Părintele Ilarion Argatu sau vieţuirea de după moarte Florentina Toniţa

„Dacă prima dată când l-am văzut am ştiut că omul acesta locuieşte în Împărăţia lui Dumnezeu, acum am fost convinsă că Dumnezeu trăieşte în el. Acea clipă a rămas vie în amintirea mea şi, prin ea, am recunoscut un OM foarte iubit de Dumnezeu şi un mare iubitor de oameni”

11 mai. Opt ani de la trecerea la cele veşnice a Părintelui Ilarion Argatu, trăitor zeci de ani în Boroaia Sucevei şi pregătit pentru preoţie, timp de opt ani, la Seminarul Teologic de la Dorohoi. Mai mult decât faptele din timpul vieţii, moartea, dar mai ales deshumarea sa, după şapte ani, a bulversat inimi, minţi luminate sau doar păreri „din auzite”. Articole de ziar, zvonuri purtate peste gardurile caselor, forumişti indignaţi până peste măsură, prelaţi evazivi în a susţine sfinţenia Părintelui, năuciri ale creştinului de rând, până la o aproape divizare a celor ce cred de a celor ce nu vor să vadă.

Boroaia, satul Părintelui

Fără să mă fi gândit în mod special la cele de mai sus, pe care, recunosc, le-am enunţat abia după experienţa în care am pornit brusc (fără să ştiu de ce, unde sau cum), am plecat din Botoşani cu pas hotărât, deschis spre tot ce avea să se întâmple. Primul drum se opreşte la Suceava. Până acolo, străbat distanţa de vreo 40 şi ceva de kilometri într-un microbuz, în care urc alături de un bătrânel simpatic, cu ochelari strâmbi şi mâini terminate în nişte degete strâmbe, muncite îndelung şi, cred, cu folos, după hainele curate şi claritatea vorbei. „Ştiţi cumva pe unde se află Boroaia?”, îl întreb şi-mi zice că nu are idee, deşi a auzit de satul acesta. Tăcem şi huruitul uniform al maşinii mă delimitează de real pentru o bucată de drum. „Eu zic aşa”, îl aud pe bătrân lângă mine, „în Suceava intri mata la un internet caffe, baţi acolo Boroaia şi scoţi o hartă”. Cred că nu aud bine şi îl privesc năucită. „Aşa am auzit că se face, internetul ăsta rezolvă tot”, îmi zice în semn de scuză. Îl simt îngrijorat şi, recunosc, încep să fiu şi eu neliniştită. „La Boroaia sunt trimişi profesorii care termină facultatea”, îl aud iar pe bătrân. Semn bun, îmi spun, asta înseamnă şcoală mare, cu pretenţii. „Ca să se călească”, îmi distruge vecinul meu orice speranţă. „Dacă rezistă acolo, aşa departe, apoi or fi buni şi pentru altceva”.

Până la un internet caffe, mă opresc la Autogară şi întreb cum ajung la Boroaia. Cu un autobuz care merge spre Târgu Neamţ, aflu, sau pe bucăţele, prin Fălticeni. Aleg a doua variantă. Din Fălticeni găsesc greu o maşină care opreşte. Urc. La volan un personaj cel puţin dubios, mai brunet decât bruneţii şi cu nişte ochelari de soare kitsch-urii. Muzică la mult prea mulţi decibeli, manele de bazar. Până la Boroaia, cam 20 de kilometri, pare cel mai lung drum străbătut vreodată. Pentru prima dată în viaţa mea, mă rog în gând la Părintele Argatu. Aşa, pentru protecţie, îmi zic. La intrarea în Boroaia caut turlele bisericii. Realizez că am coborât, totuşi, mult prea devreme şi o iau direct prin spatele grădinilor, până ajung lângă biserică.

Rugăciuni zidite

Părintele Ilarion Argatu face parte din categoria preoţilor îndelung pregătiţi pentru viaţa în slujba Bisericii. Deşi a urmat opt ani de seminar la Dorohoi şi Facultatea de Teologie de la Cernăuţi, alege până la urmă Şcoala de Ofiţeri de la Bacău, activând în cadrul unităţii de grăniceri de la Carei. Întoarcerea la preoţie se face după câţiva ani, odată cu întâlnirea dintre viitorul mare duhovnic al României şi fata preotului Mihăilescu din Oniceni, Fălticeni, tânăra Georgeta Mihăilescu. După spusele părintelui Alexandru Argatu, fiul părintelui Ilarion, astăzi paroh al Bisericii din Boroaia, căsătoria dintre cei doi a avut drept singură condiţie întoarcerea Părintelui Argatu la preoţie. O căsătorie purtată vreme de 32 de ani. Rămas văduv în 1972, a ales monahismul la Mănăstirea Antim, din Bucureşti, iar ultimii 19 ani din viaţă i-a petrecut la Mănăstirea Cernica. A trecut la cele veşnice în 1999, la 86 de ani.

