Iubiți frați și surori întru Domnul, trebuie să înțelegem întregul periplu evanghelic al Triodului ca pe o inițiere profundă în iubirea lui Dumnezeu față de noi, iubire care L-a făcut pe Hristos Dumnezeu să Se urce pe Cruce și să îmbrățișeze, în mod total, întreaga creație.

Pentru că prima Evanghelie a Triodului, pe care am dezbătut-o duminica trecută, ne-a vorbit despre iubirea Lui față de cei care se pocăiesc (cazul vameșului), cât și despre cei care trăiesc o viață dreaptă, fără însă a atinge esențialul vieții ortodoxe prin intermediul ei: iubirea de Dumnezeu și de oameni (cazul fariseului).

În duminica de astăzi însă, inițierea în iubirea Lui se face tot prin două exemple/paradigme umane: fiul mai tânăr (neoteros, cf. GNT, Lc. 15, 12) și fiul mai în vârstă (presviteros, cf. GNT, Lc. 15, 25) ai unui Tată.

Și, ca în rugăciunea Tatăl nostru…, Prea Curata Treime, Dumnezeul nostru treimic e mărturisit aici ca Dumnezeul care ne-a creat pe noi și nu ne-a lăsat niciodată din mâna Sa, pentru că El este Părintele care ne poartă de grijă și ne dorește, cu iubire inexprimabilă, fericirea terestră și veșnică.

Iar fericirea noastră de aici și de acum e fericirea duhovnicească pe care o aduce dreapta credință și dreapta asceză în fața lui Dumnezeu și care se continuă în veșnicie.

Pentru că tocmai de aceea în Evanghelia de astăzi (Lc. 15, 11-32), a doua a Triodului, se vorbește despre permanența în viața duhovnicească (fiul mai în vârstă) dar și despre pericolele vieții cu Dumnezeu, atunci când uiți să fii smerit și temător de păcat și, de atâta bine, începi să o iei razna, ca fiul mai tânăr.

Însă rolul celor patru exemple umane din primele două Evanghelii ale Triodului, după cum spuneam, au rostul de a ne vorbi despre dragostea lui Dumnezeu pentru noi, Care se comportă în mod diferit, de la caz la caz cu oamenii…având o soluție soteriologică pentru orice om care dorește comuniunea cu Sine.

Dumnezeu vrea să ne umple de bucuria Sa și de aceea ne arată diverse moduri în care ne bucură.

Adică îi așteaptă pe cei care au păcătuit mult până în clipa morții, pentru ca să aibă lacrimile vameșului, dar El îi îndreaptă și pe cei care s-au cantonat în ritualism și părere de sine, care fac de toate în viața lor ortodoxă, sunt tipicari, sunt exemple pentru societate…dar care nu se schimbă cu schimbări duhovnicești.

Pentru că schimbările duhovnicești scot la iveală oameni care s-au îmbogățit enorm, într-un timp record, din viața cu Dumnezeu,tocmai pentru că s-au lăsat conduși de virtuțile care te dezlipesc de tine și te unesc cu El.

Însă El, Dumnezeul nostru, îi așteaptă și pe cei care cad dintr-o viață bună, ortodoxă, din bine, din har, ca fiul mai tânăr din Evanghelia de azi, trec prin te miri ce secte și religii, fac toate păcatele lumii…și apoi își vin în sine și înțeleg de la ce bucurie au abdicat ei.

Și Dumnezeu nu le întoarce spatele, ci îi reprimește în harul Său și Se bucură pentru ei, după cum se bucură pentru oamenii înduhovniciți, care au rămas în Biserică și s-au îndumnezeit continuu, dar care și ei trebuie să înțeleagă și să urmeze iubirii pluriforme, profunde, a lui Dumnezeu pentru cei care se pocăiesc.

După cum spuneam și altădată, fiul mai în vârstă de aici nu este un invidios pe fratele lui pocăit, ci un om care e plin de râvnă pentru dreptatea lui Dumnezeu, datorită vieții lui sfinte și care nu știa ce fel de iubire inexprimabilă are El pentru toți.

Și cu această ocazie, cel Sfânt, fiul mai în vârstă, adică cel înaintat în viața cu Dumnezeu înțelege că Dumnezeu nu are un plan de mântuire/un plan soteriologic doar cu Sfinții ci și cu păcătoșii.

Adică ceea ce aflăm astăzi e foarte îmbucurător pentru toți, pentru că și cel care stă neclintit în viața cu Dumnezeu cât și cel care are căderi din fapta bună dar revine, prin pocăință, în harul Său, se pot mântui.

Toată lumea se poate mântui…pentru că Hristos Dumnezeu, din iubire și ascultare față de Tatăl și  întru Duhul Sfânt Se aduce jertfă fără prihană pentru mântuirea noastră pe Cruce, în mijlocul întregii creații, aducând un spor în înțelegere și sfințenie pentru întreaga creație cerească și pământească.

