Teologul şi scriitorul Stylianos Kementzetzidis afirma şi pe bună dreptate, sub insuflarea Duhului Sfânt, că “Sfinţii Părinţi sunt prelungirea în lume a Evangheliei, pentru că Biserica e atelierul sfinţeniei”. Citind Patericul secolului XX, apărut la editura Egumeniţa, Galaţi, nu ai cum să nu dai dreptate cuvintelor sale sfinte, fiindcă într-adevăr, Sfinţii Părinţi încă mai trăiesc printre noi, încă se roagă pentru noi şi vor mijloci pentru noi în faţa tronului Atotputernicului Dumnezeu până la sfârşitul veacurilor. Cartea de faţă e o mijlocire între noi şi aceşti Sfinţi Părinţi, dar e şi dovada incontestabilă a dăinuirii virtuţii creştine chiar într-un secol al lepădării şi al îndepărtării de cele sfinte. Găsim în aceste pagini portretele duhovniceşti, ale unor hristofori, îngeri în trup, precum avva Paisie Aghioritul, avva Sofronie Saharov, avva Iustin Popovici, avva Ilie Cleopa, avva Porfirie Bairaktaris, avva Dimitrie Gagastathis, avva Iacov Tsalkis, avva Iosif Spileotul, avva Amfilohie Makris, avva Ieronim al Eghinei, avva Filothei Zervakos şi mulţi alţi Sfinţi Părinţi, portrete ce reies din minunatele mărturii ale unor teologi care i-au cunoscut direct pe aceşti Păstori ai neamului creştinesc, mărturii consemnate de către Klitos Ioannidis. Sfinţenia acestor Părinţi trebuie înţeleasă ca o încercare continuă de a ajunge “la unirea şi la asemănarea cu Persoana dumnezeiască revelată pe pământ, Care este Hristos. Sfinţenia nu poate să existe în afara efortului de a-L urma pe Hristos şi de a împlini unirea cu El”. Descoperim în acest izvor nesecat de flori duhovniceşti cele două momente esenţiale din viaţa creştinului autentic: purtarea crucii personale şi bucuria Învierii. Nevoinţa duhovnicească, ascetism, mila creştină, pocăinţa şi mângâierea celor deznădăjduiţi, iată ceea ce îi uneşte pe toţi Părinţii Sfinţi, şi în acest sens dăm ca exemplu pe Părintele Iacov Tsalikis care “punea banii primiţi într-o sacoşă şi niciodată nu ştia ce sumă era înăuntru. Iar când venea cineva care avea nevoie, băga mâna în sacoşă şi îi dădea câţi bani apuca. Uimitor era faptul că sacoşa nu se golea niciodată”. Aceşti Sfinţi Părinţi ne învaţă un lucru esenţial: postul nu înseamnă numai abstinenţa de la pătimirea trupească, abţinere de la necesităţi fizice, dar mai ales ceea ce înseamnă a posti de ambiţii, de patimi, de tot ceea ce e lumesc şi dăunător sufletului. Iată ce simţea un ortodox în preajma părintelui Porfirie: “simţeai că te afli dinaintea unui sfânt şi înţelegeai cu adevărat ce înseamnă om sfânt: simplitate şi smerenie. Era omul slăvirii şi al rugăciunii”. Şi ce am mai putea adăuga referitor la minunile pe care aceşti călăuzitori spre Împărăţia Lui Hristos le făceau, fiindcă de vom îndrăzni să mai adăugăm ceva ne cuprinde sentimentul nimicniciei noastre.

Părintele Ilie Cleopa apare şi el în această carte duhovnicească, potir al sfinţeniei, “far luminos de înţelepciune, de sfinţenie şi de mărturisire sfântă”, “păstor al oilor raţionale”. În anul 1977 Dumnezeu l-a învrednicit pe părintele Cleopa să se închine la Locurile Sfinte, şi iată că s-a întâlnit cu părintele Paisie, şi iată cum a lucrat Dumnezeu: în timp ce părintele Cleopa vorbea în româneşte, părintele Paisie îl auzea vorbind în greceşte, iar când părintele Paisie vorbea în greceşte, părintele Cleopa îl auzea în româneşte. Iată cum lucrează harul Lui Dumnezeu. Memorabile şi înduioşătoare sunt cuvintele sfântului părinte Cleopa la întrebarea unor teologi americani: “toţi oamenii din Munţii Carpaţi sunt teologi, pentru că ştiu să se roage şi stau la slujbe câte 4-5 ore fără să aibă scaune, ca şi cum ar fi călugări. Ştiu să se mărturisească, să postească ca nişte pustnici, au conştiinţă ortodoxă şi se luptă ca să stea cu cinste dinaintea Lui Dumnezeu. Aceştia sunt teologi, nu cei care studiază pe la şcolile contemporane”. Multe sunt minunile acestor Sfinţi Părinţi, mare este minunea credinţei lor, devenind adevărate “Evanghelii vii”, care “se mulţumesc cu acţiunea Luminii asupra sufletului şi duhului lor: împăcarea cu Dumnezeu, mângâierea nepreţuită, simţirea veşniciei, înfrângerea morţii”. Dacă cineva se întreabă care este scopul existenţei noastre, în această carte va găsi nu numai un răspuns, ci nenumărate căi pentru a ajunge la Lumina lumii.

