“Era un om bogat care se îmbrăca cu porfiră şi cu vison” (Luca 16, 19).

“Astăzi, deşi nu ne mai îmbrăcăm cu porfiră, căutăm să fim cocheţi, eleganţi şi să petrecem în plăcerile trupului. Timpurile când aveam modele de oameni smeriţi s-au cam dus. Dacă pe timpul Sfântului Atanasie, patriarhul Constantinopolului, oamenii se scandalizau că acesta umbla îmbrăcat sărăcăcios, astăzi mândria a câştigat mult mai mult teren, încât a fi o persoană importantă şi a umbla în haine smerite ar fi un lucru scandalos. Când Hristos s-a smerit, atunci L-au părăsit cu toţii. La fel se simţeau jigniţi cei din preajma Sfântului Atanasie şi îl îndemnau să se îmbrace cum trebuie, căci în felul acesta, defaimă vrednicia Patriarhiei. Sfântul Atanasie le răspundea:

“Nu este ruşine, nici ocară să poarte cineva haine umilite, ci mai vârtos este lucru de laudă. Numai păcatul este vrednic de ocară şi de defăimare. Când păcătuim nu ne temem, iar de haine proaste ne ruşinăm! Cel ce iubeşte pe Dumnezeu se cuvine a face voia Lui, şi a nu fi plăcut oamenilor, ci smerit şi măsurat în mâncare, îmbrăcăminte, în fapte şi în gândurile lui, ca să nu mânie pe Domnul”.

Fericit este poporul care are un aşa păstor! Numai că cei care îl au nu ştiu să îl preţuiască. Şi în zilele noastre am avut exemple de astfel de ierarhi. Sfântul Ioan Maximovici, din San Francisco, umbla totdeauna desculţ. Oamenii se scandalizau şi îi făceau reclamaţie. Mai-marii săi îi spuneau că, drept ascultare, să poarte încălţări.

Atunci, Sfântul Ioan Maximovici şi-a luat o pereche de încălţări şi o purta legată pe lângă el. Pentru că reclamaţiile au continuat, mai-marii săi i-au cerut socoteală despre felul cum face ascultare. Atunci, Sfântul le-a răspuns:

“Iertaţi-mă, mi-aţi spus ca să port încălţările, dar nu mi-aţi spus să le încalţ”.

Oare ierarhul nu înţelesese ceea ce i se spusese? Ba da, dar avem aici, pentru cei ce înţeleg ascultarea ca pe un lucru bătut în cuie, un exemplu de neascultare sfântă. Era o vreme când unii oameni nu veneau la biserică, motivând că nu au haine ca lumea. Însă celor care au o adevărată trăire în Hristos, nu le mai pasă de lucrul acela. Ei sunt fericiţi într-un mod de trai sărac, nu reacţionează la batjocura celorlalţi şi trăiesc pe o altă lume. E lumea lui Hristos, iar Hristos este un împărat al celor smeriţi.

În Evanghelia pe care am pomenit-o la început, numele săracului Lazăr s-a rostit, pe când bogatului în porfiră nu i s-a dat nici un nume. Cât a pătimit Lazăr pe pământ, dar, iată, numele lui s-a scris în cartea vieţii! Cu aceasta trebuie să ne mângâiem în necazurile noastre. Când apostolii săltau de bucurie că primiseră darul de a face minuni, Hristos le-a spus:

“Nu vă bucuraţi pentru aceasta, ci vă bucuraţi că numele voastre sunt scrise în ceruri”.

Sfinţii Părinţi ne spun că mai mare plată au cei ce mulţumesc în boală, decât cei care fac minuni. Către cei ce mulţumesc în boală Dumnezeu rămâne dator, pe când cei ce fac minuni, ei sunt datori pentru darurile primite. Nu avem de ce să-i invidiem pe cei bogaţi şi răi: iată, ei nu sunt vrednici nici pentru a li se pomeni numele. Numele păcătoşilor nu sunt pomenite în ceruri. Nici noi nu putem pomeni la Liturghie pe cei ce trăiesc necununaţi, pe cei ce trăiesc în desfrâu, pe beţivi, pe cei ce nu merg la biserică, pe cei ce fac păcate grele şi nu se pocăiesc. Între ei sunt şi cei de altă credinţă, ca unii ce hulesc Duhul Sfânt şi se luptă împotriva adevărului.

“Nu voi lua parte la adunările lor, nici nu voi pomeni numele lor pe buzele mele”, se spune în Psaltire.