Perioada cea mai grea şi mai chinuitoare a fost pentru Părintele Argatu, ca pentru mai toţi preoţii timpului, între anii 1848 şi 1964. Ani de prigoană, de fugă din calea Securităţii, de care, din păcate, foarte mulţi preoţi nu au scăpat, îndurând zeci de ani de temniţă grea în Aiud sau Piteşti, închisori din care şi mai puţini au ieşit vii şi teferi. Părintele Ilarion a stat ascuns vreme de 16 ani, petrecuţi în mare parte în poduri ale caselor, în hambare, pe vreme de iarnă sau sub veri istovitoare. Cel mai mult a locuit, însă, într-o încăpere zidită în casă, la Boroaia, fără ferestre şi uşi, în care se pătrundea doar prin pod. Un spaţiu neîncălzit, neluminat, dincolo de ziduri vieţuind copiii lui, cinci la număr, care nu au aflat de ascunzătoarea tatălui lor decât peste zece ani.

Întoarcerea acasă

După zeci de ani de prigoană, de chinuri şi foamete, Părintele Argatu se întoarce în Boroaia, ultima dorinţă fiind să fie lăsat să odihnească lângă mormântul dragii lui soţii, înmormântată în Biserica din Boroaia. Cu doar trei zile înainte de a se stinge, Părintele îi reaminteşte fiului său dorinţa de a fi înmormântat în sat. „Vezi, în caz că plec, să faci masă şi să nu plece nici un sărac nemiluit”. „Haine negre voi să-mi puneţi/ Epitrahil pe gât să am/ Şi deloc să nu mă plângeţi/ Nici măcar odată-n an.// Dus de oameni, nu de vite/ De bătrâni cu ruga-n cale,/ Prohodiri să ia aminte/ Numai şapte doar în cale.” (Dorinţa, de Preot Ilarion Argatu)

În mai 1999, trecerea la cele veşnice a adunat la Boroaia sute de oameni, cei mai mulţi din Bucureşti, creştini şi numeroşi preoţi ce se bucuraseră de duhul Părintelui. De atunci, satul devine un adevărat loc de pelerinaj. Preotul a rămas în sufletul oamenilor drept sfântul care, mulţi ani bolnav şi de cele mai multe ori flămând, a spălat picioarele lui Hristos prin umilinţă şi bunătate creştină. Şapte ani s-au perindat paşi, mii de paşi, întru salvarea sufletelor celor rămaşi. Părintele Alexandru a devenit, între timp, la fel de cunoscut ca Părintele său.

Însă vestea că, la deshumare, în 2006, trupul Părintelui Ilarion Argatu este înmiresmat şi mumificat, a întărit încrederea în sfinţenia Părintelui. Creştinii, împărţiţi în două tabere, acceptă sau nu faptele, vorbesc sau nu despre ele, însă realitatea trimite în lume o imagine nefalsificată, clară, luminoasă: la Boroaia lunecă din toate părţile mii de suflete, întru salvarea şi luminarea vieţii de pe pământ.

O gură de Rai…

Biserica se află în centrul satului. Sat mare, întins de-a lungul şoselei ce curge mai departe, spre Neamţ. Alături, Poliţie, Primărie şi multe crâşme pline de petrecăreţi plictisiţi, în noianul de treburi ale unei zile de sâmbătă. Curtea Bisericii se distinge, totuşi, prin oaza de verdeaţă, prin livada înflorită ce apără spaţiul de vacarmul străzii.

În interior, duhul Părintelui se simte prin liniştea profundă ce acoperă brusc orice creştin. Un locaş ridicat de Părinte şi soţia sa, de o frumuseţe sfâşietoare. Pentru prima dată îmi este dat să văd o catapeteasmă de marmură, şi aflu ulterior că pentru ridicarea ei mult a pătimit preoteasa, sfătuită în toate cele de Părinte, în anii de prigoană. Astăzi, racla cu trupul înmiresmat poposeşte în interior, pavăză pentru suflete chinuite.

