Descriere | Din “Predici la Duminicile de peste an” Editura Scara 2002 Predică la Naşterea Prea Sfintei şi Pururea Fecioarei Părinţilor, fraţilor şi iubiţi credincioşi, Gândindu-mă la cinstea şi la slava cea mare cu care Prea Bunul şi Prea Înduratul Dumnezeu a împodobit în cer pe Maica Domnului; gândindu-mă la slavoslovia cea veşnică cu care o laudă pe Dânsa Puterile Cereşti; apoi cugetând şi la slavosloviile şi la rugăciunile care i se aduc ei de către toţi fiii Bisericii lui Hristos aici pe pământ, precum şi la cuvintele de laudă pe care le-au alcătuit ei sfinţii şi aleşii lui Dumnezeu, silinţa gândului mă face ca astăzi, la luminatul praznic al Naşterii Maicii Domnului, să adaug şi eu, neputinciosul, o mică picătură lângă noianul cel mare al laudelor ei. Şi iată ce am a zice: Iubiţii mei fraţi în Hristos Iisus, v-aţi gândit vreodată oare, pentru care pricină sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi, care au alcătuit sinaxarul, au rânduit în aşa fel ca praznicele împărăteşti care împodobesc crugul anului să înceapă cu Naşterea Maicii Domnului şi să sfârşească cu Adormirea ei?
Căci, după cum vedem, în prima lună a anului nou bisericesc, adică în 8 zile ale lunii septembrie, prăznuim Naşterea ei; iar în ultima lună, adică în 15 zile ale lunii august, Adormirea ei. Pentru a înţelege acest lucru, ascultaţi! Într-un chip oarecare, pricina cea tainică pentru care începutul şi sfârşitul anului nou bisericesc sunt pecetluite cu praznicele Maicii Domnului aceasta este: că prin mijlocirea Maicii Domnului, Prea Bunul şi Prea Milostivul Dumnezeu a binevoit de a începe şi de a termina planul mântuirii neamului omenesc din robia diavolului şi din munca iadului. Să ştiţi şi să înţelegeţi, fraţii mei, că acest plan al lui Dumnezeu, de a mântui lumea prin mijlocirea Maicii Domnului, l-a arătat Dumnezeu în chip cu totul tainic şi umbros, chiar de la începutul lumii, atunci când a zis către Eva că sămânţa ei va zdrobi capul şarpelui (Facerea 3, 15). Căci cu adevărat Hristos Dumnezeu, Care a zdrobit capul şarpelui, sămânţa femeii se zice, ca Unul ce nu s-a născut din sămânţă de bărbat (Sfântul Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţiri, Mănăstirea Neamţ, 1826, p. 325). Aşadar, după cum vedem, încă de la începutul lumii, Prea Bunul şi Prea Înduratul Dumnezeu în chip tainic a arătat prin Eva cea veche pe cea nouă şi duhovnicească, ce avea să nască la plinirea vremii pe Noul Adam Hristos, Care a zdrobit prin a Lui întrupare capul şarpelui, al morţii şi al păcatului: „deoarece, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia” (I Corinteni 15, 21-22). Dar oare, fraţii mei, taina despre Maica Domnului numai prin Eva s-a închipuit? Nu, cu adevărat nu. Să înţelegeţi şi să ştiţi că multe şi prea multe simboale şi mărturii se găsesc în sfânta şi dumnezeiasca Scriptură despre Maica Domnului, din care şi noi în cuvântul ce urmează vom aduce în mijloc pe unele din ele, spre a vă da seama de acest mare adevăr. Deci să ţineţi minte că în planul mântuirii neamului omenesc, Maica Domnului a mai fost închipuită de porumbiţa lui Noe. Căci precum aceea a adus lui Noe vestea cea bună a încetării potopului, aşa şi Maica Domnului, porumbiţa cea aleasă de Duhul Sfânt, prin naşterea lui Hristos, a adus în lume vestea cea mare a încetării păcatului şi a slujirii de idoli (Facerea 8, 11: Acatistul Maicii Domnului, Icos 6). Iarăşi pe Maica Domnului a închipuit-o scara lui Iacov, cea pe care se suiau şi se coborau îngerii lui Dumnezeu (Facerea 28,12). Căci Maica Domnului a fost scara cea duhovnicească, pe care S-a pogorât Dumnezeu până la noi şi pe care firea noastră s-a suit până de-a dreapta lui Dumnezeu (canonul Acatistului Maicii Domnului). Pe Maica Domnului a mai închipuit-o rugul cel aprins care ardea şi nu se mistuia de flacăra focului (Ieşirea 3, 2). Căci ea a fost rugul cel duhovnicesc care a primit în Sine focul Dumnezeirii şi nu s-a ars de el (Sfântul Ioan Damaschinul, Bogorodicina, glas I, Mănăstirea Neamţ, 1816). Maica Domnului a fost închipuită şi prin toiagul lui Aaron care a odrăslit (Numerii 17, 8). Căci şi ea din părinţi sterpi şi neroditori a răsărit şi, întru feciorie petrecând, de la Duhul Sfânt a zămislit şi a născut pe Hristos (Icos I, 35). Pe Maica Domnului a închipuit-o sfeşnicul cel cu şapte lumini (Ieşirea 37, 19-23), fiindcă ea cu toate cele şapte daruri ale Duhului Sfânt a strălucit în lume (Predicile lui Ilie Miniat, traducere de preotul Iliescu Palanca, Bucureşti, 1944, p. 245). Maica Domnului a fost închipuită prin cădelniţa cea cu totul de aur (Ieşirea 37, 16; 40, 26-27), fiindcă ea a purtat în Sine focul Dumnezeirii. Maica Domnului a fost închipuită prin Cortul Sicriului şi prin tablele legii vechi (Ieşirea 40, 20-22), căci ea este cortul cel sfânt şi sicriul însufleţit şi tablă a legii darului (Canon de panahidă, pesna 8). Maica Domnului a fost închipuită şi prin uşa cea încuiată, pe care a văzut-o proorocul Iezechiel, căci prin ea a trecut singur Dumnezeu şi încuiată a lăsat-o, nestricând cheile fecioriei ei (Iezechiel 44, 2). Maica Domnului este Împărăteasa cea Prea Sfântă, Prea Frumoasă şi Prea Împodobită, pe care prea fericitul ei strămoş, David Proorocul şi împăratul, a văzut-o, prin Duhul Sfânt, stând de-a dreapta Scaunului Dumnezeirii (Psalmii 44, 11). Maica Domnului este locul de oprire a fulgerului Dumnezeirii (Sfântul Ioan Damaschinul, Bogorodicina, glas I, p. 4), fiindcă Cel ce stăpâneşte fulgerele cerului în ea S-a oprit şi a locuit; Maica Domnului a fost închipuită prin norul cel uşor, pe care S-a pogorât la noi Dumnezeu (Sfântul Ioan Damaschinul, op. cit., p. 35). Maica Domnului este Muntele cel Sfânt, întru care a binevoit Dumnezeu (Isaia 2, 2). Maica Domnului este norul cel în chipul porfirii cu raze de aur, întru care s-a ascuns Soarele cel înţelegător, Hristos Dumnezeul nostru (Sfântul Ioan Damaschinul, op. cit., glas VIII, p. 262). Maica Domnului a fost închipuită prin chivotul legii vechi, înaintea căruia a săltat de bucurie David Proorocul şi împăratul (II Regi 6, 5). Aşadar, fraţii mei şi iubiţi ascultători, din cele prea multe mărturii şi simboale, care de la începutul lumii şi până astăzi au închipuit pe Maica Domnului, v-am adus aici câteva, spre a vă da seama că taina şi temelia praznicului de astăzi îşi are o obârşie foarte veche şi vestită, deoarece de la începutul lumii a fost vestită de Patriarhii şi Proorocii lui Dumnezeu. Iubiţii mei fraţi, este vremea să arătăm, măcar mai pe scurt, cum s-a împlinit în legea darului această dumnezeiască faptă a Naşterii Maicii Domnului. Şi iată cum: În Palestina, în oraşul Nazaret, era un om ce se chema Ioachim şi soţia lui, Ana. Amândoi aceşti oameni erau drepţi şi plini de toată fapta cea bună, fiind de neam cinstit şi împărătesc. Dar o mare mâhnire aveau ei în toată viaţa lor: nu aveau copii. Şi în acea vreme cei care n-aveau copii erau socotiţi ca oameni urgisiţi de Dumnezeu şi blestemaţi, după mărturia Sfintei Scripturi, care zice: „Blestemat cel ce nu are sămânţă în Sion şi nu are urmaşi în Ierusalim” (Vieţile Sfinţilor, 9 septembrie). De la asemenea oameni, nimeni nu avea voie nici hrană să primească, în Biserică erau nebăgaţi în seamă şi nu li se primeau nici jertfele lor pe care le aduceau lui Dumnezeu. Iar într-una din zile, fiind un mare praznic al iudeilor, se duse şi Ioachim cu soţia lui, Ana, la Biserică. Şi pentru multă osârdie ce aveau, au vrut să dea şi ei ceva ca jertfă lui Dumnezeu din averile lor; dar preotul nu voi să le primească şi cu cuvinte grele îi probozi, zicându-le: „Pentru ce îndrăzniţi să aduceţi voi jertfă lui Dumnezeu, fiind voi sterpi şi neroditori?”