De la aceşti oameni nici daruri la biserică nu este bine să luăm, pentru ca ei să nu se odihnească în păcatele lor, ci doar de se vor pocăi, atunci va fi primit darul lor. Nu-l interesează pe Dumnezeu bunăstarea mânăstirilor, ci să fie mai multe suflete care să vină la cunoştinţa adevărului.

Lazăr ar fi vrut să se sature cu firimiturile ce cădeau de la masa bogatului. Sunt şi în zilele noastre mulţi săraci. Mulţi dintre ei nu sunt cunoscuţi. Sunt cazuri de familii care nu aveau nimic de mâncare în casă şi nimeni nu ştia, nici ei nu au spus nimic. Poate avem şi săraci mândri, sau poate s-a mărit prăpastia dintre noi. Ne-am învârtoşat inimile şi nici ei nu mai îndrăznesc să ceară. Dăm câteodată ceva din puţinul nostru şi, totuşi, cu indiferenţă. Îi aruncăm ceva din portofelul nostru şi apoi uităm totul. Mergem acasă, ne închidem în cercul nostru strâmt, unde nu bate vântul, nu-i frig şi nu plouă, şi trăim nepăsători faţă de durerea altora.

Părintele Lavrentie de la mânăstirea Frăsinei spunea că săracii se împart în două categorii: săraci adevăraţi şi săraci profesionişti. Cei profesionişti şi-au făcut din cerşit o meserie, iar cei adevăraţi nu cer niciodată şi se luptă cu viaţa. Datoria noastră este să-i căutăm pe cei adevăraţi, iar a fi alături de ei înseamnă a fi împreună cu Hristos. Omul nu are nimic al său în viaţa aceasta. Toate bunurile i-au fost dăruite, omul fiind doar un iconom peste ele. La urmă, va trebui să dea socoteală.

“Cine este iconomul cel credincios şi înţelept, pe care îl pune stăpânul peste slugile sale, ca să le împartă la vreme măsura de grâu?”.

“Fericit este robul acela, pe care Stăpânul, la venirea Lui, îl va găsi făcând aşa” (Luca 12, 42-43).

Fiecare avem ceva de împărţit. Oare dăm măsura ce o datorăm, celor lipsiţi din jurul nostru? Dacă avem o sumă de bani, mică sau mare, atunci când o repartizăm, ne înşiruim toate cerinţele sau capriciile, dar dacă ne-am gândi că aceşti bani nu sunt ai noştri, altfel i-am repartiza. Mai ales tinerii, cât de dezordonat îşi aruncă banii: casetofoane, telefoane, aparate, biciclete, maşini, şi nu ne gândim deloc să dăm ceva pentru sufletul nostru. Unii pot spune: noi muncim din greu, cum adică nu sunt ai noştri banii pe care-i avem? Nu sunt. Omul la început nu muncea, se bucura de lumina raiului, se înfrupta din bunătăţile ce le avea de-a gata, totul creştea de la sine. După căderea în păcat, au apărut spinii, ciulinii şi buruienile. Astfel, munca vine ca un canon pentru păcatul săvârşit.

“În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta” (Facerea 3, 19).

Banii nu sunt o motivaţie pentru a munci, ci fiecare trebuie să transpirăm ostenindu-ne, iar concluzia aceasta este: muncim şi ne ostenim pentru păcatele noastre, iar ceea ce avem să nu socotim ca fiind ceva al nostru, ci cu frică să ne folosim din acel ceva, ştiind că vom da socoteală.

De-a lungul istoriei, ierarhii au fost părinţi ai celor săraci. Cu cât, însă, credinţa scade şi răutatea creşte, vor veni multe calamităţi asupra oamenilor. Oamenii au vrut să fugă de sărăcie prin lepădarea de Hristos: avorturi, munca Duminica, nemilostivirea şi, mai ales, îmbrăţişarea obiceiurilor vestice, lipsite de Dumnezeu. Acolo în Vest este huzur, dar este răceală, adică nu-i Hristos (Iisus în limba ebraică înseamnă foc). Calamităţile sunt încercări de a le atrage atenţia oamenilor şi pot fi şi siliri de a ne lăsa de păcat. Când vezi că ai pierdut totul, poţi să-ţi schimbi modul de gândire. Dacă nici acum, atunci se pare că niciodată nu ne vom schimba. Deşi trebuie făcute, ajutorările în timpul calamităţilor se vor dovedi zadarnice, deoarece nenorocirile vor fi tot mai dese şi mai mari. De ce? Pentru că Dumnezeu vrea altceva de la noi: dezrădăcinarea păcatului.

