Mosoaicele, vasele din care se ospateaza strabunii

Patrimoniul Muzeului Etnografic al Moldovei din Iasi conserva o valoroasa colectie de ceramica populara ce dateaza din secolele XIX-XX. Mosoaica era folosita mai ales la praznicele de pomenire consacrate comemorarii mortilor, prilejuind astfel realizarea unei stranse legaturi intre membrii grupului ramasi in viata si defunct. Realizate dupa tehnici vechi, „vasele de mosi“ sau „mosancele“ erau intotdeauna de culoare neagra, atragand atentia in mod deosebit forma si decorul lor. Forma vaselor, precum si modalitatea lor de ornamentare, realizata prin incizare si slefuire cu ajutorul unei pietre sau prin pictare cu paiul inmuiat in var, le recomanda ca pe unele dintre cele mai vechi marturii ale culturii si civilizatiei noastre populare.

„Rezultat al cercetarilor si al campaniilor de teren intreprinse de specialistii muzeului de la infiintarea lui si pana in prezent, colectia de ceramica, reprezentativa de altfel pentru intreaga zona a Moldovei, reuneste, pe langa vasele de factura utilitara, rosie si neagra, o categorie aparte, cu un pronuntat caracter ritual-ceremonial, mosoaica“, a precizat Ovidiu Focsa, etnograf din cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei.

Astfel, avand in vedere specificul ei, mosoaica era folosita mai ales la praznicele de pomenire consacrate comemorarii mortilor, prilejuind astfel realizarea unei stranse legaturi intre membrii grupului ramasi in viata si defunct. „Acest ritual ce implica intreaga suflare a comunitatii avea drept scop «reinnodarea pentru membrii unui grup ramasi in viata a lantului rupt prin disparitia unuia dintre elementele sale», crezandu-se cu tarie ca cei trecuti in lumea de dincolo, prin forta lor de a patrona ciclurile naturii, influentau si bunul mers al lucrurilor“, a spus specialistul etnograf, adaugand ca, astfel, oala de lut ajunge sa intermedieze dialogul hotarului dintre lumi, respectiv, din „lumea celor cu dor in cea fara de dor“.

Realizate dupa tehnici vechi, „vasele de mosi“ sau „mosancele“ erau intotdeauna de culoare neagra, atragand atentia in mod deosebit forma si decorul lor. Obtinute prin ardere reducatoare, in lipsa oxigenului, in cuptoare speciale de forma tronconica, pe care localnicii din comuna Deleni, Iasi, le numesc „hornuri“, ceramica neagra de ritual se distinge prin frumusetea formei si a decorului, asupra caruia mesterii olari se aplecau cu o atentie deosebita, dupa cum a relatat Ovidiu Focsa.

„Modalitatea de infrumusetare a vaselor, dupa o veche tehnica, reuseste sa imprime acestora o nota aparte. Mesterii din Moldova care s-au ocupat in mod deosebit de realizarea «mosoaicelor» au fost cei din renumitul centru de ceramica neagra de la Poiana - Deleni, din Iasi. Olarii de aici au pastrat nealterate, de-a lungul timpului, elementele de continuitate ale practicarii acestui vechi mestesug, reflectate in mod deosebit de acest tip de ceramica, de factura dacica“, a aratat etnograful Ovidiu Focsa.

Astfel, forma vaselor, precum si modalitatea lor de ornamentare, realizata prin incizare si slefuire cu ajutorul unei pietre sau prin pictare cu paiul inmuiat in var, le recomanda ca pe unele dintre cele mai vechi marturii ale culturii si civilizatiei noastre populare. Datorita importantei acestui tip de ceramica, care se poate constitui intr-un adevarat document istoric privind originea practicarii olariei negre pe teritoriul romanesc, ceramica de Poiana - Deleni a fost, de-a lungul timpului, in atentia multor specialisti precum Barbu Slatineanu, Ion Vladutiu, Paul Petrescu, Georgeta Stoica, Victoria Semendaev, aducandu-si un aport insemnat la cercetarea si cunoasterea zonei mentionate, conform celor precizate de Ovidiu Focsa.

Poiana - Deleni, centru de olarit pe cale de disparitie
„Aflat in apropierea Harlaului, el insusi o veche vatra istorica, satul Poiana din comuna Deleni este o asezare pitoreasca cu casute batranesti de mici dimensiuni, avand cuptor si plita de vara, cu multa zidarie de piatra bruta, semn ca aici locuiesc oameni vrednici si priceputi.

