Crestin Ortodox
Cauta:
Toti membrii inregistrati  Cautare Avansata
Report this Event
Ofiteri Eveniment
2016 2016 (leader)
Detalii Eveniment
Guests
Fotografii
 
Event Information
Nume Eveniment SFANTUL SERAFIM DE VIRITA – minunile sfinteniei (III)
Descriere Eveniment Prezicerea monahismului
“A venit la staret odata o femeie cu fetita ei in varsta de opt ani. El le-a servit cu bomboane si cu o portocala si le-a binecuvantat. Inainte de a le elibera, le-a zis: “Daca veti intalni in drum un caine rau, sa spuneti “Nascatoare de Dumnezeu” si “Tatal nostru”, si cainele va fugi“. Pe cand se apropiau de casa, intr-adevar, s-a repezit la ele un caine. Fetita i-a zis mamei: “Nu te teme, iti amintesti ca parintele ne-a zis sa spunem rugaciunile?“. Le-au spus impreuna si cainele a fugit. Aceasta a fost pentru fetita o lectie pentru tot restul vietii, ca in clipele grele sa alunge vrajmasul si sa distruga rautatea lui prin aceste rugaciuni.

Aceeasi fetita ajungand odata la staret, aceasta i-a daruit o crenguta cu trandafiri, zicand: “Aceasta crenguta cu trandafiri e de la Maica Domnului, sa o pastrezi!”. Crenguta avea un miros foarte frumos. Pe drum mama si fetita au intrat intr-o casa in care se afla un baietel bolnav. Mama acestuia a cerut o petala de trandafir – binecuvantarea staretului ca sa i se vindece fiul. A lipit de urechea bolnava a fiului ei si in ziua urmatoare baietelul s-a vindecat. Mireasma acestei crengute s-a pastrat pe parcursul a multi ani.

La varsta de noua ani, aceeasi fetita a venit la staret. In acea zi parintele raspundea numai la biletele, pentru ca se simtea rau. Fetita a scris singura un biletel, fara ajutorul nimanui, spunandu-i o taina de copil. In biletel era intrebarea: “Parinte, voi fi oare monahie?”, Aceasta intrebare ii aparuse din cauza ca in casa ei veneau adeseori maici care-i daruiau fetitei iconite, siraguri cu metanii si adeseori se vorbea despre acest lucru. Atunci cand i-a venit randul, fetita i-a dat biletelul monahiei Serafima. Peste catva timp maica a iesit zambind: “Parintele a zis ca vei deveni monahie”.

Cuvintele parintelui Serafim s-au implinit. Fetita care a scris atunci biletelul a primit ulterior tunderea in monahism cu numele de Taisia.

Ajutor la invatatura
La parintele venea un baietel care mergea regulat la biserica si se ruga lui Dumnezeu. Staretul il intampina totdeauna cu cuvintele: “Iata, a venit rugatorul meu!”. Ii aseza mana pe cap si il binecuvanta. Baietelul invata greu la matematica si odata s-a dus impreuna cu bunica sa la staret, rugandu-l sa-l ajute. Parintele i-a dat impreuna cu binecuvantarea o bomboana, zicandu-i ca in fiecare dimineata sa manance pe stomacul gol cate o bucatica, si treaba cu invatatura se va inbunatati. Si, intr-adevar, a inceput sa capete note bune.

Larisa Ghermanovna R. isi aminteste:

“In anul 1945 m-am intors din evacuare in orasul Valdai. Am terminat scoala medie si nu stiam unde sa merg sa invat in continuare, pentru ca trebuia sa am grija de mama si de bunica mea care erau bolnave. Am plecat la Leningrad la rude, care m-au indreptat pentru sfat la parintele Serafim de la Varita. Ucenica de chilie a staretului mi-a permis sa intru fara sa stau la rand. Atunci cand am deschis usa chiliei staretului, parintele a zis: “A venit Larisa”. M-am mirat de unde ma cunoaste si am raspuns: “Da, parinte, am venit”. “Si ce vrei?”. “Parinte, nu stiu unde sa ma duc sa invati dupa scoala medie”. “Invatator, invatator ca unchiul tau, la matematica”. Unchiul fusese dat disparut fara urma pe front. I-am mai spus parintelui: “Parinte, imi place foarte mult sa pictez”, iar el a raspuns: “Draga, aceasta ti se va adauga”.

