DESPRE IUBIREA PÂNA LA URA DE SINE

De câte ori sufletul meu ca o mica fiinta fara ajutor nu atârna deasupra prapastiei, cuprins de o mare spaima; nu era o spaima pamânteasca , caci nu nazuiam catre o infinita prelungire a acestei vieti. Groaza mea provenea din faptul ca, de îndata ce Dumnezeu a coborât pâna la mine, am vazut cu ce rani eram plin. Mi-am dat seama ca sunt cu totul incapabil de Împaratia Sfântului Dumnezeu. Nu sunt în stare sa descriu acea durere care ma afunda în îndelungatul plâns profund. Desi fara minte, eu totusi stiam ca ma aflu în mâinile Creatorului, despre care este scris: “Cumplit lucru este sa cazi în mâinile Dumnezeului celui viu” (Evr. X, 31). Greutatea care ma sfarâma era aproape insuportabila si nu o data am încercat sa ma smulg din sfintele Lui mâini (Ioan X, 28), dar toate încercarile mele s-au prabusit, deoarece nu aveam unde ma duce: nimic din lumea aceasta nu ma atragea, nimic nu putea satisface duhul meu.

…Cutremurul în fata pierii vesnice si plânsul de pocainta ma prefaceau într-un chip tainic în întregime îm “rugaciune”. Duhul meu liber, nesilit de vointa, se înalta la o asemenea stare în care contemplam realitati necunoscute mai înainte: nemarginita prapastie a iadului, dar si Cerul plin de stralucirea Luminii necreate. Fie binecuvântat Numele Lui în vecii vecilor!

.Sa nu va asteptati de la mine sa descriu dupa regulile artei istoria sufletului meu din îndelungatii ani ai trecutului meu. Uneori, sufletul meu cobora în vaile cele mai de jos ale iadului, iar în alte momente îl înalta Domnul pâna la ceruri. Din timp în timp, sufletul statea pe acel nedefinit hotar de unde venea si Lumina Dumnezeirii si “întunericul cel mai dinafara”, care aducea groaza în suflet. O groaza care nu semana cu groaza din fata mortii fizice. O, nu, aceasta era ceva de alta natura. În fata duhului meu se deschidea vesnicia cea buna, care era înca departe de mine, precum si întunericul atemporal, care îsi anunta prezenta launtrica. Eram într-o stare de explozie; neeliberat de tirania patimilor, sufeream si în setea mea dupa binele absolut nazuiam spre Dumnezeu.

Rugaciunea plina de pocainta ma mistuia. O putere imponderabila, nevazuta ma transporta într-un spatiu spiritual. “Acolo” eram singur. Disparea pamântul, nu era nici soare, nici stele, nici oameni, nici o alta oarecare faptura. Nu-mi simteam nici trupul. Se întâmpla sa nu vad lumina ca atare si, totusi, vederea mea patrundea în adâncimi abisale. Sufletul cuprins de o dureroasa disperare îl chema pe Dumnezeu. Da, eu sunt pacatos, dar mi-e sete de Dumnezeu, de sfântul Dumnezeu. În amintirea mea nu erau acte concrete din trecutul meu, în afara de patrunzatoarea constiinta a lepadarii mele de Dumnezeu, pe care îl stiam din anii copilariei mele si din prima tinerete…

O asemenea rugaciune a pus stapânire pe mine cu o deosebita putere, când ma aflam deja în pustie. Nu voi putea spune acum cât au durat rugaciunile mele în acea noapte sau în cealalta. Mi-aduc aminte ca, atunci când sufletul meu se întorcea spre obisnuita simtire a lumii materiale, simtamântul duhovnicesc pe care îl încercam din rugaciune în acea stare fara sunete, mai presus chipuri ramânea cu mine, în mine. În acea nemarginire nu exista nici sus, nici jos, nici înainte, nici înapoi, nici la dreapta nici la stânga.

DESPRE LUMINA NECREATA

1. Calea spre vedere

…Lumina Împaratiei ceresti vazuta pe Tabor sau pe drumul Damascului ori în alte împrejurari atrage spre sine, dar se vede în chip neajuns, depasind la infinit vrednicia noastra, mai bine zis nevrednicia noastra. Rugaciunea tâsnita din aceasta sfânta durere lanseaza duhul omului în alta lume; si aceasta lume pamânteasca este uitata; si însusi trupul nu se mai simte. Parintii numeau aceasta stare “iadul pocaintei”, care ne aseamana cu Hristos, pogorându-se în “iadul Iubirii”. Oricât de greu ar fi acest “chin adamic”, oricât de mare ar fi aceasta suferinta, lânga ea este prezenta bucuria chemarii lui Dumnezeu si lumina unei vieti noi.

