A doua luptă o avem împotriva curviei şi a poftei trupeşti. Pofta aceasta începe să supere pe om de la cea dintîi vîrstă. Mare şi cumplit război este acesta şi luptă îndoită cere. Căci acest răz­boi este îndoit, aflîndu-se şi în suflet, şi în trup. De aceea trebuie să dăm lupta din două părţi împotriva lui. Prin urmare, nu ajunge numai postul trupesc pentru dobîndirea desăvîrşitei neprihăniri şi a adevăratei curaţii, de nu se va adăuga şi zdro­birea inimii şi rugăciunea întinsă către Dumnezeu şi citirea deasă a Scripturilor, şi osteneala, şi lucrul mîinilor, care abia împre­ună pot să oprească pornirile cele neastîmpărate ale sufletului şi să-1 aducă înapoi de la nălucirile cele de ruşine.

Mai înainte de toate însă foloseşte smerenia sufletului, fără de care nu va putea birui nimeni nici curvia, nici celelalte patimi. Deci de la început trebuie păzită inima cu toată străjuirea de gîndurile murdare (Prov. IV, 23). „Căci dintru aceasta purced, după cuvîntul Domnului, gînduri rele, ucideri, preacurvii, curvii" (Matei XV, 19) şi celelalte. Deoarece şi postul ni s-a rînduit de fapt nu numai spre chinuirea trupului, ci spre trezvia minţii, ca nu cum­va, întunecîndu-se de mulţimea bucatelor, să nu fie în stare să se păzească de gînduri.

Deci nu trebuie pusă toată strădania numai în postul cel tru­pesc, ci şi în meditaţie duhovnicească, fără de care e cu nepu­tinţă să urcăm la înălţimea neprihănirii şi curăţiei adevărate. Se cuvine, aşadar, după cuvîntul Domnului, „să curăţim mai întîi partea dinăuntru a paharului şi a blidului, ca să se facă şi cea din afară curată" (Matei XXIII, 26). De aceea să ne sîrguim, cum zice Apostolul, „a ne lupta după lege şi a lua cununa" (2 Tim. II, 5) după ce am biruit duhul cel necurat al curviei, bizuindu-ne nu în puterea şi nevoinţa noastră, ci în ajutorul Stăpînului nostru Dumnezeu. <!--more Continuare -->

Căci dracul acesta nu încetează de a război pe om pînă nu va crede omul cu adevărat că nu prin străduinţa şi nici prin osteneala sa, ci prin acoperămîntul şi aju­torul lui Dumnezeu se izbăveşte de boala aceasta şi se ridică la înălţimea curăţiei. Fiindcă lucrul acesta este mai presus de fire şi cel ce a călcat întărîtările trupului şi plăcerile lui ajunge într-un chip oarecare afară din trup. De aceea este cu neputinţă omu­lui (ca să zic aşa) să zboare cu aripile proprii la această înaltă şi cerească cunună a sfinţeniei şi să se facă următor îngerilor, de nu-1 va ridica de la pămînt şi din noroi harul lui Dumnezeu. Căci prin nici o altă virtute nu se aseamănă oamenii cei legaţi cu trupul mai mult cu îngerii cei netrupeşti, decît prin nepri­hănire. Printr-aceasta, încă pe pămînt fiind şi petrecînd, au, după cum zice Apostolul, petrecerea în ceruri (Filip. III, 20).

Iar semnul că au dobîndit desăvîrşit această virtute îl avem în aceea că sufletul chiar şi în vremea somnului nu ia seama la nici un chip al nălucirii de ruşine. Căci deşi nu socoteşte păcat o mişcare ca aceasta, totuşi ea arată că sufletul boleşte încă şi nu s-a izbăvit de patimă. Si de aceea trebuie să credem că năluci­rile cele de ruşine ce ni se întîmplă în somn sunt o dovadă a trîndăviei noastre de pînă aci şi a neputinţei ce se află în noi, fiindcă scurgerea ce ni se întîmplă în vremea somnului face arătată boala ce şade tăinuită în ascunzişurile sufletului. De aceea şi Doctorul sufletelor noastre a pus doctoria în ascunzişurile sufle­tului, unde ştie că stau şi pricinile bolii, zicînd: „Cel ce caută la muiere spre a o pofti pe dînsa a şi preacurvit cu ea întru inima sa"(Matei V, 28). Prin aceasta a îndreptat nu atît ochii cei curioşi şi desfrînaţi, cît sufletul cel aşezat înăuntru, care foloseşte rău ochii cei daţi de Dumnezeu spre bine. De aceea şi cuvîntul în­ţelepciunii nu zice: „Cu toată străjuirea păzeşte ochii tăi", ci: „Cu toată străjuirea păzeşte inima ta"(Prov. IV, 23), aplicînd lea­cul străjuirii mai ales aceleia care foloseşte ochii spre ceea ce voieşte.

