Primul gând care îmi vine este întrebarea: „Ce este suferinţa?” Mulţi dintre noi nu ştim să spunem ce este suferinţa deşi, din experienţă, ştim bine ce este ea.
Suferinţa este trăirea copleşitoare pe care ne-o provoacă atitudinea de revoltă în faţa unei dureri. Există dureri mari pe care nu le numim suferinţe. Naşterea, de exemplu. Nimeni nu spune „ce mult am suferit când am născut”, ci „m-a durut, am avut dureri mari”.
Suferinţa vine în viaţa noastră pentru că nu cunoaştem rolului durerii şi nu o acceptăm ca leac şi dascăl pe calea vieţii. Durerea a apărut după ce omul s-a lepădat de Dumnezeu căutând să se alipească de cele văzute pentru plăcerea senzorială pe care o provoacă. Plăcerea simţurilor este capcana folosită de diavol pentru a ne duce la moarte. Orice plăcere, urmărită pentru ea însăşi, te târăşte în lipsa de măsură şi te ucide. Pentru a ne proteja de această capcană, Bunul Dumnezeu a „inventat” durerea ca un semnal de alarmă: „Opreşte-te! Pericol de moarte!” Dar omul, de multe ori, nu mai are „urechi de auzit” şi nu se mai poate opri din cursa nebună după alte şi alte plăceri, fugind îngrozit de orice durere pentru care inventează mereu şi mereu alte „droguri”.
Dar zadarnică este orice fugă. Nu avem unde ne ascunde. În ascunsul din noi, o voce caldă şi iubitoare nu încetează să ne spună: „Unde alergi? Nu ştii că Eu, viaţa ta sunt în tine?”. Si dacă atunci ne oprim şi ascultăm Vocea, vom mai auzi: „veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi eu vă voi odihni pe voi” şi toate celelalte făgăduinţe făcute nouă de Dumnezeu Cel cuibărit în inima noastră.
Atunci dispare toată suferinţa şi durerile nu mai sunt decât jaloanele căii către Casa Tatălui Ceresc.
Nu, nu există suferinţă mântuitoare. Noi nu ne mântuim prin suferinţă, ci de suferinţă. Mântuirea este lucrarea iubitoare a Mântuitorului, a lui Dumnezeu întrupat, făcut Om ca omul să se mântuiască de suferinţă, să iasă din suferinţă. Iar această ieşire nu se face prin înlocuirea suferinţei cu o non-suferinţă, ci prin Prezenţa lui Dumnezeu, a Vieţii Celei adevărate în vâltoarea durerilor şi necazurilor vieţii noastre de aici şi de acum. Fără să înţelegem şi să simţim acest adevăr nu putem înţelege taina suferinţei umane.
Deznădejdea? Dorinţa de a nu mai exista? Golul ucigător din suflet? Toate sunt capcane ale celui viclean, ale „tatălui minciunii care de la început a fost ucigaş de oameni”. Atunci a spus „mâncaţi, că nu veţi muri”, acum spune: „muriţi, că nu mai aveţi nici o şansă de bucurie”.
Cum să ieşim? Întrebându-ne: „Chiar nici o şansă? Atunci de unde foamea şi setea mea de bucurie? Şi dacă Cel ce spune „Bucuria pe care v-o dau Eu nu o ia nimeni de la voi” nu minte? Dacă I-aş acorda şi Lui o cât de mică atenţie. Dacă tot sunt gata să mor, dacă murind acum risc să trăiesc în veci această stare de gol şi de suferinţă, ce-ar fi să mai amân şi să-L ascult o vreme pe Acesta şi să fac ce spune El să fac pentru a avea Bucuria aceea!
Eu, Siluana de astăzi, demult, într-o zi, am făcut asta. I-am acordat o şansă pentru că El ne spune tuturor şi fiecăruia „Veniţi şi vedeţi!”. I-am dat un termen de un an în care I-am făgăduit că voi face tot ce spune ca să vad. Şi am făcut şi am văzut!
Vino şi tu, tu cel ce suferi, oricum ai suferi, vino şi vei vedea.
Pe unde s-o iei! Pe drumul către Biserică. Acolo să-ţi înfigi privirile în privirile Lui, să-I spui povestea ta, să-i spui durerile tale, să-o vorbeşti deschis şi să-L cauţi bine, onest şi harnic pentru că e şi prezent şi ascuns. E prezent în Sfintele Taine şi slujbe şi e ascuns în poruncile Lui dătătoare de viaţă.
„Faceţi orice vă va spune” a zis Maica Domnului la nunta din Cana Galileii şi El a transformat apa în vin. Fa şi tu, cel ce suferi, orice îţi va spune, prin părintele ce-ţi va fi dăruit, şi apele îngheţate sau clocotite ale suferinţelor tale se vor transforma în apa cea vie, în vinul bucuriei.
Nu poţi să crezi? Cere de la El şi-ţi va da. E şansa ta. Îndrăzneşte!

Maica Siluana, Împreună dumiriri pe Cale!

Suferinta trupeasca este grea de dus,dar suferinta sufletului trebuie mai mult tamaduita, fiinca sufletul este nemuritor si trebuie sa ne aratam in veacul viitor intregi.Trupul mai boleste dar acesta este vremelnic si va putrezi,sa privim moartea ca o binecuvantare pentru cei care au suferit nespus de mult, de la o boala grea si indelungata. Doamne ajuta.

Daca viata ar fi ca in carti ce usor mi s-ar parea de trait.Dar ne invartim intr-un vartej care acu te urca,acu te coboara...Dumnezeu nu ne da decat atat cat sa putem sa ducem.Cand ni se intampla o nenorocire atunci suferim atat cat trebuie fiindca asa ne e dat...daca tu decizi ca nu mai poti si faci ceva necugetat e decizia ta....cand suferi trupeste e greu fiindca acolo vedem puterea noastra de a ne lupta pt viata ce ne-a fost data.Pt toti vine si o vreme cand trebuie sa trecem si prin necazuri iar atunci este pus la incercare sufletul....cat rezista...cand stie sa ceara ajutor...cand se roaga...atunci e greu.... Doamne Ajuta!