M-a binecuvantat si mi-a transmis prin ucenica sa de chilie poezia sa adresata ingerului pazitor. Am absolvit facultatea de matematica-fizica, iar peste cativa ani am intrat la Institutul de arta grafica. Astfel mi s-a implinit visul (dorinta). Iar in prezent, slava lui Dumnezeu, datorita sfatului si bienecuvantarii parintelui am fost invitata sa restaurez icoane in biserica Sfintei Mare Mucenite Ecaterina…”

Prezicerea preotiei si arhieriei
Staretul avea multi fii duhovnicesti care au devenit preoti. A venit odata la el un tanar. Nici nu a reusit sa intrebe ceva, cand staretului i-a dat o cruce preoteasca si i-a zis: “Iata, o astfel de cruce ti se potriveste!“ Acest barbat a devenit preot, protoiereu, “hranindu-se” duhovniceste la staret pana la sfarsitul zilelor sale. Ambii sai fii au devenit de asemenea preoti, iar unul dintre ei arhiereu.

La parintele Serafim a venit intr-o zi un contabil care absolvise insititutul de finante inca inainte de revolutie, iar staretul i-a dat si lui o cruce pretioasa. Si acesta a devenit preot.

Pocainta pacatosului
O femeie a venit la staret plangand:

“Fiul meu bea, traieste necurat, ma bate, lacrimile nu mi se usuca, rugati-va pentru el, parinte!”.

“Tu sa-I multumesti Dumnului pentru aceasta!”.

“Cum asa, parinte, pentru ce?”.

“Daca el n-ar bea, tu n-ai merge la biserica si nici la mine nu ai fi venit. Du-te si te roaga pentru fiul tau, nici o lacrima se mama nu se va pierde. Rugaciunea mamei are o mare putere. Iar fiul tau va muri crestin”.

Toate s-au petrecut conform cuvintelor staretului. Fiul ei a facut cancer si a “ars” in cateva luni de zile. Inca cat de mult s-a cait spre sfarsitul vietii sale! Nu puteai sa-l privesti fara lacrimi. Cerea tuturor iertare si zicea: “Pocaiti-va, dragii mei; traim ingrozitor, ingrozitor pierim!”

A murit bucuros si impacat cu Dumnezeu. Inaintea sfarsitului a rugat sa fie chemat preotul, s-a spovedit si s-a impartasit. Duma moartea fiului ei, mama si-a dedicat viata slujirii Bisericii, muncind pe la bisericile sarace.

Botezul unui ateu
Olga Iakovlevna V. isi aminteste de sora sa, Valentina, o femeie credincioasa, ortodoxa, care se casatorise cu un membru de partid, ateu infocat. Se numea Natan Moisevici. Era mare sef, si, pentru ca sa nu-l compromita pe sotul ei, Valentina a incetat chiar sa mai frecventeze biserica. Olga Iakovlevna hotarase sa-i spuna staretului de intristarea si durerea pentru sora ei. Parintele a invitat-o sa ia loc si a explicat cele ce se petreceau in felul urmator:

“Toate pe care ti le voi spune acum le va auzi Dumnezeu. Caci atunci cand ne rugam Domnului El ne aude… Iata, tu iti faci griji ca sotul surorii tale e evreu, dar Fiul lui Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, a predicat printre evrei, iar ucenicii Lui, Apostolii, au fost evrei. Iar acum asculta ce-ti voi spune in continuare, si Domnul ne va asculta. Tu esti nemultumita de el, nu-l indragesti, dar el va intra mai inainte de tine in Imparatia cereaca! Asa binevoieste Domnul. Da, da, stiu aceasta cu siguranta”.

Dupa aceasta intalnire cu staretul, au trecut 40 de ani. In anul 1987 Valentina a murit, si Natan Moisevici a ramas singur. Mortea sotie i-a schimbat viata. I-a aparut gandul ca in viata viitoare trebuie sa fie impreuna cu sotia sa iubita, Valentina. Olga Iakovlevna i-a spus: “Pai cum vrei sa fii cu ea, cand tu esti necredincios, comunist, nebotezat?”

Deodata el a exclamat: “Olga, m-am gandit foarte mult. Si daca ma voi boteza? Voi fi impreuna cu ea?” S-a invrednicit sa primeasca Sfantul Botez cu numele de Anatolie cu trei luni inainte de moartea sa. Era in anul 1993, era bolnav si nu putea iesi din apartament. Preotul a venit la el ca sa savarseasca ungerea cu Sfantul Mir, Anatolie parca a fost aruncat de o putere nevazuta. El a “sarit” de langa preot, s-a lovit de dulapul cu carti, a stricat sticlele dulapului si a cazut. Preotul a zis atunci: “Priveste cat de ingrozit este diavolul!“. Dupa Botez, acesta parca ar fi renascut, repeta mereu: “Acum voi fi impreuna cu Valentina!”.

