sinteza.

Evreii in exil si dupa exil.

Regele Nebucadnetar (în ebraică - Nevuhadenetzar) al Babilonului a cucerit Iudea in 586 i.H.. Conform Bibliei Evreiești, a distrus Templul lui Solomon și a exilat evrei, mai cu seamă elita ebraică, în Babilon. Din Rama, oras la 10 km de Ierusalim au fost porniti iudeii si dusi in robia Babilonului. Teritoriul cunoscut drept regatul lui Iuda a fost absorbit la sud de edomiti si de provincia babiloniana Samaria la nord. Golita de populatie din cauza exilului, capitala lui Iuda a fost abandonata in ruine. Sub conducerea lui Ghedalia, pe care Nebucadnetar il numise guvernator al lui Iuda, cei ramasi s-au adunat la Mitpa (2 Regi 24:2; Ier. 40:14). Dupa cateva luni Ghedalia a fost asasinat de Ismael, iar cei ramasi, descurajati, au migrat in Egipt. Arestat si inchis ca tradator, Ieremia a fost eliberat de catre babilonieni. Indata dupa aceasta, el pleaca in Egipt cu Baruh, impreuna cu un grup de compatrioti, care se expatriau (cap. 37-39). Adreseaza un ultim discurs “catre toti iudeii care traiau in pamantul Egiptului” (44:1) la Tahpanes, modernul Tel Defenneh din delta rasariteana a Nilului. Prin gura profetului sau, Domnul le-a reamintit toate catastrofele recente. Iahve mai vesteste o distrugere: “restul iudeilor” stabiliti in Egipt vor fi si ei nimiciti (44:12 sq.). Dumnezeu anunta prin gura profetului Ieremia un nou Legamant: “Iata vin zile, cand voi incheia cu casa lui Israel si cu casa lui Iuda legamant nou… Voi pune legea mea inlauntrul lor si pe inimile lor o voi scrie si le voi fi Dumnezeu, iara ei imi vor fi popor” (31:31, 33). Ieremia indrazneste sa spere o regenerare radicala a omului, ceea ce echivaleaza cu o noua creatie a omului, idee care va avea urmari considerabile (printre altele, conceptia crestina a unui Nou Legamant revelat prin Noul Testament si asteptarea unui Rege ideal). In Ieremia 52:30 e mentionata o a patra deportare. Iosefus relateaza ca in 582 i.H., cand Nabucadnetar a subjugat Egiptul, au mai fost luati prizonieri evrei.
Babilonul era o tara impura, in care cultul nu se putea efectua. Locul Templului a fost luat de catre scoala religioasa, care va deveni cu timpul sinagoga. Au fost multi aceia care, la Ierusalim ori in exil, s-au indoit de puterea lui Iahve si i-au adoptat pe zeii cuceritorilor. Unii s-au indoit chiar de existenta lui Iahve. Dar pentru altii, catastrofa era dovada suprema a maniei Domnului, neobosit prezisa de profeti.
La Babilon, unde a sosit impreuna cu un grup de deportati, in ~597 i.H., si-a exercitat pana in ~571 i.H. misiunea religioasa, ultimul mare profet, Iezechiel (care isi spunea si “fiul omului”), care era si preot. Raul Gheber, langa care Iezechiel a avut prima viziune si chemarea sa profetica (Ezech. 1:1), a fost identificat cu canalul Nar Kabari de langa Babilon. Tell-Abib (Ezech. 3:15), un alt centru al captivitatii, se presupune ca era in aceeasi zona. Textele Weidner mentioneaza nume evreiesti alaturi de cele ale unor lucratori iscusiti din alte state, care erau folositi de Nebucadnetar in efortul sau incununat de success de a face din Babilon cea mai impresionanta cetate.