Datorita asezarii intr-o zona deluroasa (Dealul Mare-Harlau), localnicii s-au confruntat dintotdeauna cu lipsa pamantului arabil, astfel ca, pentru a-si duce existenta, au deprins a practica o serie de mestesuguri traditionale, olaritul si pietraritul fiind printre cele mai cunoscute.

In acest sens, marturie stau temeliile de piatra a majoritatii caselor, precum si alte elemente de arhitectura, precum stalpi de pridvor si de poarta, colaci de fantana ciopliti, la care se adauga pietrele de mori si rasnita intalnite in majoritatea gospodariilor“, a remarcat Ovidiu Focsa.

Alaturi de pietrarit, olaritul a jucat un rol important in comunitate, inceputurile lui datand din a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, cand documentele vremii mentioneaza prezenta aici a doi olari. „Ajungand in zilele noastre, trebuie spus ca centrul de ceramica Poiana - Deleni a cunoscut o evolutie fluctuanta, similara altor comunitati de olari, bazata pe dezvoltarea sustinuta a mestesugului intre anii 1960-1980, perioada urmata de o degradare continua, ajungandu-se astazi in pragul disparitiei. Astfel, in urma cu 30-40 de ani, aici erau citati aproximativ 15 olari, printre care il regasim pe regretatul Toader (Teodor) Nica, sufletul acestui centru, precum si pe Andrei Gheorghe, cel care mai incearca si in prezent sa pastreze traditia oalelor negre de Poiana, alaturi de care, un rol importat l-au avut si olarii din familiile: Botezatu, Perju, Tibuleac, Ciubotaru, Chelaru si Ursu“, a mentionat Ovidiu Focsa.

Numarul mare al mesterilor si diversitatea tipurilor de vase au impus Poiana - Deleni ca un reper important pe harta centrelor de ceramica neagra din Moldova, alaturi de Marginea (Suceava), Solont, Bahnaseni, Frumoasa (Bacau), Vulpasesti (Neamt), Iresti (Vrancea), contribuind la cresterea importantei pe care acest mestesug l-a avut in regiune.

Cei de dincolo, sarbatoriti de „mosi“
Dincolo de specificul ceramicii de Poiana, caracterizat prin rolul utilitar al vaselor (oale pentru lapte numite „laduse“ cu gat lung si gura usor evazata, oalele pentru fiert sarmale, de forma globulara, „chiupuri“ pentru umplut bors, precum si „ulcioare“ cu gat stramt), ies in evidenta o categorie aparte de oale - „mosoaicele“, vase ritual-ceremoniale, lucrate special pentru sarbatoarea mosilor, legata de cultul mortilor. Prin forma, continutul si destinatia lor, mosoaicele inglobau semnificatii mult mai profunde, imprimand o nota originala acestor categorii de vase. Lucrate cu indemanare si pricepere, ele formeaza, impreuna cu alimentele ce le insotesc, adevarate ofrande aduse de cei in viata, ca semn al implinirii, al cinstei si curateniei, al respectului pe care il arata fata de mosii si stramosii ocrotitori ai spitei de neam, dupa cum a spus etnograful Ovidiu Focsa.

„In satul arhaic romanesc exista credinta ca pomana, jertfa, ca elemente componente ale unui complex de practici si ritualuri ce aveau menirea de a asigura defunctului calatoria spre lumea de dincolo, era mai bine primita daca, alaturi de formulele de consacrare ale ceremonialului, era insotita si de prezenta vasului de lut prelucrat si ars, ca un substitut ritual al omului.“

In spatiul romanesc exista 20 de zile de Mosi
„Principalele momente de peste an, in care avea loc aceasta comunicare ritualizata cu cei morti, erau date de zile speciale de pomenire, numite popular «zile de Mosi». Cu apelativul «mosi» sunt denumiti mortii, ca grup sau comunitate, principalele sarbatori ce le sunt consacrate, precum si toate pomenile ce se fac pentru ei in zilele respective“, dupa cum a precizat Ovidiu Focsa.

Astfel, renumitul folclorist Simion Florea Marian remarca, in lucrarea sa fundamentala - „Trilogia vietii“, „ca pe tot parcursul anului, in spatiul romanesc exista 20 de zile de Mosi“, majoritatea dintre ele insotind marile sarbatori religioase de peste an.

