Ieromonah IUVENALIE IONAŞCU: „STAREŢUL GHEORGHE DE LA CERNICA ŞI MIŞCAREA PAISIANA”,

Cartea pr. Iuvenalie Ionaşcu se înscrie pe linia monografiilor ce tind să întregească panteonul incomensurabil al sfinţilor români. Demersul pr. Iuvenalie este legitimat de frumuseţea şi competenţa articolelor semnate în „Telegraful român”, dar mai ales de „modernitatea” lor văzută dintr-o perspectivă eclesială.

Cartea pe care o semnează, într-o prestigioasă instituţie universitară din Roma, ne face să credem că spiritualitatea românească a mai câştigat un pas in cunoaşterea ei „extra muros”, adică dincolo de hotarele ei ontologice.

De la început autorul ne previne de autenticitatea celor două spiritualităţi recunoscute la români: cea paisiană generată de sfântul Paisie Velicikovski şi cea cernicană avându-1 drept „gheron” pe stareţul Gheorghe, ucenic al lui Paisie. Lucrarea îşi propune să analizeze în primul rând ,,unitatea şi compatibilitatea” dintre ele, datorate aceluiaşi izvor unic. care este tradiţie monahală răsăriteană. Cele două spiritualităţi sunt în opinia autorului ,,ca două braţe ale aceluiaşi râu, unul îndreptându-se spre Rusia, celălalt apucând spre Ţările Române.

Cartea Pr. Iuvenalie urmează cu rigurozitate un demers ştiinţific cuprinzând în cele două părţi elementele esenţiale în înţelegerea continuităţii spiritualităţii cernicane în raport cu spiritualitatea isihastă românească anterioară secolului lui Paisie.

Personalitatea stareţului Gheorghe este studiată în contextul problemelor politico-religioase din ţările ortodoxe şi al reînnoirii monastice realizată la noi de stareţii Vasile de la Poiana Mărului şi Paisie Velicikovski, având puncte comune cu mişcarea palamită din sec. al XlV-lea ce propunea un model asemănător de înviorare monastică.

Autorul insistă pe lipsa de cunoaştere a personalităţii Sf. Gheorghe în raport cu Sf. Paisie chiar în literatura teologică românească, amintind existenţa a două izvoare directe: „Istoria Sfintelor Mănăstiri Cernica şi Căldăruşani” scrisă în a doua jumătate a sec. al XIX-lea de călugărul Casian şi informaţii sumare ale Ieromonahului Protasie, ucenic al stareţului Gheorghe - dar şi de la Sf. Calinic cel mai de seamă dintre urmaşii stareţului.

Un aspect aparte în înţelegerea legăturii dintre Sf. Gheorghe de la Cernica şi spiritualitatea paisiană îl deţine ucenicia făcută de călugărul Gheorghe în preajma Sf. Paisie, ce 1-a ridicat până la gradul de iconom ajungând apoi stareţ al mănăstirii Cernica şi Căldăruşani pe care le-a dezvoltat administrativ, cultural şi duhovnicesc.

Iorga avea să scrie în „Manuscriptele” sale de testamentul pe care stareţul Gheorghe 1-a scris cu 20 de ani înainte de moarte. Un adevărat îndreptar pe calea duhovnicească, ce este comentat în partea a doua a lucrării pr. Iuvenalie.

Diata Stareţului Gheorghe, sau testamentul său, cuprinde pe lângă lucruri practice cum ar fi: desemnarea celor trei preoţi din obşte sau locul unde să i se facă mormântul, şi deschideri spirituale, pornind de la moştenirea avuţiei ce ajunge prin împlinirea virtuţilor: scăparea minţii din robia cugetelor; curăţia inimii cea nefurată de gând şi biruiaţa asupra deznădăjduirii. Îi sfătuieşte pe fraţi să dobândească bunele obiceiuri ale sfinţilor.

Partea a doua a Testamentului, şi cea mai importantă, o reprezintă „Scara gânditoare duhovnicească”, o adevărată regulă monastică însumând şapte trepte ale urcuşului. Scara reprezintă evoluţia vieţii interioare ca suirea unei scări iar simbolul este prezent nu numai în religiile necreştine ci are şi o conotaţie biblică amintind de scara văzută de Patriarhul Iacob când fugea în Mesopotamia (Fc. 28, .12).