Mi-e mi-a fost dat sa traiesc câteva genuri de lumina si de lumini: “lumina” inspiratiei artistice, provocata de frumusetea lumii vazute; “lumina” contemplatiei filozofice, care trece în experienta mistica; vom introduce aici si “lumina” cunoasterii stiintifice, care are întotdeauna si inevitabil o valoare relativa; am fost ispitit de aparitiile luminoase aduse de duhurile vrajmase. Dar, deja, în vârsta matura, când m-am întors la Hristos, ca la un Dumnezeu desavârsit, mi-a stralucit Lumina cea fara de început. Aceasta minunata Lumina, în masura în care dupa bunavointa de Sus mi-a fost dat s-o cunosc, le-a întunecat pe toate celelalte, întocmai cum soarele ce rasare nu permite sa se vada nici chiar stelele cele mai luminoase.

Faptul Întruparii lui Dumnezeu ocupa un loc central în istoria omenirii, de la crearea lumii. Acest eveniment a rasturnat toate încercarile omenesti de a cunoaste Începutul Cel fara de început, prin eforturi venind de jos, chiar daca aceste eforturi par uneori geniale…

…Dar nici acum nu pot povesti
acel profund proces care se petrece înlauntrul meu. Nu pot gasi numele acelei puteri, care în chip retinut, dar activ, îmi vindeca mintea si inima. În locul cel mai intim al inimii se înalta ceva tainic, totusi ceva cunoscut din frageda mea copilarie. Cresterea aceasta era unica: când primea o forma lenta dintr-un proces anevoios, când izbucnea…

…Noi coborâm, în actul osândirii de sine, în prapastii întunecoase, pentru ca în momentul când, întru Hristos si prin El, ni se deschide chipul cel mai înainte de veci al Omului în mintea creatoare a lui Dumnezeu, sa începem sa sesizam bezna întunecarii noastre. Dupa cum fulgerul care scânteiaza în noapte face întunericul mai nepatruns, tot astfel , ivindu-se noua lumina Dumnezeirii, prin contrast, ne face sa vedem întunericul din launtrul nostru, asemenea unei mase dense de murdarie respingatoare. Aceasta vedere genereaza înlauntrul nostru o mare durere, care loveste fiinta noastra în toate planurile. Suferinta duhului nostru în acest timp trece peste limitele temporale: ea depaseste oricare durere fizica. Ne afundam în întregime în râurile lacrimilor. Fiind robi ai patimilor, noi ne vedem deodata rupti de la Dumnezeu, a carui sageata a iubirii ne-a ranit pe noi. “Din adâncuri strigam catre El” (Ps. 129, 1).

Asa se zamisleste în noi pocainta. La început, ea este însotita de o profunda tristete; apoi, schimbându-se în intensitatea încordarii si în formele sale, cainta ramâne cu noi nedespartita. Pocainta pe pamânt nu are sfârsit,caci sfârsitul sau ar însemna o deplina îndumnezeire a noastra printr-o desavârsita asemanare cu Hristos cel înaltat.

Elanul de pocainta, din timp în timp, devine atotmistuitor. În minte si în inima nu exista nimic decât constiinta plina de suferinta: “Eu sunt prizonierul raului întuneric”. Si iata, într-un chip neprevazut, în temnita sufletului, patrunde Lumina Soarelui necreat, acea Lumina care umple toate dimensiunile cosmice. Ea umple cu dragoste mintea si inima noastra. Noi o vedem si petrecem în ea; totusi, nu suntem înca în stare sa credem în aceasta minune a Bunatatii Parintelui nostru…

2. Natura luminii

Aceasta Lumina care este inerenta Parintelui Luminilor (Iacob 1, 17), ne renaste si chiar ne creeaza din nou pe noi; schimba radical directia atentiei noastre: mai înainte, ea era atrasa de pamânt si de alte lucruri trecatoare, vremelnice. Sub actiunea harului, atentia se cuprinde înlauntru si, de acolo, rasare în sfera duhovniceasca “nevazuta si vesnica” (II Cor. IV, 18). Ceea ce mai înainte ne parea noua important si chiar fundamental devine neînsemnat pentru duhul nostru; bogatia, puterea si slava pamânteasca si toate cele asemenea lor îsi pierd atractia. Chiar stiinta, care nu ne da noua cunoasterea esentiala, adica cea despre Dumnezeu, tot astfel si speculatiile filosofice lipsite de viata autentica, ramân niste valori trecatoare.

