Am stat şi m-am gândit la citatul acest mult timp. Cred că este printre cele mai frumoase citate despre iubire. De ce? Pentru că prin citatul acesta Fericitul Augustin spune clar că iubirea înseamnă viaţă.

Sunt non-stop înconjurată de adolescenţi şi tineri care se sufocă iubind. Care ajung la disperare, care se afundă într-o depresie atât de groaznică încât cred că ajung să-şi trăiască propriul iad. Pare un paradox, cum poate iubirea să-ţi facă în suflet un adevărat iad? Cum poate iubirea să ne arunce pe culmile disperării, ale deznădejdii? Cum poate iubirea să ne mutileze sufletele, să ne împingă spre automutilare? Cum poate iubirea să ne facă să ne urăm pe noi înşine? Dacă aceasta " iubire" face aşa ceva cu noi, cu sufletele noastre, înseamnă că nu e iubire adevărată. E o iubire bolnavă, egoistă, distrugătoare.

Iubirea adevărată niciodată nu va fi bolnavă, nu va pune lacăte la sufletele noastre, nu ne va izola de ceilalţi. Dimpotrivă, ne va face să ne deschidem, să primim pe ceilalţi oameni în ele, nu ne va duce pe culmile deznădejdii ci ne va da întotdeauna speranţă. Ne va da întotdeauna dorinţa de a merge mai departe tocmai de dragul fiinţei iubite căreia îi putem fi alături nu căzând în prăpastie ci continuând drept drumul pe care am pornit.

Am cunoscut o tânără care timp de 2 zile nu mai mâncase nimic din dorinţa de a muri pentru că fusese părăsită de iubitul său. Era nervoasă, ura pe toată lumea şi era plină de lacrimi. Am stat şi am privit-o şi m-am gândit: “Nu. Acesta nu poate fi chipul iubirii adevărate”. Iubirea adevărată nu e egoistă, adică nu se canalizează cu toată puterea spre o singură persoană iar pe ceilalţi din jur îi urăşte. Iubirea adevărată nu este un animal sălbatic care-şi apără hrana de teamă ca altcineva să nu vină şi să i-o fure.

Am observat un lucru, adolescenţii care suferă din dragoste şi se izolează, de fapt o fac de bună voie. Şi această concluzie nu este una făcută pentru a-i judeca, ci e doar o simplă constatare. Se izolează pentru că pur şi simplu le este frică de faptul că dacă ar fi înconjuraţi de alţi oameni, acele persoane ar avea puterea să îi distragă atenţia de la suferinţa lui, de la aşa-numita dragoste pe care o simte pentru acel cineva.

Tocmai din acest motiv acea dragoste nu este una sănătoasă şi deci nu este una adevărată. Când iubeşti cu adevărat nu ai teamă că o persoană din exterior te-ar putea face să nu mai iubeşti. Nu te izolezi de ceilalţi şi nu vezi în ceilalţi nişte "inamici" care vor să îţi ia iubirea. Pentru că acea iubire îţi este în suflet mereu, merge în acelaşi pas cu sufletul tău, se suprapune perfect peste el. Nu-l sufocă, nu-l distruge, îl lasă să trăiască, doar că în acelaşi timp trăieşte şi ea, în el. Se ascunde acolo, într-un colţ, se face mică, însă devine tot mai profundă.

Acum ceva timp am discutat cu mama despre o veche prietenă de familie. Doamna respectivă este bătrână acum şi văduva de cel puţin 19 ani. Din câte îmi povestea mama, acea doamnă era de nedespărţit de soţul ei, au fost întotdeauna împreună, până când el a decedat. M-am gândit într-o seară când vorbeam pe subiectul acesta, "de ce nu s-a recăsătorit?", probabil pentru că nu a găsit o persoană pe care să o iubească mai mult decât l-a iubit pe soţul ei şi cel mai probabil pentru că încă acea iubire este vie în sufletul ei. Doamna respectivă acum trăieşte în continuare în România, se bucura de copiii şi de nepoţii ei. Şi-a continuat viaţa. Da, a reuşit să şi-o continue fără a ajunge în depresie, sau la sinucidere şi asta după ce a pierdut persoană cu care a convieţuit timp de peste 20 de ani.

