MANASTIREA CERNICA
» Plângerea smeritului Calinic Ieromonah, stareţul C
Inapoi la Pagina de Discutii
|
Plângerea smeritului Calinic Ieromonah, stareţul Cernicăi.
CALINIC, stareţul Cernicăi, 1822, August 1 Ştiu începutul meu că are sfârşit, Şi eu vieţuiesc ca un fără de sfârşit, Având mintea înaltă cugetătoare, Şi viaţa-mi merge spre scurtare, Ziua, noaptea, cugetând cele deşarte Şi eu m-am apropiat de moarte. Cu cât văd că se apropie moartea de mine, Cu atât mă silesc a o scoate din pomenire, Că dacă nu este cu putinţă a scăpa de moarte cu lucrul, Eu mă silesc a scăpa de ea cu gândul. Oh şi vai, cum m-am împietrit! În fieşte care zi petrecând fraţi la mormânt Şi cu nimic nu m-am umilit, Nici cu inima suspinând, Să plec ochii la pământ, Să mă uit în mormânt, Să văd podoaba mea strălucind în oase înşirate, Pline de putoare şi de viermi mâncate! Ah, cum strigă mormântul către mine, Zicând: aicea vei să te sălăşluieşti şi tu mâine. Abate-te spre mine măcar astăzi, Scoţăndu-ţi mintea din lume, Ca nu fără de veste să dea moartea peste tine, Că pe lume câţi o au iubit Goi i-au trimis în mormânt, Râzând şi batjocorind pe cele ce aicea le-au agonisit, Iar nu în Dumnezeu s-au îmbogăţit, Ci veşnică muncă o au moştenit În tartarul cel nesfârşit. Vai, vai de a mea ticăloşire, Cum nu-mi viu întru simţire, Să plâng cu necontenire, Veşnica mea osândire. Vino, ticăloase suflete al meu, Să cădem cu plângere la Dumnezeu, Rugându-ne şi Prea Curatei Fecioare A mele bune chezăşuitoare, Ca să facă milostiv pe Fiul său, Iisus Hristos Dumnezeu, Ca să mă izbăvească de focul cel nesfârşit, Că cunoscând am greşit. Sfinţilor toţi, rugaţi-vă pentru mine, Că singur m-am lipsit de-al vostru bine, Măcar de acum înainte să petrec cu pocăinţă. Şi să mă săvârşesc în credinţă, Ca să câştig vrednica odihnă. Amin. |
|
|