Când Lumina cea neatinsa dupa esenta si nenumita ne cuprinde din afara si patrunde înlauntrul sufletului nostru, atunci si noi devenim niste fiinte în afara de vreme. Lumina aceasta care este de la Dumnezeu este Lumina iubirii si a cunoasterii; dar un tip de lumina si cunoastere cu totul deosebite. Amândoua se revarsa una într-alta si, în fond, sunt una în vesnicie. Iubirea atrage cu atâta putere, încât pentru nimic în lume duhul nostru nu-si opreste luarea-aminte despre ceea ce se petrece cu noi, desi el traieste în chiar aceasta “petrecere”. Nu exista miscare spre sine însusi a duhului. În avântul sau el este încordat de a simti Ceea ce nu se poate simti, sa îmbratiseze pe cel neîncaput, sa-l ajunga pe cel neajuns; sa fie numai în El si sa nu mai vada nimic altceva.

Domnul mi-a dat harul de a întelege starea disperata a pacatoseniei mele; si chiar mai mult decât atât: sfânta ura fata de pacatul meu, adica fata de mine însumi, care sunt una cu pacatul meu, a carui miasma este asemenea gazelor otravitoare. A te tamadui prin propriile sfortari este cu neputinta. Fiind cuprins de o totala disperare de starea în care esti, unica scapare care ramâne este de a te arunca în bratele lui Dumnezeu cu o nadejde fara de nadejde. Acest salt poate fi definitiv, fara întoarcere; mi-e frica sa ma întorc; n-am nici putere sa ma împotrivesc pacatului, sa-mi mentin nepatata viata cea noua…

Aparitiile Luminii Necreate sunt mult mai rare decât cred unii. În elanul pocaintei, multi asceti s-au învrednicit de acest dar, fara ca sa îndrazneasca sa se opreasca cu mintea supra lui ca sa-si dea seama cu adevarat: “Cine este acesta?” Ei se multumesc cu actiunea Luminii asupra sufletului si duhului lor: împacarea cu Dumnezeu, mângâierea nepretuita, simtirea vesniciei, înfrângerea mortii.

3. Experiente traite

Acum vreau sa vorbesc despre ceea ce Domnul mi-a daruit, dupa întoarcerea mea la el, la o vârsta matura, când cercetarile se legau cu o profunda rugaciune de pocainta. La începutul acestei perioade, Lumina se arata mai repede decât focul care ma ardea si deasupra trupului meu si înlauntrul sufletului, ca ceva ce eu îl primeam, în timpul acestei arderi, ca ceva strain lui Dumnezeu. O, eu atunci nu stiam nimic si nu întelegeam ce se petrece cu mine. Gândul meu nu se ducea la cercetarea naturii acestui Foc si acestei Lumini. Sufeream în pocainta mea cu toata fiinta mea, dar stiam ca am înviat cu duhul.
La începutul anilor ‘30, când eram deja diacon, timp de doua saptamâni bunavoirea lui Dumnezeu a fost cu mine. Seara, când soarele era gata sa apuna si sa se ascunda dupa muntii Olimpului, ma asezam într-un balcon în apropierea chiliei mele cu fata la luminatorul care apunea. În acele zile am vazut lumina de seara a soarelui si totodata o alta Lumina care ma înconjura cu gingasie si care patrundea în inima mea linistita, într-un mod de nespus, dându-mi sa încerc compatimirea si iubirea de oameni, care se purtau cu mine aspru. Totodata, simteam si o oarecare compatimire nedureroasa pentru faptura în general. Dupa apusul soarelui intram în camera mea, ca de obicei, pentru ca sa-mi fac pravila pregatitoare pentru Sfânta Liturghie de a doua zi si lumina nu ma parasea în tot timpul rugaciunii.