Unii, în vremurile acestea, vor deveni tot mai avari. Ei sunt dintre aceia care, după cum zice Apostolul, strâng “comori în vremea din urmă” (Iacov 5, 3). Vor strânge ca să aibă focul ce să ardă. Ce nebunie este să nu ne gândim la viaţa de dincolo şi să nu facem nimic pentru suflet.

Păcatele se înmulţesc tot mai mult şi pentru că familiile se destramă, jumătate aici, jumătate în Italia, se înmulţesc desfrânarea şi despărţirile. Mama nu mai este o mamă pentru copii şi familie, ci este o maşină care, în străinătate, face tot ce poate pentru a câştiga bani. Ce vom face cu banii: poate case mari care vor fi goale, sau ne vom lua o maşină care va fi bună câţiva ani, iar apoi ce vom face? Pentru viaţa cealaltă ce am adunat? Este acea vreme când, după cum spun Părinţii, oamenii vor înnebuni cu toţii şi-i vor face nebuni pe cei care nu sunt la fel ca ei. Ce bine ar fi să fim nebuni pentru lumea aceasta! Să ne facem că nu înţelegem nimic din alergătura oamenilor de astăzi şi să stăm deoparte: săraci, dar curaţi. Sfinţii Părinţi au câştigat cu smerenia cele înalte şi cu sărăcia cele bogate. Cele înalte şi bogate însă nu din lumea aceasta, ci din cealaltă. Aici risipeau, ca dincolo să adune, aici se umileau, ca dincolo să se înalţe“.

(Ierom. Ioan Buliga, Desertaciunile lumii. Editie completa. Volumele I-II-III-IV, Ed. Man. Jacul Romanesc).

***

MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA,

PREDICĂ LA BOGATUL NEMILOSTIV ŞI SĂRACUL LAZĂR (DUMINICA A XXII-A DUPĂ RUSALII)

Ce este Iadul?

“…. ca să nu vină şi ei în acest loc de chin” (Luca 16,28)

EXISTĂ O ALTĂ LUME? Iată, iubiţii mei, uriaşa întrebare pe care o pune astăzi Sfânta Evanghelie.

M-am dus odată într-un sat şi acolo m-au întrebat: Cine a venit din lumea cealaltă? Oare a înviat cineva, ca să ne spună ce se întâmplă dincolo?... Dar ce credeţi, cei care cer să vadă un mort înviind, şi dacă acesta va învia, îl vor crede? Mă îndoiesc. Nu neg faptul că nu este o mică dovadă învierea unui mort. Dar există alta şi mai puternică. Şi mii de morţi să învieze din mormânt, nu sunt dovezi care să-ţi închidă gura. Pentru că sunt oameni. Eu o singură dovadă o consider de necombătut. Pe cea amintită astăzi de Evanghelie şi mai presus de orice altă dovadă şi argument şi document. Şi aceasta este Sfânta Scriptură.

Sfânta Scriptură nu a spus niciodată vreo minciună; nu s-a găsit în paginile ei vreo greşeală. Cuprinde cuvintele lui Dumnezeu. A spus-o Hristos:

„Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”(Matei 24,35).

Eu aşadar, fraţii mei, nu aştept să învieze un mort din mormânt, nici să-mi întărească credinţa omul de ştiinţă X sau Y. Îmi este suficient şi binecuvintez pe Sfânta Treime pentru că ne-a dat această carte mică, Evanghelia, ca să o avem povăţuitoare în viaţa noastră, far în întunecimile sufletului. De aceea, este un nefericit acela care nu citeşte Evanghelia şi mai nefericit acela care o citeşte, dar nu încearcă să o împlinească. Aşadar, sfătuiesc şi rog: nici o casă fără Evanghelie! Sfântul Ioan Gură de Aur zice:

„Unde este Evanghelia, diavolul nu se apropie!”.

***

Nemuritoarea Evanghelie ne asigură şi de faptul că există altă lume. O propovăduieşte Vechiul şi, în principal, Noul Testament. Există iad, există rai! O propovăduieşte pretutindeni, o spune şi astăzi prin pilda bogatului şi a lui Lazăr.

Iată ce istoriseşte! Este ştiut. Ce zice?