. Iar Ioachim şi Ana, umplându-se de ruşine şi de mâhnire, ieşiră afară din Biserică. Şi mergând spre casă foarte scârbiţi şi întristaţi, a zis Ioachim către soţia sa, Ana: „Pe mine nu mă trage inima să mai intru în casa mea, nici să mai trăiesc o zi în această lume, căci noi suntem urgisiţi de Dumnezeu şi de oameni. Ci tu, Ană, du-te acasă şi fă multă milostenie la săraci, după aceea ascunde-te în grădină şi acolo să te rogi din toată inima lui Dumnezeu, iară eu mă duc la munte şi acolo voi posti şi mă voi ruga lui Dumnezeu, doar se va milostivi şi ne va da nouă odraslă”. Deci, se despărţiră unul de altul, şi Ana se duse acasă, şi după ce făcu multă milostenie, a intrat în grădină şi acolo a început să se roage lui Dumnezeu cu multe lacrimi şi cu durere de inimă, zicând: „Doamne Atotţiitorule, Cela ce numai cu cuvântul ai făcut cerul şi pământul şi toate câte se văd, Cela ce ai zis făpturilor Tale să trăiască şi să se înmulţească, Cela ce ai blagoslovit pe Sara, femeia lui Avraam, şi a născut pe Isaac la bătrâneţe, şi ai dăruit Anei de a născut pe Samuil Proorocul, dă-mi şi mie roadă pântecelui meu, şi nu lăsa, Doamne, să fie de ocară între oameni. Că de voi naşte fiu sau fiică, îl voi închina Sfinţiei Tale cu toată inima şi-l voi da să slujească în Biserica slavei Tale” (Cântarea celor trei tineri, 30). Deci Ana acestea le grăia cu lacrimi, rugându-se lui Dumnezeu; iar Ioachim, bărbatul ei, dacă se duse la munte, mult se ruga lui Dumnezeu, plângând cu durere în inimă. Iar Dumnezeu, văzând lacrimile şi suspinurile lor, trimise pe Arhanghelul Gavriil, care se duse la Ioachim în munte şi-i zise lui: „Bucură-te, Ioachime, şi te veseleşte, că am venit să-ţi vestesc că vei naşte o fiică, ce va naşte în fecioria ei pe Împăratul lumii, Dumnezeu; deci lasă scârba şi amărăciunea sufletului tău şi te du vesel la casa ta, că a auzit Dumnezeu rugăciunea ta, numai să ai nădejde tare în cuvântul meu şi să mulţumeşti lui Dumnezeu”. Acestea zise Îngerul Domnului, apoi se duse cu grabă la Ana şi zise ei aceste cuvinte: „Ano, Ano, s-a auzit rugăciunea ta şi iată vei naşte o fiică, de care toate popoarele pământului se vor bucura”. Iar Ioachim, dacă a auzit cuvântul Arhanghelului Gavriil, se duse vesel la casa sa şi află pe Ana foarte bucuroasă, pentru vestirea primită de la Înger. Iar dacă se împliniră nouă luni, Ana născu o fiică şi, după obiceiul legii vechi, la opt zile o duseră pe ea la preotul Bisericii, spre a-i pune nume. Deci cu chip tainic i s-a pus pruncii acest nume, căci Maria însemnează Împărăteasă (Ilie Miniat, op. cit., p. 528), ca una ce avea să fie Împărăteasa Îngerilor şi Doamna lumii. Încă şi altă taină ascunde în sine acest nume, Maria, căci numele acesta se compune din cinci slove şi cuprinde tainic numele celor cinci mari şi renumite femei din Sfânta Scriptură a Vechiului Testament: M arată pe Mariam, sora lui Moise şi a lui Aaron (Ilie Miniat, op. cit., p. 529); A este Avighea, femeia lui Noval; R este Rahila, soţia lui Iacov; I este Iudit, văduva cea sfântă; A este Ana, femeia lui Elcana (ibidem). Prin acestea se înţelege că toate darurile şi faptele cele bune cu care au fost încununate aceste femei, pe toate la un loc le întruneşte această dumnezeiască pruncă, întrecându-le cu neasemănare. Fiindcă Maria, sora lui Moise, strălucea cu două daruri: cu fecioria şi cu proorocia; iar în cea plină de dar, Maria, fecioria rămâne de-a pururea, precum şi darul proorociei (Luca 1, 48). Avighea s-a măritat întru smerenie, iar Fecioara Maria mai ales pentru smerenie este lăudată. „Că a căutat spre smerenia roabei Sale” (Luca 1, 48). Rahila a fost vestită prin frumuseţea ei, iar Fecioara Maria este însăşi podoaba şi frumuseţea cerului. Iudit a fost vestită pentru că prin înţelepciunea ei a omorât pe Olofern (Cartea Iuditei 13, 9), iar Fecioara Maria s-a făcut pe sine sălaş înţelepciunii şi Cuvântului lui Dumnezeu (Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., glas III, p. 98), Care prin puterea Lui a omorât pe Olofern cel fără de trup. Ana, fiind stearpă, s-a slăvit că a devenit maica marelui Samuil (I Regi 1, 20); dar şi Prea Sfânta Fecioară este mult mai vestită, că nu stearpă, ci Fecioară fiind, s-a făcut Maica Marelui Emanoil (Isaia 7, 14). Dar, fraţii mei, ce asemănare s-ar putea face între darurile sfinţilor şi ale drepţilor, şi între aceea care a fost şi este comoara tuturor darurilor Sfântului Duh? Căci, după mărturia fericitului Ieronim, toţi sfinţii au luat de la Dumnezeu numai câte o parte din daruri; iar Prea Sfânta Fecioară Maria a fost plinirea tuturor darurilor (Ilie Miniat, op. cit., p. 508). Iubiţii mei fraţi întru Hristos, ziua de astăzi a sosit la noi cu lumină duhovnicească, cu bucuria sfântă, fiindcă astăzi Maica luminii şi a bucuriei se naşte. Astăzi, mila şi izbăvirea neamului omenesc se vestesc, căci Maica milei şi a milostivirii s-a născut (Ilie Miniat, op. cit., p. 511). Nu prăznuim astăzi naşterea vreunui sfânt, ci naşterea celeia ce este mai sfântă decât toţi sfinţii (Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., glas III, p.122). Nu sobor de îngeri se cinsteşte astăzi, ci naşterea Împărătesei Îngerilor (ibidem, p.123). Nu maică de împărat pământesc se naşte, ci Naşterea Maicii Împăratului Slavei astăzi prăznuim (ibidem, p.77). Astăzi, Împărăteasa făpturii şi Doamna lumii din pântece sterp şi neroditor a răsărit. Şi cine va putea, după vrednicie, să cinstească naşterea ei? Însăşi Biserica lui Hristos arată că este cu neputinţă acest lucru, zicând: „Nu se pricepe toată limba a te lăuda după vrednicie. Şi se întunecă şi mintea cea mai presus de lume a cânta ţie, de Dumnezeu Născătoare” (Sfântul Vasile cel Mare, Axionul Botezului Domnului). Deci, fraţii mei, dacă David împăratul şi Proorocul a săltat jucând şi s-a veselit foarte înaintea chivotului legii vechi, care în chip tainic închipuia pe Maica Domnului (II Regi 6, 5), apoi oare câtă bucurie şi veselie se cade nouă să avem azi, când nu umbros şi cu închipuire, ci întru adevăr prăznuim Naşterea Maicii Domnului, chivotul cel viu şi însufleţit, întru care Dumnezeu a locuit? Dacă cele întunecate şi umbroase atâta veselie au adus prea fericitului strămoş al Maicii Domnului, apoi câtă bucurie are el acum în cer şi câtă bucurie şi mângâiere se cuvine să avem şi noi astăzi pe pământ, când a răsărit în lume Prunca lui Dumnezeu, Maria, prin care şi Soarele mântuirii neamului omenesc S-a arătat? Cu adevărat, fraţii mei, astăzi Prea Bunul şi Prea Înduratul Dumnezeu a cercetat cu milă zidirea Sa şi a bucurat cu bucurie mare nu numai pe David împăratul şi Proorocul şi pe dumnezeieştii Părinţi Ioachim şi Ana, care cu atâtea lacrimi şi suspine se rugau lui Dumnezeu să le dea lor rod, ci şi toată făptura omenească o a bucurat Prea Bunul Dumnezeu, de vreme ce tot neamul omenesc avea mare nevoie de a se naşte în lume Prea Sfânta Fecioară, care la vreme va naşte pe Emanoil (Isaia 7, 14). Iubiţii mei fraţi întru Hristos, dacă astăzi prăznuim Naşterea Împărătesei Îngerilor şi dacă această Fiică Dumnezeiască, Prea Sfânta Fecioară Maria, a fost rodul rugăciunii şi al milosteniei, căci prin multe rugăciuni cu lacrimi şi prin multe milostenii şi faceri de bine a fost câştigată de la Dumnezeu de Sfinţii şi Dumnezeieştii Părinţi Ioachim şi Ana (Prolog, luna septembrie, ziua 9), apoi cum să prăznuim noi azi, cu câtă cinste şi cu câtă evlavie, cu câtă sfinţenie şi curăţenie? Astăzi cei sterpi şi neroditori să se mângâie cu nădejdea şi să se înveţe că prin milostenie şi prin rugăciunea cea făcută din adâncul inimii le va da Dumnezeu lor copii. Astăzi cei tineri să se înfrâneze şi cu curăţenie şi cinste să prăznuiască, căci Maica curăţeniei astăzi se naşte. Astăzi fecioarele şi cei feciorelnici să se veselească cu cucernicie, că