Topic deschis pt. a vorbi despre orice.

Ai fost vreo data frustat ca nu ai reusit sa te exprimi liber, sau cei din jurul tau sa inteleaga ceea ce voiai sa spui, fara a fi intrepretat gresi? Nu ai fost ascultat? Esti Liber, Exprima-te.

TALCUIRI LA EPISTOLA INTAI CATRE TIMOTEI A SFANTULUI APOSTOL PAVEL
SFANTUL IOAN GURA DE AUR
EDITURA NEMIRA 2005
OMILIA XVIII
Iti poruncesc înaintea lui Dumnezeu, Cel ce aduce toate la viata, si înaintea lui Iisus Hristos, Cel ce în fata lui Pontiu Pilat a marturisit marturisirea cea buna: sa pazesti porunca fara pata, fara vina, pâna la aratarea Domnului nostru Iisus Hristos, pe care, la timpul cuvenit, o va arata fericitul si singurul Stapânitor, Imparatul împaratilor si Domnul domnilor. Cel ce singur are nemurire si locuieste întru lumina neapropiata; pe Care nu L-a vazut nimeni dintre oameni, nici nu poate sa-L vada; Lui fie-I cinstea si stapânirea vesnica! Amin. (I Timotei 6, 13-16)
Iarasi ia pe Dumnezeu de martor, facând aceasta si cu putin mai înainte, în acelasi timp si frica sporind-o, iar pe ucenic punându-1 mai în siguranta, aratând ca poruncile pe care le da nu sunt omenesti, ci luate de la Insusi Stapânul, pentru ca astfel Timotei, având pururea în mintea sa pe martor - adica pe Dumnezeu de la care el a auzit - sa i se tina cugetul sus prin amintirea lui. “Poruncescu-ti, zice, înaintea lui Dumnezeu, Care înviaza toate.” Prin aceste cuvinte se întrevede si mângâiere în fata primejdiilor, în acelasi timp si amintire despre înviere. “Si lui Iisus Hristos, zice, Care a marturisit înaintea lui Pilat din Pont.” Iarasi îndemnarea o face de la dascal, ca si cum ar zice: “dupa cum El a marturisit, ca astfel sa mergem pe urmele Lui”. “Marturisirea cea buna”, zice, dupa cum face si în epistola catre evrei, zicând: “Cautând la începatorul si plinitorul credintei, Iisus, Care, în locul bucuriei ce era pusa înaintea Lui, a rabdat crucea, de ocara nebagând seama, de-a dreapta scaunului lui Dumnezeu a sezut. Gânditi-va la Cel ce a rabdat de la pacatosi asupra sa împotrivire ca aceea, ca sa nu va osteniti slabind cu sufletele voastre” (Evrei 12, 2-3), tot asa face si acum catre Timotei, ca si cum parca ar zice: “nu te teme de moarte, fiindca esti rob lui Dumnezeu, care pe toate poate sa le învieze”.
Care este marturisirea cea buna despre care spune aici? Intrebându-1 Pilat: “Au doar împarat esti tu?”, El a raspuns: “Eu am venit, zice, ca sa marturisesc pentru adevar; eu spre aceasta M-am nascut”, si “iata acestia stiu cele ce am grait Eu” (Ioan 18, 37, 21), si multe altele a marturisit atunci înaintea lui Pilat.
“Sa pazesti tu porunca nespurcata si nevinovata, pâna la aratarea Domnului nostru Iisus Hristos”, adica pâna la moartea ta; trecerea ta din aceasta viata”. Insa n-a zis asa, ci “pâna la aratarea lui Iisus Hristos”, ca astfel mai mult sa-l atâte.
Dar oare ce vrea sa zica: “Sa pazesti porunca nespurcata?”
Adica, nici în privinta dogmelor, si nici în viata ta, sa nu-ti pricinuiesti, sa nu-ti aduci vreo pata.
“Pe care la vremea ei o va arata fericitul si unicul Stapânitor, împaratul împaratilor, si Domnul Domnilor, Care singur are nemurire, si locuieste întru lumina neapropiata.” Pentru cine oare sunt zise acestea? Oare pentru Tatal? Oare pentru Fiul? Negresit ca pentru Fiul sunt zise: “Pe care la vremea ei o va arata fericitul si unicul Stapânitor,”, zice. Si acestea sunt (spuse tot pentru mângâiere, adica sa nu ne speriem, nici sa ne temem de împaratii de aici. “La vremea ei” adica în vremea potrivita, în vreme folositoare, încât ca nici sa ne întristam ca nu s-au petrecut faptele fagaduite noua. Cum ca va arata, nu mai încape îndoiala, caci El este puternic. “Cel fericit.” Asadar, acolo se gaseste fericirea adevarata; nimic nu este trist acolo, nimic neplacut. “Cel fericit, zice, si unicul Stapânitor”, spre deosebire de oameni, sau pentru ca este fara început. “Cel ce singur are nemurire”, zice. Dar ce? Oare Fiul nu are nemurirea? Oare nu este El Insusi nemurirea? “Si locuieste întru lumina neapropiata”, zice.
Asadar, alta este lumina, si altul care locuieste? Prin urmare El este marginit în spatiu, adica în loc… Ai vazut ca atunci când apostolul vrea sa graiasca ceva mare, limba îi este neputincioasa? “Pe care nu L-a vazut nimeni dintre oameni, zice, nici nu poate a-L vedea”, precum nici pe Fiul nu L-a vazut nimeni, si nici nu poate a-L vedea. “Caruia cinstea si stapânirea vesnica. Amin.” Bine a teolognisit el aici, si la timpul trebuitor. Fiindca L-a pus pe Dumnezeu de martor, de aceea apostolul multe vorbeste despre martor, ca astfel înca mai mult sa destepte pe ucenic. Adica “slava lui Dumnezeu”, caci numai aceasta putem zice, numai aceasta putem face, si nu se cade a cerceta cu amanuntime, sau a iscodi. Daca stapânirea Lui este vesnica, nu te teme; caci chiar daca n-ar fi acum, totusi va fi, caci stapânirea si slava este pururea cu Dânsul, dar si cinstea.
Celor bogati în veacul de acum porunceste-le sa nu se semeteasca. (6, 17) Bine a spus el “în veacul de acum”, caci sunt si alti bogati în veacul viitor. Nimic nu zamisleste atât de grabnic trufia, ca banii, în acelasi timp si lipsa de minte, si fudulia. Apoi imediat i-a desteptat pe ei, zicând: “nici sa nadajduiasca spre avutia cea nestatornica”. Din avutie vine lipsa de minte, în timp ce acela care nadajduieste în Dumnezeu nu se mândreste. De ce nadajduiesti în ceea ce se schimba fara de veste? - caci asa este avutia - si cum mai nadajduiesti în ceea ce nu poti avea nici o încredere? Dar cum oare vom putea sa nu cugetam lucruri mari având avere? Daca vom cunoaste ca bogatia este nestatornica si nesigura, daca vom cunoaste ca mai mare decât bogatia este speranta cea în Dumnezeu, daca în fine vom cunoaste ca si bogatia este lucrul lui Dumnezeu. “Ci întru Dumnezeul-Cel-Viu, zice, care ne da noua toate de prisos spre desfatare.”
Bine a spus “toate de prisos”, adica face aluzie la îndestularea noastra regulata din elementele naturii, ca aerul, lumina, apa si toate celelalte. Nu vezi cu câta prisosinta ni le acorda, si cu câta abundenta? Daca cauti bogatie, cauta bogatia care ramâne, bogatia sigura, aceea care vine din faptele cele bune. Si care este aceasta? Sa faca ce e bine, sa se înavuteasca în fapte bune, sa fie darnici, sa fie cu inima larga (6, 18), unele vin din dragoste, iar altele din averi. “Impartasitori”, zice, adica sociabili, blajini.
Agonisindu-si temelie buna în veacul viitor. (6, 19) Acolo nimic nu este nesigur, caci unde temelia este sigura, nimic nu este nesigur, ci toate sunt în regula, toate nemiscate, toate sigure, toate puternice. “Ca sa ia, zice, viata cea vesnica”. Savârsirea faptelor bune poate sa ne procure acea multumire.
O, Timotei, pazeste vistieria ce ti s-a încredintat (6, 20), adica “sa n-o împutinezi, caci nu sunt ale tale, ci ti s-au încredintat cele straine; deci nimic sa nu împutineze”. Departându-te de glasurile desarte cele spurcate”, zice. Asadar sunt si glasuri care nu sunt desarte si spurcate. “Si de vorbele cele potrivnice ale stiintei celei cu nume mincinos.” Bine a spus el, caci atunci când nu este credinta, nici cunostinta sau stiinta nu poate fi; când se naste ceva din propria judecata, stiinta nu poate fi. Asa de pilda se numeau pe sine unii gnostici în acele timpuri, ca si cum parca stiau ceva mai mult decât altii.
Pe care unii, marturisind-o, au ratacit de la credinta. (6, 21) Ai vazut cum el iarasi porunceste sa nu se apropie de unii ca acestia? “Departându-te de vorbele cele potrivnice ale stiintei celei cu nume mincinos”, zice. Asadar sunt si vorbe potrivnice, catre care nici nu trebuie sa raspunzi. Si de ce oare? Pentru ca scot pe cineva din credinta, nu-1 lasa sa stea drept, sau sa se împutericeasca în credinta.
CREDINTA ESTE CA O PIATRA PUTERNICA.
ÎMPOTRIVA IUBIRII DE ARGINT
Deci, sa fugim de o asemenea stiinta, iubitilor, si sa ne alipim de credinta, care este piatra cea puternica. Nici râurile si nici vânturile abatându-se peste ea, cu nimic nu ne vor putea vatama, caci noi stam neurniti pe aceasta ca pe o piatra.
Tot asa si în viata aceasta, daca avem acea puternica temelie, noi stam în siguranta, nesuferind iarasi nici un rau. Cel ce prefera sa aiba acea bogatie, nu va întâmpina nici un rau; acela va avea lauda, slava, cinstea, placerea. Toate acestea sunt sigure si fara nici o schimbare, în timp ce toate cele de aici se prefac, si stau într-o schimbare necontenita, toate se transforma. Caci ce voiesti sa-ti spun? Despre slava? “Când va muri el, zice, nu va lua toate, nici nu se va pogorî cu el slava lui” (Psalmi 48, 18), ba de multe ori, chiar traind, nu va ramâne cu dânsul acea slava.
Nu asa sunt însa cele ale virtutii, ci toate ramân. Cel slavit aici din cauza stapânirii ce poate o are, de-ndata ce un altul i-a luat stapânirea, el a devenit om obisnuit, si unul dintre cei stapâniti. Bogatul de-ndata ce l-au calcat hotii, sau a cazut victima clevetirilor si intrigilor, fara de veste a devenit sarac. Nu însa tot asa sunt si cele ale noastre. Cel întelept, daca este cu bagare de seama asupra sa, nimeni nu va putea sa-i rapeasca întelepciunea lui. Pe cel ce se stapâneste pe sine, nimeni si nimic nu-1 va putea stapâni.
Daca stapânirea aceasta este mai buna, vom afla examinând faptele. Ce folos poate fi, spune-mi, în a stapâni cineva popoare întregi, si a fi în acelasi timp rob patimilor? Si ce vatamare poate fi, de a nu stapâni pe nimeni, dar, în acelasi timp de a fi mai presus de tirania patimilor? Aceasta este libertate, aceasta este stapânire, aceasta este adevarata împaratie, pe când acelea sunt sclavie, chiar daca ar avea unul ca acela mii de diademe pe cap. Caci, când stapânirea lui cea dinauntru îl face sclav la o multime de stapâni - vorbesc de iubirea de argint, iubirea de placeri, mânia, si celelalte patimi -, ce folos are diadema? Mare este tirania patimilor, când nici cununa ce asteapta pe cei drepti nu este în stare sa scape pe cineva din acea supunere tiranica. Este întocmai ca si cum cineva ar cadea în mâinile barbarilor si le-ar sluji, iar aceia voind a-si arata o mai mare autoritate, nu numai ca i-ar rapi diadema, ci mai mult, l-ar pune sa care apa, sa slujeasca la bucatarie, si în fine i-ar porunci sa faca si alte slujbe, ca astfel si dânsii sa-si arate o mai mare autoritate, în acelasi timp si pe acela mai mult sa-1 rusineze; tot asa se petrece si cu patimile, care se poarta cu noi mai barbar decât orice barbar.
Cel ce dispretuieste patimile, îsi bate joc de barbari, pe când cel ce cade sub puterea patimilor, va suferi rele mai mari decât de la barbari. Barbarul, când are putere, tortureaza trupul, dar patimile muncesc sunetul si-1 rod din toate partile. Barbarul, când are putere, preda trupul mortii temporale, în timp ce patimile îl predau mortii viitoare si vesnice.
Incât liber este cel ce are libertatea desavârsita asupra patimilor si este rob cel ce cade sub stapânirea patimilor dobitocesti.
Nici un stapân - chiar de ar fi cel mai tiran - nu porunceste astfel de porunci crude si barbare, ca cele ce urmeaza: “necinsteste-ti, zice, sufletul fara vreun folos; bateti joc de Dumnezeu, dispretuieste însasi natura, si chiar tata de ti-ar fi, sau mama, tu nu avea nici o sfiala, ridica-te asupra lor”. Acestea sunt poruncile arghirafiliei, sau ale iubirii de argint. “Jertfeste-mi, zice, nu vitei, ci oameni.” “Jertfiti oameni, zice, caci viteii s-au sfârsit” (Osea 13, 2), dar aceasta nu zice asa, ci fiind înca vitei “jertfeste-mi, zice, oameni, jertfeste-mi pe cei ce nu m-au nedreptatit cu nimic. Chiar înca daca au facut binele, tu ucide-i. Tuturor fii razboinic, fii dusman comun al tuturor, ba chiar si naturii, si lui Dumnezeu. Strânge-ti aur, nu ca sa te îndulcesti din el, ci ca sa-1 pastrezi, ca munca sa o faci mai mare.” Caci nu este cu putinta ca iubitorul de argint sa fie si iubitor de placeri, fiindca se teme nu cumva sa-si împutineze aurul, nu cumva vistieriile lui sa scada. “Fii treaz, zice, pe toti sa-i banuiesti, si pe slugi, si pe prieteni. Fii pazitor al celor straine.
De vezi cumva vreun sarac mort de foame sa nu-i dai, ci, daca este cu putinta, jupuieste-i si pielea de pe el. Jura-te, minte, jura strâmb, învinovateste, cleveteste, si chiar de ar fi nevoie, sa fii pus pe foc; nu te da în laturi chiar daca vei suferi mii de morti, sau daca vei rabda de foame, sau de te-ai zbate cu boala.” Sau oare nu despre acestea legiuieste iubirea de argint? “Fii obraznic si fara rusine, zice, fii îndraznet fara margini, spurcat si de nesuferit, fara mila, omorâtor de tata si de mama, mai mult fiara salbatica decât om. Sa întreci orice sarpe cu veninul ce iese din tine, pe orice lup cu rapirea, si chiar de ar fi nevoie ca sa ajungi la rautatea diavolului, nu te da în laturi. Ignora total pe binefacatorul tau.” Oare nu acestea le spune, si nu de acestea se aud?
Dar Dumnezeu spune cu totul contrar. Fii prieten cu totii, zice, fii blând, de toti iubit, pe nimeni sa nu respingi fara cauza, cinsteste pe tata-tau, pe maica-ta, bucura-te de slava curata, fi nu om, ci înger în trup. Sa nu graiesti nimic necinstit, nimic mincinos, si nici chiar sa gândesti asa ceva. Vino în ajutorul celor saraci, nu-i obliga sa fure, ca sa aiba, nu fii batjocoritor si cutezator.
Si cu toate acestea nimeni nu asculta! Oare nu cu dreptate este gheena? Nu cu dreptate locul si viermele cel neadormit? Pâna când oare ne vom precipita spre prapastie? Pâna când oare vom pasi pe spini? Pâna când oare vom calca pe cuie si vom fi atât de nerecunoscatori? Suntem sub stapânirea unor tirani cruzi, pe bunul Dumnezeu L-am parasit, pe Cel ce nu spune nimic greoi, nimic barbar, nimic de nesuferit, ci din contra ne procura toate cele de trebuinta si mult folositoare noua.
Sa ne desteptam odata, sa ne reculegem, sa iubim precum trebuie pe Dumnezeu, ca astfel sa ne învrednicim de bunurile cele fagaduite celor ce-L iubesc pe El. Prin harul si iubirea de oameni a Domnul nostru, Iisus Hristos, Caruia împreuna cu Tatal si cu Sfântul Duh se cuvine marirea, puterea si slava, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.