Iezechiel revine continuu la tema femeii adultere pe care totusi Iahve intarzie sa o paraseasca din consideratie pentru numele ei. Conteaza mai putin daca cel credincios il adora pe Iahve in patria sa ori in o tara straina. Mai mult decat oricare profet, Iezechiel se adreseaza individului. Dupa 587/586 i.H. (caderea Ierusalimului) incepe o noua perioada in misiunea lui Iezechiel, caracterizata prin speranta in rascumpararea lui Israel. Desi mort, Israel ar putea fi reinviat de o minune dumnezeiasca. Intr-un oracol (cap. 36), Iahve promite intoarcerea celor deportati, reconstructia si inmultirea poporului, dar mai ales el anunta izbavirea lui Israel (36:25-28). Ca si la Ieremia e vorba de un Nou Legamant, implicit, in fond, o noua creatie. In ultimile capitole (40-48), Iezechiel descrie in detaliu Templul viitor, a carui imagine el a vazut-o in extaz dar si cultul asa cum va trebui sa fie celebrat in noul Israel.
Studierea a aproximativ trei sute de texte cuneiforme gasite intr-o cladire boltita de langa poarta Istar (Babilon) a dus la identificarea evreilor in tara exilului in vremea lui Nebucadnetar (605-562 i.H.). Pe aceste tablite, datate 595-570 i.H., sunt enumerate ratiile alocate prizonierilor din Egipt, Filistia, Fenicia, Asia Mica, Persia si Iuda. Deosebit de semnificativa este mentionarea lui Ioiachin (rege in 598 i.H.) cu cei cinci fii sau printi ai sai.
Codul de prescriptii rituale continut in Levitic (cap. 17-26) a primit forma definitiva in timpul exilului. Numit “Legea Sfinteniei” si atribuit lui Moise, acest cod reglementeaza sacrificiile de animale, relatiile si interdictiile sexuale, calendarul sarbatorilor, detaliile de cult, insistand pe curatii si necuratii rituale.
Deutero-Isaia este primul profet care elaboreaza o eshatologie. Exegeza crestina a vazut in “Slujitorul lui Iahve” din Cantarile Slujitorului, al lui Deutero-Isaia anticiparea lui Mesia. Mai mult, Iahve va face din Sluga Sa “lumina popoarelor”(Is. 49:6). S-au identificat unele influente iraniene in anumite pasaje din Deutero-Isaia (de ex., capitolele 44 si 45, in care s-a vazut o asemanare cu “Cilindrele lui Cyrus”).
Profetul Daniel, ajuns si guvernator al Babilonului sub Nabucadnetar(care a murit in 562 i.H.) stia ca in plan politic se vor ridica alte regate, inca din 603 i.H. si chiar credea in profetia lui Ieremia ca evreii vor fi in exil 70 de ani. Daniel primeste asigurarea ca natiunea lui, pentru care se roaga, are un loc precis in planul Lui Dumnezeu. Cand mezo-persii au cucerit Babilonia, Darius medul, care a slujit sub Cirus, l-a pus pe Daniel printre cei trei dregatori de frunte din guvernul sau.
În 539/538 i.H., Cirus cel Mare (559-530 i.H.) al Perșilor(trib arian de pe platoul iranian) dupa ce a cucerit Babilonul și i-a ocupat imperiul a emis o proclamație acordând națiunilor subjugate (incluzând israeliții) libertatea. Conform Ezra 2, 50.000 de israeliți, conduși de Zorobabel si Iosua (Iesua) si alti 9 conducatori s-au întors în Iudeea și au inceput sa reconstruiasca Templul, caci capitala si Templul zaceau inca in ruine. Dupa stramutarea in Babilon, Iehonia, fiul regelui Iosia, i-a dat nastere lui Salatiel; Salatiel i-a dat nastere lui Zorobabel (Matei 1:12). Desi dupa 539 unii dintre exilati s-au intors din Babilonia pentru a restabili un stat evreiesc la Ierusalim, ei nu au mai castigat niciodata pozitia de independenta si recunoastere internationala pe care Israelul o avusese inainte, sub suveranitatea davidica. Cirus i-a acordat recunoastere si Dumnezeului evreilor, implinind astfel profetia lui Deutero-Isaia (text redactat in ultimii ani ai Exilului babilonian) conform careia, dupa exil, Dumnezeu il va folosi pe Cirus pentru a-i aduce pe evrei inapoi in tara lor (Is. 45:1-4). Cirus i-a poruncit vistiernicului sau sa redea evreilor vasele pe care Nebucadnetar le luase din Ierusalim. Aceste vase i-au fost incredintate lui Sesbatar, un print al lui Iuda care avea sa raspunda de transportul lor. Dupa ce iese cu bine din groapa cu lei unde fusese aruncat de ceilalti doi dregatori, batranul profet si politician Daniel are ultima revelatie (10:1-12:13) in al treilea an al lui Cirus.
