloseste de sfantul nume spre a se apara de cel rau, si nu numai pentru a primi dragostea lui Dumnezeu, trebuie sa inteleaga ca aceea mangaiere cu infatisare de bucurie este de la inselatorul. Bucuria aceasta este lipsita de calitate si de intimitate, fiind produsa de vrajmasul care vrea ca sufletul sa preacurveasca. Caci atunci cand vede mintea laudandu-se cu experienta simtirii sale, el imbie sufletului anumite mangaieri bune la aparenta, ca aceasta, distrat de dulceata aceea moale si umeda, sa nu poata cunoaste amestecul celui viclean. Din aceasta sa cunoastem, prin urmare, Duhul adevarului si duhul inselaciunii. Caci este cu neputinta sa guste cineva cu simtirea din dulceata dumnezeiasca, sau sa experimenteze prin simtire amaraciunea dracilor, daca nu s-a umplut de incredintarea ca harul s-a salasluit in adancul mintii, iar duhurile rele petrec imprejurul madularelor inimii, lucru care dracii nu vreau sa fie niciodata crezut de oameni, ca nu cumva, stiind aceasta sigur, sa se inarmeze impotriva lor cu pomenirea lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)10

ˇ Auzind despre simtirea mintii, nimeni sa nu creada ca i se va arata slava lui Dumnezeu in chip vazut. Caci zicem ca sufletul simte, cand e curat, printr-o anumita gustare negraita, mangaierea dumnezeiasca, dar nu ca i se arata ceva din cele nevazute. ''Fiindca acum umbla prin credinta si nu prin vedere'', cum zice fericitul Pavel. Deci daca i se va arata vreunuia dintre cei ce se nevoiesc, fie vreo lumina, fie vreo figura in chip de foc, fie vreun glas, nicidecum sa nu primeasca o astfel de aratare. Caci este o inselaciune vadita a vrajmasului, care a amagit pe multi prin nestiinta, facandu-i sa se abata de la calea adevarului. Noi insa stim ca pana ce petrecem in trupul acesta stricacios, suntem departe de Dumnezeu, adica nu putem sa-L vedem in chip vazut nici pe El, nici altceva din minunile ceresti. (Diadoh al Foticeii)10

ˇ Nu trebuie sa ne indoim ca atunci cand mintea incepe sa se afle sub lucrarea puternica a luminii dumnezeiesti, se face intreaga stravezie, incat isi vede cu imbelsugare propria ei lumina. Caci aceasta se intampla, zice, cand puterea sufletului pune stapanire asupra patimilor. Dar ca tot ce i se arata intr-o anumita forma, fie ca lumina, fie ca foc, se intampla din uneltirea vrajmasului, ne invata limpede dumnezeiescul Pavel, zicand ca acela se preface in chipul ingerului luminii. Prin urmare nu trebuie sa se apuce cineva de viata ascetica cu nadejdea aceasta, ca nu cumva sa afle Satana prin aceasta sufletul gata pentru rapire; ci cu nadejdea ca sa ajunga numai sa iubeasca pe Dumnezeu cu toata simtirea si convingerea inimii, ceea ce inseamna din tot sufletul, din toata inima si din tot cugetul. Caci cel ce e adus de lucrarea harului lui Dumnezeu la aceasta stare a iesit din lume, chiar daca este in lume. (Diadoh al Foticeii)10

ˇ Infranarea este un nume de obste, care se adauga la numele tuturor virtutilor. Deci cel ce se nevoieste trebuie sa se infraneze in toate. Caci precum oricare madular al omului, chiar daca dintre cele mai mici, de va fi taiat, face urata intreaga infatisare a omului, fie cat de mic madularul care lipseste, tot cel ce se neglijeaza chiar si numai o singura virtute, strica toata frumusetea infranarii, fara sa stie. Se cuvine deci sa ne ostenim nu numai pentru virtutile trupesti, ci si pentru cele care pot curata omul nostru cel dinauntru. Caci ce folos va avea cel ce-si pazeste trupul feciorelnic, daca sufletul si-l lasa sa se desfraneze cu dracul neascultarii? Sau cum se va incununa cel ce s-a infranat de lacomia pantecelui si de la toata pofta trupeasca, dar n-a avut grija de inchipuirea de sine si de iubirea de slava si n-a rabdat nici cel mai mic necaz, care e masura cu care se va masura lumina dreptatii celor ce au implinit faptele dreptatii in duh de smerenie? (Diadoh al Foticeii)10

