Matei 3:2 El zicea: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.”
Matei 4:17 De atunci încolo, Isus a început să propovăduiască şi să zică: „Pocăiţi-vă, căci Împărăţia cerurilor este aproape.”
Matei 5:3 „Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăţia cerurilor!
Matei 5:10 Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia cerurilor!
Matei 5:19 Aşa că, oricine va strica una din cele mai mici din aceste porunci şi va învăţa pe oameni aşa, va fi chemat cel mai mic în Împărăţia cerurilor; dar oricine le va păzi şi va învăţa pe alţii să le păzească, va fi chemat mare în Împărăţia cerurilor.
Matei 5:20 Căci vă spun că, dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor şi a fariseilor, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.
Matei 7:21 Nu oricine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri.
Matei 8:11 Dar vă spun că vor veni mulţi de la răsărit şi de la apus şi vor sta la masă cu Avraam, Isaac şi Iacov în Împărăţia cerurilor.
Matei 10:7 Şi pe drum, propovăduiţi şi ziceţi: „Împărăţia cerurilor este aproape!”
Matei 11:11 Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei, nu s-a sculat niciunul mai mare decât Ioan Botezătorul. Totuşi, cel mai mic în Împărăţia cerurilor este mai mare decât el.
Matei 11:12 Din zilele lui Ioan Botezătorul până acum, Împărăţia cerurilor se ia cu năvală, şi cei ce dau năvală pun mâna pe ea.
Matei 13:24 Isus le-a pus înainte o altă pildă şi le-a zis: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat o sămânţă bună în ţarina lui.
Matei 13:31 Isus le-a pus înainte o altă pildă şi le-a zis: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un grăunte de muştar pe care l-a luat un om şi l-a semănat în ţarina sa.
Matei 13:33 Le-a spus o altă pildă, şi anume: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un aluat pe care l-a luat o femeie şi l-a pus în trei măsuri de făină de grâu, până s-a dospit toată plămădeala.”
Matei 13:44 Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu o comoară ascunsă într-o ţarină. Omul care o găseşte o ascunde; şi, de bucuria ei, se duce şi vinde tot ce are şi cumpără ţarina aceea.
Matei 13:45 Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un negustor care caută mărgăritare frumoase.
Matei 13:47 Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu un năvod aruncat în mare, care prinde tot felul de peşti.
Matei 13:52 Şi El le-a zis: „De aceea orice cărturar, care a învăţat ce trebuie despre Împărăţia cerurilor, se aseamănă cu un gospodar care scoate din vistieria lui lucruri noi şi lucruri vechi.”
Matei 18:1 În clipa aceea, ucenicii s-au apropiat de Isus şi L-au întrebat: „Cine este mai mare în Împărăţia cerurilor?”
Matei 18:3 şi le-a zis: „Adevărat vă spun că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu niciun chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.
Matei 18:4 De aceea, oricine se va smeri ca acest copilaş va fi cel mai mare în Împărăţia cerurilor.
Matei 18:23 De aceea, Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat care a vrut să se socotească cu robii săi.
Matei 19:12 Fiindcă sunt fameni, care s-au născut aşa din pântecele maicii lor; sunt fameni, care au fost făcuţi fameni de oameni; şi sunt fameni, care singuri s-au făcut fameni pentru Împărăţia cerurilor. Cine poate să primească lucrul acesta, să-l primească.”
Matei 19:14 Şi Isus le-a zis: „Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci Împărăţia cerurilor este a celor ca ei.”
Matei 19:23 Isus a zis ucenicilor Săi: „Adevărat vă spun că greu va intra un bogat în Împărăţia cerurilor.
Matei 20:1 Fiindcă Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un gospodar care a ieşit dis-de-dimineaţă să-şi tocmească lucrători la vie.
Matei 22:2 „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat care a făcut nuntă fiului său.
Matei 23:13 Vai de voi, cărturari şi farisei făţarnici! Pentru că voi închideţi oamenilor Împărăţia cerurilor: nici voi nu intraţi în ea, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi să intre.
Matei 25:1 Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare care şi-au luat candelele şi au ieşit în întâmpinarea mirelui.
Matei 25:14 Atunci Împărăţia cerurilor se va asemăna cu un om care, când era să plece într-o altă ţară, a chemat pe robii săi şi le-a încredinţat avuţia sa.