Aşadar, aceasta să fie paza cea dintîi a curăţiei noastre:de ne va veni în cuget amintirea vreunei femei, răsărită prin dia­voleasca viclenie, bunăoară a maicii sau a surorii, sau a altor femei cucernice, îndată să o alungăm din inima noastră, ca nu cumva zăbovind mult la această amintire amăgitorul celor neis­cusiţi să rostogolească cugetul de la aceste feţe la năluciri ruşi­noase şi vătămătoare. De aceea şi porunca dată de Dumnezeu primului om ne cere să păzim capul şarpelui (Facere III, 15), adică începutul gîndului vătămător prin care acela încearcă să se şerpuiască în sufletul nostru, ca nu cumva prin primirea capu­lui, care este prima răsărire a gîndului, să primim şi celălalt trup al şarpelui, adică învoirea cu plă­cerea, şi prin aceasta să ducă apoi cugetul la fapta neîngăduită.

Ci trebuie, precum este scris, „In dimineţi să ucidem pe toţi pă­cătoşii pămîntului" (Ps. C, 8) adică prin lumina cunoştinţei să deosebim şi să nimicim toate gîndurile păcătoase de pe pămînt, care este inima noastră, după învăţătura Domnului; şi pînă ce sînt încă prunci, fiii Vavilonului, adică gîndurile viclene, să-i ucidem, zdrobindu-i de piatră (Ps. CXXXVI, 9), care este Hristos. Căci de se vor face bărbaţi prin învoirea noastră, nu fără mare suspin şi grea osteneală vor fi biruiţi. Dar pe lîngă cele zise din dumnezeiasca Scriptură, bine este să pomenim şi cuvinte de-ale Sfinţilor Părinţi. Astfel, Sfîntul Vasile, episcopul Cezareii Capadociei, zice: „Nici muiere nu cunosc, nici feciorelnic nu sînt. El stiacă darul fecioriei nu se dnbînripstp mimai prin depărtarea cea trupească de muiere, rişi prin sfinţenia şi curăţia sufletu-ş lujjcare se cîştigă prin frica lui Dumnezeu.

Mai zic Părinţii şi aceea că nu putem cîştiga desăvîrşit virtutea curăţiei de nu vom dobîndi mai întîi în inima noastră adevărata smerenie a cuge­tului; nici de cunoştinţă adevărată nu ne putem învrednici cîtă vreme patima curviei zăboveşte în ascunzişurile sufletului. Dar ca să desăvîrşim înţelesul neprihănirii, vom mai pomeni de un cuvînt al Apostolului şi vom pune capăt cuvîntului: „Căutaţi pacea cu toată lumea şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul" (Evr. XII, 14). Că despre aceasta grăieşte, se vede din cele ce adaugă, zicînd: „Să nu fie cineva curvar sau lumeţ ca Esau" (Evr. XII, 16). Pe cît este, aşadar, de cerească şi de înge­rească virtutea sfinţeniei, pe atît este de războită cu mai mari

bîntuieli de potrivnici. De aceea sîntem datori să ne nevoim nu numai cu înfrînarea trupului, ci şi cu zdrobirea inimii şi cu rugă­ciuni dese, împreunate cu suspine, ca să stingem cuptorul trupului nostru, pe care împăratul Vavilonului îl aprinde în fiecare zi prin aţîţarea poftei, cu roua venirii Sfîntului Duh. Pe lîngă acestea, armă foarte tare pentru acest război avem prive­gherea cea după Dumnezeu. Căci precum paza zilei pregăteşte sfinţenia nopţii, aşa şi privegherea din vremea nopţii deschide sufletului calea către curăţia zilei.

(Sfântul Ioan Casian - Filocaliam volumul I)

doamne ajuta..