…Mai înainte, lumina naturala mi se parea imateriala, dar mai târziu, dupa contemplarea Luminii Necreate a lui Dumnezeu, lumina naturala a devenit pentru mine grosolana, unori agresiva. Ea lumineaza natura pamânteasca, dar ea nu da prin ea însasi duhului nostru patrunderea în taina Fiintei Divine. În mod contrar, Lumina divina aduce mai întâi de toate o revelatie asupra Împaratiei tatalui Ceresc.

Dar când a aparut Lumina necreata, si încredinta duhul meu ca sunt înafara mortii, atunci tot ce mai înainte murea în mine s-a ridicat cu mine prin actiunea acestei Lumini. Si întunericul mortii care ma speria si apasatoarea scârba de mine însumi pentru pacatul care era în mine, si pe care îl simteam ca o rupere de Dumnezeul iubirii, si amara deznadejde si revolta contra existentei în general, asa cum ea se reflecta mai înainte în constiinta mea, toate acestea erau renascute prin puterea pocaintei si transfigurate în mod radical, devenind o chenoza asemanatoare celei a lui Hristos…

DESPRE PRINCIPIUL PERSONAL ÎN FIINTA DIVINA SI ÎN FIINTA UMANA

Când omul ajunge la cea mai înalta tensiune a rugaciunii si Dumnezeu se roaga în el, el primeste o vedere a lui Dumnezeu dincolo de orice imagine. Atunci omul persoana se roaga cu adevarat “fata catre fata” cu Cel Vesnic. În aceasta întâlnire a omului cu Persoana lui Dumnezeu se actualizeaza în noi ceea ce, la început, nu era decât virtual: persoana. Stimulati de duhul rugaciunii pentru lumea întreaga, de a participa la rugaciunea Domnului din Ghetsimani,noi vedem dintr-o data împlinindu-se în noi minunea Dumnezeiasca: în interiorul nostru se ridica soarele spiritual al carui nume este “persoana”. Este începutul unei noi forme de viata a fiintei, de data aceasta nemuritoare. Pe de alta parte, noi întelegem nu superficial sau rational, ci din strafundul fiintei noastre, revelatia principiului ipostatic din Sfânta Treime. Taina cea mai sublima a Fiintei fara început se descopera noua în lumina: Dumnezeul personal, Viu, Unul în Trei Persoane, Dumnezeul iubirii, singurul adevar.

“Eu sunt Cel Ce Sunt”. Acest “Eu” este Fiinta esentiala. Proorocii (Isaia si Ieremia) au exprimat foarte frumos acest acest text: “Sunt viu” (49-18, Ieremia 22, 24 46, 18) si Apostolul Pavel a repetat aceleasi cuvinte (Rom. 14, 11). Totul este în acest “Eu”. Si noi avem o fagaduinta a vesniciei personale: “Eu traiesc si voi veti trai” (ca persoane, Petru, Ioan, Andrei), a spus Domnul (Ioan 14, 19). Dupa iesirea din aceasta lume, duhul nostru personal se va pastra ca atare, si nu se va varsa în oceanul supra-personal al absolutului ca o picatura oarecare sau ca rasuflarea noastra care se contopeste cu atmosfera si se topeste în ea.

Numai Persoana viaza în mod real. În afara acestui principiu de viata nimic nu poate exista: “Întru El era viata si viata era lumina oamenilor” (Ioan I. 4): Continutul esential al acestei vieti este iubirea: “Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4.8). Numai prin întâlnirea în iubire a uneia sau mai multor persoane se realizeaza fiinta ca persoana.

Datorita rugaciunilor parintelui meu duhovnicesc, ale Staretului Siluan, Hristos a descoperit si în mine, chiar daca numai în parte, misterul persoanei. Am cunoscut în decursul a nenumarati ani o lunga perioada de rugaciune marcata de disperare. Dar Domnul nu m-a dispretuit si s-a aplecat cu milostivire pâna la mine. Pentru început, cuvântul sau evanghelic a lucrat asupra mea. Acest cuvânt, care vine de la Tatal (Ioan 7, 16-17; XVIII 14; XVIII 17), îsi întindea radacinile sale în inima mea, si sfarâma împietrirea ei. În dureri s-a nascut viata mea dupa Dumnezeu. În primele momente eram singur, înca în afara Bisericii. Nu stiam atunci nimic, dar un foc nevazut ma ardea, si într-o mare mâhnire, sufletul meu era întins spre Cel ce ma putea salva. Undeva lumina o lumina slaba a sperantei; ea a biruit frica mea si m-a angajat pe calea durerii…