Sfintul Maxim Marturisitorul spune ca: "Multi sint cei ce vorbesc, dar putini cei ce fac. Insa nimeni nu trebuie sa strice cuvintul lui Dumnezeu pentru negrija sa propie, ca sa-si marturiseasca neputinta sa si sa ascunda adevarul lui Dumnezeu. Aceasta ca nu cumva sa ne facem vinovati, pe linga calcarea poruncilor, si de rastalmacirea cuvintului lui Dumnezeu" .

Suferinta – rabdare

Un mare rol in inaintarea omului spre chipul real al lui il are rabdarea necazurilor. Aceasta il intareste pe om cu adevarat in spiritul lui, in vreme ce cautarea de a se sustrage de sub ele il moleseste spiritual. Prin rabdarea necazurilor omul arata ca taria lui nu-i vine de la alipirea de lume, ci de la Dumnezeu Cel atotputernic si iubitor. Lumea alterneaza placerile ce le da cu foarte multe necazuri, insasi robia si slabiciunile in care-l coboara pe om patimile ca alipiri excesive la lume, arata incapacitatea ei de a-l imbunatati de a face din el o fiinta libera. Omul este unit prin spiritul sau in mod deosebit cu Dumnezeu Cel netrecator si infinit in viata Lui, de aceea trebuie sa cultive mai ales legatura cu El dezrobindu-se de lume si devenind prin aceasta stapanul ei cu adevarat. Toate cautarile de ocolire a necazurilor alegand viata comoda prin ceea ce i se ofera de catre lume sunt impreunate cu egoismul care separa pe om de om, impiedicandu-l prin aceasta in inaintarea spre Imparatia Cerurilor care este Imparatia iubirii intre el si Dumnezeu, intre om si semenii sai. De aceea sfintii Varsanufie si Ioan socotesc ca nu exista alt drum spre Imparatia Cerurilor decat suportarea cu rabdare a durerii, a necazurilor si chiar savarsirea oricarui bine ei o socotesc impreunata cu suportarea unui necaz, caci aceasta trezeste invidii vazute si nevazute. In rabdarea necazurilor se manifesta o relativizare a legaturilor noastre cu cele ale lumii; prin ea se face iarasi transparent sau simtit planul vietii spirituale superioare caracterizata prin bunatate si iubire in viata de veci. Acest simt al relativitatii celor pamantesti care slabeste patimile noastre da omului odihna tot mai mare din partea grijilor pentru lucrurile si influentele lumii acesteia, de aceea ''odihna'' este o alta importanta stare duhovniceasca accentuata insistent de cei doi batrani. Prin aceasta se arata ca lumea e facuta nu pentru a ne robi spiritul, ci pentru a fi transfigurata prin spiritul nostru unit cu Dumnezeu ca sa fie luata in stapanire de spiritul nostru. Sfantul Varsanufie explica aceasta odihna aratand ca ea se dobandeste ca arvuna inca in viata de aici prin rabdarea necazurilor produse de o prea mare lipire de lume, care ne tin intr-o agitatie chinuitoare; inaintam spre marea si netrecatoarea odihna a vietii viitoare care nu este o incremenire, ci o bucurie netulburata, de iubirea in care vom vietui in vesnicie. Odihna vesnica la care ajung cei ce se intaresc de aici in rabdarea necazurilor are si ea o liniste a constiintei de a nu fi facut rau altora, sau de a fi obtinut iertarea pentru relele pricinuite altora.
ˇ Taina suferintei care innobileaza nu o pot intelege decat cei subtiati prin experientele duhovnicesti. ''Inima tare'' consta in a suporta necazurile si a ramane in iubire fata de cel ce-ti provoaca raul. ''Inima tare'' sta in staruirea de a fi dulce cu cei ce te adapa cu paharul amaraciunii.
ˇ Te descurajezi in necazuri ca un om trupesc ca si cand n-ai fi auzit ca te asteapta necazuri cum i-a spus si Duhul lui Pavel (Fapte 20,23) care-i mangaia pe cei ce erau cu el pe corabie indemnandu-i sa fie cu voie buna.
ˇ Cine striga in necaz impotriva altora striga impotriva puterii aratata de Hristos pe Cruce. Hristos si-a aratat puterea rabdand si neocarand pe nimeni. Asteptand necazuri si mai grele decat cele de fata, le vei simti pe acestea mai usoare si prin aceasta te vei simti deasupra lor, deci si odihnit. Libertatea si odihna sunt nedespartite, dar la aceasta stare nu se ajunge cautand comoditatea caci si aceasta ne robeste leneviei facandu-ne totodata insensibili in sens egoist. Nu evitand necazurile ne umanizam, ci rabdandu-le; aceasta este in acelasi timp adevarata mangaiere a Duhului sfant care va mangaia duhul nostru - aceasta este adevarata odihna.
ˇ Cel ce a rabdat pana la sfarsit, arata ca nu s-a lasat coplesit de nici o greutate, acela a castigat deplin lupta pentru libertate in care s-a unit cu Duhul Sfant - Duhul libertatii.
ˇ Cel ce rabda arderile cu fierul inrosit al necazurilor se va mantui.
ˇ Sa-l socotesti pe cel ce te loveste ca pe cel ce te mangaie si pe cel ce te necinsteste ca pe cel ce te slaveste, pe cel ce te necajeste ca pe cel ce te odihneste, iar pe cel ce te ocaraste ca pe cel ce te cinsteste.
ˇ Rabdarea necazurilor ne face partasi la patimile lui Hristos, iar aceasta ne pune n comuniune cu El. Prin aceasta ne impartasim de puterea Lui de a ne ridica mai presus de noi insine, mai presus nu numai de placeri, ci si de suferintele care pot sa aiba o mare putere asupra noastra. Mila pentru altii ne elibereaza si de unele si de altele. Hristos a patimit pentru noi, dar nu ca sa ne scuteasca pe noi de a mai face ceva, ci ca sa innobileze firea noastra. Punand in firea Lui omeneasca aceasta putere ne-o comunica si noua. Altfel Hristos nu s-ar mai fi facut incepatorul unei vieti noi a umanitatii. Cei din occident au renuntat la orice efort de imbunatatire din puterea lui Hristos, aceasta ducandu-i la o mare slabanogire, indiferentism si libertinaj.
ˇ Rabdarea necazurilor este un ajutor de intarire a subiectului uman. Cine rabda, staruie sub greutati, nu fuge de ele nu da loc slabiciunii sau deznadejdii. Cel ce rabda invata astfel stapanirea de sine, cel c staruie rabdand atinge treapta suprema a umanului de a fi subiect si nu obiect purtat incolo si incoace, fara voia lui. Imparatia Cerurilor este o comuniune a subiectelor libere, nesupuse fara voia lor raului si nerabdarii chinuitoare a subiectelor ce se bucura de comunicarea cu Tatal, ca niste fii ai Tatalui, supremul Subiect liber, devenind si ei stapani pe ei insisi asemenea supremului stapan, nesupus nici unei forte superioare Lui. In aceasta imparatie nu pot intra decat cei ce si-au intarit libertatea prin rabdarea staruitoare a necazurilor si a supararilor inevitabile ce le vin de la natura schimbatoare a lumii si de la starea inca nedesavarsita a semenilor. Pilda ne-a dat in aceasta privinta Insusi Hristos, dar nu numai pilda ci si putere punand in firea Lui omeneasca toata puterea stapanirii nepatimitoare de sine prin suportarea rabdatoare a patimirii si a mortii. Deci asa cum a intemeiat El Imparatia Cerurilor pentru oameni sau Imparatia sufletelor umane ridicate peste robia de sub stapanirea patimilor interioare si a stapanirilor lumesti exterioare.
ˇ Pentru ce va tulburati pentru niste nimicuri ca niste incepatori nepriceputi? De ce uiti cuvantul: ''Lipsiti, stramtorati, rau chinuiti''? (Evrei 11,37) Parintii nostri si-au ales lor necazurile iar noi nu ne rusinam sa cautam orice fel de odihna. Cat despre moartea ta, ti-am spus si ti-o repet: nu vei mai zabovi mult timp in trup.
ˇ Nu s-a rugat Iisus pentru sine sa treaca paharul de la El, ci pentru ca sa ne invete si pe noi sa ne rugam cand ne aflam in mare stramtorare si rugandu-ne sa luam putere sa rabdam. Astfel nici El n-a primit si nici noi nu primim prin rugaciune departarea incercarii si a necazului, ci puterea de a rabda caci aceasta ne este de folos pentru a ajunge la taria stapanirii peste toate cele ce cauta sa ne robeasca, nu scaparea facila de durere. Deci Iisus n-a obtinut ceea ce a cerut, nici noi, dar obtinem altceva mult mai de folos. Rugaciunea nu este ascultata totdeauna pentru ceea ce cerem, dar este ascultata totdeauna prin faptul ca ni se da putere sa rabdam in ceea ce ni se lasa sa suportam.
ˇ Dumnezeu a primit mai mare slava prin rabdarea de catre Iov a incercarilor venite asupra lui, atat pentru ca marturia lui Dumnezeu pentru el s-a dovedit prin ea adevarata cat si pentru ca s-a aratat cat de tari sunt cei ce se incred in El.
ˇ Numai bucurandu-te de boala care o ai ca fiind spre binele tau, aceasta iti va fi de folos.
ˇ O, iubite frate, Domnul a rabdat crucea iar tu nu te bucuri de necazurile a caror rabdare ne duce la Imparatia Cerurilor? Drept ai spus ca esti necajit, dar nu stii ca atunci cand cineva cere parintilor sa se roage pentru el lui Dumnezeu sa-i dea ajutorul sau, i se inmultesc necazurile si cercetarile spre probarea lui? Nu cere odihna trupeasca daca Domnul nu ti-o da caci El a zis: ''In lume necazuri veti avea!'' Domnul sa te ajute in toate. Iarta-ma pentru cele ce ti le-am spus caci am vorbit ca unul care cere multe fara sa le aiba el insusi, dar am spus cele ce le stiu de la altii care le-au cercat cu fapta.
ˇ Frate, ''toata odihna trupului este un lucru de scarba lui Dumnezeu'' caci a zis El insusi: ''Ingusta si plina de necazuri este calea ce duce la viata'', deci in alegerea ei exista voia cea buna si cel ce o tine pe ea isi alege sie-si in tot lucrul un necaz de buna voie dupa puterea lui. Nu stii ce zice Apostolul: ''Imi chinuiesc trupul meu si-l port robit''? Vezi ca chiar fara sa vrea, trupul, dumnezeiescul Apostol il duce robit cu voia sa? Cel ce are aceasta vointa buna a mantuirii, in orice lucru din cele trebuitoare lui amesteca putin necaz. De pilda: am prilejul sa dorm pe o saltea de lana, dar aleg sa dorm pe una de paie si aceasta numai pentru neputinta trupului meu, rusinandu-ma ca altii dorm pe pamantul gol, pe scandura si isi pun sub cap o perna de ogrinji ca cel intre sfinti Arsenie si multi altii. Altii inca si-au pus sub capul lor maracini alegand mai mult chinuirea. Am apa folositoare la bucatarie aproape? Trebuie sa aleg ca un iubitor de osteneala una mai indepartata ca sa ostenesc trupul cu putin necaz. Pot sa mananc paine buna si curata? Trebuie sa aleg una proasta ca sa ma chinuiesc putin, aducandu-mi in acelasi timp de cei ce n-au gustat nimic copt mai ales de Stapanul nostru Hristos, Care a gustat fierea si otetul pentru mine. Aceasta este voia dupa Dumnezeu, iar cea dupa trup cauta odihna in toate cele dimpotriva. Aceasta se intampla cand zic: ''Inchide repede usa sa nu ma traga curentul si sa racesc'', sau ''Vezi frate ca ai afumat mancarea si nu pot s-o mananc'' si celelalte. Aceasta este voia cea rea; tai-o pe aceasta si te vei mantui, iar de esti biruit de ea, osandeste-te pe tine si da dreptate aproapelui. Deci, daca ''Imparatia lui Dumnezeu este a celor ce se silesc'', daca nu ne silim, cum ne vom mantui?
ˇ Totdeauna sa amestecam in cele ale noastre putina stramtorare si necaz de orice fel temandu-ne de cele spuse: ''Ai luat cele bune in viata ta.'' (Luca 16,25) Nu este bine sa ne odihnim intru nimic caci cel ce cauta aceasta isi traieste lui si nu lui Dumnezeu, iar unul ca acesta nicicum nu-si poate taia voia sa.
ˇ Sa nu te lenevesti deci, ci lucreaza si nu pregati hrana care putrezeste, ci pe cea care ramane pentru viata vesnica si o hraneste pe aceasta in Hristos Iisus Domnul nostru intru Care intareste-te pururea.
ˇ Frate, voia Stapanului este sa ne mantuim, pentru ce atunci noi nu voim? Caci nu minte Cel ce-a spus: ''Cereti si veti lua.'' (Cum nu s-ar bucura Hristos cand i-am cere sa ne ajute sa-I urmam pilda ca sa ne asemanam cu El? Prin aceasta ne facem frati cu el si mostenim cu el Imparatia Tatalui. De aceea s-a facut si s-a adus jertfa Tatalui ca om predandu-se cu desavarsire Tatalui ca si noi sa ne facem din puterea Lui asemenea Lui renuntand la egoismul nostru, predandu-ne Tatalui si unii altora. Chipul lui Hristos este tinta spre care inaintam in eforturile noastre de desavarsire si din El luam puterea lor. mai ales din puterea Lui care a culminat in rabdarea crucii luam si noi putere de a rabda.)
ˇ Moartea din generozitate inseamna iesirea din inchisoarea egoismului. Moartea de pe urma pacatului inseamna a te saraci si sufoca in stramtorarea egoismului tau. Noi purtam in sine moartea din egoism chiar din samanta parintilor din care ne nastem, dar o putem preface in moarte din generozitate si aceasta ne trece la viata. Ne nastem in orice caz ca sa murim: sa murim de buna voie a iubirii fata de altii sau de moartea din egoism.
ˇ Cat despre fratele cel impreuna cu tine, suporta-l dupa puterea ta caci cel sanatos trebuie sa-l suporte pe cel bolnav, pana ce va face Dumnezeu ceea ce este de folos.
ˇ Chinuieste-ti mult simturile tale: vederea, auzul, gustul, mirosul, pipaitul si vei inainta prin harul lui Hristos caci nu ajunge cineva martir fara chinuri.
ˇ Omul probat este un om tare; el devine tare daca rezista ispitelor - acesta fiind sensul probarii. Imparatia Cerurilor este a oamenilor tari care prin probe au ajuns de neclatinat de ispitele placerii si ale durerii; care nu se lasa luati in stapanire de nimic ci staruie in comuniunea liberei iubiri de Dumnezeu.
ˇ Nu se poate scoate raul din fire fara incordarea ei. Pacatul, patima reprezinta o slabiciune a firii. Nu suferinta pur si simplu o intareste si o izbaveste de rau, ci rabdarea ei care reprezinta o incordare o folosire a tuturor rezervelor de putere insotita de cererea cu incredere a ajutorului lui Dumnezeu, care si ea reprezinta o incordare a puterii. Si infranarea de la placerile care ispitesc este o incordare, o rabdare a ispitei fara incovoierea care cedeaza, dar numele de rabdare se foloseste mai propriu impotriva ispitei de a fugi ce durere, tendintei de a iesi de sub ea. Slava firii este starea care nu mai simte nici atractia superficiala spre placere, nici durerea trupului, cand duhul a coplesit viata trupului. Dar de duh tine si vointa. Fara a se exercita in efortul vointei, in duhul nu poate deveni puternic ca sa copleseasca placerea si durerea trupului. Acesta a fost rolul rabdarii lui Hristos si a crucii suportate de el. Firea Lui omeneasca trebuia sa mearga pana la supremul grad al rabdarii care este rabdarea mortii pentru a se intari deplin. O cedare in ultimul moment ar fi fost o alunecare din tot ceea ce a dobandit prin ce a rabdat anterior. Trebuie sa-ti dai insusi viata ca sa o dobandesti in suprema tarie a ei pe planul superior oricarei slabiciuni. Aceasta nu exclude faptul ca Hristos a suferit si din compatimire cu noi sau ca sa ne arate iubirea sa. Propriu-zis acestea au stat la baza rabdarii Lui prin care a invins slabiciunile din firea noastra de pe urma pacatului, slabiciunea care mergea prin cedarea sub placere si durere pana la biruirea ei prin moarte. Trebuia sa se intample aceasta intarire si eliberare in parga firii noastre asumate de El pentru ca sa treaca si la noi puterea biruirii placerii si durerii legate de patimi. Hristos a patimit pentru noi in sensul ca numai El a putut intari cel dintai in mod real firea noastra prin Cruce si din comunicarea cu El primim si noi puterea de a intari firea noastra liberand-o de slabiciune. Rabdarea Lui este izvorul rabdarii noastre care ne intareste si pe noi. - ''Nu te amagi deci, caci alta cale afara de aceasta nu exista!''
ˇ Nu socoti ca daca ai fost lovit de cineva ai suferit mare lucru caci Insusi Domnul cerului si al pamantului a fost lovit. Nu te lasa clintit ca sa te muti din locul tau si sa te desparti de fratele tau caci aceasta nu e dupa Dumnezeu, ci plinirea voii diavolului. Iar daca faci aceasta tot nu vei avea odihna, ci-ti va face si mai rau caci din rau nu iese nici un bine. Apoi aceasta este nesupunere si inaltare a fruntii caci ''unde este cearta si zavistie, acolo e neoranduiala si tot lucrul rau'' (Iacov 3,16). Nimeni nu se tamaduieste prin aceasta in veac caci numai cel ce-si taie voia sa si lupta sa nu-l iscodeasca pe aproapele, nici sa nu spuna vreodata: ''Ce este aceasta sau aceea?'' ori ''De ce aceasta?'' Iar cel ce zice: ''Vreau si eu aceasta'' se face fiu al diavolului si strain de Dumnezeu caci este vadit ca face voia diavolului si pe cea a lui Dumnezeu. Deci roaga-te din tot sufletul pentru fratele tau si iubeste-l pe el in Hristos Iisus Domnul nostru.
ˇ Multi au platit altora ca sa fie injurati pentru a invata rabdarea iar tu o inveti fara nici o plata.
ˇ Frate, cand lucratorii au cerut plata de la stapanul viei nu s-au laudat cu altceva decat cu un singur lucru: ''Am rabdat arsita zilei si greutatea ei.'' Sa rabdam si noi cu multumire necazul ca sa ne impartasim cu imbelsugare de mila lui Dumnezeu si sa nu ne descurajam cazand astfel in robia trandaviei caci este inceputul pierzaniei.
ˇ Dumnezeu nu vrea sa aiba decat fii puternici care se arata mai tari decat greutatile care le intampina si mai presus de tentatiile placerii. Dumnezeu Cel tare nu vrea sa aiba drept fii niste carpe plangarete!
ˇ Sfintii Varsanufie si Ioan unesc rabdarea necazurilor cu multumirea. Prin ultima se intareste si mai mult rabdarea si se arata ca fiind pentru Dumnezeu, caci dand slava lui Dumnezeu nu numai pentru cele placute, vazand si cele din urma, vazand intelepciunea si iubirea pedagogica a lui Dumnezeu fata de noi.
ˇ Lupta-te ca sa castigi multumirea in toate!

