Privit prin prisma obstacolelor pe care le are de depasit in drumul sau catre mantuire, crestinul este un luptator. Un fel de soldat de tipul celor din trupele de mentinere a pacii, pacea fiind aici cea interioara; nu cea a lumii, schioapa si pervertita, ci cea pe care Hristos ne-o daruieste, mantuitoare. Razboiul sau nu e deci unul al cotropirii, ci al apararii. A constientiza faptul ca tot timpul, fara incetare, este in lupta, chiar si in somn, a sti sa treaca cu repeziciune in stare de alerta, sau a intampina agresiunile dupa felul lor, cu armele corespunzatoare, tine de dobandirea unei experiente autentice. Ea exprima ceea ce am putea numi profesionalism in Hristos.

Crestinul stie ca inevitabil va avea si pierderi. Nu toate luptele locale pot fi castigate, conteaza dar rezultatul intregului razboi. Nu exista luptator totdeauna invingator. Crestinul lupta si cade si iar se ridica si iar cade si iar se ridica Acest iar este un dar dobandit cu truda. Prin rabdare, dandu-si seama ca razboiul sau presupune tenacitate si indarjire, multe caderi si ridicari, dobandeste smerenie, cheia si mister victoriei. Ce este rabdarea? Rabdarea este aceea care incepe acolo unde se termina rabdarea.

Ne imaginam un luptator puternic, care se bazeaza pe forta si pe armele sale. Se intampla sa cada infrant. Pentru ca mandria il determina sa se creada puternic, cand i se arata contrariul, sufletul sau duce o lupta si un zbucium cumplite: ce ma fac? Cum ma mai ridic acum? Nu stie sa se scoale, pentru ca se credea invincibil, deci imposibil de pus intr-o situatie ca aceasta. Psihologic este descoperit, si razboiul, mult mai aprig, se muta in sufletul sau. Nu aceasta inseamna a fi razboinic incercat. Razboinicul incercat are genunchii insangerati de atatea caderi si ridicari, pentru el infrangerea nu este decat o cale spre o alta ridicare la lupta. El transcende infrangerea facand-o chemare la lupta. Iar ridicarea lui, in lupta cu pacatul, se face sprijinindu-se in Hristos, Cel care are toata puterea in cer si pe pamant.

Acest razboinic incercat exista potential in noi toti. dar nu ne-am luat in serios lupta! Nu am constientizat la ce asediu zilnic suntem supusi din partea poftelor noastre irationale si intunecarii patimilor! Cedarile noastre ne-au facut vasali dusmanului. Avem chiar impresia ca e bine, ca nici nu ne mai loveste. autentic, el loveste doar pe cei care i se impotrivesc. dar dupa atata robie, cand vrem sa eliberam vreun coltisor al sufletului nostru de tirania lui, ce furtuni de ganduri, ce ispite si incercari ne lovesc, ca si cum am zgandari un cuib de viespi. Oare nu noi suntem vinovati ca le-am lasat sa-si faca locas in camara sufletului nostru? Intru rabdare si atentie treaza ne castigam sufletele. Intrucat nu ispita este pacat, ci acceptarea ei si refuzul de a ne ridica din ingenuncherea pacatului.

Rabdarea nu inseamna platitudine, rutina, ci omul nou care se naste in noi in fiecare clipa, mai intelept si deopotriva mai smerit cu o cadere si o ridicare.