slava fecioriei vine în lume. Astăzi cei bătrâni şi cei bolnavi să se bucure, căci sprijinitoarea bătrânilor şi mângâierea bolnavilor în lume a venit. Astăzi, cei căzuţi în păcate grele şi cei deznădăjduiţi de necazurile vieţii, cu nădejdea să se mângâie, că ridicarea celor căzuţi şi nădejdea celor deznădăjduiţi s-a născut. Fiecare din cei ce sunteţi de faţă să vă gândiţi câtă osteneală şi milostenie şi câte lacrimi au vărsat dumnezeieştii Părinţi Ioachim şi Ana, ca să le dea Dumnezeu lor fii. Şi pentru a lor osârdie şi rugăciune dintru adâncul inimii, au dobândit pe această Prea Sfântă Fiică, de a cărei naştere cerul şi pământul s-au bucurat. Dar acum, fraţii mei, să vă fac o întrebare: Oare câtă muncă şi câtă urgie şi pedeapsă vor lua de la Dumnezeu acei părinţi care nu numai că nu se roagă lui Dumnezeu să le dea lor fii, ci şi pe copiii pe care li i-a dat lor Dumnezeu, îi omoară fie prin avorturi, fie prin alte mijloace, prin care ei se sârguiesc de a împiedica în orice fel naşterea fiilor lor? Dacă numai pentru uciderea unui om cu voia, dumnezeieştile canoane pedepsesc cu 20 de ani de canonisire şi cu tot atâţia de la Sfânta Împărtăşanie (Nicodim Sachelarie, Pravila bisericească, Mănăstirea Cernica, 1940, p. 314), apoi în ce fel trebuie canonisiţi acei creştini care, nu unul, ci doi, şi trei, şi mai mulţi copii au omorât cu a lor voie? Poate veţi zice că nu era copilul de nouă luni şi va fi fost păcatul nedesăvârşit. Să nu gândiţi aşa ceva, că mare neadevăr gândiţi. Dumnezeieştii Părinţi zic: Precum când fulgeră sau tună deodată se vede şi lumina şi deodată auzim şi tunetul, aşa şi la împreunarea soţului cu a soţiei, în acea clipă când s-au împreunat, cu puterea lui Dumnezeu se zideşte în pântecele maicii şi sufletul, şi trupul, şi începe a lua fiinţă copilul (Pravila Mare, Bis. Glava 32, p. 600, ed. Acad. Rom.). Iar cine după împreunare măcar şi la un ceas va încerca în vreun fel să împiedice naşterea, ucigaş de om este (ibidem) şi mare osândă va avea. Şi nu mai puţină decât aceştia vor avea şi cei ce se feresc de a zămisli copii. Aceştia să-şi aducă aminte că pe Onan, feciorul Patriarhului Iuda, numai pentru acest păcat l-a omorât Dumnezeu (Facerea 38, 10). Luaţi aminte, fraţilor creştini, că acel ce face avort sau în alt chip împiedică naşterea copiilor, nu o dată, ci de două ori ucigaş este (vezi cartea ce se cheamă Mama, de episcop V. Suciu, pp. 155, 172). Cel ce ucide vreun om care a fost botezat, poate să-i omoare numai trupul lui. Iar dacă acel om a fost în dreapta credinţă şi în fapte bune, sufletul său rămâne viu în vecii vecilor, fiindcă se duce din moarte la viaţă (Ioan 5, 24). Dar cei ce omoară copiii mai înainte de a lua dumnezeiescul botez, de două ori ucigaşi sunt, căci şi trupurile lor le omoară, şi sufletele lor le lipsesc de fericirea cea veşnică, după mărturia Mântuitorului care zice: „Cel ce crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 15, 15-16). Luaţi aminte cu mare grijă cei ce aţi căzut în asemenea păcate, spovediţi-vă cu toată zdrobirea de inimă şi cu lacrimi faceţi canonul cel dat vouă de duhovnici, şi îmblânziţi mânia Domnului cu milostenii şi cu adevărată pocăinţă, ca să izbăviţi sufletul vostru din moartea cea veşnică, care este munca iadului (Apocalipsa 21, 8). Să ştiţi, fraţii mei, că este bine ca după greutatea păcatelor să cereţi voi singuri şi canonul la spovedanie. Că de am face în lumea aceasta şi de o mie de ori canonul cel mai greu, nimica nu este faţă de canonul cel fără de sfârşit al muncii iadului. Ca să vă puteţi da seama mai bine de acest lucru, am să vă spun o istorie dintr-o carte sfântă. Se zice că în Sfântul Munte al Athosului trăia pe vremuri un călugăr care prin îngăduinţa lui Dumnezeu s-a îmbolnăvit de o boală foarte grea şi a căzut la pat mai mulţi ani. Iar de la o vreme, nemaiputând suporta durerile, a început a se ruga cu dinadinsul la Dumnezeu, cerând una din două: ori să se facă sănătos, ori să moară, spre a scăpa de chinurile boalei. Deci, aşa rugându-se el cu multe lacrimi, mai mult timp, odată, în vreme de noapte, a strălucit la capul său o lumină foarte frumoasă şi a apărut o dată cu ea un înger al lui Dumnezeu din cer. El, văzând pe înger, mai întâi a stat la rugăciune, că se temea să nu fie vreo nălucire drăcească, de vreme ce şi dracul, spre a înşela pe cineva, de multe ori ia chip de înger, de sfinţi, ba şi chipul Maicii Domnului şi chiar al lui Hristos (Pateric, Râmnicu Vâlcea, 1913, cap. VII, p. 322). Apoi, după rugăciune, călugărul cel bolnav a întrebat pe înger cine este şi de ce a venit la el, iar îngerul a zis: „Eu sunt îngerul, păzitorul vieţii tale, şi sunt trimis să mă arăt ţie şi să te întreb dacă vrei să mai zaci trei ani pe pământ sau să stai trei ceasuri în iad, căci încă n-ai făcut canonul îndeajuns aici, pe pământ, pentru păcatele tale, şi dreptatea lui Dumnezeu cere acest lucru de la tine, fără de care nu te poţi mântui”. Auzind bietul călugăr că i se mai cer încă trei ani să mai zacă pe pământ, a zis către înger: „Dacă tu spui că eşti păzitorul vieţii mele, apoi nu ştii că la mine o noapte este ca un an de mare, căci sunt întru atâtea suferinţe? Nu ştii tu durerile şi suspinurile mele?”. Iar îngerul a zis: „Ştiu, frate, dar cum ţi-am spus, Dumnezeu Cel Prea Drept cere acest lucru de la tine ca să te curăţească prin această suferinţă, spre a intra în Împărăţia Cerului. Că ştii ce zice Scriptura, că nimic necurat nu va intra în Împărăţia lui Dumnezeu (I Corinteni 6, 9). Atunci călugărul, cugetând mult, a zis: „Mai bine să stau trei ceasuri în iad decât să stau încă trei ani pe pământ”. Şi o dată cu cuvântul acesta, îngerul Domnului a luat sufletul său şi l-a dus în gheena focului, unde l-a lăsat numai trei minute. Şi apoi, arătându-se, călugărul striga: „Vai, vai, toate le-am crezut, dar una n-am crezut”. Şi a zis îngerul Domnului: „Ce n-ai crezut?”. Iar călugărul a zis: „N-am crezut că şi un înger al lui Dumnezeu poate să spună minciună”. Şi a zis îngerul: „Ascultă, frate, eu nu sunt nici om, nici duh viclean, ca să pot spune minciuni”. Iar călugărul a zis: „Dar nu mi-ai spus mie că numai trei ceasuri am să stau aici?”. Şi a zis îngerul: „Şi cât ţi se pare că ai, de când ai intrat aici?”. Iar călugărul a zis: „Cred că am aici mai mult de trei sute de ani”. Şi a zis îngerul: „Ascultă, frate, adevărul este Hristos şi eu cu adevărat îţi spun că abia ai aici trei minute. Iar dacă vrei să mai stai aici, stai, căci singur ai ales acest lucru”. Şi auzind călugărul, a zis: „Dacă de-abia trei minute sunt de când sunt aici, apoi te rog foarte mult, du-mă înapoi în trup. Şi, de aş mai zace pe pământ până la venirea a doua a Domnului, nu voi mai cere să mor, numai să nu mai viu să stau aici trei ceasuri”. Şi atunci, prin porunca Domnului, îngerul a luat sufletul călugărului din munci, ducându-l în trup, şi trezindu-se, a strigat tare: „Miluiţi-mă, miluiţi-mă! Iar îngerul Domnului s-a făcut nevăzut. Şi adunându-se toţi călugării acelei mănăstiri, întrebau pe monahul cel bolnav de ce strigă aşa cu lacrimi? Iar el le-a povestit, pe rând, cum a stat în iad trei minute şi i s-au părut trei sute de ani. De care lucru foarte s-au înfricoşat toţi şi au început cu mare frică de Dumnezeu a-şi petrece viaţa lor (Viaţa repausaţilor noştri, traducere de Iosif, Mitropolit primat, Bucureşti, 1890, pp. 330-332). Iubiţii mei fraţi, de aceea, în încheiere, v-am povestit şi această scurtă istorie, ca să vă daţi seama cât de nesuferită este munca iadului. Şi acum zic: Să ne ferească Prea Bunul nostru Mântuitor pe toţi, pentru rugăciunile Prea Curatei Maicii Sale, să încercăm acele munci, care nu numai că sunt aşa de grele, dar sunt şi fără de sfârşit! AMIN !