Tinerii din ziua de astăzi, aşa numiţii "romantici incurabili" (sau mai bine zis, sentimentali incurabili) ar fi surprinşi şi probabil ar privi dispreţuitori zicând: "ce dragoste poate fi când ea l-a uitat şi şi-a continuat viaţa?", cu alte cuvinte "cum? Nicio dramă? Nicio sinucidere? Nimic senzaţional?”, avem concepţia asta pentru că am crescut cu ideea că dragostea trebuie să fie ceva senzaţional, ceva care să uimească pe toată lumea, să fie precum o lumină extrem de puternică ce orbeşte pe toţi. Greşit. Pentru că lumina care orbeşte are o putere distrugătoare. Este profundă prin distrugerea pe care o poate cauza. Însă o lumină blândă, care te face să priveşti mai larg, în loc să-ţi fereşti ochii de ea, care te face să o admiri, care-ţi pătrunde în suflet, şi ţi-l luminează fără a ţi-l orbi, acea este o lumină vindecătoare, dătătoare de viaţă. Aceea este o lumină care este profundă prin puterea ei de a vindeca, de a încălzi şi lumina sufletul cuiva. Aşa este dragostea. Aşa este Dumnezeu.

Tinerii din ziua de astăzi merg pe ideea: "nu pot trăi fără el/ea", cu alte cuvinte ei cred că dacă se distrug pe ei înşişi, asta ar fi vreo mare dovadă de iubire. Nu. Este o dovadă de nesiguranţă, imaturitate, şi puţină dependentă. Poţi iubi şi să fii liber. Poţi iubi şi să nu te umileşti. Dacă privim, Hristos este singurul care a iubit până la apogeu, atât de mult încât şi-a dat viaţa pentru oameni, însă în niciun moment în Scripturi nu aflăm că Hristos ar fi fost dependent de cineva, s-ar fi umilit din cauza iubirii pentru oameni. Nu, El pur şi simplu I-a iubit.

Când iubeşti pe cineva asta nu înseamnă că trebuie să mergi în genunchi la acea persoană să-i cerşeşti iubire. Nicăieri nu scrie că persoana respectivă e obligată să îţi răspundă la sentimentul de dragoste. Ştiu că e dur, şi nu e deloc romantic, dar acesta e adevărul. Nu poţi obliga pe cineva să te iubească, tot ce poţi face tu este să iubeşti. Desigur că într-un fel sau altul vei suferi şi îţi vei pune de o mie de ori întrebarea "de ce nu mă iubeşte?", nu-ţi poţi impune să nu suferi, însă îţi poţi impune nivelul de suferinţă. Nu suferi până ajungi la depresie, până ajungi să te autodistrugi. În timp toată suferinţa aceea va deveni acceptare.

Adolescenţii văd dragostea precum o explozie care lăsa în urma ei artificii sau doar un dezastru. De aceea ei nu înţeleg ideea de a "merge pe drumul vieţii cu aceeaşi iubire în suflet", ei văd dragostea ca un lucru spectaculos şi incitant sau dimpotrivă, distrugător, în loc să o vadă că ceva dătător de speranţă, de încredere, de mângâiere.

Mulţi dintre tineri s-ar întreba:"cum poţi trăi fără persoana iubită?" trăieşti pentru că ştii că şi acea persoană trăieşte. Da, trăieşte în sufletul tău, în tine, trăieşte undeva şi are grijă de tine poate mult mai mult decât avea când era aproape de tine. Asta înseamnă de fapt " te iubesc", faptul că persoana respectivă va trăi mereu în noi, în amintirea şi în inima noastră. Faptul că poţi trăi chiar dacă nu mai ai persoană dragă alături, asta nu înseamnă că ai uitat-o, că ai încetat să o iubeşti, ci din contră! Înseamnă că o iubeşti cu atâta profunzime încât acea dragoste a devenit parte din fiinţa ta, din felul tău de a fi, de a trăi.

Am auzit oameni spunând că ei după ce au pierdut fiinţă dragă nu au mai găsit un motiv pentru care să trăiască. Aici cred că apare cel mai periculos lucru, în momentul în care dintr-o singură persoană faci sensul tău de a trăi. riscând să transformi acea persoană într-un idol.

