Copilăria timpurie a părintelui Ioan de Kronstadt

Cunoaştem prea puţine lucruri despre copilăria timpurie a părintelui Ioan de Kronstadt, dar ceea ce ştim este esenţial, în măsura în care constituie o dovada despre o anumita „predestinare” către cele duhovniceşti. În condiţiile vieţii anoste şi monotone de la ţara, singurul loc în care adolescentul putea să găsească o anumită formă de activitate practică şi spirituală era biserica. Aici avea să afle cuvânt, sunet şi culoare, altminteri spus, acel suport pe care putea să se bizuie şi prin care să se exprime sufletul omului. Tatăl îşi lua fiul cu el ori de câte ori mergea la biserică,şi putem presupune că îi va fi vorbit despre Hristos, despre sfinţi! Putem afirma, cu deplin temei, ca până la revoluţia bolşevică , modul de viaţă al familiilor de clerici de provincie era pretutindeni acelaşi. De aceea, nu este lipsit de interes să prezentam o mărturie referitoare la copilăria altei personalităţi de excepţie, chiar dacă aparţine unei generaţii mai tinere – cunoscutul profesor de economie politică şi filosof, ulterior preot si original teolog, protoiereul Serghie Bulgakov. Spusele sale ne vor ajuta să ne imaginăm atmosfera în care şi-a petrecut copilăria părintele Ioan de Kronstadt:

„Nu cred că va puteţi inchipui cât de mult am iubit Biserica: am iubit-o ca pe o mama, am iubit-o aşa cum ne iubim ţara în care ne-am născut şi cum Îl iubim pe Dumnezeu. O iubeam cu o iubire care era însaşi viaţa şi sufletul nostru. Biserica era ceva mai mult decât un loc sfânt: era izvor de frumuseţe, de bucurii alese: ne oferea tot ce aveam nevoie, nu duceam lipsă de nimic altceva”. Iată ce spune acelaşi autor despre cum decurgea viaţa în propria sa familie (cea a unui preot de provincie):

„«Tipiconul» era regulamentul nostru de familie, cu sărbătorile şi cu posturile, cu slujbele şi cu rugăciunile lui. De aceea, pentru noi era ceva ce venea de la sine, asemenea legilor naturii, ca zilele de post, şi mai cu seama asprul regim al Postului Mare, să fie respectate cu straşnicie. Toate posturile şi toate sărbătorile pascale erau traite de noi, fiecare în felul său, dar întotdeauna cu o deosebită solemnitate. Cât de bogată, de profundă şi de curată ne era copilăria, care făcea să ne patrundă în suflet cerul cu razele sale de aur! Iar această viaţă, care îşi urma cursul dupa ceasul bisericii şi al «tipicului» acesteia, se încadra perfect în viaţa naturii, ea însăşi participând la viaţa noastra, cu ritmurile ei. Era întinsă deasupra pamântului, care avea să ne rămână în veci de veci în suflet”.

Nu încape îndoiala că şi viaţa micului Vania Serghiev decurgea tot aşa, în umbra bisericii şi, într-o însemnată măsură, în sânul naturii. Toate acestea făceau ca el să fie un copil liniştit, meditativ, interiorizat,dar şi cu un puternic spirit de observaţie.În unele biografii ce i-au fost consacrate se spune că îi plăcea de mic copil să observe natura, în special plantele, la care face deseori trimiteri pline de gingaşie în scrierile sale. „Fiecare firicel de iarbă, fiecare floare, parcă ne-ar spune în soaptă: aici este Domnul! Uitaţi-vă! Vedeţi cu câtă înţelepciune sunt alcătuite plantele si Îl veţi recunoaşte în ele pe Dumnezeu!”

Sunt informaţii care vorbesc de faptul că micul Ivan se arata plin de compasiune faţa de cei în suferinţa, unii dintre consătenii săi îndemnându-l sa se roage pentru ei. Cam din aceeaşi perioada dateaza istorioara relatată de maica-egumenă Taisia, de la Mănăstirea Leusinskaia, persoana cu care părintele se afla în relaţie de prietenie. Se pare că relatarea corespunde întocmai afirmaţiilor părintelui, fiind consemnată ca atare: „Într-o noapte, Vania a văzut o lumina neobişnuită în încăperea în care se afla. În acea lumină i s-a arătat un înger înconjurat de slavă cerească. Copilul s-a tulburat, dar îngerul a căutat să-l liniştească, spunându-i că este îngerul său pazitor”. Se cuvine să spunem ca Biserica Ortodoxă nu încurajează „vizionarismul”, „vedeniile” copiilor, care nu se întâlnesc prea des în Vieţile Sfinţilor şi în povestirile despre traitorii în duh, „îmbunatăţiţi”.Cu atât mai mult această relatare devine semnificativă.