ˇ Cei ce se nevoiesc trebuie sa urasca toate patimile nerationale in asa fel incat sa le ajunga ura fata de ele o adevarata obisnuinta. Dar infranarea de mancari trebuie sa o pazeasca in asa fel, ca sa nu castige vreo scarba fata de vreuna din ele. Acesta ar fi un lucru vrednic de osanda si cu totul dracesc. Caci nu ne infranam de la ele fiindca ar fi vrednice de ocara (sa nu fie), ci, ca departandu-ne de multele mancari, sa pedepsim cu dreapta masura madularele aprinse ale trupului; apoi, ca sa avem destul prisos ca sa-l putem da saracilor, drept semn al dragostei adevarate. (Diadoh al Foticeii)10

ˇ Alta este bucuria incepatoare si alta cea desavarsitoare. Cea dintai nu e lipsita de lucrarea inchipuirii (de naluciri); cealalta are ca putere smerita cugetare. Iar la mijlocul lor se afla intristarea iubitoare de Dumnezeu si lacrima fara durere. ''Caci intru inmultirea intelepciunii sta spor de amaraciune si cine-si inmulteste cunostinta isi sporeste suferinta''. De aceea sufletul trebuie imbiat intai la nevointe prin bucuria incepatoare, ca apoi sa fie mustrat si probat de catre adevarul Duhului Sfant pentru relele pe care le-a facut si pentru imprastierile de care se mai face vinovat. ''Caci intru mustrari, zice, ai pedepsit pe om pentru faradelege si ai subtiat ca pe o panza de paianjen sufletul lui''. Iar dupa ce mustrarea aceasta va fi probat sufletul ca intr-un cuptor, acesta va primi bucuria fara naluciri, in pomenirea fierbinte a lui Dumnezeu. (Diadoh al Foticeii)10

ˇ Am auzit pe unii oameni evlaviosi zicand ca nu trebuie sa ingaduim sa ni se ia lucrurile ce le avem pentru sustinerea noastra, sau pentru ajutorarea saracilor, ca sa nu ne facem pricina de pacat celor ce ne nedreptatesc pe noi, prin faptul ca rabdam, mai ales daca se intampla sa patimim aceasta de la crestini. Dar aceasta nu inseamna altceva decat a tine cineva la ale sale mai mult decat la sine insusi, pentru o pricina nerationala. Pentru ca daca parasesc rugaciunea si paza inimii si incep putin cate putin sa umblu dupa judecati impotriva celor ce voiesc sa ma pagubeasca si sa astept pe la usile judecatoriilor, vadit este ca cele pentru care ma judec le socotesc mai insemnate decat mantuirea mea, ca sa nu zic si decat insasi porunca mantuitoare. Caci cum mai ascult atunci in intregime de cuvantul evanghelic, care-mi porunceste: ''Si de la cel ce ia cu ale tale nu cere indarat'', daca nu rabd cu bucurie, dupa cuvantul apostolic, rapirea lucrurilor mele, sau daca, judecandu-ma si primind inapoi cele ce mi-au fost luate cu sila, cu aceasta nu-l izbavesc de pacat pe acel lacom? Deci dat fiind ca judecatoriile stricacioase nu judeca potrivit cu judecata nestricacioasa a lui Dumnezeu, caci vinovatul are toata increderea in legile acestea in fata carora isi apara pricina sa, bine este sa suferim sila celor ce vreau sa ne nedreptateasca si sa ne rugam pentru ei, ca prin pocainta si nu prin intoarcerea lucrurilor ce le-au rapit de la noi sa fie izbaviti de pacatul lacomiei. Caci aceasta o vrea dreptatea lui Dumnezeu, ca sa primim nu lucrul lacomit, ci pe lacomul insusi, izbavit de pacat prin pocainta. (Diadoh al Foticeii)10