„Multă lume mai vine, mulţumim lui Dumnezeu”, povesteşte un bărbat trecut bine de tinereţe, de la care aflu mai multe despre viaţa de după viaţă a Părintelui Argatu. Viaţa la Boroaia. „La înmormântare au venit mii de oameni. Au venit şi Prea Sfinţii Bisericii. Tare frumos au vorbit. Tare frumos, nu ştiu de ce s-au întors aşa de tare pe urmă”, povesteşte dascălul. Deshumarea trupului Părintelui, anul trecut, a stârnit discuţii aprinse şi aproape inutile, însă contestarea sfinţeniei, venită din partea multor preoţi, a îndurerat creştinii care se roagă lângă raclă. „Vinerea vine puhoi de lume, noaptea se fac slujbe, până sâmbătă dimineaţă. Acum e şi mai uşor, avem locuri de cazare”, mi se spune şi numaidecât bărbatul din faţa mea ia cheile şi mă invită să văd minunea. „E o minune, nu mi-e frică să spun astfel. Clădirea este începută la sfârşitul lui septembrie şi e aproape gata”. Da, ar putea să nu fie o minune, însă în faţa mea se arată o clădire cu etaj şi mansardă, cu 50 de camere spaţioase pregătite şi mobilate, cu încălzire proprie, băi şi duşuri la standarde europene. „Asta e lucrarea Părintelui, numai el a putut susţine minunea asta”, şi cred, pentru că investiţia nu are la bază nici un proiect şi nici atât de adulaţii bani europeni.

În curte găsesc un grup de bucureşteni. „E prima dată când venim aici, deşi ne doream de mult. Mergeam la Cernica, la slujbele Părintelui, şi ne era dor de prezenţa lui. Ne rugăm aici”. Aflu că sute de oameni au fost seara la slujbă. „Foarte frumos a fost. O slujbă foarte diferită de ce vedem noi, în Regat”, spune femeia trecută bine de 60 de ani. Zâmbesc şi completează: „mă rog, aşa spunem noi, în Regat… Să nu vă supăraţi”. Nu mă supăr.

…pe-un picior de plai

Aştept răbdătoare o maşină spre Fălticeni, deşi zgomotul străzii, „armonizat” disproporţionat cu agitaţia de la multele crâşme, îmi displace. Întreb dacă nu cumva trebuia să sosească un microbuz. „Mai târziu, dar eu merg la Fălticeni imediat, vă iau eu”, îmi spune un localnic şi simt că îmi doresc, totuşi, să circul cu altceva. Hotărăsc să aştept. Nori mulţi şi grei asaltează brusc satul. „Eu plec, chiar nu veniţi?”, mă mai întreabă o dată şi urc, speriată de gândul că aş fi nevoită să mă adăpostesc lângă unul dintre barurile din centru. „Aţi venit de aseară?”, mă întreabă şoferul, care discutase cam jumătate de drum cu moş Ion, un consătean cules în ultima clipă de pe uliţele pustiite brusc de ploaie. „Nu. Dar, mi se pare mie, sau oamenii din sat nu prea merg la biserică?”, întreb, deşi răspunsul era de la sine înţeles. „Păi, moş Ioane, mata ai fost vreodată la popa Argatu? Că eu, nu prea…” Moş Ion se ruşinează şi recunoaşte încet. „Ei, nu mă duc. Apăi acum vreo 40 – 50 de ani, ţin minte pe părinte şi mergeam, dar acum, ce vin oamenii de departe, că noi… Dar mulţi, mulţi mai vin…” La Fălticeni, când să plătesc, săteanul îmi respinge politicos banii. „Nu se poate, noi nu ducem omul pe bani”. După doi paşi, moş Ion mă strigă şi mă conduce câteva sute de metri, ca să fie sigur că voi găsi locul de unde iau maşină mai departe, spre Suceava. Oamenii „popii” Argatu, îmi spun. Îmi amintesc de spusele lor. Nu merg la biserică, însă Părintele sălăşluieşte în inima lor. Că ştiu sau nu ştiu ei, bunătatea îi locuieşte.

Acasă, mă aşteaptă o scrisoare pe e-mail. O redau în întregime:

„Am mers la Cernica special să-l întâlnesc pe Părintele Argatu. Auzisem multe despre el şi voiam să-l cunosc. Am intrat în complexul de la Cernica şi am mers la căsuţa unde locuia şi primea oamenii care veneau să vorbească cu el din toate colţurile ţării. Era lume multă înăuntru, aşa că, până se mai elibera, am aşteptat în holul de la intrare, şi acesta plin de lume. La câteva momente a ieşit o femeie care spunea să facem puţin loc, ca să meargă Părintele la baie. Atunci a fost prima dată când l-am văzut. Nişte ochii vii, ca de copil, care parcă râdeau tot timpul, multă simplitate, o faţă senină şi “luminată”, asta era impresia pe care mi-a creat-o. Nici n-aş fi zis că are vreo problemă, deşi mergea greu, îl durea piciorul şi era însoţit de o femeie care-l ajuta să ajungă la baie.