Psalm 136,1: La râul Babilonului, acolo am şezut şi am plâns, când ne-am adus aminte de Sion. În aceste cuvinte ale psalmului, noi, creştinii ortodocşi, Noul Israel, ne aducem aminte că suntem în exil. Dacă pentru ortodocşii ruşi, alungaţi din Sfânta Rusie, acest psalm are un înţeles special, pentru creştini, în general, psalmul semnifică faptul că suntem străini de această lume, că dorim întoarcerea la adevărata noastră casă, raiul. Pentru noi, Marele Post este un prilej de înstrăinare dăruit de Mama noastră, Biserica, pentru a ne întări amintirea Sionului de care ne-am îndepărtat atât de mult. Ne merităm această înstrăinare, şi, de altfel, avem nevoie de el datorită păcatelor noastre. Doar prin nevoinţa înstrăinării, pe care o realizăm prin rugăciune, post, pocăinţă, tocmai în această perioadă, putem cugeta la Sionul nostru. “De te voi uita, Ierusalime” Slabi şi uitători, deşi suntem în mijlocul Postului Mare, totuşi trăim ca şi cum Ierusalimul nu ar fi existat pentru noi. Ne îndrăgostim de lume, Babilonul nostru; suntem seduşi de frivolităţile „acestei lumi străine” şi neglijăm slujbele şi disciplina Bisericii care ne reamintesc de adevărata casă. Mai mult decât atât, ne iubim chiar răpitorii noştri – căci păcatele noastre ne ţin captivi mai mult decât orice răpitor – şi petrecem zilele postului în lene, deşi ar trebui să ne pregătim pentru a întâlni răsăritul Soarelui Noului Ierusalim, Învierea Domnului Nostru Iisus Hristos. Încă mai este timp; trebuie însă să ne amintim de adevărata noastră casă şi să ne plângem păcatele care ne-au înstrăinat de casa noastră. Să punem la inimă cuvintele Sf. Ioan Scărarul: “Înstrăinarea este îndepărtarea de toate, pentru ca gândul să fie făcut nedespărţit de Dumnezeu. Înstrăinarea este iubitoare şi lucrătoare a plânsului celui fără de încetare.” Înstrăinaţi de Rai, trebuie să devenim înstrăinați de lume, pentru a putea nădăjdui în întoarcerea noastră. Putem face aceasta dacă vom petrece aceste zile în post, rugăciune, înstrăinare de lume, participarea la slujbele Bisericii, în lacrimi de pocăinţă, în pregătirea pentru plina de bucurie Sărbătoare de la finalul acestei perioade de înstrăinare; iar prin urmarea acestor lucruri în aceasta vale a plângerii, să ne pregătim pentru şi mai marea Sărbătoare când Domnul nostru se va întoarce să Îşi ia credincioşii săi în Noul Ierusalim, din care nu va mai exista înstrăinare, căci este veşnic. Fericitul Seraphim Rose
Comentarii (7)
aprilie 5, 2009
Cele sase zile luate pe rand – Facere 1,24-31
Filed under: cartea facerii,creationism,evolutionism,Sf. Efrem Sirul,Sf. Ioan Damaschin,Sf. Ioan Gura de Aur,Sf. Vasile cel Mare — Petre @ 4:28 pm Tags: cartea facerii, Cuv. Serafim Rose, Facere 1
Cuv. Seraphim Rose Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor” Editura Sophia, Bucureşti, 2006
1, 24-25 Şi a zis Dumnezeu: Să scoată pământul suflet viu după fel, de cele cu patru picioare şi de cele ce se târăsc şi fiare pre pământ după fel. Şi s-a făcut aşa. Şi a făcut Dumnezeu fiarele pământului după felul lor şi dobitoacele după felul lor, şi toate cele ce se târăsc pre pământ după felul lor. Şi a văzut Dumnezeu că sunt bune. Învăţătura Sfinţilor Părinţi despre facerea animalelor de uscat în Ziua a Şasea nu repetă doar ceea ce s-a spus deja despre celelalte fiinţe vii. Astfel, Sfântul Efrem scrie: „La porunca lui Dumnezeu, îndată, pământul a scos târâtoare, fiare ale câmpului, animale de pradă şi dobitoace, atâtea câte erau de trebuinţă slujirii celui ce, în aceeaşi zi, a călcat porunca Domnului său.”
Sfântul Vasile învaţă: „Sufletul necuvântătoarelor nu s-a arătat fiind ascuns în pământ, ci a luat fiinţă o dată cu trupul lor, la porunca Ziditorului.” O dată cu această lucrare creatoare, totul este gata pentru apariţia omului, care avea să fie domn peste toate. Dar măreaţa zidire nu este doar spre folosul practic al omului. Ea are ceva tainic; fiind zidirea cea bună a Atotbunului Dumnezeu, ea poate să ne înalţe mintea către El. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Dumnezeu nu le-a creat pe toate numai pentru trebuinţa noastră, ci şi pentru dărnicia Lui, ca noi, văzând bogăţia nespusă a făpturilor Lui, să ne uimim de puterea Ziditorului şi să putem şti că toate acestea au fost aduse la fiinţare cu o înţelepciune şi bunătate nespusă, spre cinstirea omului ce avea să fie făcut.” Sfântul Vasile, minunându-se de măreţia zidirii lui Dumnezeu, scrie: „Să slăvim pe Marele Meşter al celor făcute cu înţelepciune şi măiestrie. Din frumuseţea celor văzute să înţelegem pe Cel care e mai presus de frumuseţe, iar din măreţia celor ce cad sub simţurile noastre şi din trupurile acestea mărginite din lume să ne ducem cu mintea la Cel nemărginit, la Cel mai presus de măreţie, care întrece toată mintea cu mulţimea puterii Sale. E drept, nu cunoaştem natura existenţelor; dar este atât de minunat cât ne cade sub simţuri, încât mintea cea mai ascuţită se vădeşte a fi neputincioasă în faţa celei mai mici făpturi din lume, fie pentru a o descrie cum se cuvine, fie pentru a da laudă cuvenită Ziditorului, căruia se cuvine toată slava, cinstea şi puterea, în vecii vecilor, Amin.”
