1. Gelozia – invidie.

Apare într-o relaţie în care unul din parteneri are un complex de inferioritate. Celălalt este perceput ca mai bun, mai competent, superior şi prin aceasta ca amenintator pentru stabilitatea realatiei. Acest tip de gelozie rezultă dintr-o preocupare exagerata pentru sine şi un respect de sine diminuat. Când mă accept şi mă iubesc aşa cum sunt, calităţile partenerului meu sunt motive nu de invidie ci de bucurie şi admiraţie. Sunt fericit să am o relaţie apropiată cu el/ea, deoarece însuşirile lui/ei remarcabile pot dinamiza propriile mele calităţi corespondente, ajutându-mă să evoluez.

De exemplu, inteligenţa superioară a partenerei mele nu mă complexează ci mă stimulează să gândesc mai atent şi mai profund, îi admir această aptitudine şi mă bucur să o amplific în mine însumi, în prezenţa ei. Nu o invidiez pentru că între noi nu există competiţie. Singura competiţie în care, eventual, sunt angrenat este cea cu mine însumi iar premiul se numeşte ACTUALIZAREA PROPRIULUI POTENŢIAL. în această cursă, la capitolul “inteligenţă”, partenera mea este antrenorul şi suporterul meu, în nici un caz adversarul meu.

2. Gelozia – competiţie

Este legată de primul tip, cu diferenţa că realizările intelectuale, profesionale sau sociale ale partenerului sunt percepute ca ameninţătoare pentru imaginea de sine a celuilalt. Evident, dacă lucrul acesta se întâmplă imaginea de sine este neclară, instabilă sau distorsionată. Ea poate fi nerealist desenată sau gonflată, pentru a compensa trăirile de inadecvare, neajutorare sau lipsa de valoare de la nivel inconştient.

3. Gelozia – posesivitate

Pleacă de la premisa ciudată că între oameni există relaţii de proprietate, ca între un om şi periuţa lui de dinţi, identitatea psihologică a partenerului este nerecunoscută sau exclusă. Valoarea partenerului este pur instrumentală: are o casă intr-un cartier rezidenţial, este bună la pat, are o maşină “marfă”, găteşte bine, e chipeş, e sexy, se îmbracă modern, se pricepe la copii, are rude în străinătate ş.a.m.d. Citită analitic, această relaţie dezvăluie autodevalorizarea inconştientă a “proprietarului”. Raţionamentul lui este “Nu sunt bun de nimic, sunt singur şi nu valorez nimic fără tine. Am nevoie de atenţia şi dragostea ta permanentă şi de aceea nu-ţi dau voie să te îndepărtezi” .

Dacă invidia poate deveni stimulativă pentru atingerea unui scop “Sunt invidios pe condiţia ta fizică şi mă voi antrena serios pentru a te depăşi”, posesivitatea contribuie la ratarea lui. Cu cât e mai compulsivă nevoia de a fi iubit, cu atât devine mai putin probabilă satisfacerea ei. Nimeni nu are chef să rămână lângă cineva care îl controlează, îi dictează conduita şi îl tratează ca pe un obiect.

EL: “Aş vrea să fim tot timpul împreună. Simt că înnebunesc dacă pleacă pentru o zi. Vreau să fie cu mine si să facem totul împreună. Plecările ei mă înfurie. Trăirile astea se tot acumulează şi cam o dată pe lună explodez. Cearta este atunci groaznică. Când ne certăm, în mod curios, sunt sigur că mă iubeşte. Trebuie să simt că mă iubeşte, am nevoie să-mi arate permanent asta.”

4. Gelozia – excludere

Este hrănită de sentimentul de a fi neglijat sau exclus si are rădăcini clare în dinamica relaţională din familia de origine. Băieţii neglijaţi de .mamă sau fetele neglijate de tată aduc cu ei, în relaţia de cuplu, trăirile infantile de îndepărtare, singurătate şi abandon.