Când s-a mai eliberat în cameră şi am reuşit să intru, am găsit acolo o atmosferă caldă şi de bună dispoziţie, deşi majoritatea persoanelor veniseră cu probleme importante. Dar, în locul acela totul se dizolva, în locul acela puteai să fii un om pur şi simplu, deschis şi bun, încrezător că Dumnezeu este cu tine şi că totul se va rezolva. Oamenii îşi spuneau problemele deschis, în public, nimeni nu era jenat, dimpotrivă, era o împărtăşire şi o unitate pe care unii poate nu o mai simţiseră de multă vreme. Un om avea probleme cu copilul - era întors de la credinţă şi l-a învăţat Părintele ce să facă. O femeie avea nevoie stringentă de bani pentru o operaţie - Părintele a rugat oamenii să facă “chetă” pentru a o ajuta. Toată lumea a dat cât a putut şi în 5-10 minute s-au şi strâns. Probleme de sănătate, de familie, tot felul de probleme umane erau spuse şi Părintele le dădea sfaturi şi îi binecuvânta. Iar printre toate acestea, părintele avea grijă să strecoare câte o glumă. “Ce să fac Părinte, că iar nu-mi mai merge maşina?”, a întrebat o femeie căreia îi sfinţise maşina cu puţin timp în urmă. “Mai pune-i nişte apă”, îi răspunse el. “La dumneata maşina merge şi cu apă în loc de benzină”, replica femeia. Te făcea să-l simţi prieten, te îmbia să-ţi deschizi sufletul, fiind el însuşi deschis, disponibil şi plin de pace. Îi plăcea să fie cu oamenii, nu numai pentru a-i ajuta, mai era ceva, o bucurie a sufletului, o dorinţă de a fi pur şi simplu în preajma lor.

Ultima dată l-am văzut în anul în care a murit, în primele zile ale lui 1999. Am mers la el împreună cu câţiva prieteni, pentru a ne binecuvânta pentru noul an, chiar pe 2 ianuarie. Era lume mai puţină, fiind imediat după sărbătoarea de revelion, şi era o atmosferă mai degajată. Cu acelaşi calm, simplitate şi inocenţă copilărească, Părintele răspundea la întrebări, discuta sau binecuvânta oamenii.

A venit şi rândul meu. M-am aşezat în genunchi, cu capul sprijinit pe picioarele sale (el stătea pe marginea patului, aşa ne binecuvânta). Am stat mult aşa, în pacea pe care mi-o transmitea Părintele. Nu ştiam exact ce făcea Părintele în această tăcere, dar mă simţeam de parcă mă ştia de când lumea, de parcă ar fi cunoscut orice eveniment sau trăire din viaţa mea şi mă simţeam bine şi în siguranţă. Pentru că tăcerea se prelungea, femeia care îl ajuta şi care nu înţelegea ce se petrece, m-a întrebat dacă am vreo problemă. I-am spus că nu, am venit pentru binecuvântare. Apoi Părintele a început binecuvântarea şi m-am ridicat. Unul dintre prietenii cu care venisem avea bunicii în Boroaia, copilărise acolo şi au început să discute despre sat şi oamenii pe care îi cunoşteau. Vorbea cu mult drag despre locurile acelea şi despre oameni şi îi plăcea să depene amintiri. La un moment dat, însă, s-a întors spre mine, eu fiind în lateralul său, şi m-a privit fix în ochi. În acea clipă s-a oprit timpul. M-am simţit ca şi cum toata fiinţa era scanată dintr-o privire, fiecare celulă era citită, era vie, de parcă ar fi pus degetul pe ea şi ar fi transformat-o într-o energie fluidă. Era o foarte mare claritate şi o mare apropiere de Dumnezeu. Dacă prima dată când l-a văzut am ştiut că omul acesta trăieşte în Împărăţia lui Dumnezeu, acum am fost convinsă că Dumnezeu trăieşte în el. Acea clipă a rămas vie în amintirea mea şi, prin ea, am recunoscut un OM foarte iubit de Dumnezeu şi un mare iubitor de oameni.”Felicia T.

Florentina Toniţa