Nu-i singur Iuda vinovat
Costache Ioanid

Nu-i singur Iuda vinovat
de sângele ce se dădu.
Nici marii preoţi, nici Pilat,
ci lumea-ntreagă, prin păcat!
Şi eu, şi tu…

Nu drumul greu spre Golgota,
nici biciul, când Isus căzu.
Şi dacă crucea grea era,
povara noastră şi mai grea!
Şi eu, şi tu…

Nu patru cuie L-au pătruns,
când El pe cruce se-aşternu.
Ci noi, cu sufletul ascuns,
cu mii de patimi L-am străpuns!
Şi eu, şi tu…

Nu doar bătrânii cărturari,
nu doar mai marii preoţi, nu!
Şi noi am râs, cu ochii murdari,
şi noi suntem cei doi tâlhari!
Şi eu, şi tu…

Şi nu ostaşilor prin sorţi
cămaşa albă Şi-o dădu.
Ci tuturor! Dar tu n-o porţi!
Şi, fără ea, toţi suntem morţi!
Şi eu, şi tu…

Nu doar în stânci, sub lilieci,
nu doar sub lespede zăcu.
Ci L-am ascuns ca pentru veci
sub piatra unor forme reci,
Şi eu, şi tu…

Şi-acum Isus cel condamnat
azi El te-ntreabă :”Da sau nu ?
Eşti tu sau nu eşti vinovat?”
Eu am spus da! Şi-am fost iertat.
Eu am spus da.
Dar tu ? Dar tu?…

Tâlharul
Costache Ioanid

Când citeşti Scriptura Sfântă şi rămâi pe gânduri dus,
parcă vezi prin ceaţa vremii cum, pe Golgota, Isus
înălţă spre cer privirea, dornic pironind văzduhul,
până pleoapele-I căzură peste ochii buni. Iar Duhul,
dezlegat, porni în grabă jos, în închisoarea morţii,
în Şeol, să frângă-n două, pentru-ai Săi, zăvorul porţii.

Şi te-nalţi apoi ca gândul în Eden. Şi vezi în zare
o cetate de lumină cu oştiri în sărbătoare.
Vezi pe porţile înalte de cleştar dintr-o bucată
heruvimi cu patru aripi şi cu spada-nflăcărată,
înălţându-se ca zorii peste floarea primăverii.
Dar deodată, din trompete dau un lung semnal străjerii.
Da... Departe, printre stele, ca un fulger ne´ntrerupt,
un convoi străbate largul bolţilor de dedesubt.
Şi curând, de cântec falnic cerul cerului umplându-l,
iată-i... cete după cete, ca-n oştiri ţinându-şi rândul,
vin în haine de lumină şi se-nalţă ca un stol
zecile de mii de duhuri ridicate din Şeol.

Izbăvit de sub pedeapsă, vine primul om, Adam;
apoi Eva, Set şi Abel, Noe, Terah, Avraam...
Iată... Isaac şi Iacov, smulşi din lanţurile grele,
Iosif ca o stea sclipeşte între unsprezece stele,
Moise uşurat de greul lespezilor din Horeb,
— Iosua îi stă la dreapta, iar la stânga e Caleb —;
Ghedeon privind cetatea şi oştirea fără număr,
Şi Samson, lăsând să-i cadă pletele mai jos de umăr;
David, fericit să uite de păcatele-i iertate,
Solomon şi toţi urmaşii casei binecuvântate,
toţi profeţii şi martirii ce-au murit frângându-şi dorul,
de la nepătatul Abel la Ioan Botezătorul.

Iar în faţa tuturora... ce luceafăr glorios
umple cerul de lumină şi de Har victorios?
E Isus!... purtând pe frunte diadema de lumini
cu aceeaşi simplitate cum purtase crengi de spini.
E Isus!... cu mâini întinse într-un gest de raze nins,
cu aceeaşi duioşie cum pe cruce le-a întins.
Vai!... dar poarta cea înaltă dintr-un singur alb cleştar
cum îşi va deschide oare uriaşul stăvilar?
Până-n bolţi un glas răsună larg ca bubuitul lavei:
„Sus acum, voi porţi eterne! Iată Împăratul slavei!“
„Cine-i Împăratul slavei?“ „Domnul tare şi viteaz,
care-a biruit în luptă cel mai fioros grumaz!“