ˇ Harul obisnuieste la inceput sa umple sufletul de lumina prin simtire multa. Dar inaintand omul in nevointe, adeseori harul lucreaza nesimtit tainele sale in sufletul contemplativ (vazator) si cuvantator de Dumnezeu. Facand la inceput asa, el vrea ca, bucurandu-ne, sa ne mane spre contemplatiile dumnezeiesti, ca pe unii ce suntem chemati de la nestiinta la cunostinta. La mijlocul nevointelor insa, vrea sa ne pastreze cunostinta nepatate de slava desarta. Prin urmare trebuie sa ne lase sa ne intristam intr-o anumita masura, ca unii ce am fi parasiti, ca si mai mult sa ne smerim si sa ne supunem slavei Domnului, dar totodata sa ne si bucuram cu masura, intr-aripati de nadejdea cea buna. Caci precum multa intristare invaluie sufletul in deznadejde si necredinta, asa si multa bucurie il imbie la parerea de sine. Desigur e vorba despre cei ce sunt inca prunci. Iar la mijloc, intre iluminare si parasire, se afla incercarea; precum la mijloc intre intristare si bucurie se afla nadejdea. ''Caci asteptand; zice, am asteptat pe Domnul si a cautat spre mine''; si iarasi: ''Dupa multumirea durerilor mele in inima mea, mangaierile Tale au veselit sufletul meu''. (Diadoh al Foticeii)10

ˇ Cand sufletul ajunge la cunostinta de sine, produce si din sine o oarecare ardoare si sfiala iubitoare de Dumnezeu. Caci nefiind tulburat de grijile vietii, naste o anumita dragoste plina de pace, care cauta cu masura pe Dumnezeul pacii. Dar e desfacut degraba de la acest gand, fie pentru ca pomenirea lui Dumnezeu e furata de simturi, fie pentru ca firea isi cheltuieste repede virtutea sa din pricina ca e saraca. De aceea inteleptii Elinilor nu aveau cum trebuie ceea ce credeau ca au dobandit prin infranare, deoarece mintea lor nu statea sub inraurirea intelepciunii netrecatoare si adevarate. Dar ardoarea venita in inima de la Preasfantul Duh este intreaga numai pace. Apoi ea nu slabeste nicidecum si cheama toate partile sufletului la dorul dupa Dumnezeu. Ea nu iese afara din inima si inveseleste tot omul cu o dragoste si cu o bucurie fara margini. Se cuvine deci, ca dupa ce o cunoastem, sa cautam sa ajungem la ea. Caci dragostea naturala este un semn al firii insanatosite prin infranare. Dar ea nu poate duce mintea la nepatimire, ca dragostea duhovniceasca. (Diadoh al Foticeii)10

ˇ Unii au nascocit ca atat harul, cat si pacatul, adica atat Duhul adevarului, cat si duhul ratacirii se afla ascunse in mintea celor ce s-au botezat. Ca urmare zic ca o persoana imbie mintea spre cele bune, iar cealalta indata spre cele dimpotriva. Eu insa am inteles din dumnezeiestile Scripturi si din insasi simtirea mintii ca inainte de Sfantul Botez harul indeamna sufletul din afara spre cele bune, iar Satana foieste in adancurile lui, incercand sa stavileasca toate iesirile dinspre dreapta ale mintii. Dar din ceasul in care renastem, diavolul e scos afara, iar harul intra inauntru. Ca urmare aflam ca precum odinioara stapanea ratacirea asupra sufletului, asa dupa Botez stapaneste adevarul asupra lui. Lucreaza desigur Satana asupra sufletului si dupa aceea ca si mai-nainte, ba de multe ori chiar mai rau. Dar nu ca unul ce se afla de fata impreuna cu harul (sa nu fie!), ci invaluind prin mustul trupului mintea, ca intr-un fum, in dulceata poftelor nerationale. Iar aceasta se face din ingaduirea lui Dumnezeu, ca trecand omul prin furtuna, prin foc si prin cercare, sa ajunga astfel la bucuria binelui. ''Caci am trecut, zice, prin foc si apa, si ne-ai scos pe noi la odihna''. (Diadoh al Foticeii)10