Inainte sa moara, Anatoli-Natan s-a impartasit cu Sfintele lui Hristos Taine. Slujba de inmormantare a fost savarsita la lavra Sfantului Alexandru Nevski.

Povestirea unui fiu duhovnicesc al staretului
Pe cand locuiam la Varita, adeseori venea la mormantul staretului o femeie in varsta de vreo 30 de ani. Odata, dupa slujba, voiam sa fiu singur la mormant, dar langa mormant tocmai statea si se ruga aceasta femeie. Eram hotarat sa astept, dar se innoptase, iar ea tot nu pleca, asa ca m-am intors acasa.

Odata am fost invitat de niste cunostinte la un jubileu, iar printre oaspeti am vazut-o din nou pe femeia respectiva. Am intrat in vorba cu ea si am intrebat-o: “Aveti vreun necaz? V-am vazut de foarte multe ori la mormantul staretului Serafim, si chiar pe timp de noapte”.

Ea mi-a raspuns ca mama ei bea foarte mult, provocandu-i foarte multe necazuri. Cara totul din casa si schimba pe bautura. Cat de infricosator este, doar se pierde un suflet de om! De aceea venea aproape in fiecare zi la staret si il ruga s-o ajute pe mama ei sa renunte la bautura.

Am reintalnit-o peste cateva luni: era bucuroasa. Mi-a spus:

“Stiti, odata am ramas toata noaptea la mormant si m-am rugat. Venind dimineata acasa, am gasit-o pe mama treaza si speriata; statea langa casa si m-a intrebat: “Unde ai fost? Astea-s glumele tale!” Am aflat ca seara venise bauta si s-a intins in pat cu o sticla de bautura neterminata, pe care a asezat-o langa ea. Deodata a vazut ca din “gura” sticlei iese un sarpe, si aratarea era atat de mare si inficosatoare, incat nici nu intelegea cum de incapuse acolo. Frica a pus stapanire pe mama, care a inceput sa tipe. S-au strans vecinii, dar n-au gasit nimic si au scos-o doar pe mama din casa. Ea a stat langa casa toata noaptea, fiindu-i frica sa mai intre. Dupa aceasta intamplare, mama nu a mai baut timp de doua luni de zile, dar in curand iarasi s-a impatimit de bautura. Viata a devenit iarasi insuportabila. Atunci m-am dus din nou la mormantul staretului si am petrecut acolo toata noaptea. Dimineata m-am dus la serviciu, iar noaptea iarasi am stat la mormantul staretului. Il rugam: “Parinte drag, intelepteste-o cumva pe mama mea, chiar de-ar fi sa fie ceva foarte greu, intoarce-o nu o lasa sa piara!”. Si iata, in a treia noapte parca am vazut o lumina si mi-am simtit sufletul usor, luminat. Era duminica, m-am intors acasa si am gasit numai cenusa. Toata casa arsese pana la temelie, dar in inima aveam o siguranta ca mama mea e bine. M-am dus la vecini, care mi-au povestit urmatoarele: mama se intorsese bauta acasa si s-a culcat, iar noaptea a luat casa foc. Vecinii care locuiau la parter (casa era cu etaj) au iesit, dar mama dormea parca ar fi fost moarta, fara sa simta nimic. Atunci cand a luat foc si acoperisul, s-a trezit, dar, beata fiind, nu putea face nimic, doar striga cu o voce ingrozitoare. Iar casa deja ardea in flacari. Atunci pompierii au facut un cerc din jeturi de apa, si unul dintre ei, patrunzand in casa, a scos-o pe mama. Bineinteles, avea arsuri mari si a stat mult timp internata in spital. Dar atunci cand a fost externata a renuntat cu totul la bautura. Apoi a inceput sa mearga la biserica si viata a revenit la normal“.

Schimonahia Serafima
Adeseori venea la staret de la Leningrad o femeie. Era sotia unui colonel, ramasa vaduva, si din acel moment ducea o viata de nevointa. In curand l-a rugat pe staretul Serafim s-o biencuvinteze sa primeasca monahismul. Staretul i-a raspuns:

“E simplu sa intri in monahism, tie insa iti este pregatita o alta cale, mult mai grea. Dupa sfarsitul meu, vei sta la spital timp de zece ani de zile, iar apoi vei merge la manastire”.

Dupa moartea staretului, aceasta femeie a ajuns la un spital de psihiatrie. Nu putea sa iasa de acolo, pentru ca nu avea rude, nici tutore, si nimeni nu o lua. Peste zece ani, parintele Serafim i s-a aratat in vis, imbracat intr-o haina aurita, unei rude de-a lui. I-a poruncit s-o ia pe bolnava de la spital, fapt pe care aceasta l-a implinit. Precum a prezis parintele, ulterior ea a primit tunderea in monahism cu numele de Olga si a murit in schima cu numele de Serafima.

