Sfintii Parinti »Rădăcina lucrurilor făcute de trup își are originea în sfătuirea inimii!

Inima este centrul ființei omenești!

Sfântul Nicodim Aghioritul ne spune:

,,Trebuie să știi mai întâi că precum centrul se găsește în mijlocul cercului și cicumferința este construită prin proiecția razelor ce pleacă din centru, care se și unesc în centru, la fel și inima se găsește în om ca centru în care sunt unite simțirile, toate puterile trupului și toate puterile sufletului”.

,,Trebuie să știm că inima, după mărturia Sfântului Vasile cel Mare și a altor Sfinți Părinți, este cea dântâi născută între mădularele corpului nostru. Ea este, după același sfânt amintit, ,,rădăcina vieții”. Inima este scaunul, rădăcina, începutul și izvorul tuturor puterilor firești ale trupului și sufletului”. Ea se zidește cu puterea lui Dumnezeu, înaintea tuturor organelor trupului, după mărturia Sfântului Vasile cel Mare, care zice: ,,Inima nu numai că se zidește mai întâi, dar și moare în urma tuturor mădularelor”.

Rostul inimii!

,,Rădăcina lucrurilor făcute de trup își are originea în sfătuirea inimii” (Sfântul Vasile cel Mare, Tâlcuire la Psalmul 1).

Inima este centrul persoanei umane, câmpul de luptă pe care se înfruntă binele și răul, Dumnezeu și diavolul, locul în care suntem înfrânți sau biruim. Tron al dumnezeirii, ea este în plan spiritual locul de integrare, de refacere a unității persoanei umane în ea însăși și de repunere a ei în legătură cu Părintele său ceresc.

Sfânta Scriptură arată că inima este cea mai adâncă decât toate (Ieremia 17, 9), fiindcă ea este izvorul cel fără de margini al tuturor răutăților, când nu este păzită cu pocăință și rugăciune, dar ea este și izvor al tuturor bunătăților, când va fi curățită, după cum ne spune Mântuitorul nostru Iisus Hristos: ,,Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8).

Sfântul Nicodim Aghioritul spune că: ,,Inima omului a fost zidită de Dumnezeu spre a se întoarce mereu spre El, să-L primească pe Însuși Ziditorul. Deci atunci când inima omului păcătuiește, îl părăsește pe Ziditorul ca să se întoarcă spre cele zidite. De aceea se definește păcatul astfel: ,,păcatul este respingerea Ziditorului și întoarcerea către cele zidite”.

Când însă cineva se pocăiește, atunci părăsește zidirea și se întoarce către Ziditor. De aceea pocăința se definește astfel: ,,Pocăința este lepădarea de cele zidite și întoarcerea către Ziditor”. Iar dacă și tu, dorești ca inima să-ți fie mereu întoarsă către Dumnezeu, spre Însuși Ziditorul, n-o lăsa să încline către cele de jos, către cele pământești, deoarece se pervertește și se schimonosește în toate felurile, cum zice și Prorocul David despre oamenii cei pământești: ,,fiii oamenilor până când (veți fi) grei la inimă”.

,,Pentru ascetica filocalică, inima nu e doar un organ fizic, ci este centrul unificator al întregii ființe, al tuturor energiilor sau puterilor noasre trupești și sufletești. Ea nu este doar sediul vieții afective, ci și al celei raționale, al cunoașterii și înțelegerii, locul primirii și receptării harului dumnezeiesc. Este centrul întregi vieți sprituale, al trăirilor noastre, fie că sunt analizate din perspectivă psihologică, morală sau religioasă. Din ea pornesc și spre ea se îndreaptă toate lucrările spirituale umane. În adâncul inimii, loc cunoscut cu adevărat doar de Dumnezeu și întărit prin energiile Sale necreate, se organizează și se desfășoară, la modul propriu, viața umană.

Sfinții Părinți duhovnicești ai spiritualității ortodoxe au fost preocupați să definească inima mai ales ca facultate, organ, loc în care și prin care se realizează viața spirituală a omului. Apoi preocuparea lor s-a îndreptat spre sublinierea rolului, funcției și valorii acestei facultăți, prin care se realizează contactul între om și Dumnezeu, în ,,adâncul sufletului”, în ,,ființa sufletului”, în ,,centrul” sau ,,rădăcina” vieții sale, în care se concentrează toate puterile omenești. Or, acest loc și aceste funcții corespund inimii.

Inima a ajuns astfel să desemneze pentru spiritualitarea ortodoxă cel puțin două realități: o realitate fizică-inima organică; și o realitate metafizică, spirituală, inima duhovnicească.

,,Atunci când se referă la inimă ca organ, Părinții filocalici nu dau detalii deosebit de clare și bogate asupra acestui ,,adânc neajuns”. Ei se mulțumesc doar să enunțe unele din posibilele elemente ale unor astfel de înțelesuri.

Aflăm astfel că inima este ,,organ al organelor în trup și mintea se folosește prin ea de el ca de un organ”, ,,omul dinlăuntru”, „casa sufletului”, ,,alt cer în inimă”, ,,cerul sau ochiul minții”, ,,Ierusalimul și împărăția lui Dumnezeu ascunsă înlăuntru nostru”.

,,O direcție mai mult filozofică vede în inimă sediul sentimentului, al simțirii și locul sacrului. Alta vorbește, în legătură cu inima, de aspectul ei noetic – de organ de cunoaștere a realităților spirituale și a lui Dumnezeu. Aceasta este dimensiunea sau direcția mai ales metafizică, teologică, la care spiritualitatea ortodoxă, în exprimarea ei filocalică, și-a adus o contribuție esențială. Inima nu este un simplu organ fiziologic, cu o anumită funcție superioară, ci este centrul întregii noastre personalități, al ființei noastre, ca întreg”, ,,centrul de integrare personală a facultăților umane și locul luptei spirituale”.

GÂNDURILE BUNE ÎN VIAȚA CREȘTINULUI ORTODOX
VIAȚA CA O PRĂZNUIRE DUHOVNICEASCĂ – Editura Panaghia

14/09/2010 de cristianstavriu