Sfânta Rita din Cascia (1381-1457) văduvă

Privită de aproape şi dând la o parte aureola legendei, avem în faţă inima plină de omenie a unei femei care nu a trecut indiferentă pe lângă tragedia durerii şi a mizeriei materiale, morale şi sociale. Evenimentele vieţii sale sunt evenimentele de ieri, de azi şi de totdeauna.
Rita s-a născut în anul 1381, într-un colţ îndepărtat al Umbriei, la Raccaporena. A crescut în frica de Dumnezeu, alături de părinţii ei înaintaţi în vârstă, a căror autoritate a respectat-o atât de mult încât, pentru a face voinţa lor, a renunţat la gândul de a intra în mănăstire şi a acceptat să se căsătorească cu un tânăr violent şi certăreţ, Paul Ferdinard. Biografiile sfintei ne prezintă icoana unei vieţi de familie ca multe altele: o soţie bună, iertătoare, atentă să nu provoace supărare soţului, ale cărui abateri ea le cunoştea bine, dar care suferă şi se roagă în tăcere. Bunătatea ei reuşeşte până în cele din urmă să înmoaie inima lui Paul, care îşi schimbă viaţa şi obiceiurile, dar nu reuşeşte să facă uitate vechile ameninţări din partea numeroşilor săi duşmani. Într-o seară, cineva intră speriat în casă şi îi spune Ritei că soţul ei zace mort pe marginea unui drum. Cei doi copii ai lor, de acum mărişori, au jurat să se răzbune; Rita încearcă să îi convingă să renunţe la acest gând, dar a trebuit să îşi dea seama că toate eforturile ei sunt zadarnice, şi atunci a găsit curajul să-L roage pe Dumnezeu să îi cheme la El mai degrabă decât să permită să îşi păteze mâinile cu o crimă. Rugăciunea ei, omeneşte de neînţeles, a fost ascultată. Rămasă fără soţ şi fără copii, Rita se duce şi bate la poarta mănăstirii călugăriţelor augustiniene din Cascia, dar cererea nu i-a fost primită.
Întorcându-se în căminul ei pustiu, se roagă fierbinte şi timp îndelungat la cei trei protectori ai ei: Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Augustin şi Sfântul Neculai de Tolentino. Şi într-o noapte se întâmplă minunea: cei trei sfinţi apar, o invită să îi urmeze, dau la o parte poarta mănăstirii, bine asigurată cu zăvoare şi lanţuri, şi o conduc în mijlocul capelei unde călugăriţele făceau rugăciunile de la miezul nopţii. Astfel Rita a fost primită în mănăstire şi a îmbrăcat haina călugărească, împlinindu-şi dorinţa din copilărie de a se dărui cu totul lui Dumnezeu, consacrându-se unei vieţi de rugăciune, de aspră pocăinţă şi de iubire faţă de Cristos Răstignit pe Cruce. Ca răsplată, Isus Cristos a asociat-o în mod vizibil la suferinţele sale, înfingând în fruntea ei un spin din coroana purtată de El.
Spinul miraculos primit în timpul unui extaz i-a produs o rană foarte dureroasă, care a supurat până la moarte, adică timp de 14 ani. Renumele sfinţeniei ei a trecut dincolo de zidurile mănăstirii. Rugăciunile Ritei au obţinut de la Dumnezeu numroase vindecări minunate şi conversiuni. Pentru ea, nu cerea decât să i se dea durerile prin care îi uşura pe semenii ei. Şi-a sfârşit viaţa în mănăstirea din Cascia, în anul 1457, şi a fost canonizată în mod oficial în 1900. Este numită "mijlocitoarea cazurilor disperate". Viaţa şi rugăciunile ei aduc şi astăzi pacea şi curajul în multe suflete.
* * * Margareta este numele unei flori, dar la origine se trage din cuvântul margarita care înseamnă perlă, o piatră semipreţioasă, dură, de culoare sidefie. Ca nume de persoană, Margareta poate exprima dorinţa părinţilor de a vedea pe copila lor frumoasă ca un mărgăritar. Dată fiind în unele limbi apropierea între numele de floare şi numele de piatră preţioasă, s-a născut o familie de cuvine exprimând în esenţă ideea de frumuseţe şi fermitate sufletească, idee pe care sfintele au realizat-o în gradul cel mai înalt. Fac parte din această familie: Margareta, Marga, Reta, Margo, Greta, Rita, Mag, Maggy devenit Peggy, Daisy (în engleză Daisy=margareta, floare), Marghita, Marghit şi altele.

Despre istoria si dogmatica ortodoxa

Biserica Ortodoxa s-a format in Imperiul Roman de Rasarit, ca rezultat direct al lucrarii apostolilor lui Iisus si al ucenicilor acestora, avand ca centru Constantinopolul pana la caderea acestuia.
Avand moastele Sfantului Andrei "cel dintai chemat", Biserica Bizantina se considera cel putin egala cu cea de Apus.
Inca de la inceputurile sale Biserica de Rasarit acorda liturghiei fast si splendoare rituala, desfasurandu-se ca o taina rezervata initiatilor. In anumite momente ale liturghiei, perdelele iconostasului sunt lasate in jos, iar in secolele urmatoare, iconostasul se va desparti total de naos.
Cele patru parti ale bisericii simbolizeaza directiile cardinale: interiorul bisericii reprezinta universul; altarul este la Rasarit si reprezinta Raiul (de aceea in saptamana Pastilor usile imparatesti sunt lasate deschise in timpul slujbei, in sensul ca Hristos a inviat si ne-a deschis poarta Raiului); partea de Apus este taramul celor adormiti, care asteapta invierea.
Centrul bisericii reprezinta Pamantul, care la acea vreme era considerat ca fiind dreptunghiular si marginit de patru ziduri care sustin bolta cereasca.
Tendinta de dominare a Bisericii Apusene devine evidenta in momentul in care Siricius (384-399) se declara "Papa", considerandu-se deci "tata" si nu "frate" al celorlalti episcopi.
Pana la schisma celor doua biserici, reprezentantii lor se intalneau pentru a dezbate diferite aspecte ale doctrinei crestine, in cadrul consiliilor (sinodurilor) ecumenice.
Biserica Ortodoxa respinge consiliile de la Florenta, Hierera, Cartagina, etc. si recunoaste numai sapte sinoduri ca fiind cu adevarat ecumenice:

• Nicea I (325) - Se formuleaza Crezul, definind divinitatea Fiului lui Dumnezeu.

