Relaţia Bisericii cu statul a fost statornicită de însuşi Mântuitorul încă din timpul activităţii Sale pământeşti prin îndreptăţirea dajdiei datorata Cezarului (Mt. 22,17). Răspunsul dat de Hristos fariseilor la întrebarea: "Se cuvine să dăm dajdie Cezarului?" subliniază două lucruri: recunoaşterea autorităţii de stat, în cazul dat statul imperial şi realitatea ne-opoziţiei dintre îndatoririle religioase şi cele civice[4].

Conform Sfintei Scripturi Dumnezeu este unicul izvor al autorităţii (In. 19,11; Rom. 13,1) iar Iisus Hristos deţine toată puterea în cer şi pe pământ (Mt.

28,18) dar în acelaşi timp, dacă Iisus Hristos a făcut cunoscută autoritatea spirituală deplină a lui Dumnezeu asupra întregii vieţi umane, El a rânduit şi supunerea faţă de autoritatea politica îndemnându-i pe apostoli şi prin ei pe toţi creştinii sa se supună autorităţii pământeşti căci este data de Dumnezeu în vreme ce Hristos nu deţine putere politica[5]. Mai mult decât atât, Apostolul Pavel da comandamente precise în ceea ce priveşte acceptarea deplină a autorităţii statale spunând: "daţi deci tuturor cele ce sunteţi datori; celui cu darea, dare, celui cu cinstea, cinste şi celui cu teama, teamă." (Rom. 13,7) căci "cel ce se împotriveşte stăpânirii, se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu" (Rom. 13,2). Aceste comandamente învederează faptul ca Biserica şi societatea civilă, din care face parte şi statul, sunt două realităţi distincte, prima ocupându-se în mod direct de mântuirea credincioşilor în vreme ce statul se ocupă de problemele legate de viaţa de zi cu zi a oamenilor, finalitatea celui din urmă reducându-se la veacul acesta[6].

Peste toate acestea însă, relaţia Bisericii cu societatea în general şi cu statul în special trebuie să ţină seama de condiţiile specifice sociale şi istorice în care îşi desfăşoară activitatea. Autonomia Bisericii faţă de stat dacă înseamnă ne-imixtiunea Bisericii în problemele pur politice şi ne-intervenţia statului în problemele interne ale Bisericii nu trebuie, în acelaşi timp, să însemne şi totala indiferenţă a Bisericii faţă de problemele societăţii contemporane. Biserica are datoria să lucreze pentru mântuirea credincioşilor şi trebuie să intervină ori de câte ori aceasta este pusa în pericol de acţiunile puterii seculare iar intervenţia Bisericii nu trebuie să se reducă la denunţarea acţiunilor distructive ale societăţii contemporane ci să se extindă în mod pozitiv în direcţia determinării credincioşilor să lupte activ pentru eradicarea fenomenelor care atentează la integritatea chipului lui Dumnezeu rezident în ei.

S-a pus în ultima vreme problema implicării Bisericii în viaţa politică şi în această direcţie s-au ridicat glasuri care au susţinut această posibilitate dar s-au

ridicat şi glasuri care s-au opus şi în ceea ce le priveşte pe acestea din urmă trebuie să facem o seamă de precizări, ele au venit din două direcţii, pe de o parte s-au opus cei cărora le era frică de ceea ce însemna înrolarea Bisericii în politică în sensul că multe dintre acţiunile lor ar fi fost supuse în această situaţie criticii şi

ar fi fost date în vileag, în vreme ce alte glasuri, sincer îngrijorate au considerat că această implicare a Bisericii în politică ar fi însemnat prejudicierea imaginii ei şi impietarea asupra încrederii de care se bucură Biserica în rândul populaţiei.

Trebuie observat însă că Biserica nu se poate supune sub nici o formă mecanismului electiv adică ea nu poate face politică de partid, nu se poate lega la remorca nici unei formaţiuni politice fiindcă aceasta ar însemna să prejudicieze grav asupra comuniunii între membrii ei care sunt la rândul lor membrii sau simpatizanţii unui partid sau al altuia, urmează o doctrină politică sau alta. Angajarea Bisericii în rândurile unui partid ar însemna distrugerea voită a comuniunii între oameni, între credincioşi, ar însemna în final autodizolvarea ei[7].

Biserica, de asemenea, nu poate căuta obţinerea puterii pentru ea însăşi. Dacă ea ar căuta să dobândească puterea seculară ar însemna o renunţare a ei la misiunea meta-istorică pe care i-a rânduit-o Dumnezeu şi o concomitentă ancorare a ei în istorie şi în saeculum[8]. A căuta obţinerea puterii politice înseamnă denunţarea poruncii Mântuitorului de a da Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu (Mt. 22, 17) şi deci transformarea Bisericii dintr-o instituţie divino-umană, reală punte între imanent şi transcendent, într-o instituţie pur umană, cu pretenţii de factura egoistă.

Biserica însă poate şi trebuie să se implice în politică pe căi şi cu metode specifice misiunii ei. Rolul ei în îndrumarea morală a mirenilor se permanentizează nerestrângându-se la trasarea unor norme morale, se extinde asupra tuturor sferelor vieţii sociale din care şi politica face parte. Nu trebuie să ne fie frică să folosim acest termen chiar dacă el a ajuns să fie considerat sinonim cu ideea de imoralitate, de refuz al responsabilităţii şi, de ce nu, chiar de iresponsabilitate. Biserica are datoria de a face să răsară în mintea şi în inima mirenilor dorinţa de a curăţi actul politic, dorinţa de a-l spăla, nu în sensul de cosmetizare ci în acela de reformare profundă, de reorientare a priorităţilor fiindcă indiferent de vremea în care a propovăduit, indiferent de condiţiile istorico-politice, discursul Bisericii s-a realizat în aceleaşi cadre ale dragostei de ţară, ale muncii creatoare de valori, ale înc1inării spre cele cu adevărat importante pentru toţi cei ce sunt chipul lui Dumnezeu, indiferent de pecetea pe care o poartă în fiinţa lor.

Responsabilitatea moral-politică a membrilor Bisericii nu iese sub nici o formă din cadrul general al responsabilităţii lor morale şi apoi, în relaţiile lor cu Biserica nu intervine nici o modificare generată de schimbările de natură politică pentru că rolul mirenilor în Biserică este fundamentat revelaţional şi nu suportă determinări în plan secular, indiferent de natura orânduirii politice, pentru că fiinţa Bisericii nu este afectată de saeculum, de lume, ba mai mult, în această sferă a responsabilităţii moral-politice, se observă mai accentuat caracterul sinergic al devenirii umane. Membrii Bisericii nu trebuie să uite niciodată că sunt mădulare ale aceluiaşi unic Trup al lui Iisus Hristos şi că în virtutea acestei realităţi orice manifestare egoistă îi scoate din comunitme, pune stavilă, ridică zid între ei şi ceilalţi, pe de o parte, şi între ei şi Dumnezeu, pe de alta.

În această direcţie apare ca deosebit de important rolul clerului, implicarea lui în politică trebuie, mai întâi de toate, înţeleasă sub acest aspect de fundamentare a unei moralităţi a actului politic, de întărire în inimile mirenilor a conştiinţei comunitare înţe1easă nu în sensul comunitarismului sau colectivismului de factură socialistă[9], ci în sensul transparenţei Bisericii[10] şi a responsabilităţii creştine[11], în sensul slujirii semenului şi al împreună-lucrării pentru propăşirea ţării.

In general, se poate spune ca Bizantul a fost, in cursul evului mediu, cel mai cult dintre state, cu viata citadina si culturala cea mai progresista.