Dumnezeu a făcut lumea, învaţă Sfântul Ioan Damaschin, fiindcă „nu s-a mulţumit cu contemplarea de Sine, ci prin mulţimea bunătăţii Sale, a binevoit să se facă ceva care să primească binefacerile Sale şi să se împărtăşească din bunătatea Lui”. Poate că nici o parte a Scripturii nu înfăţişează aşa de bine înfricoşata măreţie a lui Dumnezeu în zidirea Sa şi, prin comparaţie, nimicnicia omului, precum locul unde Dumnezeu vorbeşte cu Iov în vifor şi nor: „Unde ai fost când am întemeiat pământul ? Spune-mi, de ai cunoştinţă ? Cine a pus măsurile lui, de ştii ? Sau cine este cel ce a întins funie peste dânsul ? Pre ce s-au întărit stâlpii lui, şi cine este acela ce a pus peste dânsul piatra cea din marginea unghiului ? Când s-au făcut stelele, lăudatu-m-au cu glas mare toţi îngerii, mei. Şi am ocolit marea cu îngrădiri, când se vărsa afară şi ieşea din pântecele maicii, sale. Şi am pus îmbrăcămintea ei nor, am înfăşurat-o pre ea cu negură. Şi am pus ei hotar înconjurând-o cu încuietori şi cu porţi. Şi am zis ei: Până aici să vii şi să nu treci, ci întru tine să se sfarme valurile tale. Au doar în zilele tale am tocmit lumina cea de dimineaţă, şi luceafărul şi-a văzut rândul său ? Apucatu-te-ai de aripile pământului, ca să scuturi, pre cei necinstitori de pre dânsul ? Au tu ai luat din pământ lut, şi ai făcut vieţuitor, şi l-ai pus pre el ca să poată grăi pre pământ ?” (Iov 38, 4-14)
Istorisirea Facerii despre zidirea omului e dată în două relatări, cea din capitolul unu şi cea din capitolul doi; pe-acestea le vom cerceta în capitolul următor. 2, 1-3 Şi s-au săvârşit cerul şi pământul şi toată podoaba lor. Şi a săvârşit Dumnezeu în ziua a şasea lucrurile sale, care a făcut; şi s-a odihnit în ziua a şaptea de toate lucrurile sale care a făcut. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o pre ea; că întru aceea s-a odihnit de toate lucrurile sale, care a început Dumnezeu a face. Despre „sabbath-ul” odihnei lui Dumnezeu după creaţie, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Aici dumnezeiasca Scriptură spune că s-a odihnit Dumnezeu de lucrurile Sale; în Evanghelii Hristos zice: Tatăl meu până acum lucrează, şi Eu lucrez (Ioan 5, 17). Nu se pare, la auzul acestor cuvinte, că este contrazicere între cele spuse ? Să nu fie ! Nu este nici o contrazicere între cele scrise în dumnezeiasca Scriptură. Când Scriptura ne spune aici că Dumnezeu s-a odihnit de lucrurile Sale, ne învaţă că Dumnezeu în ziua a şaptea a sfârşit de creat şi de adus totul de la nefiinţă la fiinţă; când Hristos ne spune că Tatăl meu până acum lucrează şi Eu lucrez, ne arată continua Lui purtare de grijă; numeşte lucrare menţinerea celor care au fost făcute, dăruirea dăinuirii lor şi ocârmuirea lor în toată vremea. Dacă n-ar fi aşa, cum ar dăinui universul acesta – toate cele văzute şi neamul omenesc – de nu ar fi mâna cea de sus, care le ocârmuieşte şi le rânduieşte ?” Privind minunea care se petrece zilnic în ceea ce ne-am obişnuit a numi „natură” – de pildă, creşterea deplină a unei plante, a unui animal ori chiar a omului, dintr-o sămânţă minusculă – nu avem cum să nu vedem continua lucrare ziditoare a lui Dumnezeu. Dar nu este totuşi acelaşi lucru cu Facerea din cele Şase Zile, întâia aducere în fiinţare a tuturor celor existente. Primul capitol din Cartea Facerii descrie această zidire unică şi irepetabilă. Obişnuiţi cu „lucrarea” lui Dumnezeu în lumea noastră prezentă, ne este greu să ne facem o idee despre celălalt fel de „lucrare” pe care El a săvârşit-o în cele Şase Zile. Lumea, atunci, deşi desăvârşită şi deplin tocmită, era încă „nouă”. Sfântul Grigorie Teologul arată că, atunci când Dumnezeu a dorit să-1 zidească pe Adam din ţărână, „Cuvântul…, luând o parte din nou-ziditul pământ, cu nemuritoarele Sale mâini a plăsmuit chipul meu”. Sfântul Efrem Şirul învaţă: „Aşa cum toate – copacii, ierburile, dobitoacele, păsările şi omul – erau deodată şi bătrâne şi tinere: bătrâne după înfăţişarea mădularelor şi alcătuirii, tinere după vremea zidirii lor; tot aşa şi luna era în acea vreme şi bătrână şi tânără: tânără, căci numai ce fusese zidită, bătrână fiindcă era plină precum în ziua a cincisprezecea.” Sfântul Efrem şi alţi Părinţi subliniază această noutate afirmându-şi credinţa că lumea a fost zidită primăvara. Sfântul Ambrozie leagă aceasta de faptul că la evrei anul începea primăvara: „El a zidit cerul şi pământul la vremea când încep lunile, timpul potrivit ca lumea să-şi ia început. Era căldura blândă a primăverii, anotimp potrivit pentru orice lucru. Ca urmare, şi anul a primit pecetea unei lumi ce va să ia naştere… Spre a arăta că zidirea lumii a avut loc primăvara, Scriptura zice: Luna aceasta este vouă începătură lunilor, cea dintâi este vouă între lunile anului (leş. 12, 2), numind întâia lună anotimpul primăverii. Căci se cuvenea ca începutul anului să fie începutul naşterii.” Deci, după această privire asupra foarte realistei înţelegeri a Sfinţilor Părinţi în privinţa celor Şase Zile ale Facerii, să ne aplecăm asupra problemei mai complicate a facerii omului, cununa zidirii lui Dumnezeu.
Comentarii (4)
aprilie 1, 2009
Cele sase zile luate pe rand – Facere 1,20-23
Filed under: cartea facerii,creationism,evolutionism,reincarnare,Sf. Ambrozie al Milanului,Sf. Grigorie de Nissa,Sf. Ioan Gura de Aur,Sf. Vasile cel Mare — Petre @ 8:45 pm Tags: cartea facerii, Cuv. Serafim Rose, evolutionism, Facere 1
Cuv. Seraphim Rose Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor” Editura Sophia, Bucureşti, 2006
1, 20-23 Şi a zis Dumnezeu: Să scoată apele vietăţi cu suflete vii şi pasări zburătoare pre pământ sub tăria cerului. Şi s-a făcut aşa. Şi a făcut Dumnezeu chiţii cei mari şi tot sufletul vietăţilor ce se târăsc, care le-au scos apele după felul lor, şi toată pasărea zburătoare după fel. Şi a văzut Dumnezeu că sunt bune. Şi le-a binecuvântat Dumnezeu, zicând: Creşteţi şi vă înmulţiţi, şi umpleţi apele mării, şi cele zburătoare să se înmulţească pre pământ. Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă, ziua a cincea. În tâlcuirea sa la Ziua a Cincea a Facerii, Sfântul Ioan Gură de Aur scoate în evidenţă precizia şi acurateţea ordinii în care se descrie zidirea: „Să vedem ce ne învaţă şi astăzi fericitul Moise, dar, mai bine spus, să vedem ce vrea să ne înveţe Duhul Sfânt prin gura acestuia. [...] Uită-te cât e de bun Dumnezeu ! Ne învaţă toată crearea lumii într-o oarecare ordine şi înlănţuire. [...] Ai văzut cât de precisă e învăţătura? Ai văzut cât pogorământ a arătat Stăpânul faţă de neamul omenesc? De unde am fi putut şti noi acestea cu atâta precizie, dacă El, pentru multa şi nespusa Lui iubire de oameni, nu ne-ar fi învrednicit să ne înveţe prin gura prorocului, ca să putem cunoaşte şi ordinea creaţiei, şi puterea Creatorului, şi că s-a făcut faptă cuvântul Lui, şi că acest cuvânt a dăruit celor create şi existenţă şi venirea la existenţă.” Astfel, despre Ziua a Cincea scrie următoarele: „După cum pământului i-a spus numai atât: Să răsară, şi pământul a dat fel de fel de flori, de ierburi şi de seminţe, şi numai cu cuvântul au fost aduse toate la fiinţă, tot aşa şi acum a spus: Să scoată apele vietăţi cu suflete vii şi păsări, zburătoare pre pământ sub tăria cerului, şi dintr-o dată au fost create atâtea feluri de târâtoare, atât de deosebite păsări, că nici nu este cu putinţă a le înşira cu cuvântul.” Sfântul Vasile scrie: „Astfel, apa a fost silită să slujească poruncii Ziditorului. Nespusa şi marea putere a lui Dumnezeu a arătat vii, lucrătoare şi mişcătoare tot felul de vieţuitoare ale apelor, şi este cu neputinţă să numeri speciile lor, căci deodată cu porunca apele au primit şi capacitatea de a naşte.” Iar Sfântul Ambrozie: „La această poruncă, apele îndată şi-au ivit odrăslirea. Râurile erau în chinurile facerii. Iezerele zămisleau partea lor de viaţă. Marea însăşi începu a naşte tot felul de târâtoare… Nici că