EA: “Tata era un ins imprevizibil şi la fel este şi EL. Am început odată să curăţăm grădina când a sunat telefonul şi a trebuit să plece urgent la birou. M-am simţit complet neimportantă pentru el, ca şi cum n-ar fi existat decât blestemata lui de slujbă bine plătită. Exact aşa era şi tata. începeam să ne jucăm amândoi şi deodată găsea altceva mai important de făcut”.

Trăirile de acest tip sunt alimentate de atentia, timpnl şi interesul pe care partenerul le consacră preocupărilor profesionale, relaţiilor cu alte persoane sau activităţilor recreative. Ai toate motivele să fii supărată dacă în fiecare weekend merge cu prietenii lui pe stadion. Dar să-i faci o scenă pentru că, din an în Paşte, priveşte un meci la televizor în loc să vină cu tine la cumpărături, e deja altceva.

5. Gelozia – suspiciune

Apare în relatia interpersonală, atunci când unul din parteneri este mai senzitiv, nu are incredere in sine şi nici în ceilalţi. în cazurile mai grave (mai apropiate de patologie), gelosul de acest tip are o structură de personalitate de tip paranoic (îi suspectează pe ceilalţi că ar fi rău intenţionaţi în ceea ce-l priveşte, pune la îndoială loialitatea altora, caută asiduu dovezi în sprijinul bănuielilor sale, se simte repede ofensat, nu are simţul umorului, este încredinţat că are dreptate şi rezistă oricăror argumente).

Alteori, suspiciunea unei persoane legată de partenerul ei (“cred că mă înşeală”) este proiecţia propriei dorinţe inconştiente de a-l înşela. Dorinţa este inhibată însă presiunea ei este atât de mare încât pătrunde totuşi în câmpul conştiinţei, cu diferenţa că pare că a venit din afară (este percepută ca o dorinţă a partenerului).

Atunci când nu se transformă în gelozie, suspiciunea poate fi interpretată, dintr-o perspectivă pozitivă, ca abilitate de a opera cu variante de comportament, de a observa atent şi a face presupoziţii inteligente. Dacă partenerul îşi petrece mai puţin timp cu tine, dacă nu mai este la fel de activ sexual, dacă are mai puţini bani şi dacă este căutat mai des de o persoană de sex opus, suspiciunea ta pune în gardă asupra unei posibile deteriorări a relaţiei voastre. Ea nu se converteşte în gelozie decât atunci când eviţi să ai o discuţie deschisă cu partenerul tău pe această temă sau nu acorzi nici un credit explicatiilor lui, fără ai putea dovedi contrariul.

8.2. “Aşa sunt eu din fire: mai gelos”

Cei care, în copilărie, au fost tratati nedrept sau cu o perceptie acută a lipsei de loialitate a oamenilor sunt mai susceptibili să dezvolte în relaţia de cuplu trăiri de gelozie fără nici un fundament în comportamentul partenerului. Ca adulţi, ei se aşteaptă să fie nedreptătiţi sau înşelaţi, ca atunci când erau copii.

ACESTE AŞTEPTĂRI SUNT DE NATURA INCONŞTIENTĂ. Un flirt nevinovat al partenerului sau o îmbrăţişare amicală pot declanşa furia intensă şi un torent de acuzaţii şi interpretări.

Persoanele lipsite de încrederea în propriile capacităţi relaţionale, critice cu ele însele şi având complexe de inferioritate pe linia masculinităţii sau feminităţii, în faţa unui potenţial rival, vor fi mai predispuse să creadă că partenerul este atras de acesta. Trăirea de inadecvare nerecunoscută le face să atribuie potenţialului rival nu calitatea reală de obiect de invidie pentru ele ci calitatea presupusă de obiect de atracţie pentru partener.

Geloşii incapabili să se dăruie, şi să se investească în parteneriat uzează de trairea lor într-o rnanieră manipulativă, nu pentru a elimina ameninţările ci pentru a se asigura de dragostea partenerului. Raţionamentul inconştient din spatele acestui comportament este: “Eu nu mă pot dărui şi în ceea ce priveşte dăruirea nu sunt sigur. Trebuie să fac ceva pentru a rnă asigura de dragostea ta” . Un alt gând, “Eu nu mă pot dărui şi cred că nici tu nu te poţi dărui”, când e urmărit cu perseverenţă, îl determină pe partener să cedeze în cele din urmă, din cauza lehamitei: “M-am săturat să îţi tot dovedesc dragostea mea” . Moment în care gelosul exclamă: “Aha, ştiam eu!” .