ˇ Harul se ascunde, cum am zis, din insasi clipa in care ne-am botezat in adancul mintii. Dar isi acopera prezenta fata de simtirea mintii. Din moment ce incepe insa cineva sa iubeasca pe Dumnezeu cu toata hotararea, o parte din bunatatile harului intra intr-un chip negrait in comunicare cu sufletul prin simtirea mintii. Prin aceasta, cel ce vrea sa tina cu tarie lucrul pe care l-a aflat, vine la dorinta sa vanda cu multa bucurie toate bunurile cele de aici, ca sa cumpere cu adevarat tarina in care a aflat ascunsa comoara vietii. Caci cand va vinde cineva toata bogatia lumeasca, va afla locul in care statea ascuns harul lui Dumnezeu. Fiindca pe masura inaintarii sufletului, isi descopera si darul dumnezeiesc bunatatea lui in minte. Dar atunci ingaduie Domful si dracilor sa supere sufletul, ca sa-l invete sa faca deosebirea intre bine si rau si sa-l faca mai smerit prin aceea ca pe masura ce se curateste simte tot mai multa rusine de uraciunea gandurilor dracesti. (Diadoh al Foticeii)10

ˇ Daca cineva presupune, din pricina ca gandim impreuna atat cele bune cat si cele rele, ca Duhul Sfant si diavolul locuiesc laolalta in minte sa afle ca aceasta se intampla pentru aceea ca inca n-am gustat si n-am vazut ''ca bun este Domnul''. Caci la inceput, precum am spus si mai inainte, harul isi ascunde prezenta sa in cei botezati, asteptand hotararea sufletului, ca, atunci cand omul se va intoarce cu totul spre Domnul, sa-si arate, printr-o negraita simtire, prezenta in inima. Pe urma iarasi asteapta miscarea sufletului, ingaduind sagetilor dracesti sa ajunga pana in adancul acestei simtiri, ca printr-o hotarare si mai calda si prin cuget smerit sa caute pe Dumnezeu. Deci daca omul va incepe de aici inainte sa sporeasca in pazirea poruncilor si sa cheme neincetat pe Domnul Iisus, focul sfantului har se va revarsa si peste simturile mai de dinafara ale inimii, arzand cu totul neghina pamantului omenesc. Drept urmare cursele diavolesti se vor departa de acest loc, intepand de aici inainte mai domol partea patimitoare a sufletului. Iar cand nevoitorul se va imbraca cu toate virtutile si mai ales cu desavarsita saracie, atunci harul ii va lumina toata firea printr-o oarecare simtire mai adanca, incalzindu-l spre mai multa dragoste de Dumnezeu. Din aceasta pricina sagetile dracesti se vor stinge in afara de simtirea trupului. Caci adierea Duhului Sfant, miscand inima spre suflarea pacii, stinge sagetile dracului purtator de foc, inca pe cand sunt in are. Dar si pe cel care a ajuns la aceasta masura il paraseste Dumnezeu uneori in mana rautatii dracilor, lasand mintea lui neluminata, ca voia noastra sloboda sa nu fie catusi de putin legata de lanturile harului. Aceasta nu numai pentru ca pacatul se biruieste prin lupte, ci si pentru ca omul e dator sa mai sporeasca inca in experienta duhovniceasca. Caci ceea ce pare lucru desavarsit celui povatuit, este inca nedesavarsit fata de bogatia lui Dumnezeu, care povatuieste cu dragoste larga, chiar daca ar putea cineva sui toata scara aratata lui Iacov. (Diadoh al Foticeii)10

