Dumitru Stăniloae – un tânăr teolog care descoperă teologia palamită

În momentul în care făcea elogiul precursorului şi mentorului său literar valah, mai tânărul teolog transilvănean era angajat deja în mod independent şi cu mai puţin ecou public, dar mai riguros şi precis, ca elenist şi teolog consumat, într-un demers paralel de restituire a luminilor Taborului atât teologiei, cât şi culturii române moderne. Născut pe 17 noiembrie anul 1903 în satul Vlădeni de lângă Braşov, unde a urmat liceul între anii 1917–1922 cu bursă mitropolitană, fiind copil de ţărani săraci, tânărul Dumitru Stăniloae s-a înscris în anul 1922 cu aceeaşi bursă la Facultatea de Teologie a Universităţii din Cernăuţi. Nemulţumit de modul arid şi scolastic, de tip german, al predării erudiţilor profesori de aici, a abandonat pentru un an teologia, urmând în anul 1923 cursurile facultăţii de litere din Bucureşti. O întâlnire providenţială cu mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan (1920–1955), finanţatorul studiilor sale, îl determină să revină la teologia din Cernăuţi, al cărei licenţiat devine în anul 1927. Beneficiind de o bursă de un an de zile la Atena în anii 1927–1928, îşi redactează teza de doctorat în teologie istorică pe care o susţine în luna mai anul 1928 la Facultatea de Teologie din Cernăuţi şi o publică un an mai târziu. Între anii 1928–1929 mai beneficiază de o bursă mitropolitană de studii la München şi Berlin, cu călătorii de studii şi documentare la Paris şi Belgrad. La reîntoarcere — în vârstă de doar 26 de ani — mitropolitul Nicolae Bălan îl numeşte profesor de dogmatică (în anul 1929 suplinitor, în anul 1932 provizoriu, iar în anul 1935 definitiv) la Academia Teologică „Andreiana” din Sibiu, unde a predat până în anul 1946; din anul 1936 până în anul 1946 a funcţionat şi ca rector al acestei importante şcoli superioare teologice ortodoxe româneşti. Numit în luna mai anul 1934 şi redactor al ziarului mitropolitan Telegraful Român, părintele Dumitru Stăniloae (hirotonit preot din anul 1932) a desfăşurat până în luna mai anul 1945 şi o susţinută activitate publicistică, la articolele din Telegraful adăugându-se şi eseurile publicate din anul 1935 până în anul 1944 în paginile elegantei reviste de cultură Gândirea. Activitatea ziaristică a fost însă pentru tânărul teolog sibian totuşi doar un joc secund. Interesul său principal a fost evident cel teologic, şi în acest sens a fost, putem spune, unul extrem de surprinzător şi precoce.