DESPRE RUGACIUNEA ÎN CARE SE DESCOPERE DUMNEZEU-ADEVARUL

Oftând duhul meu era atras de Adevarul Viu. Si “suspinul meu nu s-a ascuns de la El” (Ps. 7, 10). “Din adâncul prapastiei am chemat numele Lui si El a auzit plânsul meu” (Plângerile III, 55-56). Iubirea Lui s-a atins de inima mea. Mi-a stat înainte frumoasa lume de nedescris prin rugaciunea plina de pocainta. Ea lua diferite forme. Uneori fiinta mea, adunându-se înauntru, devenea încordata în centrul spatiului nemasurat de mic. În alte dati se petrecea parca invers: duhul meu meu se introducea în o oarecare sfera mintala, care nu cunostea limite, si plânsul meu de pocainta în chip ciudat se contopea într-una cu contemplarea beznei. Se întâmpla de asemenea ca în rugaciune îmbratisam, simteam, toata lumea. Domnul îmi dadea momente de rugaciune curata fata catre Fata si vesnicie linistita, dar patrundea cu stapânire în inima mea si comunica mintii mele fericirea de a fi topit în flacara iubirii, care purcedea din inima. Aceasta topire a întregii fiinte: mintea, inima si trupul într-una îmi dadea simtirea existentei integrale, atât de deosebita de obisnuita dezbinare dintre duhul nostru, puterile sufletesti si trupesti. Acum eu marturisesc despre Adevarul pe care L-au cunoscut Parintii si stramosii nostri. Marturisesc acum: Adevarul a binevoit sa-mi apara ca raspuns la îndelungatul si mistuitorul plâns de pocainta. Eu am trait acest Adevar, ca pe ceva din veci autentic, si pe masura credintei mele vorbesc si scriu…

CLATINARI ÎN CAUTAREA CELUI NECLATINAT

Si aceasta rugaciune nebuna, care mi-a zguduit toata fiinta, mi-a atras compatimirea lui Dumnezeu cel Preaînalt si Lumina Lui a stralucit în întunericul existentei mele. Într-o profunda tacere mi-a fost dat sa contemplu bunatatea Lui, Întelepciunea Lui, Sfintenia Lui. Prin iadul deznadejdii mele a venit izbavirea cereasca. Înlauntrul meu descopeream puteri noi, o alta vedere, un alt auz. O frumusete de nedescris a devenit accesibila sufletului receptiv… Totusi, aceasta n-a fost a “mea”. Clatinarile înca nu s-au terminat în existenta mea. Ma pravaleam din seninatatea de deasupra lumii, ma întorceam în saracia mea. Si totusi, am înteles ca Sfânta Împaratie a lui Hristos este o realitate vesnica. Aceatsa realitate trebuie dobândita într-o îndelungata nevointa a rugaciunii. “Împaratia lui Dumnezeu se ia cu sila” (Mt. XI, 12).

EXPUNERE SUMARA A DUHULUI NOSTRU

… Chinul sufletului meu era neîncetat - ziua si noaptea. Acest chin se revarsa în aceeasi neîncetat rugaciune chiar în somn sau când ma aflam printre oameni. Totusi în prezenta martorilor o putere oarecare ma oprea de la manifestari exterioare, dar de îndata ce ma reîntorceam acasa, înainte de a izbuti sa-mi închid usa camerei mele, plânsul punea stapânire pe mine. În unele momente durerea sufletului meu pricinuita de despartirea mea de Dumnezeu ma arunca pe podele si, în linistea noptii, ceasuri întregi nu încetam plângând din cauza inexprimabilei si marii mele pierderi. Întreaga mea fiinta: mintea, inima si chiar trupul meu, - totul se unea în una, strâns, solid, asemenea unui nod strâns legat. Si când plânsul trecea un hotar oarecare, atunci pamântul, toata lumea vazuta, cadeau din constientul meu si ramâneam eu singur în fata lui Dumnezeu. lumina insesizabila, care iesea din Cel fara de început, îmi dadea posibilitatea sa ma vad pe mine în aspectul meu exterior, nu în conditiile mele de toate zilele, dar lucru ciudat, pe care eu nu-l pot descrie: eu stateam în fata Creatorului meu pâna la capat dezgolit în însasi natura mea, si nu era în mine nimic ascuns de la ochii Lui.