• Constantinopol I (381) - Se formuleaza a doua parte a Crezului, definind divinitatea Sfantului Duh.

• Efes (431) - Defineste pe Cristos ca intrupare a Cuvantului lui Dumnezeu si Maria ca Teotokos.

• Calcedon (451) - Defineste pe Cristos Dumnezeu si Om intr-o singura persoana.

• Constantinopol II (553) - Se reconfirma doctrina Trinitatii.

• Constantinopol III (680) - Se afirma adevarata umanitate a lui Iisus, insistand asupra vointei si actiunilor Lui de origina umana.

• Nicea II (787) - Se discuta rolul icoanelor.

Doctrina centrala a Bisericii de Rasarit este "Theosis" sau indumnezeirea omului, care se bazeaza pe epistolele Sfantului Pavel si pe evanghelia dupa Ioan. Maxim Marturisitorul afirma ca Dumnezeu l-a creat pe om inzestrat cu un mod de perpetuare dumnezeiasca si imateriala, dar pacatul originar a generat sexualitatea si moartea. De aici si importanta acordata rugaciunii interioare, contemplatiei si vietii monahale. Calugarii cufundati in rugaciune se spune ca radiau o lumina mistica (indumnezeire).
Un aspect important al evolutiei Bisericii de Rasarit este importanta acordata atat comunitatii de credinciosi cat si calugarilor asceti dedicati contemplatiei, fata de care Biserica Apuseana a avut o vadita rezerva.
Biserica de Rasarit recunoaste si onoreaza sfinti si teologi.
"Sfintii Parinti" sunt teologi si sfinti care au dezvoltat, aparat si predicat doctrinele crestine. Unii dintre acestia sunt numiti "apologeti", deoarece au aparat cu vehementa invataturile de cei din afara bisericii.
Enumeram cativa din Sfintii Parinti: Ignatiu din Antiohia, Irenaeus din Lyons, Atanasie din Alexandria, Vasile cel Mare, Grigore din Nyssa, Grigore Teologul, Ioan Chrysostom, Chiril din Alexandria, Chiril din Ierusalim, Maxim Marturisitorul, Ioan Damaschinul, Grigore Palama... Asceti si parinti spirituali: Anton din Egipt, Macarie Egipteanul, Ioan Scararul, Isaac Sirianul, Efraim Sirianul, Simion Noul Teolog si altii.
Sfintii sunt clasificati astfel: apostoli, evanghelisti, profeti, marturisitori, martiri.
De asemenea, anumiti calugari sunt numiti "cei sfinti", si anumiti laici "cei drepti".
Mircea Eliade afirma ca dintre teologii Bisericii de Rasarit, singurul care a avut o influenta asupra celor de Apus a fost Dionisie Pseudo-Areopagitul. El a scris "Despre numele divine", "Ierarhia cereasca" si "Teologia mistica". Dionisie a formulat pentru intaia data in mistica crestina expresii ca: "nestiinta divina" (privind inaltarea sufletului la Dumnezeu), "lumina supraesentiala a intunericului divin", "Intunericul de dincolo de Lumina", etc. El respinge orice atribut pentru divinitate "deoarece nu este mai adevarata afirmatia ca Dumnezeu este Viata si Bunatate, decat aceea ca El este aer sau piatra".
Thomas D'Aquinas, cel mai insemnat teolog catolic, il citeaza pe Dionisie de aproape 1200 de ori. In urma descoperirilor facute de un grup de istorici si teologi ai secolului XIX, s-a ajuns insa la concluzia ca lucrarile atribuite lui Dionisie Areopagitul, au fost de fapt scrise cu aproximativ patru sute de ani dupa moartea acestuia si apartin probabil unui calugar sirian, ceea ce a determinat pe teologii catolici sa inceapa un proces de filtrare a dogmaticii lui Aquinas, pentru a indeparta influentele lui Dionisie Pseudo-Areopagitul.
In momentul de fata, majoritatea cercetatorilor il considera pe Ioan Chrysostom ca fiind cel mai recunoscut teolog din Rasarit.
In secolele VIII si IX a avut loc criza iconoclasta; criticii icoanelor se bazau in principiu pe interdictia din Vechiul Testament, in timp ce iconofilii se bazau pe functia pedagogica a icoanelor, intr-o perioada in care biblia nu era accesibila populatiei.
Teologia iconofila cea mai sistematica este cea a lui Ioan Damaschinul, care spune printre altele: "In viata fiind, sfintii erau plini de Duhul Sfant, iar dupa moartea lor, gratia Sfantului Duh nu s-a indepartat nici de sufletele lor, nici de mormintele lor, nici de sfintele lor imagini". Icoanele nu trebuie cinstite ca Dumnezeu, dar ele evoca obiecte sanctificate de prezenta lui Iisus ca :Golgota, lemnul crucii, Nazaretul, etc.

Disensiunile dintre cele doua biserici incep sa se manifeste mai pregnant, atat pe plan "politic", cat si din punct de vedere teologic. Papa Nicolae protesteaza impotriva ridicarii lui Fotie (un laic) la rangul de patriarh, fara a-si mai "aminti" de cazul lui Ambrozie, episcopul Milanului, iar in anul 800, Roma ratifica incoronarea lui Carol cel Mare, desi acest drept apartinuse dintotdeauna imparatului bizantin.
Ruptura dintre cele doua biserici se produce in urma adaugarii cuvantului "Filioque" in Crezul de la Nicea, de catre Biserica de Apus. Crezul se citeste acum:"Duhul Sfant care purcede dela Tatal si de la Fiul".
La 15 iulie 1054, Papa Leon IX il excomunica pe Patriarhul Constantinopolului, Mihail Cerularie, pentru a nu fi acceptat adaugarea lui "Filioque" si pentru a fi ingaduit casatoria preotilor.
Din punct de vedere al ritualurilor, Biserica de Rasarit (Ortodoxa) acorda o mare importanta tainei mirungerii - "pecetea darului Duhului Sfant" - rit ce urmeaza indata dupa botez si transforma pe orice laic intr-un purtator de spirit. Aceasta arata si spiritul optimist al Bisericii Ortodoxe, in timp ce biserica Romano Catolica crede mai mult in educatie religioasa, indoctrinare si rebotezare.
Bazat pe taina mirungerii este si faptul ca si in zilele noastre, in Biserica Ortodoxa de Rit Vechi, a populatiei din Delta Dunarii, satenii aleg ca preot un laic dintre ei - acesta devenind preot pe viata in comunitatea respectiva.
Nicolae Iorga vorbeste despre un "crestinism popular" in Europa de Est, care a rezistat interminabilelor terori ale istoriei si a creat un univers de valori religioase si artistice. Lucrarea lui Iorga "Istoria Bisericii Romanesti", desi publicata cu aproape 80 de ani in urma, este de departe cea mai valoroasa si documentata istorie a crestinismului de pe teritoriul Romaniei.
Iorga subliniaza caracterul popular al Ortodoxiei romanesti, dinainte de secolul XIV, cand poporanii isi alegeau singuri episcopii, din randurile lor si care de cele mai multe ori nu erau hirotoniti in mod canonic de Constantinopol sau de orice alta patriarhie.
Desi necanonica, Biserica Romaneasca din acele vremuri, a avut o mare influenta asupra popoarelor vecine, ca marturie stand printre altele si scrisoarea papala din 1228 care ameninta Episcopia Catolica a Cumanilor ca se va cere regelui Ungariei sa trimita trupe impotriva lor daca vor mai primi invataturile "pseudo-episcopilor" vlahi.
Unul dintre cei mai indrazneti autori ai secolului XIV, a fost Nicolae Cabasila (1320-1371), inalt functionar in administratia bizantina. El considera ca laicul este cel putin egalul calugarului, intrucat modelul calugarului este viata ingereasca, in timp ce laicul este un om total. El scria pentru laici pentru ca acestia sa devina constienti de dimensiunea profunda a vietii lor crestine si inainte de toate de taina sacramentelor. Biserica Ortodoxa a acceptat scrierile lui.
Este de admirat echilibrul si intelepciunea de care a dat dovada Biserica Ortodoxa de-a lungul vremurilor, ceea ce i-a permis sa evite excese si acte extreme, de genul celor facute de Biserica Romano-Catolica (cruciade, inchizitie, vanzare de indulgente, etc.) si care au creat conditiile aparitiei Bisericilor Protestante in Europa de Vest.
De altfel, daca privim revendicarile sustinute de Martin Luther (eliminarea indulgentelor si a diferentelor dintre cler si laici, acceptarea casatoriei preotilor, abolirea monopolului clerului in studiul Scripturii - el afirma ca gratie botezului toti crestinii sunt preoti), ne putem da seama ca toate acestea au fost deja stabilite in cadrul Bisericii Ortodoxe, cu multe secole inaintea nasterii lui Luther.

--------------------------------------------------------------------------------
Cele prezentate mai sus se bazeaza pe scrierile unor istorici, printre care Mircea Eliade, Nicolae Iorga si altii, si nu reprezinta pozitia oficiala a Bisericii Ortodoxe din Romania

