Predică la Duminica Înfricoșătoarei Judecăți [2013]

Iubiții mei, am ajuns din nou la Evanghelia [Mt. 25, 31-46] care ne vorbește despre veșnicie.

Pentru că ne vorbește despre Judecata Lui Dumnezeu cu oamenii, care va avea loc după învierea morților și transfigurarea întregii creații.

Iar dacă nu așteptăm învierea morților și viața de veci, dacă nu trăim cu încredințarea că acestea sunt realitățile pe care le vom trăi cu toții atunci când va dori Dumnezeu…vorba Sfântului Pavel: „suntem mai de plâns [eleinoteri] decât toți oamenii” [I Cor. 15, 19].

Căci dacă nu așteptăm învierea morților...nu ne interesează învierea duhovnicească, de acum, din păcatele noastre.

Iar dacă nu ne interesează să ne curățim de păcate…atunci nu credem că Hristos a înviat și ne-a dat și nouă puterea să înviem din moartea fărădelegilor noastre.

Cu alte cuvinte, dacă nu trăim învierea lui Hristos în noi…dacă nu ne simțim vii prin harul Său…nu așteptăm nimic…pentru că nu așteptăm în mod activ, acum, schimbări vii, reale, profunde, duhovnicești în viața noastră.

Iar dacă nu trăim cu viața Lui în noi…cum să credem că vom învia cu trupul, dacă acum nu ne simțim vii cu sufletul?

De aceea Judecata Lui are legătură cu viața noastră cu El.

Și tot ceea ce înseamnă faptă bună în Mt. 25, 35-36 înseamnă vederea și iubirea lui Hristos în toți oamenii. Adică o perspectivă teologică asupra oricărui raport al nostru cu oamenii…pentru că nu trebuie să avem relații non-teologice cu oamenii.

Relația non-teologică e aceea în care vrem să îl furăm pe om…și nu să îl înnobilăm.

Dar când vrem să îl aducem pe om ca să se bucure de Dumnezeul lui…îl facem să fie demn de faptul că e om…și că întâlnește oameni înviați din morți de către Dumnezeu. Din moartea păcatului…

De aceea trebuie să ne lăsăm învățați de Dumnezeu despre cum să le vorbim oamenilor…și despre cum să Îl vedem pe El în oameni.

Căci cum să Îl vedem pe Hristos în oameni, cum să simțim ce vrea Hristos să facem pentru oameni…în diverse contexte existențiale…dacă noi nu avem o relație cu Hristos Dumnezeu?

Pentru că în Evanghelia de astăzi Domnul ne vorbește despre Sine mai înainte de toate…despre cum trebuie să flămânzim și să însetăm după cunoașterea Lui, după simțirea Lui în viața noastră…pentru ca acest bine al Lui, al vieții și al cunoașterii Lui să îl împărtășim și altora.

Căci aici Domnul nu ne cere să facem fapte pentru fapte…ci fapte pentru El.

Din înțelegere și iubire pentru El…dar, totodată, din înțelegerea oamenilor și din iubire pentru ei…din înțelegerea a ceea ce le trebuie oamenilor pentru ca să se umple de iubirea Lui.

Adică fapta noastră e o faptă bună când trezește iubirea lui Hristos în inima altuia.

Când omul, prin fapta noastră, învață frumusețea iubirii lui Hristos.

Când Îl vrea, datorită nouă, pe Hristos și pe Tatăl și pe Duhul Sfânt, pe Dumnezeul treimic…adică când înțelege că fapta noastră e o chemare a lui la credința mântuitoare.

Și de aceea nu există fapte bune făcute după șablon…ci fapte bune făcute după ceea ce simți, de la Dumnezeu, să faci într-o anumită clipă pentru cineva.

Pentru că asta înseamnă să fii viu duhovnicește: să te manifești spontan, ca om viu, deschis…văzând ce se cuvine a se face într-un anume moment, ce trebuie să se spună, să se sublinieze într-o anumită secundă a vieții…cu oameni…

Însă nu poți să fii spontan în relația cu oamenii…dacă nu vezi pe Hristos în tine și în alții…spunându-ți să faci ceva pentru oameni…

Căci oamenii nu au nevoie doar de mâncare, băutură, să îi vizitezi sau să le vorbești…ci au, în primul rând, nevoia fundamentală de a vedea în tine o icoană a prezenței Lui, a bunătății Lui, a milostivirii Lui.

Ei vor să Îl vadă în tine pe El.