Din amintirile Mariei Ivanovna A.
In timpul ocupatiei de catre nemti a Varitei, impreuna cu sora mea hotarasem sa mergem sa schimbam lucruri pe paine si ne-am dus sa-i cerem binecuvantare parintelui Serafim. Sora mea, Antonia, era necredincioasa si nici nu purta cruciulita la gat. Indata ce am intrat in casa, a iesit maica Serafima si a intrebat: “cine sunt cele doua surori?”.

Taceam. Maica a intrebat din nou. Atunci am prins indrazneala: “Iertati-ma, dar nu am spus nimanui de noi…”. Maica ne-a dus la staret, iar eu m-am asezat imediat in genunchi; sora mea insa a declarat: “Eu nu cred in Dumnezeu si nu port curciulita“. Parintele Serafim a raspuns:

“Stiu, Tonia, ca nu crezi in Dumnezeu, dar va veni timpul cand vei crede. Sotul tau ocupa o functie inalta, tot timpul verifica deplasarea trupelor si cauta unde ii este familia. Insa, inainte sa se termine razboiul, te va gasi si veti avea o viata foarte fericita. Insa va trece timpul si vor veni necazurile, pierderile; atunci te vei intoarce la Dumnezeu, si in casa ta va arde candela inaintea icoanei”.

Ulterior toate s-au adeverit, sotul ei a gasit-o impreuna cu fiul, au trait bine, dar i-a murit fiul, apoi sotul. Tonia a ramas singura si atunci s-a intors la Dumnezeu.

Atunci cand m-am apropiat de parintele, l-am intrebat: “Pe mine ma va gasi sotul?”. “Ce vorbesti, Maria, oare eu ghicesc?”. M-am suparat ca surorii mele i-a spus, iar mie nu. Mai apoi insa m-am gandit bine si am inteles: sora mea era necredincioasa, iar eu credeam in Dumnezeu. Apoi parintele a zis:

“Tu crezi in Dumnezeu, sa nu-L uiti, va asteapta un drum lung. Va veti duce amandoua, tu impreuna cu sora ta, va binecuvantez si va sfatuiesc sa luati impreuna cu voi doua saniute (era iarna), pentru ca veti schimba multa paine”.

Parintele a spus chiar denumirea satului “Baki”, in care am schimbat lucrurile pe paine, si a continuat:

“Atunci cand veti face schimbul, va sfatuiesc sa mergeti pe drumurile de sat, si nu pe sosea, pentru ca acolo vi se va lua painea”.

Totul s-a petrecut conform cuvintelor staretului, dar necazul nostru a fost ca nu l-am ascultat pe parintele Serafim, am luat doar o saniuta si ne-am chinuit tot drumul, pentru ca am schimbat multa paine.

Mergeam adeseori la staretul Serafim, care imi dadea multe sfaturi bune si se ruga pentru mine, pacatoasa. Aveam un fiu micut si pe mama mea. Parintele mi-a spus ca urmeaza sa fac un drum lung, sa trec prin niste incercari grele, dupa care nu ma voi intoarce curand, iar apoi voi trai impreuna cu alte doua persoane. M-am gandit: mama, fiul meu si eu!

Dar sfarsitul a fost altul. Am fost trimisa in lagar, iar atunci cand peste multi ani m-am eliberat si m-am intors acasa, fiul s-a dezis de mine, iar mama mea era deja batrana. Atunci m-am indoit de prezicerea staretului; insa in 1992 am fost luata de niste oameni straini in familia lor, si acum suntem trei persoane – astfel s-a implinit prezicerea parintelui Serafim, iar eu ma duc la mormantul parintelui, plang si ii cer iertare”.