Şi târziu, când Paradisul s-a închis c-un vuiet lin,
printre stele, către poartă, vine-ncet un biet străin.
Ochii lui sunt plini de frică. Păru-n frunte. Faţa suptă.
Peste trupul plin de sânge, poartă o cămaşă ruptă.
- Ce vrei tu? îi spune unul dintre îngerii străjeri.
- Cine eşti? îl mai întreabă iscodind cu ochi severi.
- Eu?... răspunde-ncet străinul copleşit de un oftat,
sunt un păcătos din lume... Nu ştiu să fi fost păcat
să nu-l fi făcut în viaţă. Am ucis. Am jefuit.
De copil m-a prins o vrajă de pahar şi de cuţit.
Mă ţineam ascuns în peşteri şi pândeam pe cei bogaţi.
Sângele curgea ca apa. Apoi galbenii prădaţi,
mi-i luau toţi cârciumarii şi femeile pierdute.
Şi cădeam în zori pe-o vale între brusturi şi cucute.
La altare n-am dus jertfă nici o mierlă de când sunt.
N-am ştiut de rugăciune. N-am avut nimica sfânt.
O putere, un balaur, îmi da brânci să beau, să prad...
- Vai, destul... vorbi străjerul. Locul tău e-acolo-n Iad.
Şi, cu mâna lui întinsă, i-arătă în jos sub cer,
într-o gură de-ntuneric, flăcări vii într-un crater.
Se uită-ngrozit străinul. Iar apoi încet şopti:
- Da... acolo... Dar ascultă. Înainte de-a muri,
osândit fiind la moartea cea mai grea, mai blestemată,
ţintuit pe lemnul crucii, am văzut, hulit de gloată,
un profet murind alături. Ba... mai mult ca un profet!
Nu era un om din lume. Ci, sub fruntea de nămet,
Îi plutea în ochi o pace... şi-o dumnezeire-n grai.
El mi-a spus privindu-mi faţa: Azi vei fi cu Mine-n Rai!
Şi acum o întrebare... un cuvânt mai am de spus:
Dacă tot ce văd e Raiul, nu-i pe-aici acel Isus?...
- O! Isus? E-aici în slavă... tot ce vezi Îi aparţine.
Dar de ce-ţi acoperi faţa hohotind? Sau plângi, străine?
- Rogu-te, o vorbă numai... Nu ştiu cum să-mi spun amarul...
Dacă e Isus aicea... spune-I c-a venit tâlharul.
- Vino!... Poarta e deschisă... Domnul îi vorbeşte-n prag.
Îl priveşte lung tâlharul. Paşii înapoi se trag...
E Isus acest arhanghel în veşminte sclipitoare?
Părul... Nu-i al Lui. Nici brâul. Nici cămaşa de ninsoare.
Dar... privirea blândă... Ochii. El e! Şi-a căzut grămadă.
Cum? Dar cine îl ridică? Ochii lui nu pot să creadă.
- Doamne, sunt murdar... şi-n zdrenţe. Sunt...
şi-şi frânse vorba-n dinţi...
- Eu... în haine de lumină? Eu, tâlharul, printre sfinţi?
Şi luându-l blând cu Sine, strălucitul Voievod,
lângă tron ducându-l, zise: „El Mi-a fost întâiul rod!“
Şi acum să ştie oricine: Unde a intrat tâlharul,
nu-i pe lume om să creadă şi să nu-l primească Harul!
Nu-i păcat pe care Domnul nu şi-a pus făgăduinţa.
Unul singur nu se iartă niciodată: Necredinţa!

Rugăciune de binecuvântare
Costache Ioanid

O, Tatăl nostru, care eşti în Ceruri,
Cel ce pluteşti pe-aripi de heruvimi,
Cel care scoţi lumina din cămară
şi semeni mii de sori din înălţimi;
Cel ce din lut ai scos la viaţă omul
şi l-ai sortit să-nfrunte pe cel rău,
O, Tatăl nostru-Atoate Ziditorul,
Sfinţească-se-n etern Numele Tău!

Sfinţească-se Cuvântul Tău în inimi
şi-ajută-ne să nu-l putem uita.
Sfinţească-se porunca Ta în lume
Şi vie-n noi Împărăţia Ta!

Să înflorească-n noi o viaţă nouă
cu care să zburăm peste mormânt
şi voia Ta în toate să se facă
precum în Cer aşa şi pe pământ!

Rămâi cu noi şi dă-ne nouă astăzi,
Când viaţa ne e plină de năduh,
şi pâinea cea din brazde, spre fiinţă,
şi pâinea cea din Ceruri pentru duh.

Cât despre orice greş și orice pată,
ce ne-a-ntinat al sufletului crin,
O, Te rugăm să nu Te mânii, Tată,
ci să ne ierţi în Harul Tău Divin.

Suntem atât de slabi şi de-ndărătnici
şi n-ascultăm în totul de Cuvânt.
Dar Tu ne-ai dat din cer un Miel de jertfă -
O, spală-ne în sângele Lui sfânt.
Căci El S-a dat din dragoste fierbinte,
Păstor ceresc în luptă pentru oi.
De dragul Lui, o, iartă-ne Părinte,
şi-ajută-ne ca să iertăm şi noi!