"Îmi propun sa îţi vorbesc pe limba ta, fratele meu drag - îmi propun sa îţi arat adevărul despre zilele noastre. Ce cuvânt ciudat “adevărul”! Este atât de rar întâlnit adevărul - si totuşi, toţi îl au pe buze, si s-ar zice ca îl propovăduiesc… La televizor ni se vorbeşte despre adevăr, la şcoală ni se vorbeşte despre adevăr, in politica ni se vorbeşte despre adevăr - si totuşi, daca suntem sinceri, vedem cum aceste adevăruri se contrazic sau dispar in neant, dovedindu-se ca sunt minciuni, de prea multe ori. Aşa frumos spune Ioana Ilie in poezia “Adevărul”:
“Adevărul este lumina vieţii.
Minciuna, întunericul morţii.
Adevărul este şi a fost,
Minciuna doar - e fără rost.
[...]
Adevăr e unul singur,
Nu-i zici florii că e mugur,
Cum nici mugurul nu-i floare,
Adevărul nu dispare…“
Sau un superb pasaj, al cărui autor nu îl cunosc: “De lumină nu-i e frica nimănui. De adevăr însă, da. Deşi sunt definiţia reciproca a uneia fata de cealaltă - aici pe pământ lumina este suverană - adevărul însă… e primit numai prin uşa din dos. E nevoit sa se furişeze in casele noastre, in palate si grădini, in parlamente si guverne, sub forma unei vampe de autostradă cu ciorapi ieftini si remaiaţi, cu parfum contrafăcut si pomeţii roşii - de parcă cineva ar fi muscat din ei. Adevărul… toţi îl recunosc – dar… Nu-l mărturisesc.“.
In primul rand te avertizez de la început ca mă voi raporta la Hristos - eu cred cu toată tăria si cu tot sufletul ca adevărul nu este o suma de idei si de concepte, ci o Persoană - acest Hristos controversat despre care lumea se ruşinează sa mai vorbească.
In al doilea rand te voi chema la o lupta - îţi voi demonstra ca viaţa pe care o trăieşti acum nu te va satisface niciodată, iar golul din inima ta ( pe care trebuie să recunoşti ca îl simţi ) nu se va umple niciodată… Fii sincer, nu ai simţit niciodată, noaptea mai ales ( când suntem singuri, si avem un moment de linişte in care ne putem cerceta ) ca ceva lipseşte din inima ta? Eu am simţit această stare dureroasă într-o etapă critică a vieţii, a căutărilor mele, când eram si eu ca si tine… Nu, nu îţi vorbesc de sus - de altfel nu mi-as putea permite, sunt poate la fel de tânăr ca si tine. Lupta la care te chem este o lupta împotriva superficialităţii care ţi se impune de mic, si de care si eu sunt afectat, in aceeaşi măsură ca si tine.
Golul din inima ta este golul generat de lipsa de afecţiune, de iubire - toţi avem nevoie de afecţiune. Crezi ca exista vreun om pe acest pământ care sa nu simtă, acut, nevoia de iubire? Eu sunt convins ca nu. La început, omul are nevoie de iubirea părinţilor, iar in timp simte nevoia iubirii unei persoane cu care sa îşi unească viaţa. Ce ne facem însă daca golul rămâne cu toate acestea? Si cu siguranţă va rămâne! Omul are nevoie de iubirea lui Dumnezeu, de o relaţie cu El. Iar eu iţi spun ca această iubire, neasemănată cu nimic, este singura care poate umple acel gol.
Lumea de astăzi însă nu iţi oferă această soluţie, ci plăceri extrem de trecătoare, care te fac sa uiţi de acel “gol”. Omul daca nu se interiorizează, daca nu îşi cercetează regulat starea sa interioară, nu îşi dă seama de propriile lipsuri. Aceasta generează superficialitatea de care vorbesc, care se resimte in toate domeniile. Tinerii, oamenii, fiind din ce in ce mai extrovertiţi ( si încurajaţi sa fie aşa! ), renunţă la tăcerea care te face sa analizezi “la rece” tot ce se întâmplă in interiorul si in exteriorul tau. De altfel, această grabă a lumii de acum - si nu îmi spune ca nu simţi cum totul se mişcă din ce in ce mai repede, ca un taifun care vrea sa te prindă si să te tragă si pe tine - are acest rost: de a nu iţi lasă timpul necesar pentru a te ocupa de interiorul tău. Pană si muzica din transportul in comun ţi se impune, parca special, ca sa nu te lase sa te aduni si sa te gândeşti la sufletul tău …