putem pomeni mulţimea numirilor tuturor soiurilor aduse într-o clipită la viaţă de către dumnezeiasca poruncă. Căci forma materialnică şi suflarea de viaţă întru o aceeaşi clipită au fost aduse la fiinţare… Aceeaşi clipă şi aceeaşi putere ziditoare au adus la existenţă şi chitul şi broasca.” Aici, ca şi la zidirea tuturor vieţuitoarelor, Dumnezeu zideşte pe prima din fiecare fel: „Acum este pârga fiecărui fel de vieţuitoare din apă care, ca şi seminţele din natură, primesc porunca de a se arăta. Mulţimea lor va avea loc din naşterea lor, a unora din altele, când trebuie să crească şi să se înmulţească.” Să cercetăm acum înţelesul zicerii „după fel”, care se repetă la fiecare dintre cele trei zile când se zideşte viaţa. Nu poate fi nici o îndoială că Sfinţii Părinţi au înţeles cu toţii şi în chip desluşit că în cele trei zile Dumnezeu a zidit toate felurile de făpturi pe care le cunoaştem azi. Lucrul acesta se poate vedea din desele lor afirmaţii că Dumnezeu creează de îndată şi pe loc, că numai cuvântul Său este cel care aduce făpturile la existenţă, că apele şi pământul nu au însuşirea naturală de a da naştere vieţii. Asupra celui din urmă punct, Sfântul Vasile scrie (vorbind de Ziua a Şasea): „Pământul a scos la iveală ceea ce se afla în el nu pentru că Dumnezeu a spus: Să scoată, ci pentru că Dumnezeu, Care i-a dat porunca, i-a dăruit pământului şi puterea de a scoate din sine. Nici când pământul a auzit: Să răsară iarbă verde şi pom roditor, pământul nu a scos iarba verde pe care o avea ascunsă în el, nici nu a scos la suprafaţă finicul sau stejarul sau chiparosul, care stăteau ascunşi undeva jos în sânul pământului. Nu ! Ci Cuvântul dumnezeiesc zideşte cele ce se fac. Să răsară pământul. Nu să răsară ceea ce fusese pus în el mai dinainte, ci să dobândească ceea ce nu are, adică puterea de a lucra, putere dăruită de Dumnezeu pământului prin poruncă.” Sfinţii Părinţi au o învăţătură foarte clară despre „felurile” facerii. Pentru moment să ţinem minte doar ideea că nu e nevoie să definim precis limitele acestor „feluri”. „Speciile” taxonomiei moderne (adică ale ştiinţei clasificării) sunt uneori arbitrare, necorespunzând neapărat cu „felurile” din Cartea Facerii; dar, îndeobşte, am putea zice că Părinţii înţeleg că un anumit „fel” cuprinde acele făpturi în stare să producă urmaşi fertili, cum vom vedea în cele ce urmează. Sfântul Vasile învaţă că „felurile” din Cartea Facerii (desigur, cu excepţia celor care ar fi putut să dispară) îşi păstrează firea până la sfârşitul timpului: „Deci, decât orice altă spusă e mai adevărată spusa aceasta: sau este sămânţă în plante, sau au în ele o putere seminală. Acest lucru vrea să-l spună Scriptura prin cuvintele «după fel». Colţişorul trestiei nu odrăsleşte măslinul, ci din trestie iese altă trestie, iar din seminţe răsar plante înrudite cu seminţele aruncate în pământ. Şi astfel, ceea ce a ieşit din pământ la cea dintâi naştere a plantei, aceea se păstrează şi până acum; iar prin răsărirea în continuare se păstrează «felul».” Apoi: „După cum sfera, dacă se împinge şi este pe un loc înclinat, merge la vale datorită alcătuirii sale şi a însuşirii locului şi nu se opreşte înainte de a ajunge pe loc şes, tot aşa şi existenţele, mişcate de o singură poruncă, străbat în chip egal creaţia, supusă naşterii şi pieirii şi păstrează până la sfârşit continuarea felurilor, prin asemănarea celor ce alcătuiesc felul. Din cal se naşte cal, din leu alt leu, din vultur tot vultur, şi fiecare vieţuitoare îşi păstrează felul prin continue naşteri, până la sfârşitul lumii. Timpul nu strică, nici nu pierde însuşirile vieţuitoarelor, ci parcă acum ar fi fost făcute, merg veşnic proaspete împreună cu timpul.” Tot aşa învaţă şi Sfântul Ambrozie: „În conul de pin firea pare a înfăţişa însuşi chipul ei; el păstrează însuşirile proprii pe care le-a primit de la acea dumnezeiască şi cerească poruncă, şi îşi repetă zămislirea întru urmarea şi rânduiala anilor până la plinirea vremii.” Acelaşi Părinte zice încă mai hotărât: „Cuvântul lui Dumnezeu pătrunde fiece zidire din alcătuirea lumii. De-aceea, precum au poruncit Dumnezeu, toate felurile de făpturi vii s-au născut cu grăbire din pământ. Ascultând de o lege statornică, toate au urmat unele altora veac după veac, după fel şi după asemănare. Leul zămisleşte leu; tigrul, tigru; bivolul, bivol; lebăda, lebădă şi vulturul, vultur. Ceea ce s-a poruncit o dată devine în fire un obicei pentru totdeauna. De-aceea pământul n-a încetat a aduce cinstirea slujbei sale. Soiul începător al făpturii vii este păstrat pentru vremile viitoare de către generaţiile următoare ale felului său.” Încercările de încrucişare din toate timpurile, atât la plante, cât şi la animale, pentru a crea noi specii prin împerecherea indivizilor din specii diferite, atunci când reuşesc, dau rezultate care nu fac decât să dovedească zicerea patristică despre statornicia speciilor: „hibrizii” sunt sterpi, neputându-se reproduce. Sfântul Ambrozie foloseşte acest exemplu spre a avertiza oamenii asupra „unirilor nefireşti” care se împotrivesc legilor pe care le-a aşezat Dumnezeu în Zilele Facerii: „Cât de curate şi nepătate generaţii urmează fără amestecare una după alta, astfel încât peştele zămisleşte peşte, iar foca, focă. Scorpionul de mare şi el îşi păzeşte patul nuntirii neîntinat… Peştii nu ştiu nimic despre unirea cu rase străine. Ei n-au logodne nefireşti precum cele săvârşite cu dinadinsul între animale din rase diferite precum, de pildă, între măgar şi iapă, sau între măgăriţă şi armăsar, amândouă acestea fiind pilde de unire nefirească. Cu siguranţă, sunt situaţii când firea suferă mai mult în caz de pângărire decât de vătămare a unui ins. Omul, ca începător al sterpiciunii încrucişărilor, este răspunzător de aceasta. El socoteşte un animal corcit mai preţios decât unul dintr-un soi firesc. Amesteci laolaltă rase străine şi amesteci sămânţe deosebite.” Specificitatea şi integritatea „sămânţelor” fiecăruia dintre „felurile” zidirii ţine în aşa măsură de gândirea scripturală şi patristică, încât slujeşte în Scriptură drept temei pentru una dintre Pildele Domnului nostru privitoare la deosebirea dintre bine şi rău, virtute şi păcat. Sfântul Ambrozie foloseşte această pildă (Mat. 13, 24-30) spre a ilustra integritatea sămânţelor fiecărui „fel”: „Nu e nici o primejdie ca rânduiala lui Dumnezeu, cu care însăşi firea s-a obişnuit, să se facă deşartă în vremile viitoare din lipsă de prăsilă, întrucât astăzi întregul obârşiei se păstrează încă în sămânţe. Ştim că neghina şi alte sămânţe străine, care adesea se răspândesc între roadele pământului, se cheamă «zâzanii» în Evanghelie. însă acestea ţin de un soi aparte, şi nu au decăzut într-un alt soi printr-o preschimbare a sămânţei grânelor. Domnul ne-a spus că este aşa când a zis: Asemănatu-s-a împărăţia cerurilor omului care a semănat sămânţă bună în ţarina sa. Dar, dormind oamenii, a venit vrăjmaşul lui şi a semănat neghine între grâu. De-aici pricepem că neghinele şi grânele par a fi osebite cu adevărat, atât ca nume, cât şi ca fel. De-aceea şi slugile au zis stăpânului: Doamne, au nu ai semănat sămânţă bună în ţarina Ta ? Dar de unde are neghine ? Iar El a zis lor: Un om vrăjmaş a făcut aceasta. Una este sămânţa diavolului; cealaltă a lui Hristos, semănată după dreptate. Deci Fiul Omului a semănat una, iar diavolul a semănat-o pe cealaltă. Din această pricină firea fiecăreia este osebită, căci şi semănătorii sunt potrivnici. Hristos seamănă împărăţia lui Dumnezeu, pe când diavolul seamănă păcatul. Cum dar poate această împărăţie să fie de acelaşi soi cu păcatul ? Astfel este împărăţia lui Dumnezeu, zice El, ca atunci când omul aruncă sămânţa în pământ.” După cum deosebirea speciilor e legată de deosebirea între bine şi rău, tot aşa şi amestecul speciilor e legat de relativismul moral. Se ştie prea bine cum cei ce cred în relativitatea binelui