De asemenea, acesta a observat ca in aceste zile de pomenire, ce erau asteptate cu nerabdare de intreaga suflare a satului, implicarea sentimentala a participantilor era deplina. Astfel, „mosii“ plasati in apropierea pragurilor solstitiale, „ca elemente ce marcheaza momente de cumpana ale anotimpurilor si despre care se spune ca sunt patronate de stramosii mitici“, precum si cei care prefatau inceputul marilor perioade de post de peste an, erau cei mai asteptati, a precizat Ovidiu Focsa.
„«Mosii de primavara» (de Macinici), „«Mosii de vara» (sambata dinaintea Rusaliilor), ocazie cu care, ne spune Simion Florea Marian, «se dadeau de pomana tot felul de vase noi: ulcele, sticle de baut apa, canute, cani impodobite cu tot felul de flori, mai ales cu busuioc, care se leaga pe la torti si pe care le umplu cu apa proaspata, mied, lapte dulce cu tocmagi, vin si bere», «Mosii de toamna» (de ziua Crucii sau de «Samedru», Sfantul Dumitru), precum si «Mosii de iarna» (inaintea inceperii postului Sf. Pasti) erau principalele repere ale raportarii la obiceiuri funebre“, a spus etnograful Ovidiu Focsa.

Mesterii olari se pregateau din timp, lucrand un cuptor de oale special
Pentru ca sarbatorile consacrate mosilor erau obligatoriu insotite de ofrande rituale, mesterii olari se pregateau din timp, lucrand un cuptor de oale special pentru marcarea evenimentului. Daca, in cazul celor mai multe centre de olarit, tipologia vaselor realizate pentru sarbatoarea mosilor nu se deosebea prea mult de cele din timpul anului, olarii din Poiana - Deleni, si mai ales Toader Nica, lucrau un tip aparte de ceramica, insufletita cu multa daruire si pricepere. „«Mosancile» sau «moscaile», asa cum ii placea sa le spuna, sunt in fapt niste vase de forma diferita, cel mai adesea de forma unor ulcele, laptaruse sau chiupurele de forma rotunda, intotdeauna prevazute cu toarta si care, dupa dimensiuni, aveau o capacitate cuprinsa intre jumatate de litru si un litru. Particularitatile acestor tipuri de vase se regasesc in modalitatea lor de ornamentare, precum si in tehnica de ardere. Decorul «mosoaicelor» era atent studiat de mesterul olar, obtinand compozitii ornamentale de un mare rafinament artistic. Este remarcabil faptul ca acestei podoabe trecatoare, care la prima intrebuintare a vasului dispare, mesterul popular ii acorda o mare importanta“, a spus Ovidiu Focsa.

Motivele desenate, care stilizeaza plante, erau judicios impartite, in registri bine stabiliti, evitandu-se tendinta de supraincarcare a vasului, a remarcat etnograful. Astfel, „ramurica simpla cu pastaie si frunza de rachita, carcelul de vie, floarea si bradutul, formau repertoriul campului ornamental. Nota particulara a acestuia este data, in principal, pe langa maiestria mesterului olar, de modalitatea decorului, realizat cu ajutorul unui pai de trestie, folosindu-se o solutie din pasta de var“, a mai spus etnograful, care a amintit ca mesterul Toader Nica a facut din Poiana - Deleni unul dintre cele mai deosebite centre ale ceramicii negre pictate cu var din Europa.

„Valoarea ceramicii de Poiana a crescut foarte mult datorita fortei creatoare a acestui olar, recunoscuta de toti specialistii in domeniu. Participarea sa la targurile olarilor era motiv de mare bucurie din partea celor care apreciau munca lui. Disparitia lui, in anul 1990, a coincis cu reducerea treptata a productiei ceramice din Poiana, astazi doar sporadic mai arzandu-se cate un cuptor de oale. In acest sens, imediat dupa disparitia sa, Centrul de Studii Etnografice din Iasi a instituit, ca un omagiu adus olarului, Premiul «Toader Nica», cu care sunt apreciati cei mai buni olari, participanti la Targul de ceramica «Cucuteni 5000» ce are loc la Iasi, in fiecare vara“, a spus Ovidiu Focsa din cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei.

Pomana de sambata
Obiceiul de a se oferi pomana pentru morti este adanc inradacinat in comunitatile traditionale romanesti. „Pe vremuri, mai ales copiii si saracii asteptau cu mare nerabdare sarbatorile mosilor, sarbatori care cadeau invariabil in ajunul marilor sarbatori. De multe ori, Mosii cadeau in zilele de sambata, in mediile arhaice, aceasta zi fiind considerata a mortilor, cea mai buna pomana pentru sufletele lor facandu-se acum. Romanii cred ca cea mai nimerita sambata din an pentru dat de pomana este cea dinaintea Duminicii Mari, aceasta duminica speciala fiind la 50 de zile dupa Pasti, sambata numita si a Mosilor, Mosii de Rusalii, Mosii de Vara sau Mosii cei Mari“, a spus Marcel Lutic (foto), etnograf in cadrul Muzeului Etnografic al Moldovei.