Iar pentru noi, care ne apropiem prin post, rugăciune și înțelegere de iubirea Lui, de înțelegerea iubirii Lui până la Cruce pentru noi, fiecare metodă duhovnicească de curățire și de înțelepțire  pe care le avem în Biserică sunt un mod de înaintare în iubirea de Dumnezeu și de oameni.

Pentru duhovnici, lecțiile de iubire ale lui Dumnezeu pentru lume sunt îndreptarul gândirii lor.

Nouă ni se cere să ascultăm, să îndreptăm, să vindecăm, să ne bucurăm cu cei pe care îi înțelegem prin harul Său și pe care îi privim după cum ne privește El pe noi: cu ochii blânzi ai iubirii, ai înțelegerii, ai frumuseții…

Din acest motiv, trebuie să ne dorim să dăm barierele la o parte dintre noi, pentru a ne înțelege și mai mult viețile, experiențele, aspirațiile, tocmai pentru a ne ajuta reciproc mult mai bine.

Și pentru asta trebuie să fim sinceri cu noi și cu alții și serioși cu dorința noastră de mântuire.

Dacă venitul la Biserică e doar pentru a câștiga un loc de muncă, pentru a se căsători copilul nostru sau pentru „sporul casei” dar nu și pentru „curățirea de păcate și de patimi a noastră” venim pentru prea puțin. Sau venim pentru lucruri neesențiale…

Venirea în sine a fiului mai tânăr și decizia lui de întoarcere la Tatăl a fost pentru lucruri esențiale.

S-a întors la El cu gândul de a-I spune că a păcătuit (v. 18, GNT) atât de mult, încât nu se mai simte vrednic (axios) să fie numit fiul lui Dumnezeu după har ci mistios/slujitor al Lui (v. 19, GNT).

Iar tot cultul nostru ortodox e plin de această conștiință a păcătoșeniei noastre în fața Lui, căci peste tot auzim strigarea: „miluiește-ne pe noi”. Sau, personalizat: „miluiește-mă pe mine, păcătosul”…

Nu mai suntem vrednici, Doamne, să ne numim fiii Tăi, ci slujitorii Tăi netrebnici!

Și această conștiință profundă a păcătoșeniei noastre în fața Lui și nu în fața altora ca noi naște mult bun simț, multă smerenie, multă revedere a vieții proprii, retușări, analize actualizate, o altă poziționare față de lucruri…

Și vameșul făcuse același lucru, dar ca unul care abia se desprindea din rău…

Fiul mai tânăr cunoscuse harul, bucuria cu Dumnezeu din pruncie. El și-a mâncat averea vieții curate, fecioria trupului și a sufletului lui cu desfrânatele (v. 13).

Căderea lui din har, adică nesocotirea harului Său pentru a trăi o viață bună și alegerea, în locul ei, a unei vieți imorale s-a făcut din curiozitatea de altceva…

A vrut să vadă cum e să trăiască ca lumea, să experimenteze senzații tari, să trăiască fără sens…

Și, în cele din urmă, a ajuns la concluzia că sănătatea sufletului și a trupului se risipește în rău, că răul te mănâncă de bine, te dezgolește, te face inuman, te bagă slujitor la patimi și la diavoli…și apoi te vezi arătând ca dracul..și nu ca omul cu minte la cap.

De aceea și-a venit în sine: pentru că i-a fost silă de el!

Iar dacă noi, cei care am uitat că suntem ortodocși și ne-am dedat la tot felul de blestemății, ne-am vedea decadența, dacă ne-ar fi silă de noi înșine am veni la Dumnezeu cerând iertare.

Și cei care se pocăiesc sau cei care se convertesc de la rătăcire la dreapta credință vin în Biserică tocmai cu această stare frumoasă de pocăință, care primenește/înnoiește mintea și îndreaptă/schimbă obiceiurile.

Numai că, în Biserică, cei care se pocăiesc sau care se convertesc pot găsi vameși, adică pe alții ca ei și cu aceștia se înțeleg bine, binișor, pentru că nici ei nu știu prea multe…dar și farisei, adică ortodocși sadea, născuți din părinți ortodocși, botezați de mici, care postesc, se roagă, dau milostenie la Biserică, muncesc cât pot, par rezonabili…dar care nu se schimbă deloc zilnic…ci au aceleași idei de la tinerețe și până la bătrânețe.

În apropierea acestor farisei ortodocși, cei veniți în Biserică din alte credințe și religii sau cei întorși dintr-o viață de destrăbălare și satanism nu se simt prea bine. De ce nu se simt? Pentru că nu au ce învăța de la ei.

Noii veniți, convertiții sunt plini de entuziasm, de entuziasmul convertitor al pocăinței și al harului și găsesc în Biserică niște farisei acrii, prea puțin cunoscători ai propriei lor tradiții și teologii și niște vameși care încearcă să bată niște metanii, să zică niște rugăciuni în plus…

Ei, dacă nu au marele dar de la Dumnezeu, să îi întâlnească pe frații mai în vârstă, adică pe oamenii înduhovniciți ai Bisericii riscă să se întoarcă la ale lor…pentru că trag proasta concluzie că viața în Biserică e foarte ștearsă, fără bucurii, fără sclipiri în comparație cu viața mondenă.