Event Date/Time 23.03.2012 from 01:07 to 02:07
Organizator CRESTIN ORTODOX 2012
Locatie Sf. Serafim de Virita este unul dintre sfintii rusi cei mai iubiti ai ultimelor vremuri, fierbinte iubitor si rugator pentru oamenii indurerati si rataciti, vazator cu duhul si facatori de minuni, de la a carui mutare la lacasurile vesnice se implinesc 60 de ani:<br /><br />“Rugaciunile tale au ocrotit lumea”*<br />Credinta adanca a fiilor credinciosi ai Bisericii este ca rugaciunile sfintilor ocrotesc lumea intreaga. Suferintele lumii ar fi nebanuit mai mari daca ar lipsi aceste rugaciuni ale sfintilor. Si foare mare este mangaierea credinciosilor cand stiu ca in fiecare epoca exista unii sfinti, poate chiar nevazuti si necunoscuti, care insa se roaga pentru mantuirea lumii, repetand cuvintele Apostolului Pavel: Acum ma bucur de suferintele mele pentru voi, si-n trupul meu implinesc lipsurile necazurilor lui Hristos pentru trupul Sau, adica Biserica (Coloseni 1, 24).<br /><br />Sfantul Siluan Atonitul scrie: “Lumea rezista inca prin rugaciune si, atunci cand rugaciunea va slabi, lumea va pieri“. Din fericire pentru lume, exista inca cativa sfinti care se roaga. “Chiar daca suntem noi pacatosi, chiar daca inotam in minciuna si ne inconjoara ispitele, undeva in aceasta lume, intr-un oarecare tinut exista un sfant” (F. Dostoievski, Fratii Karamazov).<br /><br />Cum se spunea pe atunci, era mai probabil sa te afli in inchisoare decat acasa. Teroarea luase dimensiuni nebanuite. Temnitele si lagarele erau supraaglomerate. De la aceste prigoane infricosatoare nu puteau, desigur, sa fie exceptati clericii si monahii. Foarte putini au mai ramas in orase si sate. Impreuna cu ei erau condamnati si credinciosii si erau condusi la mucenicie.<br /><br />Contributia staretului in Biserica era nepretuita. In vremurile acelea infricosatoare de apostazie si prigoane, ajutase neinchipuit de mult poporul la pastrarea credintei vii. In furtunile cumplite ale prigoanelor, rugaciunile lui fierbinti au devenit adaposturi puternice. Prin rugaciunile lui, corespondenta, ajutor material, ii sprijinea pe cei intemnitati si exilati, desi in felul acesta se afla si el in primejdie.<br /><br />Galina Smirnova povesteste:<br /><br />“Tatal meu fusese arestat si condamnat la zece ani de lagar. Mama il vizita pe staret si acela o mangaia. In perioada aceea, cei mai multi credeau ca partidul nu poate gresi, ca toate acelea erau drepte si ca asa trebuiau sa se petreaca lucrurile. Multi intorceau spatele semenilor lor, in vreme ce rudele acestora se aflau in lagare. Parintele Serafim i-a spus mamei mele: Acum toti oamenii buni sunt in inchisori.“<br /><br />Putini erau oamenii care ar fi indraznit sa rosteasca acele cuvinte atunci.<br /><br />Dupa cum am notat, pe parinte il vizitau multi arhierei, preoti si monahi. Insa cand masina infioratoare a prigoanelor a inceput sa-i inghita pe toti, clericii si prietenii parintelui Serafim se imputinau an de an. Dar el n-a ramas nepasator la tragedia lor. Aplica cuvantul apostolic: aduceti-va aminte de cei inchisi, ca si cum ati fi legati impreuna cu ei (Evrei 13, 3), ingrijindu-se cu orice prilej sa corespondeze cu ei si le trimitea bani si pachete. Iar noaptea se ruga cu lacrimi pentru cei ce se aflau in inchisori sau fusesera executati.<br /><br />Marele ascet cunostea “cu duhul” toate cele cate se intamplau atunci in Rusia. O vedea foarte indurerata, palida, sadita cu crucile si mormintele cunoscutilor si necunoscutilor, auzea gemetele si plansetele poporului in fiecare colt al ei. Stirile tragice care veneau una dupa alta, le primea smerit, cu cuvintele:<br /><br />- Faca-se voia Domnului.<br /><br />O atitudine asemanatoare a avut si atunci cand a aflat de executia fiului sau, Nicolae. Nicolae terminase Scoala de Aviatie si slujise in Primul Razboi Mondial, ca pilot in armata rusa. Dupa revolutie a fost arestat de patru ori, dus prin inchisori si locuri de exil. In luna ianuarie 1941 a fost din nou arestat si de data aceasta, executat. Parintele, auzind trista veste, a rostit cuvintele rugaciunii imparatesti:<br /><br />- Faca-se voia Ta.