site-ul Oastea Domnului

Ce este Împărăţia cerurilor? Despre Împărăţia cerurilor (sau: Împărăţia lui Dumnezeu) vorbeşte Mântuitorul de foarte multe ori şi în chipuri felurite. Multe dintre pildele Sale ilustrează diferite aspecte ale acestei Împărăţii. Cei doi termeni ai expresiei „Împărăția cerurilor” spun fiecare câte ceva despre realitatea minunată pe care ea o defineşte. Al doilea termen arată că este vorba de o realitate cerească. Venirea Împărăţiei cerurilor înseamnă abolirea prăpastiei dintre cer şi pământ, dintre Creator şi creatură. În ce priveşte primul termen, specialiştii atrag atenţia că, de fapt, aramaicul malkuta nu înseamnă atât „împărăţie”, cât mai degrabă „împărăţire”, adică „stăpânire”, „domnie”. O mulţime de profeţii din Vechiul Testament anunţă mântuirea viitoare ca pe o preluare de către Dumnezeu a stăpânirii sau a domniei asupra oamenilor şi a lumii în ansamblul ei, adică asupra întregii creații. Domnul Îşi va arăta slava Sa, iar oamenii, întorcându-se de la păcatele lor, Îl vor recunoaşte pe El ca Domn şi Stăpân. La profeţii vechi, împlinirea acestei făgăduinţe apare mereu legată de Mesia şi de lucrarea Sa. Nenumărate sunt profeţiile mesianice care vorbesc despre instaurarea Împărăţiei mesianice, despre pacea şi fericirea acestei Împărăţii etc.

Dacă toţi profeţii vechi vorbeau despre Împărăţia lui Dumnezeu la timpul viitor, ca de o realitate pe care o vedeau de departe şi o iubeau cu dor (Evrei 11,13), Mântuitorul Hristos poate să proclame: „S-a împlinit vremea” (Mc 1,15). Acum, la începutul activităţii Sale, El nu zice încă: „A venit Împărăţia cerurilor!”, ci „S-a apropiat Împărăţia cerurilor!” Aceasta deoarece Împărăţia cerurilor va deveni o prezenţă concretă în lume numai ca rod al preamăririi lui Hristos. Numai după Înviere poate Domnul să zică: „Datu-Mi-s-a toată puterea în cer şi pe pământ” (Mt 28,18). Preamărit fiind de-a dreapta Tatălui, „mai presus decât toată domnia şi stăpânirea şi puterea şi dregătoria şi decât tot numele ce se numeşte nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor” (Ef 1,21), lui Hristos îi sunt supuse toate (I Cor 15,27) şi El este proclamat „Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor” ( (I Tim 6,15; Apoc 17,14; 19,16).

4. Împărăția cerurilor – o realitate nu numai viitoare, ci și prezentă. Chiar înainte de patimile Sale, Mântuitorul poate vorbi de Împărăţia cerurilor ca despre o realitate deja prezentă. Cuvintele Sale, pline de adâncimi dumnezeieşti, şi minunile Sale, cum oamenii niciodată n-au mai văzut, erau semne evidente ale ţâşnirii în lumea noastră a acelei realităţi cu totul noi şi minunate care este Împărăţia lui Dumnezeu. Ceea ce înseamnă că, până la întemeierea Bisericii, la Cincizecime, Împărăţia lui Dumnezeu este prezentă în lume în însăşi persoana şi lucrarea lui Hristos. De aceea, atunci când este acuzat că scoate demonii cu Beelzebul, Mântuitorul spune răspicat: „Iar dacă Eu cu degetul lui Dumnezeu scot pe demoni, iată a ajuns la voi Împărăţia lui Dumnezeu” (Lc 11,20).