Desăvârşirea - pe care o impune Scara - este rezultatul efortului duhovnicesc şi al darului dumnezeiesc, mijlocit în Viaţa Sf. Gheorghe de Sf. Nicolae. Sinergia între dar şi efortul personal, între minune şi urcuşul scării e o caracteristică importantă a isihasmului răsăritean exprimată cu măiestrie de Sf. Gheorghe în testamentul său.

Dacă prima treaptă a scării o ocupă ascultarea din iubire, ca prima dintre virtuţi cu efect asupra comunităţii şi dacă a doua şi a treia amintesc condiţiile unei bune convieţuiri în obşte, treapta a patra se constituie ca un „lanţ al faptelor bune” gândită sub „chipul unei cruci” ce are în centru rânduiala împărtăşirii cu Sf. Euharistie, spre care conduc cele patru porunci, puse pe cele patru laturi ale crucii. Lucrarea acestor patru porunci, adică a supunerii, a mărturisirii, a dreptei socotinţe şi a smeritei înţelepciuni, îl pregătesc pe om pentru dumnezeiasca comuniune.

Treapta a cincea sfătuieşte pe monahi cum să se ferească de cei ce smintesc rânduiala din mănăstire, a şasea dă sfaturile cuvenite iconomului căruia îi recomandă să fie nu doar bun administrator, ci şi un om duhovnicesc. Cea de-a şaptea treaptă cuprinde „rânduielile Părintelui Paisie”, stareţul de la Neamţ, în preajma căruia cuv. Gheorghe a dobândit meşteşugul lucrării celei duhovniceşti. Cuv. Gheorghe aminteşte în viaţa sa de „trei odrasle ale bunătăţii stareţului său”: lucrarea minţii, arta de a îndruma multe suflete şi înţelepciunea de a îndruma o obşte de călugări de mai multe naţionalităţi.

Către sfârşitul testamentului, Cuv. Gheorghe vorbeşte de necesitatea şi obligaţia slujbelor pentru întreaga obşte căci asceza rugăciunii obşteşti este începutul ascezei adevărate şi al întregii lucrări duhovniceşti. În încheiere sfântul sfătuieşte pe călugări la statornicia locului, căci, din păcate, lasă mult de dorit în zilele noastre şi, mai ales, îndeamnă ca Testamentul să fie împlinit „după cum le slujeşte firea şi le dă mâna”.

Ultimul capitol al părţii a doua defineşte spiritualitatea cernicană în context paisianist arătând rolul determinant al Sf. Paisie în regăsirea duhului filocalic. Provocarea acestei definiri este făcută nu numai din insuficienta cunoaştere, în teologia occidentală, a relaţiilor dintre curentul paisian şi monahismul românesc, ci şi din lipsa de receptare a paisianismului de însuşi monahismul românesc.

Rugăciunea Lui Iisus, cea pe care călugărul trebuie să o aibe mereu în mintea sa, se zice mai întâi cu gura, apoi cu mintea iar când harul lui Dumnezeu coboară peste om, rugăciunea însăşi coboară mintea în inimă, devenind non-discursivă, căci omul nu se mai roagă, ci Duhul Sf. strigă „Avva, Părinte”. Sf. Gheorghe arată că cea mai dureroasă lucrare este „curăţirea de patimi cu ajutorul rugăciunii” care trebuie să îndrepte întregul efort ascetic spre smerenie. Fără această cale a curăţirii, a ascezei, rugăciunea lui Iisus e o adevărată aventură.

Spiritualitatea cernicană, conchide autorul, nu-i decât o formă particulară a spiritualităţii paisiene şi în acelaşi timp, expresia manifestă a tradiţiei isihaste româneşti care se regăseşte în tradiţia isihastă a monahismului răsăritean.

Ultimele titluri ce reţin atenţia cititorului sunt legate de urmaşul şi ucenicul Sf. Gheorghe - Sf. Calinic prin care spiritualitatea cernicană nu mai rămâne un simplu curent cultural-duhovnicesc ci se identifică cu însăşi spiritualitatea monahismului românesc la sfârşit de mileniu.

Prin întregul său cartea îşi atinge scopul de a aduce în lumină o parte a spiritualităţii româneşti, de expresie cernicană, având în prim plan personalitatea stareţului Gheorghe, şi a râvnei sale pastorale, ce-1 impune în panteonul sfinţilor români chiar dacă îndreptăţită sa canonizare mai aşteaptă încă „măsura” oamenilor.

Pr. Dr. Cristian Muntean, Legea Românească nr. 2/2000