O fi hulă curată, dar am o teorie a mea, după care Hristos nu ne apare din Evanghelii numai ca blând, bun, drept, fără de păcat, îndurător, puternic ş.a.m.d. Din relatările Evangheliilor - fără excepţie - ne apare şi înzestrat cu toate însuşirile minunate ale unui gentleman şi cavaler.

Mai întâi că stă la uşă şi bate; e discret. Apoi că are încredere în oameni, nu-i bănuitor. Şi încrederea e prima calitate a boierului şi cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă, trăsătura fundamentală a şmecherului. Gentlernanul e cel care - până la dirimanta probă contrară - are încredere în oricine şi nici nu se grăbeşte, avid, să dea crezare defăimărilor strecurate pe seama unui prieten al său. La şmecheri şi la jigodii reacţia numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar neasemuita satisfacţie – putinta de a şti că semenul lor e tot atât de întinat ca şi ei.

Mai departe. Hristos iartã uşor şi pe deplin. Şmecherul nu iartă niciodată, ori dacă se înduplecă (fără ca să ierte), o face greu, în silă, cu ţârâita. Pe când Domnul: „Nici eu nu te osândesc... Mergi şi nu mai păcătui“. Nici eu nu te osândesc...

E oricând gata să vină în ajutor, atâta aşteaptă. Îi e milă. Pe văduva din Nain, pe orbi, pe femeia gârbovă îi milostiveşte fără ca ei să fi cerut ceva. Ştie să-şi gradeze aprecierea, dã fiecăruia ce-i al său. Cananeancei, care a dat dovadă de stăruinţă şi curaj, îi spune mai mult decât altora pe care-i izbăveşte, întrebuinţează o formulă complementară : O, femeie! mare îţi este credinţa. (Numai ei; numai ei şi exclamativul O! şi calificativul mare E)

E mereu - şi cu osebire de grijuliu asupra acestui punct - atent şi politicos; prietene îi spune lui Iuda. Niciodată o insultă ori o vorbă dispreţuitoare fată de păcătos. Nu se vede din nici un text vreun moralism înţepat, vreo pudoare de comandă. Şi nici o conditie prealabilă pusă păcătoşilor, nici o discriminare: Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară. Fiului risipitor îi iese în cale (şi încã departe fiind...). iar ori de câte ori dă, dă din belşug, mai mult decât s-ar cuveni, boiereşte. (Ce poate fi mai străin de contabila meschinărie şi fariseic drămuita socoteală, şi mai bună dovadă de mărinimie, decât aceste cuvinte de la Ioan 3,34 : „Căci Dumnezeu nu dă duhul cu măsură“ ?)

Gospodăreasca, nu, cuvântul e prea frumos, administrativa îngrijorare a lui Iuda pentru banii cheltuiţi pe mir arată, pe de o parte, că vânzătorul era lipsit de simţul dărniciei, iar pe de alta că Domnul de la Sine trecea - boiereşte - peste orice calcul şi avariţie (fie ele sulemenite în opere de binefacere şi patronaj) pentru a gusta bucuria de a rísipi (care-i totuna cu a jertfi) în clipe de înăltare sufletească. Şi acesta este un gest de nobil, nobilul fiind oricând în stare să-şi sacrifice viaţa sau să-şi spulbere averea. (Nobilul îşi va da uneori viaţa în duel pentru motive mundane ori îşi va pierde averea la cărţi ~ dar purtările lui, ca tot ce-i pământesc, nu-s decât stângace imitatie a virtuţilor mărinimoase; dragostea trupească nu-i oare şi ea biata contrafacere a dragostei divine ?)

Încredere în oameni, curaj, detaşare, bunăvoinţă către cei năpăstuiţi de pe urma cărora nu te poţi alege cu nici un folos (bolnavi, străini, întemniţaţi), un simţ sigur al măreţiei, predispoziţia pentru iertare, dispretul faţă de prudenti şi agonisitori; toate sunt trăsături ale gentlemanului şi Cavalerului.

Pe toţi oamenii îi îmbie să se recunoască drept ceea ce sunt cu adevărat: nişte fii ai Tatălui, ai stăpânului. Din acest punct de vedere cartea cea mai apropiată de Evanghelii este Don Qufiote, de vreme ce şi cavalerul din La Mancha le spune celor din cârciumă că sunt castelani fără s-o ştie şi le cere să se şi poarte ca nişte nobili ce sunt.

Prinţul Mîşkin, când fapta lui Ganea (personaje din romanul lui Dostoievski) nu se deosebeşte de a unui mojic şi a unui cămătar, cum reacţionează? Îi e milă şi ruşine de cel care şi-a uitat (în mânie şi-n setea de bani) titlul de copil al lui Dumnezeu.

• Situaţia de creştin e totuna cu statutul de aristocrat. De ce? Pentru că îşi are temeiul în cele mai „senioriale“ însuşiri: libertatea şi încrederea (credinţa).

Ce este nobilul, feudalul? Mai presus de orice un om liber. Ce înseamnă credinţa? încredere în Domnul deşi lumea e rea, în ciuda nedreptăţii, în pofida josniciei, cu toate că de pretutindeni nu vin decât semnale negative.

Cuvintele lui Tolstoi (în Anna Karenina, scena alegerii mareşalului nobilimii din gubernie) : ,,D-aia suntem nobili, ca să avem încredere“...

doamne ajuta..