De aceea, şi despre cei care L-au primit pe El şi cuvântul Său, Domnul spune că, deja, a lor este Împărăţia cerurilor (de notat că verbul este la timpul prezent, iar nu la viitor). Astfel, de pildă, în Fericirea întâi: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor” (Mt 5,3); şi, la Luca (6,20): „Fericiţi voi cei săraci, că a voastră este Împărăţia lui Dumnezeu”. La fel, în Fericirea a opta: „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este Împărăţia cerurilor” (Mt 5,10).

5. Împărăția lui Dumnezeu și Biserica. Împărăţia cerurilor există deja ca o realitate concretă în lume prin Biserică. În Epistola către Efeseni, după ce spune că Dumnezeu „toate le-a supus sub picioarele Lui (Hristos)” (1,22a), Sfântul Apostol Pavel adaugă: „şi, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea (pleroma) Celui ce plineşte toate întru toţi” (1,22b-23). Acelaşi Apostol, în Epistola sa către Coloseni, după ce vorbeşte despre întâietatea şi supremaţia absolută a lui Hristos, zice: „El este capul trupului, adică al Bisericii, Cel ce este începutul, întâiul născut din morţi, ca să fie El Cel dintâi întru toate” (Col 1,18). Astfel, Hristos este, prin Înviere și Înălțarea la cer, „Împărat al Împăraţilor”. Un Împărat Care are deja o Împărăţie. Dar, în etapa prezentă a istoriei mântuirii, domnia lui Hristos se manifestă prin Biserică. El este „Capul trupului, adică al Bisericii” şi domneşte în lume prin cei uniţi cu El, prin Duhul Sfânt, în realitatea nouă şi dumnezeiască a Trupului Său tainic, adică a Bisericii.

La Parusie, adică la sfârşitul lumii prezente, când toţi vrăjmaşii Săi vor fi fost supuşi sub picioarele Sale, când va fi fost nimicit „vrăjmaşul cel din urmă”, adică moartea (I Cor 15,25-26), şi când întreaga creaţie va fi „recapitulată” (Ef 1,10), adică adusă la unitate sub un singur Cap, Hristos, când, adică, Biserica, Trupul lui Hristos, se va extinde şi va cuprinde creaţia în ansamblul ei, atunci Împărăţia (Domnia) lui Hristos va ajunge la plinirea, la desăvârşirea ei. Rând pe rând, toate cele ce ţin de lumea creată se vor supune lui Hristos. După ce înfăţişează acest progres majestuos şi ireversibil al stăpânirii lui Hristos asupra tuturor celor create, Apostolul Pavel adaugă: „Iar când toate vor fi supuse Lui, atunci şi Fiul Însuşi Se va supune Celui ce I-a supus Lui toate, ca Dumnezeu să fie totul întru toate” (I Cor 15,28).

Se cuvine să ştim că, prin Biserică, Împărăţia lui Dumnezeu este deja a celor ce sunt ai lui Hristos. Fiind în Biserică, noi suntem deja în Împărăţia lui Dumnezeu şi Împărăţia lui Dumnezeu este deja în noi. Nu avem încă desăvârşirea, dar avem totuşi, în inimile noastre, „arvuna Duhului” (II Cor 1,22; 5,5), adică Duhul lui Hristos ca arvună a Împărăţiei cerurilor. Iar desăvârşirea o aşteptăm ca un dar eshatologic. Suntem în Împărăţia lui Dumnezeu, dar totuşi ne rugăm mereu: „Vie Împărăţia Ta”. Căci, pentru cei ai lui Hristos, timpul de acum, dintre prima şi a doua venire a lui Hristos, care poate fi numit „timpul Bisericii”, apare marcat de tensiunea dintre „deja” şi „nu încă”, adică dintre ceea ce ei au primit deja din darurile Împărăţiei şi ceea ce aşteaptă ca dar al veacului viitor.