Se aud glasuri. De unde? Bogatul strigă din iad. Iad?

- Veţi zice: Vai, vai!…

- Să vă spun, fraţii mei. Eu astăzi nu am venit să predic. Când aseară am citit pericopa, am zis: Ah, de-aş fi într-o peşteră din Sfântul Munte, să mă mântuiască Dumnezeu, să nu merg şi eu în iad! Pentru că şi eu, ca un păcătos, vreau să nu existe iadul. Dar din nefericire există! După cum există noapte, există şi iad. Şi aţi auzit ce a discutat bogatul din iad cu dreptul Avraam din rai, acolo unde s-a dus şi săracul Lazăr. Ne spune Evanghelia astăzi.

Vede bogatul pe Lazăr în acele măreţii şi-l roagă pe Avraam pentru puţină răcoare. Cu neputinţă, răspunde Avraam. Cere atunci un dar pentru cei cinci fraţi ai săi. Să învieze Lazăr din morţi, să se ducă să le spună să se pocăiască, pentru ca să nu sfârşească şi ei în iad. Zice Avraam:

„Au pe Moise şi pe prooroci” (Luca 16,29), au Sfânta Scriptură.

- Nu, zice bogatul; dacă va avea loc o înviere din morţi, vor crede.

- Nu, zice în sfârşit Avraam. Dacă nu cred în Sfânta Scriptură, chiar dacă ar învia cineva din morţi, tot nu vor crede.

***

Vedem aşadar doi bogaţi. Pe unul în inima iadului, pe altul (Avraam) în inima raiului. Cum se întâmplă asta? Erau diferiţi. Unul îşi închidea poarta, altul o deschidea. Unul era neîndurător, altul era îndurător. Daţi-mi bogaţi ca Avraam! Dacă am fi avut astfel de bogaţi, n-ar mai fi existat vorba despre săraci. Dacă păşeşti pe drumul lui Avraam, vei merge direct în inima raiului. Dacă păşeşti pe drumul celui nemilostiv, vei merge în inima iadului.

- Şi ce este acest iad?, veţi întreba.

- Îmi cereţi părerea mea? Nu are valoare. Să ne sprijinim iarăşi pe Sfânta Scriptură. Ce spune ea despre acest subiect? Prin imagini, pilde, exemple, într-un limbaj alegoric şi metaforic, ni se creează o idee despre groaznicul iad.

În puţine cuvinte: iad = foc, mare de foc, lac arzând; foc, care deşi arde, nu luminează. Iadul este întuneric, iadul este scrâşnirea dinţilor. Vor clănţăni din fălci. Iadul va fi foame şi sete de veşnicele bunătăţi; cei din iad “vor flămânzi ca un câine” (Psalmul 58, 7 şi 17), vor fi ca şi câinii flămânzi. Iad – va să zică – loc al mirosului greu, din cauza necurăţiei oamenilor. Dacă mormintele sfinţilor noştri, când le deschideau, izvorau bună mireasmă – noi credem în cinstitele moaşte –, oasele păcătoşilor vor avea un miros greu. O, voi, care cheltuiţi atâţia bani pe parfumuri, gândiţi-vă că într-o zi acest trup va fi izvor de o nedescrisă rea-mirosire. Iadul înseamnă obezi insuportabile. Iad – nu v-am zis încă nimic – este locul unde nu răsare floarea care se numeşte nădejde. Toţi, şi criminalul, şi ucigaşul, şi tâlharul, şi condamnatul, şi întemniţatul, trăiesc cu nădejde. Nădejde, tu niciodată nu-l laşi pe om! Dar acolo, în iad, nu mai există nădejde de întoarcere şi de îndreptare. Zile, săptămâni, luni, ani, veacuri, milenii vor trece. Dar niciodată iadul nu va avea sfârşit.

Un exemplu. Care este cel mai mare munte din Grecia? Olimpul. Trei kilometri înălţime. Închipuiţi-vă acest munte ca fiind din nisip subţire, ca şi nisipul din Sahara, şi o cioară venind la fiecare o mie de ani şi luând în ciocul său un fir de nisip. Sau imaginaţi-vă un ocean. Şi la fiecare mie de ani, trecând un înger şi luând o picătură de apă.

Câte mii de ani trebuie să treacă până va veni ultima clipă când cioara va lua ultimul fir de nisip, iar îngerul ultima picătură de apă? Şi totuşi clipa aceea va veni. Să fiţi siguri. Însă nu va veni niciodată clipa în care îngerul va spune: “Iadul a luat sfârşit”.