Afland de reconstructia din Ierusalim, oficialitatile Samariei au incercat sa se amestece, deoarece se pare ca ei considerau Iuda o parte a provinciei lor. Sustinand ca si ei se inchinau aceluiasi Dumnezeu inca din vremea cand Esar-Hadon (681-668 i.H.) ii asezase in Palestina, i-au cerut lui Zorobabel si altor lideri sa-i lase sa participe si ei la construirea Templului. Cand cererea le-a fost respinsa, au devenit fatis ostili si au adoptat o politica de descurajare a coloniei ce lupta sa supravietuiasca. Ei au reusit sa impiedice lucrul la Templu in tot restul domniei lui Cirus (559-530 i.H.) si in timpul lui Cambyses (530-522 i.H.), pana in al doilea an al domniei lui Darius (520 i.H.).
La inceputul domniei, Darius Hystaspes(522-486 i.H.) a acordat permisiunea de a se relua construirea Templului (Ezra 6:1; Hagai 1:1). Proorocul Agheu (Hagai), aducand mesajul lui Dumnezeu pentru aceasta ocazie, i-a miscat pe oameni si pe conducatori amintindu-le ca au devenit atat de absorbiti de construirea propriilor case incat au neglijat locul de inchinare. In mai putin de o luna, Zorobabel si Iosua au condus poporul intr-un nou efort de reconstruire a Templului (Agheu 1:1-15). La scurt timp dupa aceea, profetul Zaharia a colaborat cu Agheu pentru stimularea programului de constructie (Zah. 1:1). Reluarea constructiei la Ierusalim a atras imediat atentia satrapului Siriei si colegilor lui care reprezentau interesele Persiei in aceasta zona. Darius gasind in arhivele de la Ecbatana (capitala Mediei) dikrona ce consemna in aramaica edictul lui Cirus, a dat ordine stricte care interziceau interventia satrapului Siriei si asociatilor sai. In plus el a poruncit ca venitul regal din provincia Siriei sa fie alocat evreilor pentru programul lor de constructie si sa asigure o aprovizionare buna pentru jertfele zilnice. Templul a fost terminat in cinci ani, 520-515 i.H. Pe baza lui 1 Macab. 1:21 si 4:49-51 este evident ca inzestrarea Templului era inferioara celui ridicat de Solomon. O interpretare recenta a unui decret semnat de Antiochus al III-lea al Siriei (223-187 i.H.) indica existenta unei curti interioare, unde intrau doar evreii si a unei curti exterioare unde era admis oricine. Curtile erau inzestrate cu camere pentru depozitarea diferitelor daruri si a vaselor folosite in Templu. In luna urmatoare evreii au sarbatorit Pastele. Cu toate ca initial capul fiecarei familii sacrifica mielul pascal (Ex. 12:6), levitii au preluat aceasta indatorire la nivel comunitar inca din vremea lui Iosia (2 Cronici 30:17), cand cei mai multi dintre laici nu aveau dreptul de-a o face.