şi răului, a virtuţii şi viciului, se folosesc de teoria cosmologică a evoluţiei universale spre a-şi apăra credinţa ca fiind „ştiinţifică” şi „realitate de fapt”: dacă omul a fost „cândva” un animal inferior şi „evoluează” către altceva, atunci cum e cu putinţă ca firea lui nestatornică să fie silită să se supună poruncilor date doar pentru una dintre treptele „dezvoltării” sale? Ateismul marxist s-a ataşat de teoria evoluţiei încă de la început, predicând-o până azi ca pe una dintre doctrinele cruciale ale filosofiei sale relativiste. Ideea statorniciei firii şi a integrităţii şi deosebirii „felurilor” ei străbate literatura patristică. Ea slujeşte drept model, de pildă învierii trupului omenesc. Sfântul Ambrozie scrie în tratatul său despre înviere: „În tot ceea ce rodeşte, firea rămâne credincioasă sieşi… Sămânţele unui fel nu pot fi schimbate într-un alt fel de plantă, nici nu dau la iveală roade deosebite de propriile sămânţe, astfel încât oamenii să răsară din şerpi şi carnea din dinţi; cu-atât mai mult e de crezut, aşadar, că tot ceea ce s-a semănat va răsări din nou în propria fire, că rodul grânelor nu se deosebeşte de sămânţă, că cele moi nu răsar din cele tari, nici cele tari din cele moi, şi nici otrava nu se schimbă în sânge; ci carnea se reface din carne, oasele din oase, sângele din sânge, umorile trupului din umori. Mai puteţi deci voi, păgânilor, cei ce sunteţi în stare să susţineţi că există schimbare, să mai tăgăduiţi reaşezarea firii ?” În acelaşi sens scrie şi Sfântul Grigorie al Nyssei: „Căci citim în Scriptură, la începutul facerii lumii, că pământul a odrăslit mai întâi felurite ierburi, apoi din fiecare plantă a crescut sămânţa; după ce aceasta a căzut în pământ, din ea a crescut iarăşi acelaşi soi de plantă cum a fost la început. Şi zice slăvitul Apostol că acelaşi lucru se petrece şi la înviere. Dar aflăm de la el nu numai că firea omenească se va schimba în ceva foarte mărit, ci şi că ceea ce nădăjduim noi este altceva decât starea noastră primordială.” O ciudată paralelă la teoria modernă a evoluţiei universale se poate vedea în vechea învăţătură păgână despre transmigrarea sufletelor (reîncarnare). Reacţia Sfinţilor Părinţi faţă de această idee, pe care au osândit-o cu toţii, arată cât de mult se preocupau de păstrarea rânduielilor zidirii şi neamestecării felurilor şi făpturilor sale. Sfântul Grigorie al Nyssei scrie: „Mi se pare că cei ce cred că sufletul rătăceşte în fiinţe cu natură diferită, confundă proprietăţile naturii, amestecând şi încurcând lucrurile între ele: iraţionalul cu raţionalul, sensibilul cu insensibilul, care, dacă vin în contact unul cu altul, nu sunt despărţite între ele de nici o ordine firească. Or, să zicem că acelaşi suflet este acum cuvântător şi gânditor, purtând haina trupească corespunzătoare, iar apoi acelaşi suflet alunecă, vârându-se în găuri ca şerpii sau se adună în stoluri ca păsările, sau se face vită de povară, sau carnivor acvatic, sau decade până la nesimţire şi face rădăcini, devenind copac şi odrăslind ramuri care cresc, apărând pe ele fie o floare, fie un fruct bun de mâncat, fie unul otrăvitor. Dar aceasta nu este altceva decât a crede că toate sunt la fel şi că în toate câte sunt există o singură fire, topită într-o generalizare confuză şi nedistinctă, de vreme ce nici o proprietate nu desparte corpurile unul de altul.” Ideea că „în toate câte sunt există o singură fire” stă, desigur, la temelia teoriei evoluţiei universale. Erasmus Darwin (bunicul lui Charles) indicase deja speculaţiei ştiinţifice această direcţie, la sfârşitul veacului al optsprezecelea. O astfel de idee este cu totul străină gândirii scripturale şi patristice.
Comentarii (3)
martie 28, 2009
Cele sase zile luate pe rand – Facere 1,14-19
Filed under: cartea facerii,creationism,evolutionism — Petre @ 10:52 pm Tags: cartea facerii, Cuv. Serafim Rose, evolutionism, Facere 1
Cuv. Seraphim Rose Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor” Editura Sophia, Bucureşti, 2006 1, 14-19: Şi a zis Dumnezeu: Să se facă luminători întru tăria cerului, ca să lumineze pre pământ şi să despartă între zi şi între noapte. Şi să fie spre semne şi spre vremi şi spre zile şi spre ani. Şi să fie spre luminare întru tăria cerului, ca să lumineze pre pământ. Şi s-a făcut aşa. Şi a făcut Dumnezeu doi luminători mari, luminătorul cel mai mare spre stăpânirea zilei, iară luminătorul cel mic spre stăpânirea nopţii, şi stelele. Şi i-a pus pre ei Dumnezeu întru tăria cerului ca să lumineze pre pământ, şi să stăpânească peste zi şi peste noapte, şi să despartă între lumină şi întunerec. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi s-a făcut seară şi s-a făcut dimineaţă, ziua a patra. Ziua a Patra a facerii dă multă bătaie de cap celor ce ar dori să aranjeze cele Şase Zile în cadrul evoluţionist, căci lucrul acesta este cu totul imposibil de făcut dacă soarele a fost creat într-adevăr în Ziua a Patra. Iată de ce apologeţii interpretării evoluţioniste sunt nevoiţi să creadă că soarele a fost de fapt făcut în Ziua întâi, laolaltă cu cerul, şi doar a apărut în Ziua a Patra – chipurile, după ce învelişul de nori al pământului din primele trei zile s-ar fi ridicat. Dar trebuie să ne amintim din nou că primele capitole din Cartea Facerii nu istorisesc dezvoltarea naturală a pământului după legile ce guvernează dezvoltarea sa în prezent, ci istorisesc începutul miraculos al tuturor lucrurilor. Nu avem voie să rearanjăm Zilele Facerii spre a se potrivi cu teoriile noastre; ci, mai curând, ar trebui să ne smerim cugetul, astfel încât să înţelegem ce spune de fapt textul sfânt. Şi în acest caz, ca întotdeauna, Sfinţii Părinţi sunt cheia înţelegerii. Cum au înţeles ei Ziua a Patra? Sfinţii Părinţi sunt cu toţii de acord când afirmă că soarele şi luminătorii cerului au fost făcuţi în Ziua a Patra – nu doar au apărut atunci. Nu există nici un motiv pentru care Părinţii, dacă textul Facerii ar fi îngăduit-o, să nu fi acceptat explicaţia, mai „firească” aparent, că lumina soarelui a luminat primele trei zile ale facerii, însă globul soarelui a devenit vizibil de pe pământ doar în Ziua a Patra. Faptul că ei resping cu toţii explicaţia aceasta însemnă că textul Facerii nu o îngăduie. Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Dumnezeu a creat soarele în ziua a patra, ca să nu socoteşti că datorită lui avem ziua.” Sfântul Vasile învaţă: „Cerul şi pământul fuseseră făcute mai înainte; după facerea lor a fost creată lumina, apoi a fost despărţită ziua de noapte, apoi iarăşi s-a făcut tăria şi arătarea uscatului; apa s-a adunat într-o adunare cu margini fixe şi determinate; pământul s-a umplut cu cele care au răsărit din el, a odrăslit mii şi mii de feluri de plante şi s-a umplut cu toate soiurile de arbori. Nu erau încă nici soarele, nici luna, ca să nu spună oamenii că soarele este pricina şi tatăl luminii, ori ca aceia ce nu-1 cunosc pe Dumnezeu să-1 socotească creator al celor răsărite din pământ. [...] Dacă lumina a fost făcută mai înainte, pentru ce se spune acum iarăşi că soarele a fost făcut ca să lumineze ? [...] Cuvintele acestea nu sunt contrare celor ce s-au spus despre lumină. Atunci, la început, s-a adus la existenţă firea luminii; acum, corpul acesta ceresc a fost făcut ca să fie vehicul al acelei lumini întâi-născute. [...] Să nu-mi spui că este cu neputinţă ca acestea să stea despărţite. Nici eu nu spun că ne este cu putinţă, mie şi ţie, să despărţim lumina de corpul soarelui, ci spun că cele care pentru mintea noastră nu sunt despărţite, acelea pot fi despărţite în realitate de Creatorul firii. [...] Să fie spre semne şi spre zile, zice Scriptura. Nu ca să facă zilele, ci ca să stăpânească zilele. Căci ziua şi noaptea au fost făcute înainte de facerea luminătorilor.” Sfântul Ambrozie subliniază îndeosebi acest fapt: „Priveşte mai întâi la tăria cerului care a fost făcută înaintea