ˇ La inceputul inaintarii, daca iubim cu caldura virtutea lui Dumnezeu, Preasfantul Duh face sufletul sa guste cu toata simtirea si incredintarea din dulceata lui Dumnezeu, ca mintea sa afle printr-o cunostinta exacta rasplata desavarsita a ostenelilor iubitorilor de Dumnezeu. Dar pe urma ascunde pentru multa vreme bogatia acestui dar de viata facator, ca chiar de vom implini toate celelalte virtuti, sa ne socotim ca nu suntem nimic, intrucat nu avem inca dragostea sfanta ca o deprindere. Drept aceea dracul urii tulbura atunci sufletele celor ce se nevoiesc, incat ii face sa vorbeasca de rau chiar si pe cei ce-i iubesc pe ei si sa duca lucrarea stricacioasa a urii pana la a-si face din ea aproape o indeletnicire placuta. Din pricina aceasta, sufletul se intristeaza si mai mult, purtand in el amintirea dragostei dumnezeiesti, dar neputand-o dobandi in simtire, pentru lipsa ostenelilor celor mai desavarsite. E trebuinta deci ca sa o implinim totusi macar de sila, ca sa ajungem la gustarea ei intru toata simtirea si incredintarea. Caci desavarsirea ei nimeni nu o poate castiga pana ce se afla in trupul acesta, decat numai Sfintii care au ajuns pana la mucenicie si la marturisirea desavarsita. Fiindca el ce ajunge la ea se preface intreg si nu mai doreste cu usurinta nici macar hrana. Caci ce pofta va mai avea de bunatatile lumii cel ce e hranit de dragostea dumnezeiasca? De aceea prea Inteleptul Pavel, marele vas al cunostintei, binevestindu-ne din convingerea sa deplina, zice: ''Imparatia Cerurilor nu este mancarea si bautura, ci dreptate, pace si bucurie in Duhul Sfant'', care sunt roada dragostei desavarsite. Asa incat cei ce inainteaza pana la desavarsire pot sa guste aici des din ea, dar desavarsit nimeni nu o poate castiga, decat numai cand '' se va inghiti desavarsit ce este muritor de viata''. (Diadoh al Foticeii)10

ˇ Faza de mijloc din lucrarea sfintei cunostinte ne pricinuieste nu putina intristare cand, ocarandu-l pe cineva dintr-o intaratare oarecare, ni l-am facut dusman. Fiindca ea nu inceteaza de-a impunge constiinta noastra, pana ce, prin multa rugare de iertare, nu aducem pe cel ocarat la cugetul de odinioara. Dar cea mai desavarsita intelegere nu face foarte multa grija si mustrare chiar cand careva dintre oamenii lumii s-ar mania pe noi pe nedreptul, pentru faptul ca suntem tot sminteala cuiva din veacul acesta. Atunci mintea e stingherita si de la contemplarea lui Dumnezeu si de la cuvantarea despre El. Caci temeiul cunostintei fiind dragostea, nu lasa cugetarea sa se largeasca in zamislirea de contemplatii dumnezeiesti, pana nu vom recastiga mai intai in dragoste si pe cel ce s-a maniat in desert pe noi. Iar daca acela nu vrea sa se intample aceasta, sau s-a departat de locul unde vietuim noi, se cuvine ca, asezandu-i chipul fetei lui in afectiunea larga a sufletului, sa plinim astfel in adancul inimii legea dragostei. Caci cei ce vor sa aiba cunostinta lui Dumnezeu trebuie sa priveasca spiritul si fetele celor ce s-au maniat fara temei, cu un cuget nemanios. Implinindu-se aceasta, mintea noastra nu numai ca se va misca fara greseala spre contemplarea lui Dumnezeu, ci se va inalta si spre dragostea Lui cu multa indraznire, ca una ce se zoreste neimpiedicata de la treapta a doua la cea dintai. (Diadoh al Foticeii)10

ˇ Imprejurarile cer de la noi rugaciune, precum valurile, vijeliile si furtunile cer carmaci. Caci suntem supusi la atacul gandurilor, atat ale virtutii, cat si ale pacatului. Iar stapan peste patimi se zice ca este gandul cel evlavios si iubitor de Dumnezeu. Deci ni se cade noua, celor ce ravnim linistea, sa deosebim si sa despartim cu luare aminte si cu intelepciune virtutile si pacatele, si sa aflam pe care virtute trebuie sa o cultivam cand sunt de fata parintii si fratii si pe care s-o lucram cand suntem singuri. Trebuie sa mai stim care este virtutea prima, care a doua, a treia; si care patima este sufleteasca si care trupeasca; si din care virtute ne rapeste mandria, mintea, din care se iveste lacomia pantecelui. Caci datori suntem sa curatim gandurile, precum si orice inaltare ce ar creste impotriva cunostintei de Dumnezeu. (Isaia Pustnicul)10

Inapoi la blogul 2016 2016