In imaginatia populara, se credea ca „sufletele mortilor parasesc locasurile lor in Joia Mare si se plimba nestingherite printre cei vii pana la Mosii de Vara, cand, suparate, trebuiau sa se intoarca de unde au venit. Astfel, pentru a fi imbunate, li se dadeau de pomana vase de lut sau de lemn, pline cu tot felul de bunatati. Tot acum, femeile obisnuiau sa curete si sa ude mormintele. Oamenii credeau ca sufletele celor dusi de pe aceasta lume ar ceda o parte din pomeni copiilor si saracilor, tocmai de aceea, mai ales acestora, trebuie sa li se dea de pomana“, a spus Marcel Lutic.

Daca nu aveau ce oferi, femeile sarace umpleau vasele cu apa de izvor, in timp ce altele, mai instarite, puneau lapte, vin, bere sau mied, tortile vaselor fiind impodobite, nu intamplator, cu trandafir (in latineste „rosalia“, de aici si termenul de Rusalii) si busuioc. In strachini se puneau fructe coapte, placinte, cas, mamaliga, zeama sau bors de pasare, purcel sau miel, scrob (omleta) s.a., nelipsind, bineinteles, painea, colacii, covrigii si lumanarile, a spus Marcel Lutic, adaugand ca „interesant e faptul ca bucovinenii nu mancau la Mosii de Vara pana nu dadeau mai intai de pomana, crezand ca acum se impartasesc mortii cu Sfintele Taine. Gospodinele se mai duceau cu Mosii pe la vecini si pe la neamuri, obisnuind sa aprinda lumanarea la intrarea in casa. Totusi, mosii dusi erau intorsi, gospodinele nevenind niciodata acasa cu mana goala. De multe ori, impartirea Mosilor era continuata si in Duminica Mare“.

Duminica Pogorarii Sfantului Duh era numita in popor Duminica Mare, deoarece se spune, in comunitatile traditionale, ca este ziua Maicii Domnului. „In cinstea acestei duminici, flacaii aduceau din paduri nuiele, crengi si frunze de tei, intreaga gospodarie fiind impodobita cu acestea. Unele crengute erau duse la biserica, aici fiind sfintite si puse la icoane, iar de aici erau luate mai ales cand ploua cu piatra, afumarea unor crengute putand indeparta aceste ploi, afumarea trebuind sa fie facuta inainte ca piatra sa fi trecut hotarul satului“, dupa cum a aratat Marcel Lutic, care a adaugat ca „taranii care doreau sa nu se abata piatra pe ogoarele lor, sarbatoreau Duminica Mare trei zile la rand. Cei prea tematori de zanele numite Rusalii trebuiau sa aiba asupra lor crengute de tei si sa pocneasca din frunze atunci cand le simteau in preajma lor pe aceste teribile creaturi“.

Alti mosi foarte importanti in comunitatile arhaice erau cei de iarna, care erau „mobili, ziua lor fiind dependenta de data sarbatorii pascale. Mai erau numiti si Mosi de Racituri sau de Carnilegi, ei incheind Saptamana Carnii sau Carneleaga, aceasta fiind ultima saptamana in care se mai putea manca carne. Tocmai de aceea mai era numita si Harti, Harti, Saptamana Hartii sau Saptamana Slaninei“, a spus Marcel Lutic.

Astfel, „Mosii de Iarna se tin de obicei cu o saptamana ori cu o zi inainte de Lasata Secului, astfel ajungandu-se, uneori, la situatii hilare in care Mosii de Iarna cadeau dupa Mosii de Primavara! Local, acesti Mosi erau tinuti si la alte doua date: inaintea intrarii in Postul Craciunului sau in sambata dinaintea Craciunului, date oarecum mai apropiate de logica lucrurilor. Sarbatoarea Mosilor de Iarna era una dintre cele mai importante sarbatori consacrate stramosilor mitici, crezandu-se cu tarie ca acestia patroneaza ciclurile naturii si controleaza activitatile umane. La Mosii de Iarna se dadea de pomana mancare si bautura, in vase de lut, pe la vecini, rude si mai ales copiilor sarmani“, a spus Marcel Lutic. Prin Transilvania, la Mosii de Iarna, fetele obisnuiau sa aduca cate un ulcior cu apa de la izvorul cel mai rece si, dandu-l de pomana, sperau sa aiba izvor pe ceea lume, dupa cum precizeaza etnograful Marcel Lutic.

Oana RUSU