In 515, Zorobabel socotit drept nesigur este indepartat de regimul persan. Din 515 pana in 464 i.H. cronica biblica pastreaza o tacere aproape totala asupra situatiei evreilor la Ierusalim. Povestea Esterei constituie principalul izvor biblic asupra acestei perioade. Din punct de vedere istoric ea se identifica cu domnia lui Xerxes (485-465 i.H.) si se refera numai la situatia exilatilor care nu s-au intors in Ierusalim. In cartea Esterei postul e recunoscut ca practica religioasa. Sarbatoarea Purim, aniversand eliberarea evreilor, isi gaseste o explicatie logica daca evenimentele din Estera sunt recunoscute drept cadru istoric. Referirea la aceasta sarbatoare in 2 Macab. 15:36, unde este numita ziua lui Mardoheu, arata ca ea era respectata in secolul al II-lea i.H. Mardoheu era varul reginei evreice Estera, cel care i-a salvat viata regelui persan.
In 457 i.H. aflat printre exilatii din Babilonia, Ezra, un levit pios din familia aaronica, dornic sa se intoarca in Palestina a apelat la regele Artaxerxes (464-425 i.H., fiul lui Xerxes), cerandu-i aprobarea de intoarcere. Regele a dat un decret semnificativ (Ezra 7:11-26), insarcinandu-l pe Ezra sa numeasca magistrati si judecatori in provincia evreiasca, sa confiste proprietati si sa inchida ori sa execute pe oricine nu se conforma. Atunci au fost 1800 de barbati cu familiile lor, intre care 40 de leviti, care l-au urmat pe Ezra la Ierusalim. Ezra a primit pentru Templul din Ierusalim contributii regale substantiale, daruri de bunavoie ale exilatilor si vase pentru utilizarea sacra. Calatoria a durat peste trei luni si jumatate. Satrapii si guvernatorii din Siria si Palestina l-au asigurat pe Ezra de ajutorul si sprijinul lor pentru statul evreiesc.
Un comitet local de functionari i-a raportat lui Ezra ca israelitii se faceau vinovati de casatorii mixte. Asistat de un grup selectionat de barbati si ajutat de reprezentanti din diferite parti ale statului evreiesc, Ezra a condus timp de trei luni examinarea celor vinovati. Sacrificand un berbec drept jertfa pentru vina, partile vinovate s-au angajat solemn sa-si anuleze casatoriile.
Trito-Isaia completeaza cartea lui Isaia, capitolele 56-66, in aceasta perioada.
In 444 i.H., evreul Neemia, paharnicul lui Artaxerxes in cetatea persana Susa, afland ca zidurile Ierusalimului erau inca in ruina, a fost cuprins de mahnire. Zile intregi a deplans lucrul acesta, postind si rugandu-se pentru poporul lui din Ierusalim. Apoi, i-a cerut regelui sa-l trimita sa reconstruiasca Ierusalimul. Regele l-a autorizat si a trimis si scrisori prin care poruncea guvernatorilor de dincolo de Eufrat sa-i furnizeze materiale de constructie pentru zidurile si portile cetatii, dar si pentru propria lui casa.
Sosirea lui Neemia la Ierusalim, insotit de ofiteri de armata si cavalerie, i-a alarmat pe guvernatorii din imprejurimi. Neemia i-a adunat pe oameni si le-a propus sa reconstruiasca zidurile. Astfel, a repartizat oameni pentru diferitele porti si sectiuni din zidul Ierusalimului.
O astfel de activitate intensa si neasteptata a starnit opozitia provinciilor inconjuratoare, care vazand ca proiectul de reparatii progresa rapid, au planuit chiar sa atace Ierusalimul. Zidul Ierusalimului a fost terminat in 52 de zile. In cei 12 ani ai primei lui perioade de guvernare, Neemia nu a colectat de la oameni indemnizatia guvernamentala in bani si hrana. Nici el si nici servitorii lui nu ipotecau pamantul cand acordau imprumuturi in bani si cereale pentru a-i ajuta pe saraci. In felul acesta Neemia a rezolvat cu eficienta criza economica din zilele cruciale ale reparatiilor. Incheierea cu succes a proiectului de reparatie initiat de Neemia, cu toata opozitia intampinata, a adus statului evreiesc respect si prestigiu intre provinciile aflate la vest de Eufrat.