soarelui; priveşte mai întâi la pământul care a început a se vedea şi era tocmit încă mai înainte ca soarele să se ivească; priveşte la verdeaţa pământului care a fost mai înainte de lumina soarelui. Rugii de mure au fost mai înainte de soare; firul ierbii e mai bătrân ca luna. Aşadar, nu socoti drept zeu acel lucru ale cărui daruri date de Dumnezeu se văd a fi mai preţioase. Trecuseră trei zile; în vremea aceasta nimeni nu s-a îngrijit de soare totuşi strălucirea luminii se vădea pretutindeni. Căci şi ziua îşi are lumina ei, care şi ea a fost mai înainte de soare.” Ideea că viaţa pe pământ a fost de la început dependentă de soare, şi chiar că pământul însuşi provine de la soare – este o idee recentă, care nu e altceva decât o simplă presupunere; nu are nici măcar legătură directă cu adevărul sau falsitatea aşa-numitei evoluţii a vieţii pe pământ. întrucât oamenii veacurilor recente au căutat o „nouă” şi „naturală” explicaţie a obârşiei lumii, lepădându-se de explicaţia provenită din descoperirea dumnezeiască, a părut a fi de la sine înţeles că soarele – mult mai mare şi mai însemnat din punct de vedere astronomic decât pământul, şi centrul orbitei terestre – trebuie să preceadă pământul, mai curând decât invers. Dar descoperirea dumnezeiască, în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, ne spune dimpotrivă: pământul este întâi, atât ca timp, cât şi ca însemnătate, iar soarele al doilea. Dacă mintea nu ne-ar fi aşa de încătuşată de modele intelectuale ale vremii, de nu ne-am teme aşa de tare să fim socotiţi „rămaşi în urmă”, nu ne-ar veni aşa de greu să ne deschidem minţile spre această explicaţie alternativă a începuturilor lumii. În concepţia scriptural-patristică, pământul, ca sălaş al omului, încununarea zidirii lui Dumnezeu, e centrul universului. Orice altceva – indiferent de explicaţia ştiinţifică a stării şi mişcării sale prezente, sau de imensitatea sa fizică în comparaţie cu pământul – este un lucru secundar, şi a fost făcut întru folosul pământului, adică al omului. O asemenea putere şi măreţie ca a Dumnezeului nostru n-ar trebui să ne mai lase nici o îndoială că într-o singură clipă de punere în lucrare a puterii Sale ziditoare a adus la fiinţare întregul pământ – mare pentru noi, dar numai o fărâmă în univers – iar într-o altă clipă a puterii Sale a făcut întreaga imensitate a stelelor cerului. Putea să facă infinit mai mult decât atât, dacă ar fi voit; în textul insuflat al Cărţii Facerii El ne-a lăsat doar o simplă schiţă a celor săvârşite, iar istorisirea lor nu este obligată să se conformeze cu speculaţiile şi presupunerile noastre omeneşti. În zilele noastre este ceva uşor şi la modă să crezi că totul a „evoluat”, prin legi absolut uniforme, pe care le putem observa şi acum, dintr-un strop primordial de energie sau materie; dacă totuşi cineva are nevoie de „Dumnezeu” pentru a explica ceva, este numai pentru a-1 face „creatorul” acestui strop sau iniţiatorul „big-bang-ului” care se presupune că a produs tot ceea ce există. Este nevoie azi de o minte mult mai deschisă, mult mai puţin încătuşată de „opinia publică”, spre a începe să vezi măreţia lucrării ziditoare a lui Dumnezeu descrise în Cartea Facerii. Sfinţii Părinţi – minţile cele mai „sofisticate” şi mai „ştiinţifice” ale vremii lor – pot fi descuietorii minţilor noastre încuiate. Dar, s-ar putea pune întrebarea, oare zidirile lui Dumnezeu nu trebuie să aibă sens şi din punct de vedere „natural” ? De ce dar a făcut Dumnezeu un corp atât de uriaş ca soarele să slujească unui corp aşa de mic precum pământul ? N-ar fi putut oare să-şi păstreze energia şi să facă un soare ceva mai apropiat de mărimea pământului ? Putem, desigur, să concepem un soare mult mai mic decât cel pe care-1 cunoaştem şi mult mai apropiat de pământ, păstrându-şi, în acelaşi timp, mărimea aparentă văzută de pe pământ. Dar un astfel de soare şi-ar risipi energia mult mai repede decât o face soarele nostru prezent. E vădit că Dumnezeu a făcut soarele la dimensiunea şi la distanţa de pământ necesară, spre a da pământului cantitatea de lumină şi căldură de care are nevoie spre a întreţine viaţa până la sfârşitul veacului, când soarele se va întuneca (Mat. 22, 30). Mai mult, Dumnezeu a făcut împărţirea omului în bărbat şi femeie prevăzând căderea omului şi faptul că înmulţirea omenirii va avea nevoie de o modalitate pătimaşă de procreare. Dacă-i aşa, oare nu s-ar putea ca şi soarele şi luna să nu fi făcut parte din ,,imaginea” iniţială a lui Dumnezeu asupra zidirii Sale, ci să fi fost făcute doar spre a însemna zilele şi lunile si anii stării căzute a omului ? Lumina originară, creată în Ziua întâi, nu avea nevoie de un corp care să o cuprindă. La sfârşitul lumii soarele se va întuneca, şi. luna nu-şi va da lumina sa, şi stelele vor cădea din cer (Mat. 22, 30); iar în împărăţia Cerurilor, la fel ca în Ziua întâi a Facerii, va fi din nou lumină fără soare şi lună – căci cetatea nu are trebuinţă de soare, nici de lună ca să lumineze întru ea, că slava lui Dumnezeu a luminat-o pre ea (Apoc. 21, 23). Dar acestea sunt taine asupra cărora nu putem face decât presupuneri.
Comentarii (3)
martie 22, 2009
Cele sase zile luate pe rand – Facere 1,11-13
Filed under: cartea facerii,creationism,evolutionism — Petre @ 10:27 pm Tags: cartea facerii, Cuv. Serafim Rose, evolutionism, Facere 1
Cuv. Seraphim Rose Din „Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul începuturilor” Editura Sophia, Bucureşti, 2006 1, 11-13 Şi a zis Dumnezeu: Să răsară pământul iarbă verde, care să semene sămânţă după fel şi după asemănare, şi pom roditor care să facă rod, căruia să fie sămânţa lui într-însul după fel pre pământ. Şi s-a făcut aşa. Şi a dat din sine pământul iarbă verde, care seamănă sămânţă după fel şi după asemănare, şi pom. roditor care face rod, a căruia sămânţa lui este într-însul după fel pre pământ. Şi a văzut Dumnezeu că este bine. Şi s-a făcut seară, şi s-a făcut dimineaţă, ziua a treia. Sfinţii Părinţi sunt cu toţii de acord în a arăta chipul minunat al zidirii din Ziua a Treia: Sfântul Vasile învaţă: „Să răsară pământul iarbă verde. Şi într-o clipită de vreme pământul, ca să păzească legile Creatorului, a trecut plantele prin toate fazele lor de creştere, începând cu odrăslirea, şi le-a adus îndată la desăvârşire. Fâneţele erau încărcate cu belşugul ierbii; câmpiile bine roditoare erau acoperite cu semănături care, prin mişcarea spicelor lor, dădeau imaginea valurilor mării. Orice fel de iarbă şi orice fel de verdeaţă, fie dintre păioase, fie dintre legume, umpleau atunci din belşug întreg pământul. [...] Şi pom roditor, a zis El, care să facă rod, căruia să fie sămânţa lui într-însul după fel pre pământ. La acest cuvânt, toate pădurile s-au îndesit, toţi arborii s-au ridicat iute în sus, cei care în chip firesc se ridică la mare înălţime: brazii, cedrii, chiparoşii, pinii; toate crângurile s-au acoperit îndată de tufani deşi şi de aşa-numiţii arbuşti care slujesc la facerea ghirlandelor: trandafirul, mirtul şi dafinul, care nu erau mai înainte pe pământ; toţi, într-o clipită de vreme, au apărut, fiecare cu mirosul său, deosebiţi prin însuşiri foarte precise de alţi arbuşti, fiecare cunoscut prin însuşirea sa.” Sfântul Efrem Sirul afirmă explicit: „Ierburile, la vremea facerii lor, s-au ivit într-o singură clipă, dar la înfăţişare arătau ca de mai multe luni. Tot aşa copacii, la vremea facerii, s-au făcut într-o singură zi, dar împlinirea şi roadele care făceau să le atârne crengile la pământ îi arătau ca şi cum ar fi fost de câţiva ani.” Sfântul Grigorie al Nyssei subliniază şi el că Dumnezeu nu a făcut doar seminţele sau potenţialităţile creşterii, ci însăşi zidirea pe care o cunoaştem; seminţele s-au ivit din primele plante făcute: „Căci citim în Scriptură, la începutul facerii lumii, că pământul a odrăslit mai întâi felurite ierburi, apoi, din fiecare plantă, a crescut să |