Lectura profundă şi mai ales adâncirea sensului cuvintelor înţelepte ale acestor păstori nu poate să nu zguduie în sens de “trezire duhovnicească”, de transfigurare atât cât e permisă, după smerenia fiecăruia, dar mai ales regăsirea acelei armonii după care tânjeşte sufletul nostru, armonie înţeleasă ca lepădare a sinelui şi urmare a Lui Hristos. Asta e lecţia pe care ne-o dau Părinţii prin exemplul personal, prin izvorul nesecat al dragostei pentru Dumnezeu şi pentru semeni, fiindcă dragostea e singura virtute care rămâne şi dincolo de viaţă. Credinţa e confirmată, întrucât prin ea vedem puterea dumnezeiască, în timp ce nădejdea ne-a călăuzit pe pământ. Legătura dintre lumea pământească şi viaţa cerească e tocmai această forţă a dragostei inaccesibilă în totalitate minţii umane. Şi mai învăţăm ceva din această carte de spiritualitate ortodoxă, şi anume, că atitudinea şi conştiinţa ortodoxă se formează prin puterea rugăciunii, care înseamnă de fapt încă o treaptă urcată spre Împărăţia Lui Dumnezeu.

Înduioşător până la lacrimi e sfârşitul hărăzit părintelui Filumen. Slujind la Fântâna lui Iacov, în timpul Vecerniei, nişte evrei fanatici care revendicau locul de închinăciune ca fiind al lor, l-au atacat pe părinte cu topoare şi l-au omorât, după care au jefuit Biserica şi au aruncat-o în aer cu o grenadă. Moartea sa mucenicească şi trupul său nestricat au rămas dovada vie a sfinţeniei şi a incomensurabilei dăruiri spre cele veşnice.

Multe sunt minunile şi faptele indubitabil ziditoare de suflet ale acestor proroci ai neamului creştinesc, fie el românesc, sârbesc, grecesc. Iată ce mărturiseşte Domnul Iisus Hristos despre ei: “Voi sunteţi sarea pământului…Voi sunteţi lumina lumii…Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri” (Matei 5, 13-16). Iar sfârşitul acestor hristofori, purtători de Duh Sfânt, e pe măsura vieţii lor inimitabile: de exemplu, pe chipul părintelui Iustin Popovici, în momentul trecerii spre cele veşnice, puteai citi o bucurie nemăsurată, “aveam în faţa mea un om de optzeci şi cinci de ani care purta în el reînnoirea şi tinereţea veşnică”.

Ce ne rămâne de la aceşti Sfinţi Părinţi? Ne rămâne, în primul rând, puterea exemplului propriu al afirmării nemijlocite a credinţei veşnice, ne rămâne vulcanismul şi fervoarea trăirii postului şi a rugăciunii, ne rămâne smerenia desăvârşită şi dragostea ca supremă manifestare a înduhovnicirii, ne rămân cuvintele lor memorabile ce vorbesc inimii, ne rămâne lumina suferinţei şi candela credinţei, smerenia şi umilinţa. Ei “urcă pe scara lui Iacov , care uneşte cerul cu pământul” (Klitos Ioannidis)şi de la înălţimea veşniciei ne fac semn cu mâna pentru a-i urma. Să dea Bunul Dumnezeu ca aceşti stâlpi ai Bisericii să rămână pentru noi îndrumători spirituali, imbolduri pentru lucrarea credinţei, pentru purtarea crucii, pentru a auzi şi noi pe Mântuitorul îndemnându-ne: “Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii”(Matei 25, 34).