Partenerii foarte geloşi, fie că actionează din neincredere şi teama de abandon fie din nevoia de a poseda şi controla, sfârşesc, prin a-l face pe celălalt să se simtă prins în capcană, asaltat, devalorizat sau nerespectat. Atenţia constantă şi constrângerile autoinpuse, pentru a nu da prilejul suspiciunilor conduc nu doar la pierderea independenţei, ci şi a simţului integrităţii personale. Pe de altă parte, acuzaţiile repetate de infidelitate pot deveni sui-generis “programe negative” în soft-ul psihologic al celui acuzat, astfel încât acesta ajunge într-adevăr la trădare (fenomen de tipul “profeţie autoîmplinită”) sau îşi repolarizează sentimentele, înlocuind iubirea cu ura.

Toate aceste trăsături de personalitate, alături de narcisism şi imaturitate emoţională semnalează aptitudini incerte (ca să mă exprim elegant), pentru relaţia de parteneriat erotico – afectiv. Un partener echilibrat şi stabil emoţional, capabil a se orienta şi spre alte optiuni nu va tolera mult timp comportamentul celui gelos şi, în cele din urmă îl va respinge.

Egoismul trebuie distins de interesul propriu. Sunt egoist atunci când nu-mi pot reprezenta reciprocitatea, când sunt centrat pe propriile nevoi şi dorinţe şi nu ţin cont de celălalt.

Este un aranjament psihic specific copiilor care nu ştiu să împartă cu alţii, să ţină seama de dorinţele celorlalţi, care vor să aibă acum, fără nici un fel de amânare. “Copiii” de acest fel au buletin de identitate, carnet de asigurat şi uneori talon de pensie.

Promovarea propriului interes, în comparaţie cu egoismul, este o atitudine sănătoasă şi perfect rtzonabilă. Din când în când, e necesar să mă plasez deasupra intereselor celorlalţi. Dacă cineva strigă după ajutor în larg iar eu nu ştiu să înot, interesul personal îmi dictează să NU plec vitejeşte spre el, pentru a muri împreună. Dacă familia partenerei mele îmi oferă o friptură apetisantă iar organismul meu nu tolerează carnea de porc, interesul personal îmi cere să NU mănânc, cu riscul de a părea nepoliticos sau indiferent la strădaniile culinare ale soacrei.

O persoană care răspunde propriului interes este dispusă să facă sau să întoarcă o favoare, să mulţumească sincer pentru un serviciu şi să acorde celuilalt un privilegiu similar celui pe care îl solicită. Un egoist nu are această disponibilitate.

Persoanele imature afectiv nu-şi pot controla izbucnirile agresive şi tolerează greu (uneori deloc) frustrarea, ameninţările sau respingerea. Nu îi recunosc partenerului DREPTUL DE A GREŞI şi îşi transformă dorinţele în revendicări nevrotice. Ca un copil care nu a primit ciocolata, au un acces de furie. Ciocolata sau îngheţata din copilărie sunt acum dragostea, atenţia sau dăruirea sexuală partenerului.

Un imatur se enervează, îşi dramatizează emoţiile şi “depăşeşte măsura” nu atunci când nu obţine CEEA CE DOREŞTE, ci când nu obţine CEEA CE REVENDICĂ. În timp ce o persoană mai echilibrată preferă ca, la o petrecere, soţia lui să se distreze alături de el, dar NU-I IMPUNE aceste dorinţe, un imatur insistă şi chiar face o criză dacă această cerere expresă nu este satisfăcută.