În anul 1929 tânărul Doctor Dumitru Stăniloae, bursier fiind în Germania, făcea o călătorie de studii la Paris cu un scop precis. Cercetând activitatea Patriarhului Dositei II al Ierusalimului (1669–1707) aflase de intenţia nerealizată a acestuia de a publica operele Sfântului Grigorie Palama († 1359) rămase inedite, şi atenţia tânărului istoric al Bisericii fusese atrasă de pasionanta polemică isihastă, extrem de negativ prezentată în istoriografia occidentală a epocii. De la Paris Doctorul Dumitru Stăniloae în vârstă de doar 26 de ani se întorcea la Sibiu cu fotografiile întregului corpus al scrierilor Sfântului Grigorie Palama cuprinse în codicele colecţiei Coislin nr. 98, 99 şi 100. Un an mai târziu, devenit profesor suplinitor de dogmatică, publica la Sibiu — ca suport de curs la cererea expresă a mitropolitului Nicolae Bălan — traducerea românească a scolasticei Dogmatici ortodoxe din anul 1907 a profesorului atenian Christos Androutsos (1867–1935). În acelaşi an, 1930, în anuarul ştiinţific al Academiei „Andreiane” apare un prim studiu-program despre spiritualitatea Sfântului Grigorie Palama intitulat „Calea spre lumina dumnezeiască la Sfântul Grigorie Palama”. Taxarea teologiei bizantine de după Sfântul Ioan Damaschinul († 749) drept una exclusiv „tradiţionalistă” şi pur repetitivă, susţinea tânărul savant sibian, este „o judecată exagerată” care provine „dintr-o redusă cunoaştere a teologiei din această epocă”, uitată în manuscrise. Exemplul cel mai elocvent fiind „mulţimea nenumărată de scrieri din jurul pasionantei polemici isihaste care odihneşte şi azi în biblioteci în stare de manuscrise”. „Imprimată de pecetea spiritului monahal”, teologia bizantină nu a fost una metafizică, cât mistică, preocupată nu de „gândirea” lui Dumnezeu, ci de „posedarea” Lui, mai exact să „descrie contactul inimii curate cu Dumnezeu”. Mişcarea isihastă a fost „o reacţiune a teologiei ortodoxe împotriva raţionalismului scolastic” şi „în general izbucnirea puternică a dorinţelor religioase ale sufletului împotriva tendinţelor de a le adormi cu surogate raţionaliste, cu metafizică extrasubiectivă, cu combinaţii de idei-forme reci”. Studiul, însoţit de o scurtă analiză a tratatului despre lumina dumnezeiască a Sfântului Grigorie Palama, este ultimul din prima triadă contra lui Varlaam (Triade I, 3), pe care „o am la îndemână în fotografii după Codex Coislinianus Graecus 100. Când timpul şi mijloacele îmi vor permite, îmi voi realiza intenţia de a scoate la iveală într-o ediţie critică aceste scrieri ale lui Palama”. Interesul principal e motivat de faptul că „Sfântul Grigorie Palama a fost un mare teolog şi un teolog al experienţei şi meditaţiei personale” „încadrate însă perfect în formulele vechi ale învăţăturii bisericeşti, cărora le-a împrumutat totuşi sens proaspăt şi personal”. Accentul este pus pe experienţa apofatică a luminii taborice prin purificare şi rugăciune, superioară luminii intelectuale la care o reducea Varlaam, şi al cărei efect este anticiparea transfigurării eshatologice: „În rugăciunea intensivă focul dinăuntru iese la iveală şi lumina interioară se aprinde, iar mintea se ridică uşoară, uşurând, încălzind şi ridicând cu sine şi trupul. Cei ce privesc la un astfel de sfânt văd năpădind din el foc ca dintr-un cuptor. În felul acesta primeşte nu numai sufletul arvuna bunurilor viitoare, ci şi trupul cu care este unit. Cine nu recunoaşte aceasta ajunge în chip firesc să nege şi lumina în care vor străluci drepţii în lumea cealaltă împreună cu trupul lor. Tot prin acest fenomen se anticipează şi raportul care va exista în lumea viitoare între suflet şi trup. De unde astăzi sufletul cunoaşte şi acţionează prin trup, în lumea viitoare trupul va fi inundat de suflet” .

Doi ani mai târziu, în 1933, în acelaşi Anuar Părintele Dumitru Stăniloae, care nu împlinise încă 30 de ani, publică după manuscris traducerea românească (prima într-o limbă modernă) a ultimelor două tratate, despre rugăciune şi despre lumină, din întâia Triadă împotriva lui Varlaam. Ele vor fi reluate, împreună cu traducerea altor două scrieri — Apologia mai extinsă şi Antireticul V împotriva lui Akindynos — în anexa amplei monografii istorice consacrate Sfântului Grigorie Palama, pe care tânărul profesor de teologie sibian, în vârstă de doar 35 de ani, a publicat-o în anul 1938 . Era prima monografie ştiinţifică serioasă consacrată Sfântului Grigorie Palama care însă, fiind scrisă în limba română şi în ajunul izbucnirii celui de-al doilea război mondial, n-a avut din păcate ecoul şi impactul care s-ar fi impus în condiţii normale. În orice caz, ea preceda cu două decenii monografia-standard şi traducerile similare consacrate Sfântului Grigorie Palama de un alt tânăr teolog rus din emigraţia pariziană, părintele Jean Meyendorff (1926–1992), publicate în anul 1959 cu ocazia împlinirii a şase secole de la mutarea la Domnul a marelui teolog şi ierarh bizantin .