În al doilea rând, sunt absolut convinsă că oricine ar fi persoana pe care am pierdut-o, niciodată acea persoană nu şi-ar dori să murim şi noi, dimpotrivă chiar, şi-ar dori să trăim şi să o purtăm mereu în inima noastră.

Avem tot dreptul să iubim. Însă nu avem voie să ne construim din iubirea aceea o fortăreaţă, o închisoare şi să ne închidem de bună voie în ea. Nu avem voie să iubim şi să ne izolăm de ceilalţi, pentru că astfel devine egoism.

Nu există “dragoste la prima vedere”, pentru că dragostea e ceva mult prea intens, mult prea profund ca să “cadă” pur şi simplu fără ca tu să depui niciun efort. Poate există la o primă vedere un fior, o emoţie în inimă, însă nu dragoste. Acel fior poate fi unul superficial că o adiere de vânt, însă poate fi şi un început de drum şi mergând pe acest drum în timp să se formeze iubirea. De aceea tinerii care spun “te iubesc” după nici o lună de relaţie o spun fie pentru că aşa ştiu ei că “trebuie spus”, fie pentru că vor să impresioneze, însă în niciun caz nu o fac pentru că o simt. Nu poţi simţi iubire pentru cineva după atât de scurt timp. Poţi să simţi apreciere, prietenie, siguranţă, afecţiune chiar, dar nu iubire în toată puterea cuvântului. Toate acestea în timp îndelungat pot duce la iubire, şi de aceea nu poate exista iubirea în deplinătatea ei de la început, pentru că prima dată ai în suflet alte sentimente care încetul cu încetul duc la dragoste.

Am observat la mulţi adolescenţi obsesia că atunci când persoana pe care ei o îndrăgesc nu le răspunde la sentiment, încearcă să îşi scoată cu toată puterea sentimentul de afecţiune pentru acea persoană. Îşi mutilează sufletul, se chinuie singure doar pentru a îşi scoate acea persoană din suflet şi din gând, cu alte cuvinte pentru “a-l uita”. Asta este încă o dovadă a ne-iubirii adevărate. Când iubeşti nu vrei să îţi scoţi din suflet pe respectiva persoană. Dimpotrivă vrei să o ai în suflet tot timpul, să te însoţească tot timpul, te bucuri că e la tine în suflet.Cu alte cuvinte nu încerci să-l uiţi, ci îl laşi să trăiască în inima ta în continuare.

De multe ori tinerii nu suferă din dragoste. Suferă din cauza încăpăţânării lor de a face să apară dragoste acolo unde Dumnezeu crede că nu trebuie să apară. De această încăpăţânare am suferit şi eu mult timp, încercând non-stop să fac un băiat să se îndrăgostească de mine, până când am înţeles că dacă acel băiat nu simte nimic pentru mine este pentru că nu trebuie să simtă. Pentru că nu este potrivit pentru mine.

Poţi să suferi din dragoste atunci când vezi că persoana iubită suferă, poţi să suferi din dragoste atunci când vezi că persoană dragă era apropiată de tine, ţinea la tine iar acum s-a îndepărtat, însă nu poţi suferi din dragoste pentru că tu ţii la cineva şi vrei ca acel cineva la rândul lui să ţină la tine şi nu o face, cu alte cuvinte nu face ceea ce vrei tu. Sigur, e normal să te simţi rănit/a, însă suferinţa nu trebuie să îţi diminueze din iubire.

Noi nu ştim dacă persoana de care ne-am ataşat sufleteşte este şi persoana potrivită, uneori poate fi un miraj, necunoscând adevărată persoană care e dincolo de aparenţe şi astfel putem suferi mai mult fiind dezamăgiţi de acel om decât dacă nu am avea tangenţe cu el tocmai datorită indiferentei lui.

Cred că cel mai greu este să acceptăm voia Lui. Adică în anumite cazuri în loc de suferinţă distrugătoare să punem răbdare îndelunga, iar în altele în loc de deznădejde, distrugere şi revolta să aducem în sufletele noastre acceptarea.....

DOAMNE AJUTA...