Nu este rară, pentru multe persoane geloase, să nu-şi asume responsabilitatea pentru trăirile lor. Dacă partenerul meu dansează cu altcineva, sub ochii mei, gelozia pe care o resimt ÎMI APARŢINE. Eu sunt singura responsabilă pentru ea. El nu face decât să apese un buton pe care scrie: “Când partenerul meu dansează cu altcineva, el mă înşeală” . Dar butonul şi mesajul lui SUNT ALE MELE. La fel de bine ar fi putut scrie: “Când partenerul meu dansează cu o altă femeie, el este un bărbat atrăgător de care sunt mândră” .

NIMENI, NICIODATĂ NU NE FACE GELOŞI. Cauza trăirilor de gelozie nu se află în comportamentul partenerilor noştri, ci în felul în care noi interpretăm comportamentul lor. Când interpretarea este corectă, trăirea afectivă nu este gelozia ci tristeţea/furia: “Mă gândesc la faptul că mă înşeli şi asta mă întristează/mă înfurie” . Este însă mult mai uşor să-l facem pe celălalt responsabil pentru trăirile noastre. Celălalt caz reclamă efortul de a ne cunoaşte şi transforma şi cine are chef de o asemenea muncă?

Spre deosebire de tristeţea sau furia menţionate mai sus, care sunt trăiri emoţionale pure, necontaminate de nimic, gelozia este un amalgam de afecte, emoţii şi idei trăite frustrant, o constelare ideo – afectivă ce implică teama de abandon, sentimentul de a fi prejudiciat, ostilitatea pentru partener sau rival, autodevalorizarea şi neîncrederea în sine.

Nonasumarea responsabilităţii este detectabilă în constrângerea sau manipularea celuilalt astfel încât EL/EA SĂ ACŢIONEZE şi NU EU. Pentru ca eu să nu mai fiu gelos, tu trebuie să faci ceva: să nu întârzii, să nu fii cald/ă cu altcineva, să faci ceea ce îţi cer, să mă asculţi, să pui nevoile mele mai presus de nevoile tale. (Sclipitoare manevră, trebuie să recunoşti.). Mesajul pe care-1 transmit, indirect, este că gelozia mea nu este problema mea, ci PROBLEMA TA! Adică, dacă tu te- ai comportat altfel, gelozia nu ar exista şi relaţia noastră ar fi extraordinară.

TRĂIRILE NOASTRE, ÎN MĂSURA ÎN CARE SUNT NEGATIVE SAU PERTURBATOARE, SUNT PROBLEMELE NOASTRE. Ceilalţi sunt doar stimuli, condiţii, fundal. A-l face pe celălalt responsabil sau vinovat este ca şi cum am învinui cerul pentru că plouă. Ploaia vine, într-adevăr, de sus dar este responsabilitatea noastră să ne adăpostim sub o umbrelă.

A-l face pe celălalt responsabil sau vinovat este ca şi cum am învinui cerul pentru că plouă.

Non – asumarea responsabilităţii, ca modalitate de a dinamita o relaţie iniţial promiţătoare, rivalizează cu comportamentele autodistructive. Din acest punct de vedere, persoanele geloase oricât de şcolite sau inteligente ar fi, par oarbe.

Ele se comporta astfel încât să-i îndepărteze chiar pe cei după a căror dragoste tânjesc. Sunt asemenea unor copii care scâncesc, plâng, ţipă, dau din picioare sau, într-un limbaj mai frust, fac ca toţi dracii pentru a avea ceea ce îşi doresc, cu orice preţ. Devin o povara pentru parteneri, si intr-un chip foarte curios, se aşteaptă să fie iubiţi pentru conduitele lor infantile, meschine sau josnice.

In sfârşit, nu vreau să închei acest subcapitol fără a aminti de “mentalitatea stăpân – sclav” specifică anumitor persoane geloase. Preluând această concepţie de la propriile lor familii, asemenea unui bun de mare preţ, ele isi considera partenerii obiecte comerciale, mărfuri asupra cărora deţin drepturi de proprietate.

Stăpânul are un fel de drepturi de sorginte divină asupra sclavului. Ii poate pretinde orice şi la nevoie îi impune orice, chiar într-un mod violent, fără a se simţi vinovat. Stăpânului nu-i pasă de setimentele sclavului si uneori este incapabil să şi le reprezinte.