Și dacă Îl văd în tine pe El…pe Dumnezeul tău și al lor…atunci percep faptele tale ca fapte ale Lui pentru ei…

De aceea Judecata Lui…în care noi suntem goi de fapte bune…e Judecata în cadrul căreia noi suntem găsiți ca fiind goi de El.

De prezența Lui, de slava Lui, prin care El ne învață ce să facem și ce să spunem.

Căci pe cât ne facem ai lui Hristos, pe cât ne umplem de slava și de chipul Lui…observăm că sunt încă multe teritorii în noi care nu…seamănă cu El.

De aceea nu e de ajuns nimic când vine vorba de a fi ai lui Hristos…și de a fi buni, pentru că bunătatea cere tot mai multă bunătate, după cum rugăciunea cere tot mai multă rugăciune…iar citirea teologică cere tot mai multă citire, aprofundare, înțelegere…

Iar răspunsul Sfinților Lui, prezent în cuvintele de la Mt. 25, 37-39, ne arată tocmai acest lucru: că binele e mereu avid de a fi prezent, la modul benefic, în viața altora…că cel care face binele nu și-l contorizează ci și-l uită…pentru că nu e avid de faptă…ci de relația cu El.

Orice bine vine tocmai din iubirea pentru Dumnezeu, pentru că Dumnezeu e Cel care ne învață tot binele.

Însă Domnul e atent la orice nuanță a vieții noastre, la tot ceea ce facem din atenție față de El, față de voia și de poruncile Lui, pentru că El iubește ca noi să umplem relația cu El cu relațiile bune cu oamenii.

De relațiile teologice cu oamenii.

Iar tot ceea ce facem cu atenție maximă față de oameni…facem cu atenție maximă față de Hristos.

Iar dacă creștinii s-ar comporta peste tot cu atenție maximă față de ceea ce fac…nu ar mai exista bădărănie, lipsă de respect față de oameni, nu ar mai exista nepunctualitate și nici neproductivitate a muncii.

Pentru că am face toate ca pentru Dumnezeu, am face toate cu gust, am face totul știindu-ne priviți…și judecați de ochii lui Dumnezeu.

Așa că Judecata Lui nu începe la sfârșit…ci ea începe acum. Judecata Lui se lucrează în noi…ea a început deja.

Atunci, la plinirea/ transfigurarea lumii judecata Lui va fi o învederare/ o lămurire a tuturor și a toate.

Însă în orice clipă Dumnezeu ne judecă cu judecățile Lui…și ne îndreptează ca să facem voia Lui.

Iar în orice spovedanie a noastră nu facem altceva decât să ne judecăm pe noi înșine…și să ne lăsăm iertați de Dumnezeul nostru Cel preamilostiv…care judecă cu milă, în cadrul relației cu El, pentru că judecă spre îndreptare.

De aceea ne rugăm: „În valea plângerii, în locul ce ai rânduit, când vei ședea, Milostive, să faci judecată dreaptă, să nu vădești cele ascunse ale mele, nici să mă rușinezi înaintea Îngerilor; ci Te milostivește, Dumnezeule, și mă miluiește” [Triodul, ed. BOR 2000, p. 42-43].

Pentru că judecata Lui cea dreaptă nu mai dezbate lucrurile pe care El ni le-a iertat ci pe cele pe care nu le-am tratat, la modul serios, ca atentate la adresa relației cu El.

Cele iertate…sunt cele ascunse…cele de care noi ne-am pocăit…și pe care Dumnezeu le-a acoperit în mila Lui față de noi.

Pe când cele care sunt la vedere…care sunt lipsa noastră de frumusețe…sunt cele pentru care suntem indiferenți…și pe care nu vrem să le acoperim cu iertarea Lui.

Așadar, să Îl rugăm pe Domnul slavei să acopere urâciunea noastră cu frumusețea Lui!

Să ne judece mereu cu milă și să ne îndrepteze la ale Sale, pentru că îndreptarea Lui e înfrumusețarea noastră.

Și dacă, de mâine, ne vom opri de la a mai mânca carne până la Paști…să ne oprim și din faptele prin care îi enervăm și îi întristăm pe oameni.

Pentru că fapta bună, fapta plină de slava Lui, e fapta care umple de bucurie și nu de tristețe.

Iar Domnul slavei pe acestea le va judeca: faptele care sunt sau nu sunt pline de frumusețea Lui.

Și Domnul să ne umple de frumusețea Lui acum și în toată viața noastră, ca să Îl lăudăm pe El pentru toți vecii. Amin!

(Pr. Dorin Picioruș)