Grav. Daca pană la comunism (mă voi referi strict la România), modelul tânărului era un om tăcut, sobru si credincios, acum acest model este înlocuit cu un tânăr vorbăreţ, glumeţ si cu “propriile lui păreri despre religie”. Daca pană la comunism, tinerii in noaptea de Înviere se adunau in faţa bisericii si se îmbrăţişau cu dragoste, după cuvintele stihirii Paştilor “Aceasta este ziua Învierii! Să ne luminăm cu prăznuirea! Să ne îmbrăţişăm unul pe altul! Să zicem fraţilor şi celor ce ne urăsc pe noi, să iertăm toate pentru Înviere!”, astăzi se dedau la orgii si beţii - nu de multe ori terminându-se violent sau chiar tragic…
Mai are sens vreo comparaţie? Clar ceva se întâmplă, ceva atacă sufletul tău, prietene! Dacă tot am făcut o comparaţie cu trecutul, s-a inoculat prin toate mijloacele posibile ideea ca tot ce este vechi este învechit si prost, nu mai este bun şi trebuie înlocuit cu ceva nou. Fals! Un fals imens, pe care sufletul tău care tânjeşte după adevăr nu trebuie sa îl accepte! Sufletul omului este strâns legat de religie ( iar religia de traditie ), de relaţia cu Divinitatea, de adevărurile credinţei sale, iar curentul modernist, fiind anti-tradiţional ( prin definiţie ) este anti-religios, iar fiind anti-religios este anti-uman! Raportând religia la Dumnezeu, nu putem spune că religia se modernizează in sensul in care Dumnezeu s-ar moderniza. Dumnezeu este acelaşi, Adevărul este aceleaşi… Ceea ce era bun si plăcut lui Dumnezeu in trecut este si acum bun si plăcut in faţa Lui. Am ţinut neapărat sa specific si acest lucru deoarece am întâlnit multi tineri care si-au însuşit concepţia greşită “Dumnezeu s-a schimbat, s-a modernizat, si acum sunt mult mai multe lucruri permise”.
In perioada comunistă, binele era delimitat clar de rău, binele fiind reprezentat de sfinţii martiri si marturisitori - tineri ca si tine, majoritatea murind pt. Hristos in temniţele comuniste, iar răul de sistemul ateu cu slugile sale. Acum însă totul este mult mai pervers, răul este mascat într-o diversitate imensă de forme, înadins ca sa te ameţească. Îţi trebuie foarte mult discernământ ca sa poţi să supravieţuieşti. Tu însă trebuie sa îţi pui întrebări, trebuie sa fii interesat de soarta sufletului tău ! Dacă nu acum frate, atunci când? Eşti la vârsta la care trebuie sa vrei sa muţi munţii! Si numai cu acel grăunte de muştar de credinţă vei reuşi!
Prietene, îţi propun in final un experiment. Probabil ai auzit de Spovedanie. Nu este un proces prea complicat - doar vorbeşti o jumătate de ora, poate chiar o ora, cu un preot, stand lângă el si spunând ce năzbâtii ai făcut ( evident privită din exterior - de fapt are o semnificaţie şi un rol mult mai profund). Dacă nu ai făcut-o niciodată, iţi propun să încerci. Logic, o discuţie despre sufletul tău, nu îţi poate face rău. Ai sa fii surprins însă cat de greu îţi va fi sa te duci - acest lucru descoperindu-ţi conceptul de ispită şi lupta dracilor, care au tot interesul ca tu sa nu te apropii de Hristos. Însă dacă vei lupta, ai făcut un pas imens înainte, ai câştigat prima ta bătălie cu vrăjmaşul - si Dumnezeu îţi va răsplăti sigur. De fapt, acesta este rezultatul experimentului - răsplata de la Dumnezeu. In acel moment, totul va curge spre mai bine, vei gusta din dulceaţa iubirii Lui, vei simţi cum acel gol din inima se va umple cu apa vie de care însetează sufletul tău. Încearcă, nu ai nimic de pierdut. Este primul pas in lupta cea mare!
Frate, hai sa ne răzvrătim sistemului care ne vrea baloane de săpun, frumoase la exterior însă goale pe dinăuntru! Hai sa ne umplem inimile de iubire si sa Îl facem pe Hristos aliatul nostru! Nu este uşor - însă imediat ce vei gusta din dulceaţa acestei iubiri, vei vedea ca nu va mai conta nimic altceva!
Hristos a fost un luptător, a învins sistemul de atunci, iar ultima Sa mare lupta a fost chiar cu moartea - pe care a învins-o. Prietene, tu acum trebuie să duci credinţa ca o flacară nestinsă in inima ta si să învingi! Hai, împreună cu Hristos, la luptă !
“Lupta-te, căci vremea zboară,
Iute-aşa precum un vis!
Doar aşa primeşti comoară,
De la Cel ce-I neînvins!“

Fratele Daniel (Schitul Darvari)"