În încercări prea grele nu ne duce
şi fii cu noi când vin fiorii reci.
O, izbăveşte-ne de cel viclean prin cruce,
c-a Ta-i Împărăţia-n veci de veci!
Amin!
Al Tău e cerul şi lumina!
Amin!
Al Tău e miezul cel ascuns!
Amin!
Căci Tu ne-ai dat la toată vină,
la-nfricoşata judecată, bun răspuns.

Răspunsul bun e unul singur: iată-L!
E Mielul blând ce S-a lăsat răpus;
e dragostea ce ne-a trimis-o Tatăl
în Fiul Său, în Dumnezeu-Isus!

Răspunsul bun e unul singur: Harul.
E viaţa nouă, mai presus de legi.
E darul Celui ce-a urcat Calvarul
purtând pe umeri vina lumii-ntregi!

Şi-acum noi alergăm prin zarea largă
şi Vestea Bună tuturor o dăm.
Pe noi, unii pe alţii, viaţa-ntreagă
lui Dumnezeu şi lui Isus I-o dăm.

O, Tatăl nostru, Care eşti în Ceruri,
Cel ce pluteşti pe-aripi de heruvimi,
ascultă ruga noastră-nflacărată
şi vino între noi din înălţimi!

TATAL
Costache Ioanid

De n-ai avut un fiu vreodata
legat in lantul cel mai greu
de nu ti-a fost o clipa data
un osandit sa-ti strige:TATA!
nu stii ce-nseamna DUMNEZEU

De n-ai avut un fiu in viata
Crescut in vesnic jubileu
de n-a fost dat sa-ti moara`n fata,
sa simti ca inima-ti ingheata
nu poti pricepe ce sunt EU!

De n-ai avut in bezne-afunde
un fiu zdrobit ca Fiul Meu,
tu nu poti, omule, patrunde,
ca sa-ntelegi ce foc ascunde
cunvantu-acesta:DUMNEZEU!

Dar daca Odrasla Mea cea draga
S-a dat sub ochii Mei pe-altar
O, cat as vrea ca lumea-ntreaga
in fata crucii sa-nteleaga
ca EU sunt DRAGOSTE si HAR!

Tu n-ai nimic
Costache Ioanid

Tu n-ai nimic în lume,
nimic din tot ce-i rău,
nici bogății, nici nume,
nici desfătări, nici glume,
dar ceru-ntreg e-al tău.

Tu n-ai nimic în viață,
nimic pe-acest pământ,
nici vinul ce răsfață,
nici haina cea măreață,
dar tot ce ai e sfânt!

Tu n-ai nimic ce leagă,
ca cei ce totul vor.
A lor e clipa dragă,
a lor e lumea-ntreagă,
dar cerul nu-i a lor.

Tu n-ai nimic sub soare
și toți te râd mereu.
A lor e-a vieții floare
și cupa-mbietoare.
A lor e tot ce moare.
Al tău e Dumnezeu.

Calea, Adevărul, Viața
Costache Ioanid

Nu noi suntem Calea Sfântă,
Calea care duce sus.
Noi suntem doar călătorii,
Însă Calea e Isus!

Nu-i o formă Adevărul.
Nici în litere nu-i pus.
Adevărul e-o Ființă.
Adevărul e Isus!

Nu din lut se naște Viața,
Viața fără de apus.
Ce e lut în lut se-ntoarce,
Însă Viața e Isus.

Astfel Calea-i pasul nostru.
Adevăru-n noi e pus.
Viața sfânta-i viața noastră,
Dacă e în noi ISUS!

Porumbiţe albe
Costache Ioanid

Porumbiţe albe ca zăpada
din eternele grădini de sicomori,
voi mereu îmi înfloriţi arcada
cu ghirlănzi de raze şi ninsori.

Fermecat de zborul vostru-n soare,
gingaş, luminos şi înţelept,
v-am cuprins făptura sclipitoare
şi v-am strâns o clipă lângă piept.

Dar curând, voi oaspeţi de departe,
stol de flăcări şi de primăveri,
am lăsat ca vântul să vă poarte
către lumea-ntreagă, mesageri.

Orice dor curat ce-n piept zvâcneşte,
orice plâns pe buze fără grai,
mângâaţi-l voi hulubăreşte,
cu tot harul ciugulit în Rai!

Şi făcând pe urmă cale-ntoarsă,
stol de pace alb şi marmoreu,
duceţi, lângă lacrima cea ştearsă,
ramuri de măslin lui Dumnezeu...