<br /><br />Cunostea foarte bine ca numarul mucenicilor va creste in urmatorii ani. Ii pregatea in taina pentru asta, pe fiii sai duhovnicesti. Tobele razboiului rasunau atunci in Europa. Hitler si Stalin au semnat in 1939 cunoscutul Tratat si cei mai multi s-au linistit. Nu insa si parintele Serafim. El nu se linistea. Ii instiinta pe fiii duhovnicesti de izbucnirea si chinurile marelui razboi si-i chema la rugaciune si pocainta.<br /><br />*<br /><br />Maria Constantinov Titova, fiia protoiereului Constantin Titov, povesteste:<br /><br />“Tatal meu a fost arestat de mai multe ori, a fost deportat, intemnitat. In 1932 a fost exilat in Orientul indepartat si a suferit mult. In aceeasi perioada au arestat-o si exilat-o si pe mama. Astfel, la cei cincisprezece ani ai mei, am ramas singura si am fost nevoita sa ma mut la Petersburg si sa locuiesc la un unchi de-al meu. Mergeam la Biserica Sfantul Nicolae si acolo l-am cunoscut pe Piotr Vasilievici care era fiu duhovnicesc al printelui Serafim. Piotr imi vorbea deseori despre staret si odata mi-a propus sa merg cu el la Virita. Era in anul 1939.<br /><br />Staretul ne-a primi foarte cald si ne-a binecuvantat. O lumina negraita si o iubire dumnezeiasca se revarsau de pe chipul sau. O privire de-a lui era suficienta pentru a linisti sufletul si a-l umple de bucurie nemarginita. M-a intrebat indeamanunt despre tatal meu si mi-a spus:<br /><br />- Ma voi ruga neaparat pentru parintele Constantin.<br /><br />Deodata, Piotr Vasilievici a ingenuncheat in fata staretului si a spus:<br /><br />- Parinte, am venit sa va cer binecuvantarea. Vreau sa-i propun Mariei sa se marite cu mine.<br /><br />Eu am fost surprinsa. Dupa un scurt moment de tacere, parintele a spus intr-un modabsolut si categoric:<br /><br />- Nici vorba de nunta. Peste putina vreme va fi razboi mare!<br /><br />Peste putin razboiul a inceput si Piotr a fost omorat pe front”.<br /><br />*<br /><br />Evghenia Ivanovna Koftun, care il cunostea foarte bine pe parinte inca de mica, povesteste:<br /><br />“In 1941 terminasem scoala si l-am vizitat pe parinte pentru a lua binecuvantare de la el ca sa dau examene la facultate. Era atunci sfarsit de mai. Deodata parintele mi-a spus:<br /><br />- Cand vei lua diploma, sa nu pleci si sa te straduiesti sa iesi cat mai putin din casa.<br /><br />In mai putin de o luna a inceput razboiul. Cu putin inainte de inceperea razboiului, i-a zis une fiice duhovnicesti de-a lui:<br /><br />- Zoia, vineri sa vii neaparat. Duminica va incepe razboiul si multa vreme nu ne vom mai vedea.<br /><br />Zoia nu s-a dus la data stabilita. Si dupa doua zile a sosit ziua aceea tragica de 21 iunie 1941″.<br /><br />_______________________<br /><br />NOTA: * Din Troparul Sfantului Antonie<br /><br /><br /><br />În anii războiului <br /><br />Era duminică, 21 iunie 1941. În ziua aceasta ruşii îi prăznuiesc pe toţi oamenii lui Dumnezeu care au sfînţit pămîntul rus. Această zi importantă a fost aleasă de Hitler pentru a ataca imperiul rus. Întreaga ţară este greu încercată şi stropită cu sîngele a mii de oameni. Lipsurile, foamea, bolile seceră populaţia. Purtarea nemţilor era inumană, şi asta din motive „ideologice”. Exploatau populaţia rusă şi pe prizonierii de război într-un mod urît, pentru că Hitler îi considera pe ruşi şi pe slavi în general ca pe nişte „oameni de categoria a doua”, a căror singură utilitate ar fi putut fi transformarea lor în mînă ieftină de lucru, adică să fie făcuţi sclavi. Şi, într-adevăr, în toate ţările slave cucerite, linia trasată a fost ca locuitorii să devină obiect de exploatare economică, fără nici o reţinere sau simpatie. Nemţii au strîns cantităţi uriaşe de grîu şi alte produse, în vreme ce au exilat cu forţa milioane de ruşi, pentru a lucra