Cum trebuie sa ne rugam in Biserica

Crestinii ortodocsi au primit de la Sfintii Parinti si urmeaza obiceiurile de mai jos, in intreaga lume:
1. Intrand in biserica, crestinul isi face semnul Crucii de trei ori, insotind fiecare inchinare cu o metanie* si zice:
„Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, miluieste-ma”
„Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului”
„Fara de numar am gresit, Doamne, iarta-ma” 2. Apoi, dupa ce s-a inchinat catre cei de-a dreapta si de-a stanga sa, se asaza la locul sau si asculta la psalmii si rugaciunile citite in biserica. Crestinul nu spune rugaciuni dupa alegerea sa, nici nu le citeste din cartile de rugaciuni, decat daca vrea sa fie judecat de sfantul Apostol Pavel pentru ca a parasit adunarea Bisericii (cf. Evr. 10:25).
3. Inchinaciunile si metaniile nu trebuiesc savarsite potrivit dorintei crestinului, ci potrivit randuielilor sfintilor apostoli si parinti, si anume: la Trisagion („Sfinte Dumnezeule...”), „Veniti sa ne inchinam”, si la intreitul „Aliluia”, crestinul isi face semnul Crucii de trei ori si trei metanii. Aceasta se savarseste si atunci cand se citeste „Invredniceste-ne, Doamne”, iarasi la inceputul Doxologiei Mari („Slava intru cei de sus lui Dumnezeu...”) si dupa ce preotul spune „Slava Tie, Hristoase Dumnezeule, nadejdea noastra.” La fiecare strigare a preotului si atunci cand se canta „Ceea ce esti mai cinstita decat Heruvimii...”, se cade sa isi faca semnul Crucii si o metanie. In zile obisnuite, metanii mari (inchinaciuni) se savarsesc in timpul Liturghiei:
a) cand incepe „Cu vrednicie si cu dreptate este...”
b) cand se sfarseste „Pe Tine te laudam...”
c) la sfarsitul axionului Sfintei Fecioare, „Cuvine-se cu adevarat sa te fericim...” sau al inlocuitorului sau;
d) la inceputul Rugaciunii Domnesti;
e) cand Sfintele Daruri sunt infatisate pentru Impartasanie;
f) la cuvintele „Si acum si pururea si in vecii vecilor...”
La utrenia de priveghere, se face o inchinaciune la „Pe Nascatoarea de Dumnezeu si Maica Luminii, intru cantari...”. 4. Duminicile, de la Sfintele Pasti pana la Ziua Treimii, de la Nasterea Domnului si pana la Botez, si la praznicele Schimbarii la Fata si al Inaltarii Sfintei Cruci (la care se fac doar trei metanii mari, catre Cruce), Sfintii Apostoli opresc cu strasnicie ingenuncherea si metaniile mari, lucru despre care Sf. Vasile cel Mare a scris fericitului Amfilohie. Intaiul si cel de-al Saselea Sobor Ecumenic au hotarat, de asemenea, aceasta, intrucat Duminicile si celelalte praznice ale Domnului slujesc ca aducere-aminte a infierii noastre de catre Domnul, potrivit Apostolului: „Astfel dar, nu mai esti rob, ci fiu” (Gal. 4:7): caci inchinaciunile potrivite robilor nu sunt potrivite fiilor. 5. Crestinii ortodocsi nu ingenuncheaza dupa voia lor, ci mai degraba la cuvintele preotului (sau diaconului), „Iara si iara cu pace...”; obiceiurile ingenuncherii dupa voie si al lovirii pieptului cu mana vin de la ereticii apuseni si nu sunt ingaduite in Biserica Ortodoxa. Crestinii ortodocsi, potrivit randuielii Bisericii, fac inchinaciuni la vremea potrivita, plecandu-se cu fruntea pana la pamant si sculandu-se de indata.
6. In biserica, de fiecare data cand credinciosii sunt blagosloviti cu Crucea sau cu Evanghelia, cu o icoana sau cu potirul, isi fac semnul Crucii si isi pleaca capetele. Cand sunt blagosloviti cu lumanari, cu mana sau sunt tamaiati cu cadelnita, crestinii ortodocsi nu se cuvine sa faca semnul Crucii, ci doar sa isi plece capetele. Totusi, in vremea saptamanii Sfintelor Pasti, atunci cand preotul cadelniteaza avand Crucea, toti ne facem semnul Crucii si raspundem „Adevarat a inviat!” Astfel se cuvine sa deosebim intre inchinaciunile datorate lucrurilor sfinte si cele datorate persoanelor, chiar de sunt din randul preotilor.
7. Cand primeste blagoslovenie de la un preot sau de la un episcop, crestinul saruta mana dreapta a celui ce da blagoslovenia si nu isi face semnul Crucii. Nu este potrivit sa se sarute mana stanga a clericilor, caci acesta este un obicei al iudeilor, ci mana dreapta, de la care am primit blagoslovenia.
8. Potrivit invataturilor Sfintilor Parinti, semnul Crucii se face dupa cum urmeaza: degetul mare si primele doua degete ale mainii drepte sunt unite la varfuri, iar celelalte degete stranse in palma. Apoi ne atingem fruntea, pieptul, umarul drept si cel stang si ne plecam usor. De cei ce se insemneaza cu toate cele cinci degete, sau de cei ce se apleaca inainte sa savarseasca Crucea, sau doar isi vantura mana prin aer sau in fata pieptului, Sf. Ioan Gura de Aur graieste: „Diavolii se bucura de aceste gesturi nebunesti”. Pe de alta parte, semnul Crucii, facut cum se cuvine, cu credinta si evlavie, ii ingrozeste pe diavoli, micsoreaza suferintele pricinuite de pacate si pogoara harul dumnezeiesc.

RANDUIELI PENTRU METANII SI SEMNUL CRUCII
SEMNUL CRUCII FARA METANII:
1. La mijlocul celor Sase Psalmi, la intreitul Aliluia, de trei ori.
2. La inceputul Crezului.
3. La otpust - "Hristos, adevaratul Dumnezeul nostru..."
4. La inceputul citirii din Sfanta Scriptura: Evanghelia, Apostolul sau Vechiul Testament. SEMNUL CRUCII CU O METANIE:
1. La intrarea sau iesirea din biserica – de trei ori.
2. La fiecare cerere a ecteniilor.
3. La strigarea preotului ce da slava Sfintei Treimi.
4. La cuvintele, „Luati, mancati...”, „Beti dintru acesta toti...”, „Ale Tale dintru ale Tale...” si „Sfintele, Sfintilor!”
5. La cuvintele „Ceea ce esti mai cinstita decat Heruvimii...”
6. La cuvintele „Sa ne inchinam...”, „Slavim...”, „Preamarim...” si „Cadem inaintea...”
7. In vremea „Aliluia”, „Sfinte Dumnezeule”, „Veniti sa ne inchinam” si „Slava Tie, Hristoase Dumnezeule”, ca si inainte de otpust, se face semnul Crucii cu o metanie, de trei ori.
8. In vremea celei dintai si a celei de a noua cantari a canonului, la intaiul stih catre Domnul, catre Maica Domnului sau catre Sfantul respectiv.
9. Dupa fiecare stihira – in vreme ce strana, incheind cantarea, isi face semnul Crucii.
10. In vremea Litiei, la fiecare dintre primele trei cereri, facem semnul Crucii cu o metanie, de trei ori; dupa cele doua cereri ramase, facem semnul Crucii cu o metanie, o singura data.
SEMNUL CRUCII CU O METANIE MARE (INCHINACIUNE):
1. In vremea posturilor, la intrarea si iesirea din biserica – de trei ori.
2. In vremea posturilor, la fiecare „...te marim” din stihurile Imnului Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu.
3. La inceputul lui „Cu vrednicie si cu dreptate este a ne inchina Tatalui...”
4. Dupa „Pe Tine te laudam...”
5. Dupa axionul Maicii Domnului sau inlocuitorul acestuia.
6. La strigarea „Si ne invredniceste pre noi, Stapane...”, ce pregateste Rugaciunea Domneasca.
7. Atunci cand Sfintele Daruri sunt infatisate pentru Impartasanie, si, iarasi, dupa Impartasanie.
8. In vremea Postului Mare, la Pavecernita Mare, cand se canta „Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu...” si la fiecare din cererile ce insotesc aceasta; la Vecernie, dupa „Nascatoare de Dumnezeu, Fecioara, bucura-te” si la cele doua cantari ce urmeaza.
9. In vremea posturilor, la sfarsitul fiecarei parti a rugaciunii „Doamne si Stapanul vietii mele...”
10. In vremea posturilor, la cele trei cereri de incheiere – „Pomeneste-ma, Doamne, cand...”
METANIE FARA SEMNUL CRUCII:
La cuvintele:
1. „Pace tuturor”
2. „Binecuvantarea Domnului cu voi...”
3. „Harul Domnului nostru Iisus Hristos...”
4. „Si sa fie milele marelui Dumnezeu...”
5. La strigarea diaconului „Si in vecii vecilor” (dupa „Ca sfant esti Dumnezeul nostru...”)
SEMNUL CRUCII NU SE FACE:
1. In timpul psalmilor.
2. In general, cand se canta.
In vremea ecteniilor, de catre strana, care da raspunsurile.
Savarsirea semnului Crucii si a metaniilor este ingaduita doar dupa incheierea cantarii, ci nu in timpul cuvintelor de incheiere ale acesteia.
Metaniile mari (inchinaciunile) nu sunt ingaduite Duminicile; de la Craciun pana la Boboteaza; de la Pasti pana la Duminica Rusaliilor; la praznicul Schimbarii la Fata; si la praznicul Inaltarii Crucii (in afara de cele trei inchinaciuni ale Crucii).
Inchinaciunile inceteaza cu intrarea din vremea Vecerniei praznicului si nu se fac iarasi pana dupa "Invredniceste-ne, Doamne..." in vremea Vecerniei din ziua praznicului.
* In acest articol, termenii poiasni / ziemnoi poklon au fost talmaciti ca metanie/inchinaciune. Metania se face plecandu-ne din mijloc pana ce degetele mainii drepte intinse ating pamantul; inchinaciunea, ingenunchiind si atingand fruntea de pamant.