Unii istorici l-au asociat pe ultimul profet cu vremea lui Neemia. Acest profet, Maleahi, spune in ultimul capitol despre Ziua infricosatoare a Domnului. Aceasta judecata va fi precedata de o perioada de indurare, anuntata prin venirea lui Ilie. Avand o valuare profetica, numele “Ilie” sugera o perioada de renastere spirituala printr-un trimis al Lui Dumnezeu. (Matei 11:10, 14)
Deoarece existau zone cu o populatie rara incat apararea cetatii nu era suficienta, Neemia a cerut conducatorilor sa faca recensamantul tuturor oamenilor din provincie pentru a-i putea recruta pe unii ca sa se stabileasca in Ierusalim. De Sarbatoarea Trambitelor Ezra e pus sa citeasca legea lui Moise. Incepand de la aceasta citire solemna, religia lui Israel poseda “in mod oficial” Scrierile Sfinte. Ezra a fost considerat primul “carturar” sau “invatat al Legii”. (dar treptat o noua idee se iveste, aceea a Torei orale). De Sarbatoarea Corturilor oamenii au iesit entuziasmati pe dealuri si au adus o multime de ramuri de maslin, de mirt si de palmier, ridicand pretutindeni colibe – pe acoperisul caselor, in curti publice si particulare si in pietele publice. A fost cea mai remarcabila Sarbatoare a Corturilor de la vremea lui Iosua, care condusese Israelul la cucerirea Canaanului. Printr-un legamant scris, semnat de Neemia si alti reprezentanti ai congregatiei, oamenii s-au legat printr-un juramant sa respecte legea Lui Dumnezeu, care le fusese data prin Moise. S-a insistat in mod deosebit asupra casatoriei mixte cu paganii si asupra Sabatului. In timp ce primul nascut si primele roade trebuiau aduse preotilor la Templu, zeciuiala putea fi colectata de leviti in fiecare provincie si adusa de ei la Templu. Neemia a ales o zecime din populatie prin tragere la sorti ca sa se stabileasca in Ierusalim. Sfintirea zidurilor Ierusalimului a antrenat intreaga provincie. Au fost doua procesiuni conduse de Ezra si Neemia. Fiind un administrator eficient, Neemia a organizat preotii si levitii pentru a avea grija de zeciuiala si de alte contributii din partea poporului. In ~432 i.H., Neemia, guvernatorul lui Iuda a calatorit in Persia. Dupa un timp Artaxerxes i-a dat iarasi voie lui Neemia sa se intoarca la Ierusalim. Intors la Ierusalim Neemia afla de delasarea religioasa a evreilor, fapt pentru care ia masuri. De asemenea, pentru tinerea Sabatului, porunceste ca portile Ierusalimului sa fie inchise in ziua de Sabat.
Casatoriile mixte au fost ultima problema majora de care s-a ocupat Neemia. Unii evrei s-au caatorit cu femei din Asdod, din Moab si din Ammon. Neemia le-a cerut sa jure ca vor pune capat acestor legaturi, amintindu-le ca si Solomon a fost atras in pacat de sotiile lui straine.
In timpul reformei lui Ezra a fost alcatuita Cartea Cronicilor, un anumit numar de Psalmi si de scrieri profetice(intre care si cartea lui Iov) si au fost remaniate numeroase texte mai vechi. Tot in aceasta perioada s-a accentuat tensiunea dintre cele doua tendinte religioase contrarii care s-ar putea denumi, aproximativ, cu numele de “universalista” si “nationalista”. Prima prelungea speranta profetilor eshatologici de a vedea intr-o zi popoarele adorandu-L pe Iahve drept singurul Dumnezeu. Dimpotriva, nationalistii proclamau caracterul exclusiv al Revelatiei si isi concentrau eforturile pentru apararea integritatii etnice a lui Israel. Opozitia aceasta exista inainte de captivitate, dar ea imprumuta un caracter politic in timpul lui Ezdra si Neemia. Cartea de mici dimensiuni a lui Iona, compusa in secolul al patrulea, ilustreaza admirabil tendinta “universalista”. Anumiti autori au recunoscut acelasi spirit in cartea Rut. Dar atributul de “universalism” a putut fi aplicat si partizanilor asimilarii (religioase, cultural, rasiale). Aceasta tendinta sincretista, cunoscuta inca din perioada monarhiei, va atinge apogeul in epoca elenista.