O, dacă ar fi cu putinţă să ajungă la urechile noastre glasurile celor ce se chinuie în iad, ce am fi auzit? Plângere şi ţipăt mult s-a auzit jos, în „valea lui Iosafat” (Ioil 3: 2). Ce strigă ei? Un cuvânt, fraţii mei, pe care aici în lume să nu-l spuneţi. Este păcat. Care cuvânt? „Blestem”, „Blestem”, „Blestem”!… Dar ce blesteamă?

Vor spune: Picioare, care în zilele de duminică alergaţi la cluburile drăceşti, la golfuri şi la teatre, şi nu aţi călcat în biserică, să fiţi blestemate. Mâini, care nu aţi făcut semnul crucii cu grijă, normal şi corespunzător, cu rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul!”; mâini care nu aţi dat milostenie, mâini care aţi lovit, mâini care aţi pălmuit, mâini care aţi ucis, mâini care aţi lucrat împotriva Sfântei Evanghelii, mâini care aţi lovit pe mamă şi pe tată, să fiţi blestemate! Urechi, care ore în şir v-aţi întins să ascultaţi toate lucrurile ruşinoase; urechi, care v-aţi astupat ca să nu auziţi propovăduirea Evangheliei; urechi păcătoase, să fiţi blestemate! Şi voi, ochilor, care în loc să priviţi cerul, stelele, sfintele icoane, v-aţi deschis pentru păcat şi v-aţi făcut magneţi ai iadului, să fiţi blestemaţi! Limbilor, care n-aţi spus nici măcar un „Slavă Ţie, Dumnezeule!”, limbi care aţi bârfit, aţi vrăjit, v-aţi certat; limbi, care v-aţi mişcat spre a huli pe Dumnezeu, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, pe Sfinţi, să fiţi blestemate!

***

O, fraţii mei! Aceste cuvinte le veţi asculta? Vă veţi pocăi? Ce veţi face astăzi? Dacă luaţi hotărârea cea bună, bucurie îngerilor, bucurie în cer, bucurie Sfintei Treimi. Dacă însă nu vă veţi pocăi, o, atunci să fiţi siguri că va veni o zi, cea din urmă zi, în care îngerul Domnului va striga pentru noi: „Săvârşitu-s-a”. Pentru că „este rânduit oamenilor odată să moară, iar după aceea judecata” (Evrei 9, 27). Vom muri ca să mergem la Judecată.

În sfârşit, vă fac o urare:

„Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neînfruntat, în pace, şi răspuns bun la Înfricoşătorul Scaun de Judecată a lui Hristos“ (Sf. Liturghie).

Mă rog ca noi toţi, atunci când va veni ceasul cel din urmă, să ne pecetluim viaţa cu cuvintele tâlharului:

“Pomeneşte-mă Doamne, când vei veni întru împărăţia Ta”(Luca 23,42).

Amin.

† Episcopul Augustin

(Sfânta Biserică a Sfântului Atanasie – “Ghefiras” – Tesalonic, 30.10.1960)

(Text tradus din elină de monahul Leontie)

Pentru aceasta Duminica, va mai recomandam si:

• Bogatul nemilostiv si saracul Lazar sau cum judeca Dumnezeu saracia si bogatia
• Saracul Lazar, mangaiere pentru cei in necazuri

• Bogatul lacom si saracul Lazar - Pr. Arsenie Muscalu (audio)
• Parintele Cleopa: CE PRETUIESTE DUMNEZEU?

Despre tema bogatiei, mai puteti citi:

• Sf. Vasile cel Mare: Inmultirea avutiei inseamna imputinarea dragostei
• Parintele Sofronie – Cuvinte duhovnicesti de cea mai mare adancime despre lumea contemporana
• Parintele Rafail Noica: BOGATIA SI SUFICIENTA – DUSMANII POCAINTEI
• “Cit de greu vor intra bogatii in imparatia cerurilor!”

• Parabola bogatului nebun sau nefericirea lui “a avea”

• Cum preamareste ziarul patriarhal Lumina erezia protestanta a cultului bogatiei
• Iubirea de avutii si multa grija ne pregatesc sa-l primim pe antihrist
• Fuga de Dumnezeu si tanarul bogat din noi
• Arhim. Ioil Konstantaros – Predica fulminanta la Duminica tanarului bogat

7 Comentarii »