Parintele Rafail (Noica), despre vremurile pe care le traim... si alte vorbe de folos
(...) vreau sa zic ca acuma vine si aici (a venit, prin comunism, o urgie peste neamul acesta) si peste tot neamul ortodox, vine urgia "Noului Veac", New Age, postmodernismul, sau cum vreti sa ii spuneti, pe care l-am trait deja noi in Apus, si se nimiceste viata Bisericii, se reintroduce vechiul duh al paganismului pana la capat.
(...) Vreau sa zic ca s-a terminat cu epoca aceea "usoara", acum din in ce mai mult este cernerea, si tare mi-e teama ca o sa vedeti si voi, dragi studenti, zilele acestea... cine stie?
Deja, spune Preasfintitul [Andrei], unii oameni - probabil botezati crestini ortodocsi - nu se supun Bisericii, chiar dintre profesori [de la Teologie]. Asta este, ca sa zic asa, normal pentru zilele noastre. Pregatiti-va pentru acestea, si pentru mai rau. Cernerea este: "Vrei, Adame, sau nu vrei? Daca vrei, esti cu mine, daca nu, ti-am spus..."
Cuvantul din Apocalipsa, "De acum, cel ce nedreptateste, mai nedreptateasca, cel ce spurca, mai spurce, cel drept mai lucreze dreptatea si cel sfant mai sfinteasca-se" (Apoc. 22,11) arata ca acum e un fel de "a face ce vrei". Si aicea, iarasi zic, este pericolul pentru om de a se prapadi. (...)
In Apus, unde eram ca niste craci taiate de trunchi, (...) am simtit imediat nevoia de o mai mare apropiere de Sfanta Impartasanie. Aicea este inca lucrarea Bisericii Ortodoxe care ne mai tine. Si va spun inca un lucru: sectarii si catolicii (greco sau romano). romanii botezati in orice secte, nici nu-si dau seama in ce masura traiesc si ei din sangele Ortodoxiei, din duhul, din aerul ortodox pe care il respira. (...) natura este sfintita. Cum sa nu fie sfintita, cand in toata Romania sunt biserici ortodoxe de mai mult sau mai putin de doua mii de ani - nu stiu ce se intampla in Transilvania pe vremea lui Bukow - dar de vreo doua mii de ani se tot sfinteste apa la Boboteaza, si se sfinteste toata firea cu apa sfintita, si oamenii se impartasesc, cat de cat. Si sectele care traiesc aici la noi nici nu-si dau seama cat traiesc din aer ortodox.
In Apus, unde acest "aer" nu exista, sub presiunea modernitatii, duhovnicia apuseana da din ce in ce mai mult faliment, si din ce in ce mai multi dintre credinciosii apuseni se intorc catre Ortodoxie. Ortodoxia, sa stiti, este mult mai apreciata in Apus, decat aici.(...)
* * *
Scrisoare catre un Arhiereu
Iubite Preasfintite Parinte, blagosloviti.
[...] Indraznesc sa spun acum ca nevoie este ca, mai ales noi, "fetele bisericesti", sa "deosebim vremea" (Lc. 12, 54-57) in care ne aflam istoric, spre a lucra impreuna cu Domnul in via Lui - si sa tragem in
aceeasi directie cu El.
Vremea este a cernerii. Va trebui sa pierdem pe multi din randurile preotilor si din numarul credinciosilor: aceasta in Apus s-a si facut, mai ales dupa razboi, indeosebi din anii '50 incoace; iar cei ce au ramas - dintre acestia sunt cei care acum recunosc, si iubesc - si primesc, acolo, Ortodoxia.
Paradoxal, pe noi Comunismul ne-a pazit, intr-o masura, in felul lui; dar acum a venit vremea (Ioan 17, 1). Vom fi nevoiti sa vedem propasiri si izbanzi din partea catolicismului si a celorlalte secte; sa ne vedem facuti de ras si de rusine de catre mass-media, si pe noi insine, si pe iubita noastra Biserica, si tot ce avem mai scump si mai sfant in lume; sa rabdam ocari si prigoane din afara, iar dinlauntru smintiri, si poticniri, si vanzari (Apoc. 13, 7).
Comunismul a lovit cu sabia; "New Age"-ul - mai ales cu minciunile acestui veac trecator: caci a inceput "ceasul lor, si stapania intunerecului" (Lc. 22, 53). Si daca "s-a dat lor stapanire" (Apoc. 13, 7), cine va putea sta impotriva voii lui Dumnezeu?
Dar, lui Dumnezeu voim noi a sta impotriva? Cum, atunci, vom fi lui Biserica, si Mireasa Hristosului Lui? Caci judecand dupa Scripturi, precum si dupa privelistea care ne inconjoara, nevoie este de acest necaz, pentru ca Biserica - adica noi – sa se curete de toate preacurviile ei, sa se spele de toata necuratia ei (Iez. cap. 16), sa se "lamureasca", intru cele din urma, ca aurul in cuptorul ispitirii, sa se lepede de tot ce este strain sfinteniei ei, sa se smereasca pana in sfarsit, sa se gateasca Mireasa in asteptarea Mirelui (Apoc. 22, 16-17).
Acum va trebui sa se lamureasca credinta noastra; acum se va vedea, in sfarsit, ce va fi fost Bisericã - si ce nu; acum - care va fi fost acel "popor binecredincios de pretutindenea" (cf. Liturghierelor recente), si ce anume va ramanea "neclatit de portile iadului" (Mt. 16, 18)... si ce va trebui sa cada. Nevoie este de acest "necaz" (Tes. 5, 3), pentru ca acum, in sfarsit, Vremea sta sa nasca Vesnicia.
Infricosatoare lucruri... dar nu "bagandu-ne capul in nisip" ca strutul, ne vom pregati pentru ceea ce nu vom putea stavili.
Infricosata vreme; dar, daca de la Dumnezeu ingaduita - mantuitoare. "Acum mai aproape este noua mantuirea decat am crezut" (Rom. 13, 11), si decat cand au crezut stramosii nostri; ca in zilele Sfantului Ioan Botezatorul doar "se apropiase" Imparatia Cerurilor (Mt. 3, 2), acum este "langa usi" (Mc. 13, 29), si "mladitele smochinului" vestesc vara (Mc. 13, 28). Acum a si inceput acea vreme cand "cel ce nedreptateste - mai nedreptateasca, si cel ce spurca – mai spurce" (Apoc. 22, 11) - si oare nu s-a umplut intreg globul pamanesc de "promiscuitate" si de libertinaj neinfranat, ca cele de negandit in urma cu vreo treizeci de ani – acum sunt "moneda curenta"? - dar, desi mai putin vadit, si vremea cand "si cel drept mai faca dreptate, si cel sfant mai sfinteasca-se", ca "Cel ce este sa vie va veni, si nu va [mai] zabovi", si "plata Lui in mana Lui" (Evr. 10, 37 si Apoc. 22, 11-12) pentru fiecare.
Vremea este ca Biserica sa se intoarca intru ale sale, sa ne reinvatam mai multa incredere in Dumnezeu decat in cele vazute si "mai la indemana", si sa ne sprijinim mai mult pe mijloacele lui Dumnezeu, decat pe mijloacele acestei lumi; iar aceasta, indeosebi cand aceste mijloace ne silesc sa imbratisam si atitudinile acestei lumi, punand deoparte, fie si provizoriu, poruncile lui Hristos. Ca astazi, de ne vom afla despartiti de Hristos, ce ne vom face, de la noi insine, cand ne vor intampina "portile iadului" (Ier. 12, 5)? - "Nu intru putere mare, nici intru tarie, ci intru Duhul Meu, zice Domnul Atottiitorul" (Zah. 4, 6).[...]
Iubite Preasfintite Parinte, ma rog Domnului sa va impartaseasca in inima ce este in sufletul meu, facand si scriind acestea, ca nu numai sa nu va intristez, ci, poate chiar, oarecum, sa va si aduca bucurie.[...]
Domnul sa ne lumineze in toata vremea sa facem ce este drept inaintea Lui. Iar acum ca imbatranim, El Insusi sa ne invete sa facem precum pe Petru l-a povatuit sa faca, "cand va imbatrani" el (Ioan 21, 18).[...]
* * *
M’a dus mama de mai multe ori la biserici anglicane. Acolo intelegeam limba, dar atmosfera era foarte saracacioasa, as zice acum, foarte rece, plicticoasa chiar. Nu in sensul ca te’ar apuca cascatul in biserica, ci in sensul ca nu te hranea cu nimic.
Trebuie sa spun ca sectantii si romano-catolicii, in Apus, nu sint ceea ce cunoasteti aici, pentru ca aceia nu sint oameni care se dezlipesc de Biserica Ortodoxa. Acolo, ei nu cunosc altceva. Au numai ceea ce au primit si ei, in forma pe care au mostenit-o. Si, deci, nu este duhul acesta inrautatit, care poate fi intr-o tara ortodoxa, unde multi s’au dezlipit de Biserica Ortodoxa, din tot felul de motive, ori vin din afara, cum se face acum si aici, si incearca sa pescuiasca in apele ortodoxe pestii Bisericii.
Biserica Ortodoxa nu este o biserica intre altele, ci este, pur si simplu, firea in care Dumnezeu l’a creat pe om. Esenta Ortodoxiei este firea omului. Si a luat in istorie numele de dreapta slavire [orto-doxie], nume foarte frumos si foarte sugestiv, adica nume care tradeaza, daca vreti, ceea ce au cautat Parintii cei adevarati, care n’au cautat nici slava lumeasca, nici filosofie mai adevarata, ci au cautat un singur lucru: sa ramana in dreapta slavire [Orto-doxie], descoperita de insusi Dumnezeu; au incercat sa pastreze nestricata viziunea acestei firi omenesti.
Pentru vindecarea acestei firi, care s’a smintit prin pacat, a fost nevoie ca Dumnezeu Insusi sa Se intrupeze si sa devina om adevarat, adica nu numai in sensul de om in carne si oase, ci fara pacat, om fara sminteala, Adam cel nou. Acest Adam a fost in stare, fie si prin moarte si iad sa completeze calatoria pe care Adam cel dintai n’a completat’o si, inviind „a tria zi, dupa Scripturi” si la 40 de zile inaltandu’se la ceruri ca om, a asezat de’a dreapta Tatalui firea omeneasca. Si acum, pentru intaia data in Creatie, omul a devenit om complet. Aceasta este viziunea pe care au primit’o Sfintii Apostoli si pe care au pastrat’o Parintii nostri, ramanand in istorie cu numele