Excavatiile de la Nippur au scos la iveala tablite continand nume comune relatarii Ezra-Neemia, ceea ce indica faptul ca exista acolo o colonie evreiasca in timpul exilului. Nippur, aflat la 96 km sud-est de Babilon, a continuat sa fie o comunitate evreiasca pana la distrugerea ei in jurul anului 900 d.H. Alte locuri mentionate ca asezari evreiesti sunt Tel-Melah si Tel-Harsa (Neem. 7:61), Ahava si Casifia (Ezra 8:15, 17). Pe langa acestea, Iosefus adauga Neerda si Nisibis, aflate undeva de-a lungul Eufratului (Antichitati 18:9).
Nume babiloniene ca Immer si Cherub (Neem. 7:61) i-au sugerat lui Albrigt ca evreii s-au adaptat la o viata pastorala si agricola in campia roditoare de pe malurile Eufratului. De asemenea, evreii s-au angajat in actiuni comerciale in intregul imperiu. Documente din secolul al V-lea arata ca ei au devenit foarte activi in afacerile si comertul, concentrate la Nippur.
Israelitii din Regatul de Nord, care se aflau deja in Babilonia, vorbeau probabil fluent atat in ebraica, cat si in aramaica.
In 333, Alexandru cel Mare a invins Persia si a ocupat regiunea. Prima traducere a Bibliei in limba greaca a fost realizata in Alexandria. După moartea lui Alexandru, generalii săi au luptat pentru teritoriul moștenit de la el. Iudeea a devenit frontiera dintre Imperiul Seleucid și Imperiul lui Ptolemeu, ulterior, devenind parte a Imperiului Seleucid. Morton Smith a pus in lumina vechimea si importanta influentei grecesti in Palestina, atat la Ierusalim (unde o garnizoana greceasca si-a avut de la 320 i.H. la 290 i.H. resedinta, precum si din nou, intre 218 si 199 i.H.) precum si la tara.
Diversele orientari ideologice si religioase care au sfasiat poporul evreu de la cucerirea lui de catre Alexandru (~332 i.H.) si pana la transformarea Palestinei in provincie romana (~69 i.H.) si-au lasat amprenta in numeroase lucrari compuse la Ierusalim sau in diaspora. Personificarea Intelepciunii (hokma) se numara printre creatiile religioase cele mai originale din aceasta perioada. Primele noua capitol din Proverbe (carte scrisa probabil la mijlocul sec. al III-lea i.H.) exalta originea divina a Intelepciunii si ii enumera calitatile.
Lucrarea lui Ben Sirah, cunoscuta, de asemenea, sub numele de Ecclesiasticul sau Siracida, compusa intre ~190-175 i.H., de catre un maestru al unei scoli de intelepciune, cartea se adreseaza tinerilor evrei fascinati de Aufklarung-ul elenistic. Conform lui Ben Sirah, Intelepciunea este darul facut de Dumnezeu numai lui Israel. In plus, Ben Sirah impartaseste cu stoicii ideea ca Cosmosul e patruns de o putere rationala, care este chiar divinitatea. Asimilarea ideilor stoice de catre evrei, de la Ben Sirah si Aristobul pana la Filon, era de fapt reluarea unei mosteniri orientale. Totusi nu trebuie exagerata importanta influentelor grecesti. S-au recunoscut de multa vreme paralelismele dintre celebrul capitol 24 din Ben Sirah si aretalogiile lui Isis. Knox remarca “surprinzatoarea afinitate (a Intelepciunii) cu o Astartee siriana avand trasaturile lui Isis”. Intelepciunea nu este paredra lui Dumnezeu, ci iese din gura lui. Intre secolele III i.H. si II d.H. conceptii similare sunt atestate nu numai in lumea oriental-elenistica, ci si in India buddhista si hinduista: se asista la personificarea religioasa si mitologica a “stiintei” ca mijloc supreme de eliberare. Procesul se prelungeste in evul mediu, atat in India cat si in Europa crestina.