ca sclavi în Germania. Chiar şi pe copii i-au adunat şi au creat lagăre de concentrare şi de muncă forţată pentru ei. Chinurile poporului rus îl întristează adînc pe stareţul din Viriţa, care de-acum îşi apleacă genunchii şi se preschimbă în lumînare arzătoare de rugăciune. Model al său devine Sfîntul Serafim de Sarov. Iată ce povestesc oamenii din prejma lui:<br /><br />„În 1941 părintele avea 75 de ani. În vremea aceea bolile îl slăbiseră foarte tare şi nu putea aproape deloc să se deplaseze fără ajutor. Însă, cu toată starea rea a sănătăţii lui, a ales un mod de rugăciune dureros şi mucenicesc. În grădina din spatele casei în care locuia, la aproape cincizeci de metri, se ivise din pămînt o piatră mare, în faţa căreia creştea un mic măr. Pe această piatră a ales-o părintele ca loc de rugăciune. Agăţase în măr o icoană care-l înfăţişa pe Sfîntul Serafim de Sarov îngenunchiat pe piatră (Sfîntul Serafim s-a rugat o mie de nopţi îngenunchiat pe o piatră mare şi lată). Icoana aceasta o adusese cînd vizitase Sarovul, în ziua sărbătorilor de canonizare oficială a Sfîntului Serafim. La locul rugăciunii îl duceau sprijinindu-l, iar uneori pur şi simplu îl duceau pe braţe acolo. Bătrînul îngenunchia pe piatră cu picioarele lui îndurerate şi îşi înălţa mîinile spre cer. Se ruga cu lacrimi şi Îl implora pe Domnul să ierte păcatele oamenilor şi să izbăvească Rusia de cuceritorii barbari. Asceza aceasta cerea multă răbdare. Era o faptă mucenicească de iubire a aproapelui. Suferea de boli cronice ale membrelor inferioare, ale inimii, ale vaselor de sînge, ale plămînilor. Genunchii i se răneau. Se pare că Însuşi Domnul îl întărea în ceasurile acelea. Însă nimeni din noi nu putea să privească această scenă fără lacrimi. Îl rugam de repetate ori să părăsească asceza aceasta spunîndu-i că se poate ruga şi-n chilia sa. Însă el era de neînduplecat. Se ruga cît îi stătea în puteri, un ceas, două, trei, dar şi mai multe, fără întrerupere. Se dăruia cu totul rugăciunii; era un adevărat strigăt către Domnul. Credem că prin rugăciunile unor astfel de asceţi a rezistat Rusia şi a fost salvat Petersburgul. Spunea părintele:<br /><br />- O picătură poate sfinţi întregul ocean. Şi unul care se roagă pentru ţară poate salva oraşele şi satele.<br /><br />Cu tot gerul sau căldura de afară şi cu toate bolile lui, părintele stăruia să-l ajutăm să ajungă pînă la piatră. Acolo, în Ghetsimani-ul lui, îşi continua asceza supraomenească. Şi această asceză a continuat zilnic în toţi anii războiului. (Durerea cruntă provenită din această asceză o poate simţi cineva dacă încearcă să stea 15-20 de minute înghenuncheat pe o piatră rece…)<br /><br />Şi rugăciunile neuitatului stareţ ajungeau pînă la tronul lui Dumnezeu. Iubirea răspundea cu iubire. Cîte suflete omeneşti au fost mîntuite prin rugăciunile acestea, doar Domnul ştie. Un lucru era neîndoielnic: că rugăciunile părintelui, în chip tainic, schimbau cursul multor evenimente.<br /><br />Se ştie că la Viriţa, după cum proorocise stareţul, nici o cladire (în afara cîtorva despre care vom vorbi mai tîrziu) nu păţise nimic, şi nici vreunul dintre locuitori. Încă de la începutul războiului mulţi locuitori ai Viriţei îl întrebau:<br /><br />- Părinte, să plecăm pentru a scăpa de nemţi?<br /><br />Bătrînul răspundea cu încredere:<br /><br />- Nu, nu plecaţi. Viriţa va fi izbăvită. Nici o casă nu va fi distrusă şi nimeni nu va muri.<br /><br />Şi, într-adevăr, nemţii n-au făcut nici jafuri, nici n-au omorît pe cineva. Părintele se ruga pentru salvarea bisericii şi a Viriţei şi datorită rugăciunilor lui biserica a fost salvată. În primele zile ale lui septembrie 1941, germanii au atacat gara Viriţa şi au bombardat-o. Unul dintre generalii armatei noastre observase că nemţii au ca ţintă turla înaltă a bisericii şi a dat ordin să fie dărîmată. A trimis un grup de soldaţi în frunte cu un locotenent. Locotenentul a intrat singur în biserică pentru a vedea cum o vor dărîma. După cîteva momente, soldaţii care stăteau afară au auzit o împuşcătură. Au alergat în biserică şi l-au văzut pe jos pe locotenentul mort. Lîngă el avea pistolul. I-a cuprins panica şi au plecat alergînd, fără să execute ordinul. În acelaşi ceas a început retragerea nemţilor şi au uitat cu toţii de dărîmarea bisericii. Astfel, biserica Maicii Domnului din Viriţa a scăpat surprinzător.