de dreptslavitori [ortodocsi]. Altii au vrut sa fie universali [catolici], altii au protestat, fiecare cu filosofia si gandurile lor.
Ati trecut prin iad, si n’a fost prima oara, caci neamul nostru, ca si alte neamuri, mai ales cele ortodoxe, au trecut prin iad. Demonul stie unde sa atace. Dar, precum Iov sau Iosif in Vechiul Testament, daca ne tinem de cuvantul acesta al lui Dumnezeu, Cel mai sfant decat toti sfintii, e cu neputinta sa nu biruim. Numai sa ramanem cu Domnul.
Am trecut, ca si mai toata lumea care cauta, prin crize, mai mult sau mai putina adanci, care m’au adus la un rezultat mai mult sau mai putin spectaculos. Unul dintre cele mai mari, poate cel mai mare, a fost revenirea la Ortodoxie, si bunul Dumnezeu, profitand de prostia mea, in loc sa ma pedepseasca – asa cum ganduim noi ca face Dumnezeu (...) – mi’a descoperit Ortodoxia ca fiind firea omului.
Omul, prin fire, este Ortodox. (...) Nu era vorba daca Ortodoxia era mai adevarata decat protestantismul, daca este mai adevarata, pur si simplu mai dreapta, mai adanca sau cea mai dreapta, sau cea mai adanca etc. Ortodoxia este singura realitate a omului. Este in firea omului. Aceasta fire, putin cate putin, s’a constientizat; omul si’a pierdut’o prin caderea in pacat si psalmul il plange pe om ca „tot omul este minciuna”. (...) Omul este minciuna pana cand, in Hristos, devine adevar ca si Hristos care s’a numit Adevar. (...) Aceasta revenire in fire a omului s’a facut istoric acum doua mii de ani si geografic la Ierusalim. Cultural, a trecut prin limba greaca si prin toate imbogatirile pe care le’a trait limba greaca. (...) Dar ratacirile omului prin intelepciunea lui (...), dezbinarile astea ale istoriei au facut ca singurul adevar, singura realitate a firii omului a luat o forma istorica, si’a luat un nume in istorie - se numeste Ortodoxie si se gaseste aici mai mult decat acolo.
Multi protestanti sau romano-catolici mi-au relatat convertirea lor la Ortodoxie sau la Dumnezeu in general. (...) Am recunoscut in
experienta relatata de ei acel moment pe care l’am trait si eu, cand Dumnezeu m’a convins ca El exista si ca Biserica Ortodoxa este cea adevarata.
Omul prin fire este ortodox si tinde firesc catre adevarul Ortodox. Intotdeauna, intr-un loc sau altul, se sminteste daca nu’L gaseste pe Hristos, pe Hristos cel adevarat. (...) Da, toti au adevarul, dar fragmente de adevar. Insa Unul este Adevarul deplin si toate celelalte sint doar incercari ale omului. (...) Ma minunez si de faptul ca (omul) nu ajunge niciodata la plinirea adevarului fara Hristos.
Intre confesiunile crestine, problema se pune doar transant: ratacire (erezie) – calea adevarata. Nu putem vorbi de mai multe cai sau mai multe adevaruri, si cand este vorba de credinta, ca adevar, ca dogma?
Bineinteles ca nu.
De ce considerati faza neoprotestanta, prin care ati trecut, drept o ratacire?
As zice, daca nu o ratacire, macar o saracire, o saracire foarte mare si as zice ca in acest sens as pune alaturi si romano-catolicismul, care a fost dezbinarea cea mare din Biserica, ce a marcat tot Occidentul.
Cand se descopera „in duh si in adevar”, adevarul seduce, adica convinge toata firea, pana in maduva oaselor. Si aceasta este puterea Ortodoxiei, pe care am vazut’o de multe ori. Ortodoxia nu are un adevar relativ sau un adevar micsorat, nici unul scalciat sau deviat, cum am gasit astfel de adevaruri in toate confesiunile si religiile de care am auzit de cate ceva, ci adevarul deplin, care, negresit, duce la mantuire.
Da, suntem mai mici si mai saracaciosi ca altii poate, dar ma gandesc si la cuvantul Domnului care spune ca, desi drojdia in aluat este putina si mica, dospeste tot aluatul si fara de ea painea nu se poate face. Tot asa sa nu ne poticnim in privinta noastra, vazand cat de smerita este Biserica Ortodoxa. Chiar daca aparent lucrarea lui Dumnezeu in Ortodoxie este mica, in realitate ea este o lucrare mare, numai ca omul nu o vede.
Ne(mai)avand Ortodoxia, duhovnicia, Apusul n’a avut putere sa reziste lumii, si de aceea in Apus s’au inchis biserici de bunavoie, au fost transformate in magazii, au fost daramate... (...) In Apus s’a creat mentalitatea ca poti sa faci orice, dar aceasta te impiedica sa fii al lui Hristos cel adevarat. Noua Era [New Age], de pilda, promoveaza ideea ca totul este ingaduit, de la satanism pana la filosofiile cele mai inalte; numai smerenia pocainta si altele ca acestea sint lucruri interzise. Psihologic sint interzise; numai Hristos cel adevarat este interzis. Caci sint multi hristosi – si nu vorbesc numai de antihristii care insala pe multi – ci si idei gresite despre Hristos cel adevarat.
(...) Apusul vine si la noi, cu toate ale lui, dar aici aveti o intemeiere pe care eu am simtit’o, desi n’am trait in copilaria mea foarte aproape de Biserica. (...)
...Nu pot fi macar putin adevarate si alte religii?
Sfantul Athanasie Grecul a spus, dupa ce a marturisit cum crede credinta Ortodoxa, ca cel ce nu crede in felul acesta – noi ne referim la toate religiile, el vorbea de celelalte confesiuni crestine – in afara de multe smintiri in viata aceasta, risca pierzania cea vesnica. (...) riscul e acolo, la concret, in Apus. Afisarea de orisice este numai afisare si risca sa duca la pierzanie. Pe de alta parte, o traire neadancita destul, neinteleasa destul, risca si ea pierzania. Si am vazut cum intr-o oarecare masura Apusul, cu trairile lui, pe care Parintii nostri le-au numit erezii, si-a dat arama pe fata. Sint erezii in mod obiectiv. (...) am vazut cum gandirea filosofica, trairea duhovniceasca, in Apus a dat faliment. Si am vazut clar cum Apusul cauta acum tot mai mult catre Ortodoxie. (...) Sute si poate mii de oameni se convertesc la Ortodoxie. Sint si cei care nu se convertesc, dar cauta cu drag catre Ortodoxie, ori cauta cu smecherie si vampirizeaza Ortodoxia, ca sa mai dea sange proaspat trupului lor anemic, leucemic, lipsit de viata. (...) Asa am vazut’o, asa am trait’o.
...Antropologia noastra este infatisata de un singur Om, care se chema Iisus. Si Parintii nostri au pastrat cuvantul si duhul acelui Cuvant pe care l’a primit omenirea de la Dumnezeu. Si este interesant ca fata de toate denumirile pe care le-au luat diferitele secte crestine, Parintii au pastrat numire de Ortodoxie, care inseamna, cum probabil stiti, dreapta slavire. Adica, mai important decat catolicismul (un universalism inteles pe orizontala, centralizat etc.), mai important decat orice alte denumiri, pe care le-au luat ceilalti, Parintii nostri au gasit ca lucrul pe care trebuie sa’l marturisim pana la sange, pana la moarte (cum au facut marturisitorii ca Sfantul Maxim Marturisitorul, cum au facut mucenicii nostri, de care este plin calendarul), aceasta dreapta-slavire a lui Dumnezeu este unicul staul. (...) Pot spune ca Ortodoxia, din nefericirea pacatului omului, a ramas cenusareasa istoriei, ca una intre altele, in istorie, in aparenta insa; dar in esenta, este singurul lucru valabil. Si va pot spune sa nu va fie frica de nici un adevar, de orisiunde ar fi. Fiind aruncat acolo, in
babilonia aceea a Apusului, unde s’au impleticit si amestecat toate religiile si filosofiile lumii – cum este, de exemplu, Noua Era {New Age] – am descoperit ca sint peste tot adevaruri (...), dar nu sint decat niste intuitii ale Ortodoxiei(...) Si toate intuitiile astea sint, de fapt, aspiratii catre esenta omului, catre identitatea lui – prima si ultima pentru care luptam. Asta a fost pentru mine Ortodoxia si n’am cuvinte sa multumesc Domnului si Maicii Sale, pentru ca si prin rataciri am descoperit aceasta!
In Apus, in general, exterior, este mult mai usor de trait, dar in interior poate chiar mai greu decat in Rasarit. Acolo nu ti-e frica de mitraliera, nici de inchisoare, dar esti supus unei persecutii launtrice, din care tu insuti intelegi ca esti departe de adevar. Si incerci sa lupti tu singur impotriva acestei stari spre care te imping mentalitatile, istoria, contextul vietii apusene.
Noi, Ortodoxia, sintem Israilul Noului Testament, caci si acum, dupa doua mii de ani, sintem de multe ori intr-o pozitie foarte asemanatoare Israelului din vechime.
(...) Trebuie sa avem ochii deschisi si gandul la esential si atunci vom vedea ca a deveni universal [ecumenic], nu este un fel de talmes-balmes de tot de este in univers si istorie, precum sminteala acestui New Age, care vrea sa „elibereze” pe om de tot ceea ce’l limiteaza. Dar o astfel de eliberare as numi’o talmes-balmes, caci nu in aceasta sta adevarul universal. Si sufletul omului nu’si gaseste odihna in acest sincretism.