Traducerea Pentateuch-ului, intreprindere grandioasa si fara egal in antichitate, facuse posibila o literatura evreiasca redactata direct in greceste. In ~175-170 i.H., Aristobul, primul filosof evreu, a scris o opera didactica si apologetica in folosul tanarului suveran Ptolemeu VI Filometor. Autorul prezenta o teorie indrazneata, care va fi apoi din belsug reluata: doctrina evreiasca, asa cum era formulata in Biblie, reprezinta singura filosofie adevarata. Pitagora, Socrate si Platon o cunosteau si i-au imprumutat principiile. Cand poetii si filosofii greci vorbesc despre Zeus, ei se refera la adevaratul Dumnezeu. Insa intelepciunea lui Moise este proclamata net superioara doctrinelor filosofice grecesti, pentru ca este de sorginte divina.
La scurta vreme dupa aceasta, autorul Scrisorii lui Aristeu exprima si mai clar tendinta de a asimila ideea biblica de Dumnezeu conceptiei grecesti (“universaliste”) a divinitatii. Grecii si evreii “cinstesc acelasi Dumnezeu – Domnul si Creatorul Universului […], desi il numesc cu nume diferite, ca Zeus sau Dis” (Arist., 15-16). Grecii instruiti in filosofie ar fi profesat monoteismul de multa vreme. In concluzie, autorul considera iudaismul identic cu filosofia greaca. E important de adaugat ca primele marturii ale autorilor greci – Hecateu din Abdera, Teofrast, Megasthene, Clearchos din Soli - ii prezentau pe evrei ca un popor de “filosofi”.
O. Ploger a demonstrat ca hasizii au o indelungata istorie; miscarea este atestata in secolul III i.H. si se poate presupune ca a inceput in timpul dominatiei persane.
Confruntarea cu elenismul a atins stadiul supreme sub domnia lui Antiochus IV Epiphanes (~175-164 i.H.). De catva timp, deja, opozitia dintre partidul tobiazilor si al oniazilor ameninta sa ia o forma violenta. Filoelenii cereau o reforma radicala, cu menirea de a transforma iudaismul biblic intr-o religie de tip “modern”, asemanatoare cu alte creatii sincretiste contemporane. In ~167 i.H., profitand de o incercare de revolta nereusita din partea oniazilor, adversarii lor l-au sfatuit pe Antiochus sa abroge Tora printr-un decret regal. Templul din Ierusalim a fost transformat intr-un sanctuar sincretist al lui Zeus Olympus, identificat cu Baal fenician. Decretul interzicea sub pedeapsa cu moartea respectarea Sabbatului si a sarbatorilor, practica circumciziunii si posedarea de carti biblice. Peste tot in cuprinsul Palestinei li s-au ridicat altare zeilor pagani si locuitorii au fost obligati sa le aduca sacrificii.