Și sunt cu totul îndreptățiți să o facă, să tragă concluzii nefaste, dacă văd că în Biserică nimeni nu are chef de slujbă, de la preot și până la cântărețul de la strană și că în Biserică e numai frichineală și șușoteală pe la spate, invidie și proastă creștere, nesimțire și aroganță.

Iar dacă adesea vorbesc despre modul cum ne pierdem noi credincioșii sau despre de ce nu e plăcută viața ortodoxă și despre cum o să rămână Bisericile noastre goale dacă nu conștientizăm ce ne așteaptă, e tocmai pentru asta: cei care vin cu toată inima în Biserică văd prea multe exemple rele în Biserică, pe de o parte iar, pe de altă parte, găsesc aici prea puțini oameni cu experiență, cu flexibilitate duhovnicească, care să înțeleagă atât pe cel foarte erudit cât și pe cel căruia nu îi place cititul, pe neastâmpărat cât și pe geniu, pe orășean cât și pe țăran.

Și noi nu avem nevoie numai de duhovnici sfinți ci și de cântăreți sfinți la strană, și de clopotari sfinți, și de mame sfinte, de copii sfinți, serioși cu credința, tradiția și istoria lor pentru ca să mărturisească aceste lucruri și la alții.

Centrarea noastră doar pe 5-6 duhovnici și 5-6 teologi în toată România nu ne e benefică. De ce? Pentru că mulți vor înțelege că doar ei sunt ortodocși iar ceilalți sunt șomeri, sunt ortodocși de mâna a 10-a…

Tot la fel, distanța neevlavioasă dintre ierarhie și credincioși și preoți și credincioși e iarăși o mare barieră în înțelegerea dintre noi și în pastorația noastră, pentru că nu ieșim cu toată inima, în mod cinstit, în rândul oamenilor și nu le vorbim de la inimă la inimă.

Și dacă nu suntem cinstiți cu ei, nici ei nu sunt cinstiți cu noi.

Cum să aibă o relație filială cineva cu noi, dacă noi îi vorbim numai de sus, protocolar, minimalizând orice proiect personal și orice inițiativă bună?

Când Tatăl a alergat (dramon, GNT, Lc. 15, 20) spre fiul cel pocăit a alergat cu milă.

Nimeni nu poate fi milos dacă nu Îl iubește pe Dumnezeu și pe oameni!

Iar aici, Dumnezeu Însuși, Dumnezeul iubirii și al milostivirii negrăite vine în grabă, aleargă spre noi și cade pe grumazul nostru (v. 20, GNT), ne îmbrățișează, pentru ca să îl învețe pe omul duhovnicesc că Dumnezeu nu trece pe nimeni cu vederea.

Eu mă minunez continuu și mă umplu continuu de înțelegerea paradoxalelor moduri de iubire ale lui Dumnezeu față de oameni, atât când aud cum s-a întors unul sau altul la Dumnezeu și, la fel, când citesc viețile Sfinților, unde, cu fiecare în parte, Dumnezeu a avut un drum, o pedagogie, un scop și l-a condus pas cu pas spre el…

Sunt avid de afla bucuria oamenilor, modul cum ei s-au schimbat în bine și cred că și dumneavoastră aveți această bucurie profundă de a afla schimbările bune din alții și de a vă bucura de ele…și împreună cu ei.

Iar dacă suntem avizi de mântuirea altora atunci nu îi invidiem și nu îi minimalizăm, ci, dimpotrivă, ne bucurăm de minunile continue și negrăite ale lui Dumnezeu cu fiecare dintre noi…minuni care ne întăresc conștiința frățietății dintre noi și a dependenței totale de mila Lui.

Pentru că, pe scurt, El ne învață că tot lucrul bun vine de la Sine, în cadrul comuniunii cu Sine, și că suntem chemați să ne unim unii cu alții și să ne apreciem și să ne iubim unii pe alții, pentru că numai așa putem fi un cor, o singură Biserică a Lui.

Însă această unitate a Bisericii e formată din alegerea iubitoare și de conștiință a milioane de oameni diferiți, care ajung să aibă același cuget, deși au venit la El și au crescut în înțelegerea și iubirea Lui în modul lor propriu.

Fapt pentru care, dacă respectăm în mod cinstit și iubitor diversitatea personală, iubim totodată și unitatea dintre noi, pentru că unitatea se face de către oameni diverși dar cu aceeași iubire pentru adevărul total și viața sfântă.

Să ne rugăm Domnului pentru faptul de a fi mereu alții și de a înțelege, mereu, schimbările din alții, bune sau rele! Iar pentru toate aceste schimbări, bune sau rele, să ne întrebăm ce am făcut sau ce nu am făcut pentru ca lumea să arate altfel. De sinceritatea acestor răspunsuri continue, pline de febrilitate interioară, ține de fapt mântuirea noastră personală și mântuirea întregii lumi. Amin!...

doamne ajuta...