Monologul Lui Dumnezeu

" M-am uitat la tine cand te-ai trezit de dimineata. Asteptam sa-mi spui doua trei cuvinte, multumindu-mi pentru cele ce ti s-au intamplat, cerandu-Mi parerea pentru cele ce urma sa le faci astazi. Am observat ca erai mult prea preocupat ca sa-ti cauti haine potrivite pentru a merge la seviciu. Speram sa gasesti cateva clipe ca sa-Mi spui : Buna dimineata! Dar erai mult prea ocupat. Pentru a vedea ca-ti sunt alaturi, Am surprins pentru tine cerul cu culori si cant de pasarele. Pacat ca nu ai observat nici atunci prezenta Mea. Te-am privit plecand grabit spre serviciu si iar am asteptat. Presupun ca fiind atat de ocupat, nu ai avut timp nici atunci sa-Mi spui doua vorbe. Cand te intorceai de la munca, ti-Am vazut oboseala si stresul si ti-am trimis o ploaie marunta care sa-ti alunge stresul acumulat. Am crezut ca facandu-ti aceasta placere iti vei aduce aminte de Mine. In schimb, suparat , M-ai injurat. Doream atat de mult sa-Mi vorbesti. Oricum ziua era, inca, lunga. Ai pornit televizorul si in timp ce urmareai programul preferat, Eu am asteptat. Ai cinat apoi cu ai tai si tot nu ti-ai adus aminte de Mine. Vazandu-te atat de obosit, am inteles tacerea ta si am stins splendoarea cerului ca sa te poti odihni, dar nu te-am lasat in bezna.. Am lasat veghetori pentru tine o multime de stele. Era asa de frumos, pacat ca n-ai observat... Dar nu conteaza! Poate chiar nu ti-ai dat seama ca Eu sunt aici pentru tine. Am mai multa rabdare decat poti sa-ti imaginezi tu vreodata. Vreau sa ti-o arat, pentru ca si tu, la randul tau, sa o arati celor din jurul tau. Te iubesc atat de mult incat te voi rabda. Acum esti pe punctul de a te trezi din nou. Nu-Mi ramane decat sa te iubesc si sa sper ca macar azi Imi vei acorda putin timp din timpul tau.
Iti urez o zi buna!

Al tau Tata, Dumnezeu.

DOMNUL DUMNEZEU FIE CU NOI,SI CU TOTI OAMENII.DA VREAU sa va vorbesc si sa va spun ca scriptura se inplineste intocmai si venirea donului ISUS E APROAPE ca PAHARUL MANIEI LUI DUMNEZEU SA UMPLUT SI DUMNEZEU IL VARSA PESTE OAMENI SI A VENIT TIMPUL JUDECATI LOR SI SA RUPT PECTEA SI CELE SCRISE ASUPRA OAMENILOR SA LE SUFERE VOR SUFERI PEDEPSELE SI APOCALIPSA LUI DUMNEZU A INCEPUT DUMNEZEU SI ISUS AU TERMINAT DE JUDECAT PE CEI VI PE CEI MORTI SI PE CEI CE SE VOR NASTE ,DUMNEZEU SA NE AIBA IN PAZA PE TOTI SA NE IERTE SI SA NE ADUCA LA PIEPTUL LUI