Un preot, Mattathia, apartinand familiei Hasmoneilor, a dat semnalul revoltei armate. El a fost de la inceput sustinut de un grup de zeloti, “evlaviosii” (hassidim). Dupa moartea lui Mattathia, unul dintre fiii sai, Iuda Macabeul, a luat conducerea razboiului. In ~164 i.H., el a ocupat Templul si a restaurat cultul. Aceasta victorie de ordin religios a fost considerate satisfacatoare de catre hassidim. Dar Macabeii au continuat lupta pentru libertatea politica, pe care au obtinut-o in ~128 i.H. Pentru prima oara dupa mai multe secole, evreii aveau iarasi regi proprii, din familia Hasmoneilor. Domnia lor a fost dezastruoasa si in ~69/63 i.H. populatia a acceptat cu usurare suzeranitatea romana. In mediile de oameni piosi (hassidim) isi fac aparitia primele scrieri apocaliptice, Daniel sic ea mai veche sectiune a cartii lui Enoch. In forma sa actuala, cartea lui Daniel a fost terminata catre ~164 i.H. Daniel si Apocalipsele evreiesti infatiseaza un element necunoscut in celelalte traditii: evenimentele care constituie istoria universala nu mai oglindesc ritmul etern al ciclului cosmic si nu mai depind de astre; ele se desfasoara potrivit planului lui Dumnezeu. In calatoria sa extatica la cer, Enoch vede tablele pe care e inscrisa istoria in intregimea sa (I Enoch, 81:1 sq.). Intr-o viziune a Celui Vechi de zile si a judecatii, Daniel asista la coborarea din cer a unei fiinte “ca Fiul Omului”. Prin expresia “Fiul Omului”, Daniel simbolizeaza poporul lui Israel in momentul suprem al triumfului eshatologic. Expresia va avea un mare succes in secolul I i.H.; este de altfel titlul pe care si-l va da Iisus. In cartea lui Daniel si in I Enoch, Dumnezeu ramane figura centrala: raul nu este clar personificat intr-un Vrajmas al lui Iahve. Raul este zamislit de nesupunerea oamenilor (I Enoch, 98:4 sq.) si de revolta ingerilor cazuti. Dar decorul se modifica in chip sensibil in literatura apocaliptica. Primele mentionari ale lui Satan (Iov, 1:6q.; 2:1 sq.; Zaharia, 3:1 sq.) il prezentau ca apartinand curtii ceresti a lui Iahve. El era “Vrajmasul” deoarece era personajul ceresc ostil omului. Acum Satan incarneaza principiul Raului: el devine Vrajmasul lui Dumnezeu. In plus, o noua idee se precizeaza: aceea a celor doua varste sau doua Imparatii: “imparatia de aici” si “imparatia cealalta”. Intr-adevar, gasim scris: “Cel Preainalt n-a faurit o singura varsta, ci doua” (IV Ezdra, 7:50). In varsta aceasta “Imparatia lui Satan” e sortita sa triumfe. Sfantul Pavel il desemna pe Satan ca pe “dumnezeul lumii acesteia” (II Corinteni, 4:4).
Ca si la Isaia si la profetii postexilici, Mesia este vazut intotdeauna ca o fiinta umana: anume el este Regele Poporului lui Dumnezeu. Psalmii lui Solomon, carte redactata in secolul I i.H., contine o rugaciune al carei scop este de a grabi venirea lui Mesia, fiul lui David. Propovaduirea lui Iisus si avantul crestinismului sunt strans legate de fermentul spiritual caracteristic nadejdiilor mesianice si speculatiilor eshatologice evreiesti dintre revolta Macabeilor si distrugerea celui de-al doilea Templu in 70 d.H. Fixitatea Torei si triumful legalismului au pus capat nadejdiilor eshatologice. “Chiar literatura apocaliptica a disparut treptat si a fost inlocuita de mistica evreiasca” (M. Hengel, I, p. 175).
Hengel remarca, pe buna dreptate, ca iudaismul a exercitat cea mai mare influenta istorica in timpul epocii elenistico-romane. “Razboiul de eliberare impotriva seleucizilor si greaua lupta cu Roma sunt probabil unice in lumea antica.” Unic, de asemenea, efortul de prozelitism, care a fost imitat si continuat de crestinismul primitiv. Totusi, “ontologia Torei” si legalismul strict al fariseilor au dus, pe de o parte, la stoparea avantului misionar si, pe de alta parte, la tragic neintelegere fata de crestinism. Mica comunitate iudeo-crestina a reusit sa se mentina in Palestina cu mare dificultate si numai respectand Tora. Acuzatia de apostazie sincretisto-elenistica influenteaza inca in zilele noastre interpretarile ebraice ale figurii lui Pavel. Intelegerea rigida si apologetic a Torei, atat de indepartata de mesajul Profetilor, era ireconciliabila cu eshatologia universala proclamata de Evanghelie, si a trebuit sa fie ignorata. Dar pentru aparatorii Torei, crestinii erau aidoma renegatilor evrei, care, intre ~175-164 i.H., indemnau la apostazie si asimilare.