Despre mântuirea lui Eminescu

În adâncimile lui, care ne vor rămâne pururi pierdute, ca pedeapsă, Eminescu a găsit calea luminării, pe care, ştiindu-se în impas existenţial, a vrut s-o salveze şi pentru noi, călugărindu-se. Dar nici şansa aceasta nu i s-a dat, deşi intra perfect în „ereditatea” familiei, dacă vreţi. Între fraţii şi surorile Ralucăi Juraşcu, au existat nu mai puţin de cinci călugări şi călugăriţe: Calinic, Iachift, Fevronia, Olimpiada, Sofia (vezi articolul Familia Eminescu si Ortodoxia – nota Z.O.). Cea din urmă, la rândul ei, a avut o fiică tot călugăriţă – Xenia. Toate au fost femei inteligente, între care a strălucit Olimpiada, ajunsă maică stareţă la Agafton (foto dr). În trecerea prin impasul existenţial din închisorile comuniste, N. Steinhardt s-a călugărit, iar la ieşire s-a retras la mănăstirea Rohia, înzestrând cultura noastră cu opere memorabile. Lui Eminescu, nu i s-a lăsat această şansă, deşi el a gândit o asemenea soluţie în momentele epuizante de la Timpul. Al doilea proiect existenţial de salvare a omului Eminescu este ruinat de critic după cel al căsătoriei, ambele putându-i aduce echilibrul şi ordinea în viaţă, de care ar fi avut atâta nevoie.

Pe 23 iunie 1883, când poetul era „stricat cu toată lumea”, cum zice, ştiind că nu mai e cale de salvare pentru el şi când Maiorescu proiecta o viitoare „internare” împreună cu Simţion, Eminescu a dat semnalul călugăririi. Dar ce notează Maiorescu? „Foarte excitat, sentiment al personalităţii exagerat (să înveţe acum albaneza!), vrea să se călugărească, dar să rămână în Bucureşti”.

De ce? O călugărire la o mănăstire din Bucureşti ar fi avut avantajul păstrării contactului cu marele centru cultural al ţării. Că acest gând era foarte puternic la Eminescu, o atestă şi confesiunea făcută lui Zamfir C. Arbore, şi el victimă a evenimentelor din 28 iunie 1883. Asta se petrecea în 1882, când Maiorescu nu descoperise semne de „alienat”: „ – Ştii ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la Românul, eu de la Timpul, şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie cât amar a suferit românul cât a trăit pe acest pământ”[1].

Cum între viaţă şi operă, la Eminescu, e o solidaritate ontologică, nu e întâmplător că ipostaza cea mai grăitoare a eroilor săi este călugărul (v. Sărmanul Dionis, Cezara, Povestea magului călător în stele etc.). De altfel, gândul salvării prin călugărire nu l-a părăsit nici după 1883, ecoul acestuia răzbătând într-o scrisoare a lui Petre Missir către Maiorescu (Iaşi, 30 aprilie1884). Bineînţeles, nu putea fi decât simptom de nebunie în ochii acestor oameni. Missir o lua ca pe o glumă, Maiorescu ca „alienaţie”. De fapt, toată viaţa el a trăit ca un călugăr (în sensul renunţării la vanităţile lumeşti). Dar „călugăria” lui fiind laică, ne duce mai degrabă cu gândul la viaţa de „butoi” a lui Diogene.

Şi fiindcă nu i s-a oferit nici măcar posibilitatea stabilirii într-o mănăstire, el s-a adâncit în una interioară, contrapunând-o infernului pedepsitor. S-a descoperit, în cele din urmă, voievodul Matei Basarab, mult dăruit de bunul Dumnezeu. Acest dar al Domnului era atât de cuprinzător în fiinţa lui, încât s-a întrupat în acele versuri geniale din 1889, din care Al. Vlahuţă n-a reuşit să reţină decât un catren, ultima şi cea mai desăvârşită capodoperă de spiritualitate creştină zămislită de Eminescu: Atâta foc, atâta cer/ Atâtea lucruri sfinte/ Peste’ntunericul vieţii/ Ai revărsat, părinte!

L-am ascultat pe Părintele Galeriu, la un simpozion Eminescu (Predeal, toamna lui 2000), interpretând teologic aceste ultime versuri eminesciene. A făcut-o cu profesionalism şi har, conchizând că teologii români ai vremii nu s-au ridicat până la gândul exprimat, aici şi în alte texte, de poet. I s-a dat Iadul, dar acesta nu l-a biruit, ci a fost biruit. E chiar semnificaţia ultimă a sacrificiului eminescian primit nu pentru sine, ci pentru neamul său.
Theodor Codreanu
Fragment din lucrarea profesorului Codreanu EMINESCU ŞI MISTICA NEBUNIEI – Ediţie revăzută şi redimensionată, pentru a carei publicare se cauta fonduri

Spovedania lui Eminescu la Sfintii Voievozi

Şi mai puţină lume ştie, cred, despre episodul din 1886, când, abia ajuns la Mânăstirea Neamţ (8 noiembrie, de Sfinţii Mihail şi Gavril), Eminescu a cerut să fie spovedit şi împărtăşit. S-a păstrat până în zilele noastre un fragment din însemnarea preotului care a oficiat (datorăm editarea acestui fragment d-lui prof. Paul Miron): “Pe ziua de sf. Voievozi în anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamţu, la bolniţă, şi l-am spovedit şi l-am împărtăşit pe poetul M. Eminescu. Şi au fost acolo Ion Gheorghiţă, din Crăcăoani, care acum este primar. Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac şi trist. Şi mi-au sărutat mâna şi au spus: Părinte, Să mă îngropaţi la ţărmurile mării şi să fie într-o mânăstire de maici, şi să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă Lumină lină. Iar a doua zi…” (aici se întrerupe însemnarea, pagina următoare a cărţii de rugăciuni pe care fusese scrisă pierzându-se).
Nu discutăm acum cele ce ţin de această însemnare (am făcut-o în altă parte şi vom reveni, desigur) – dar amintirea mânăstirii Agafton trebuie să ne atragă atenţia, ca şi cântarea de vecernie “Lumină lină”, care se regăseşte în sonetul “Răsai asupra mea” (de pe la 1879, din zona manuscrisă a cunoscutei “Rugăciuni”):

Răsai asupra mea , lumină lină,
Ca’n visul meu ceresc d’odinioară
O, maică sfântă, pururea fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină.

Speranţa mea tu n-o lăsa să moară
Deşi al meu e un noian de vină;
Privirea ta de milă caldă, plină,
Îndurătoare-asupra mea coboară.

Străin de toţi, pierdut în suferinţa
Adâncă a nemerniciei mele,
Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.

Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa
Şi reapari din cerul tău de stele;
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie!

Nae Georgescu

Fragment din articolul Familia Eminescu si Ortodoxia (II) – “Credinta zugraveste icoanele-n biserici…”