<br /><br />În perioada cînd nemţii au cucerit Viriţa, acolo îşi pusese tabăra un regiment de soldaţi români, care erau toţi ortodocşi şi cei mai mulţi vorbeau ruseşte. Biserica Maicii Domnului se închisese în 1938, dar la rugăminţile locuitorilor s-a deschis din nou în anul 1941. Soldaţii români mergeau la biserică. La început locuitorii din Viriţa nu-i vedeau cu ochi buni, dar după aceea s-au obişnuit cu ei. Astfel, biserica Maicii Domnului din Viriţa era singura biserică care liturghisea în larga regiune a frontului şi, desigur, de cealaltă parte a lui!<br /><br />Iar stareţul Viriţei continua să se roage neîntrerupt la ocrotitorul său ceresc, Sfîntul Serafim, la Maica Domnului şi la Fiul ei, pentru mîntuirea Rusiei şi a Bisericii Ortodoxe. Într-o poezie a lui din anul 1942 scria:<br /><br />Îndurerat sau bucuros, monahul<br /><br />- bătrîn, bolnav, cărunt şi obosit -<br /><br />îngenuncheat în noapte, în grădină, privind icoana sfîntă,<br /><br />el linişte-a găsit.<br /><br />Acolo el la Dumnezeu se roagă,<br /><br />avînd în minte-ntreaga lume,<br /><br />pentru-a făpturilor sporire<br /><br />Şopteşte-adesea-n calda rugăciune.<br /><br />La stareţ inima-i se-ntoarce,<br /><br />Şi-n gînd îi spune cîteva cuvinte:<br /><br />„Prea cuvioase, dulce Serafime,<br /><br />de sfînta noastră Rusie adu-ţi aminte.<br /><br />Şi mijloceşte tu ca rugăciunea să crească-n noi măreaţă şi întreagă.<br /><br />Aflat la dreapta blîndului Iisus,<br /><br />La Maica Domnului adînc te roagă.<br /><br />Căci ea este veşmîntul celor goi,<br /><br />şi mîngîierea celor necăjiţi,<br /><br />ocrotitoarea lor şi-ajutătoare,<br /><br />pe robi ea îi întoarce izbăviţi.<br /><br />Păcatul naşte moarte şi iad veşnic,<br /><br />Celor ce-n griji, de Domnul au uitat,<br /><br />Insultă s-au făcut şi-şi vor lua plata,<br /><br />Aceşti orbiţi ce stăruie-n păcat”.<br /><br />Rugăciunea pe piatră săvîrşită de părintele bolnav este ceva de neînţeles pentru mintea omenească. Pare o faptă nebunească. Logica lumească n-o poate accepta, ca şi în multe alte momente din întreaga viaţă a sfînţilor. Cum să-l poată înţelege omul lumesc pe mucenic, pe ascet, pe omul iubirii care se jertfeşte pe sine, pe stîlpnic, pe nebunul pentru Hristos? Dar chiar şi omul bisericii, cu toată bunăvoinţa lui, îi este greu să priceapă izbînzile supraomeneşti ale cuvioşilor asceţi. În viaţa Sfîntului Serafim de Sarov citim:<br /><br />„Către sfîrşitul vieţii lui, spre folosul fraţilor, printre alte evenimente ale vieţii sale se povesteşte şi despre această nevoinţă a lui, a celor o mie de nopţi de rugăciune pe piatră.<br /><br />Nimeni nu ştia nimic despre asta. Doar în ajunul morţii a trimis un ucenic în pădure pentru a căuta această piatră. A trebuit să meargă de două ori, întrucît frunzele uscate o acoperiseră cu totul.<br /><br />Cînd oamenii se minunau de „izbînzile” lui, părintele Serafim răspundea:<br /><br />- Simeon Stîlpnicul a stat vreme de patruzeci şi şapte de ani în picioare pe un stîlp; ce-am făcut eu în comparaţie cu el?<br /><br />- Trebuie că aţi simţit ajutorul Harului.<br /><br />- Da, puterile omeneşti n-ar fi fost îndeajuns pentru asta.<br /><br />Şi a adăugat observaţia caracteristică lui:<br /><br />- Cînd inima este plină de sensibilitate, atunci Dumnezeu este acolo”<br />
Event Type Lansare de carte
Carti Ortodoxe Carti Ortodoxe Religie Carti Ortodoxe Pshihologie Carti Ortodoxe Literatura Carti Ortodoxe Arta Agenda Crestinului Paste Acatiste Retete de post Colinde audio Calendar Ortodox Craciun Rugaciuni